Nulitate act/completare dispozitiv - Respinge apelul

Dosar nr................

R O M Â N I A

TRIBUNALUL DOLJ

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizie nr. ................/2018

Şedinţa publică de la ...................

Completul compus din:

.......................

Pe rol soluţionarea apelului formulat de apelanţii-reclamanţi ..........................şi ..........................., în contradictoriu cu pârâtele ..................... SA, ..................... şi ............................, împotriva sentinţei civile nr. ..................../28.10.2015 pronunţată de Judecătoria Craiova şi împotriva sentinţei nr. ................../02.03.2016 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. ................./215/................, având ca obiect nulitate act/completare dispozitiv.

...................................

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care

 TRIBUNALUL

Asupra cauzei de faţă;

Constată că prin sentința nr. ......................... din .......................... pronunțată de Judecătoria Craiova, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii ........................ şi ........................, în contradictoriu cu pârâtele .......................  şi ........................... CRAIOVA.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că în contractul de credit, clauzele contractuale prevăzute la art. 4.1 şi art.2.4  stabilesc în mod clar  restituirea sumei împrumutate în moneda de împrumut, contractul cuprinzând un element de risc valutar. Instanţa a apreciat că semnarea unui contract de credit într-o anumită monedă a fost alegerea împrumutatului iar faptul că moneda s-a apreciat, consumatorul a avut de suportat riscul valutar, însă evoluţia cursului valutar nu a fost influenţată de niciuna din părţile contractante. Referitor la solicitarea de stabilizare (îngheţare) a cursului de schimb CHF –LEU la momentul semnării convenţiei de credit, instanţa a reţinut ca acele clauze incriminate de reclamanta sunt valabile, fiind o aplicare a principiului legal al nominalismului monetar (art. 1.578 si art. 1.584 din Vechiul Cod Civil)

Astfel, instanţa de fond a reţinut că, între părţi s-a încheiat o convenţie de credit, prin care pârâta, în calitate de bancă, a împrumutat reclamanţilor suma de .................... CHF, prin urmare este vorba despre un contract de împrumut de consumaţie, având ca obiect o sumă de bani.

 In conformitate cu prevederile art. 1584 din Codul civil 1864 (aplicabil în speţă în temeiul art. 3 si art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligaţia principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, aceeaşi cantitate si de aceeaşi calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului si acela al plăţii.

Întrucât creditul a fost acordat in moneda ,,CHF’’, la scadenţă trebuie să fie restituită suma împrumutată în aceeaşi monedă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei (principiul nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 din Codul civil vechi).

Atât Vechiul Cod Civil (art. 1.578), cât şi Noul Cod civil (art. 2.164), consacră în materia împrumutului bănesc principiul nominalismului monetar, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia.

Astfel, potrivit art. 1578 din Vechiul Cod Civil (în vigoare la data încheierii contractului de credit în cauză), „obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

Valabilitatea acestui principiu a fost menţinută în Noul Cod civil, care prin art. 2.164 prevede: „(1) în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora. (2) In cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel."

Creditul în litigiu a fost acordat/tras efectiv în CHF, astfel încât si rambursarea sa se va face în moneda în care s-a acordat creditul (CHF), pe care împrumutatul o procură la libera sa alegere, fie de pe piaţă (de la casele de schimb, de la alte bănci etc.), fie prin cumpărarea de CHF de la banca împrumutătoare. Prin urmare, în speţă nu este vorba despre credit care ar fi doar „denominat" în CHF, cum se încearcă în mod voit şi tendenţios să se inducă ideea în cererea de chemare în judecată. ,,Denominat’’ înseamnă că suma creditului a fost înregistrată şi calculată în valuta creditului (CHF), dar tragerea creditului (adică, suma efectiv primită de client) şi restituirea creditului prin plata ratelor s-ar face în moneda naţională.

Aceasta este de altfel diferenţa esenţială dintre situaţia dedusă judecăţii în prezentul dosar şi situaţia din Ungaria, vizată prin hotărârea CJUE din 30 aprilie 2014, pronunţată în cauza C - 26/13, Kásler împotriva băncii. În timp ce în Ungaria reclamanţii au primit împrumutul în moneda naţională (forinţi), numai denominarea creditului făcându-se prin raportarea la CHF cu titlu de referinţă, în România, Regulamentul BNR nr. 4/2005 prevede că pot fi efectuate operaţiuni, în mod liber, fie în moneda naţională (leu), fie în valută, cu limitările prevăzute în mod expres.

Astfel, potrivit art. 3 din Regulamentul valutar nr. 4/2005, „(1) plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni care decurg din vânzări de bunuri şi prestări de servicii între rezidenţi, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută», care se pot efectua şi în valută.(1^1) Plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi care decurg din remunerarea muncii prestate, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu).(2) Toate celelalte operaţiuni între rezidenţi care nu fac obiectul alin. (1) şi (1^1) pot fi efectuate, în mod liber, fie în moneda naţională (leu), fie în valută’’.

Pe de altă parte, situaţia diferită rezultă din chiar cuprinsul hotărârii C.J.U.E. din 30 aprilie 2014, pronunţată în cauza 26/13, Kásler în care se arată că: "La 29 mai 2008, domnul ................. şi doamna ..................... au încheiat cu o bancă maghiară un contract de împrumut ipotecar într-o monedă străină. Banca le acorda împrumutaţilor un împrumut în valoare de ................. de forinţi maghiari (HUF) (aproximativ ...................... EUR), al cărui echivalent în franci elveţieni (CHF) a fost stabilit ...................... CHF. Potrivit contractului, soţii Kásler au luat act că, în afară de cuantumul împrumutului, dobânzile aferente, cheltuielile de administrare, precum şi dobânzile de întârziere şi celelalte cheltuieli se stabilesc în CHF. Contractul prevedea, de asemenea, că stabilirea cuantumului în CHF al împrumutului se efectua pe baza cursului de schimb la cumpărare al acestei monede aplicat de bancă în ziua deblocării fondurilor...Soţii Kásler au contestat în faţa instanţelor maghiare clauza care permitea băncii calcularea ratelor lunare exigibile pe baza cursului de schimb la vânzarea CHF. Ei se prevalează de natura abuzivă a acestei clauze, în măsura în care prevede, pentru rambursarea împrumutului, aplicarea unui curs diferit de cel utilizat la punerea la dispoziţie a împrumutului. ................. (Curtea Supremă din Ungaria), sesizată cu judecarea recursului, adresează Curţii de Justiţie întrebarea dacă clauza care determină cursurile de schimb aplicabile unui contract de împrumut încheiat în monedă străină se raportează la obiectul său principal sau la raportul calitate/preţ al prestaţiei. "

Prin urmare trebuie evitata confuzia între situaţia din speţa dedusă judecăţii în prezentul dosar şi cea cu totul diferită din speţa Kásler adusă în faţa C.J.U.E. (care, de altfel nici nu a statuat nimic cu privire la caracterul nevalabil al vreunei clauze contractuale propriu zise şi nici nu a impus modificarea cursului de schimb agreat contractual), ci doar explicitează unele noţiuni generale din Directiva 1993/13 C.E.E.

În virtutea principiului nominalismului monetar, sunt întru totul valabile clauzele contractuale incriminate care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce şi cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF). Clauzele incriminate de reclamanţi ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul (franci elveţieni - CHF) nu sunt nelegale/abuzive, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului (debitor), ci despre o consecinţă firească a principiului nominalismului monetar.

Plăţile supuse analizei în prezentul dosar decurg dintr-o operaţiune de împrumut, fiindu-le aplicabile prevederile OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului şi cele ale Regulamentului nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, care nu interzic unei instituţii de credit a acorda unui rezident credit in valută.

Pe de altă parte, instanţa a reiterat faptul că, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al unor clauze. Interpretând această Directivă, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit în cauza Banco Espaniol de Credito S.A. versus Joaquin Calderon Camino (C – 618/10) că protecţia acestui act normativ se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constata nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract, modificând conţinutul acestei clauze.

Or, prin formularea ultimelor două petite se urmăreşte de către reclamanţi tocmai modificarea contractului, deşi clauzele care stipulează obligativitatea rambursării creditului nu sunt nicidecum abuzive.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins ca neîntemeiate toate capetele de cerere din acţiunea principală introdusă de reclamanta.

Având în vedere soluţia de mai sus instanţa a respins ca neîntemeiată şi cererea accesorie de obligare a paratei la restituirea sumei de bani plătite în plus, care reprezintă diferenţa dintre cursul valutar de la data încheierii contractului - şi cursul valutar aplicat de pârâtă până la data plaţii efective, neexistând temei pentru restituirea acestor prestaţii.

In ceea ce priveşte comisionul de 2,2%  pentru procesare cerere, prevăzut la art. 3.12 şi art.3.14 din contractele de credit,  instanţa de fond a reţinut ca acesta a fost perceput o singură dată la momentul acordării creditului, în cuantumul stipulat în contract ........................ CHF.

Acest comision acoperă costurile pe care banca le efectuează în activitatea de procesare a cererii de credit, sub acest aspect nu poate fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor având în vedere existenţa unei contraprestaţii faţă de obligaţiile acestora de a achita comisionul de procesare.

În plus acesta a fost cuantificat încă de la data încheierii contractelor iar clauza care îl stipuleaza este clară, fără echivoc şi pe înţelesul consumatorului, motiv pentru care instanţa a apreciat că nu poate să constate abuziva această clauza contractuală.

În ceea ce priveşte comisionul de 0,15% de administrare lunară a creditului, prevăzut la art. 3.14 şi de art. 12.12 din actul adiţional încheiat la data de .................03.2013, reclamantii au avut cunoştinţă despre plata acestui comision la data semnării convenţiei, cuantumul acestuia şi modul de percepere fiind clar determinate, iar instanţa nu a constatat existenţa vreunui argument pentru a considera că respectiva clauză ar fi una abuzivă.

S-a reţinut că în condiţiile în care s-a făcut dovada caracterului negociat al convenţiei, în scopul restructurării creditului, ceea ce presupune discutarea condiţiilor de creditare, clauza referitoare la stipularea comisionului de administrare în actul adiţional nu este abuzivă.

Mai mult, însuşi legiuitorul a acceptat perceperea acestui tip de comision prin art. 36 alin. 3 din OUG nr. 50/2010, iar instanţa poate interveni asupra clauzelor prevăzute în contractul de credit doar în ceea ce priveşte modalitatea de formulare a acestor clauze, nicidecum asupra cuantumului comisioanelor prevăzute în contract, care se încadrează în noţiunea de preţ.

Faţă de considerentele expuse mai sus, instanţa de fond a apreciat că nu pot fi încadrate cele două tipuri de comisioane în prevederile pct. 1 lit. b din Anexa la legea nr. 193/2000, consumatorul  nefiind obligat să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea de-a lua cunoştinţă efectiv la data încheierii contractului. Dimpotrivă, astfel cum s-a reţinut, clauzele contestate au fost redactate în mod clar prin exprimarea unui procent matematic (în cazul comisionului de administrare), a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea consecinţelor patrimoniale ale obligaţiilor asumate prin contract

În cauză nu s-a putut reţine existenţa niciunui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, constând în procurarea unui avantaj excesiv pentru profesionist în detrimentul consumatorului prin perceperea celor două comisioane bancare. Dimpotrivă, sumele solicitate reprezintă contravaloarea prestaţiei băncii, şi în ceea ce priveşte componenta subiectivă a constatării caracterului abuziv, nici nu au fost prezentate argumente temeinice pentru a se reţine reaua credinţă a profesionistului bancar la practicarea acestor două tipuri de comisioane.

Prin urmare, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanţa a respins acţiunea cererea formulată de reclamanţi privind constatarea clauzelor abuzive prevăzute de  contractul de credit ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. ............... din ..................03.2016 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. ................/215/2015, a fost respinsă şi cererea de completare dispozitiv formulată de reclamanţii ................... şi ......................, instanţa de fond, reţinând că cererea de a se completa dispozitivul sentinţei implică verificări pe fond cu privire la clauzele care au făcut obiectul cererii modificatoare şi care nu se încadrează în categoria prevederilor art. 444 C.pr.civ.

Împotriva celor două sentinţe pronunţate în cauză au formulat apel reclamanţii ..................... şi ............................, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivare, apelanţii-reclamanţi au arătat că s-au obligat să returneze creditul contractat la termenele şi în cuantumul stipulate în contract, având ca premiză cursul valutar al CHF de la acea dată (2,1508 lei), dar pe parcursul derulării contractului acesta s-a dublat cu consecinţe grave asupra capacităţii de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare. Au menţionat că, în cauză, clauza de risc valutar este o clauză abuzivă, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului şi la circumstanţele acestuia, precum şi la caracterul său prestabilit şi impus consumatorului fără  a-i acorda posibilitatea influenţării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale. Caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului; omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creşterea valorii faţă de moneda naţională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionat în dreptul european şi naţional.

Au precizat că, în cauză, clauza de risc valutar constituie o clauză abuzivă întrucât, în calitate de consumatori, nu au avut posibilitatea reală de a negocia conţinutul acestei clauze, fiind constrânşi, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.

Au menţionat că, în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual, trebuie să se aibă în vedere criteriul chivalenţei prestaţiilor fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, or, clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproporţional. Clauzele de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutaţi, nu au fost negociate direct cu reclamanţii, având în vedere caracterul prestabilit şi impus consumatorilor contractelor de credit, aceştia exprimându-şi adeziunea la aceste contracte tipizate, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura lor.

Banca nu a acţionat cu bună credinţă, aceasta având obligaţia de a explica riscurile clienţilor, de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a evalua consecinţele economice ale contractării creditelor în franci elveţieni. dimpotrivă, banca a prezentat creditul în CHF ca fiind cel mai avantajos credit de pe piaţă.

Au invocat Norma BNR nr. 17/2003, care prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare şi au precizat că banca nu a expus în mod transparent particularităţile mecanismului de schimb valutar, nu a explicat în cifre care este impactul fluctuaţiei de curs valutar şi ce presupune sintagma "eventualele diferenţe de curs valutar sunt şi vor fi suportate de către împrumutat". Banca avea obligaţia de a informa clienţii despre riscul pe care şi-l asumă, pentru că în condiţiile în care ar fi fost informaţi, nu s-ar mai fi pus problema să contracteze un împrumut în franci.

Au învederat că prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, evident în detrimentul consumatorului şi având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligaţiei de către reclamanţi, consideră că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF – LEU la valoarea de la momentul semnării contractului astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

Referitor la principiul nominalismului monetar, apelanţii-reclamanţi au arătat că nu este aplicabil în cauză, în condiţiile în care, aşa cum a statuat şi ICCJ (decizia nr. ................./2014), cauza trebuie analizată din perspectiva legislaţiei speciale privind protecţia consumatorului, iar nu din perspectiva dreptului comun şi, pe de altă parte, în speţă s-a produs un dezechilibru contractual major ca urmare a clauzelor de risc valutar inserate în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligaţiei de către reclamanţi şi determinând necesitatea revizuirii efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii.

Apelanţii-reclamanţi au precizat că achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar, astfel încât se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în moneda naţională,  în sprijinul conversiei în lei fiind şi prevederile Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din ..............02.2014.

Cu privire la clauzele privind perceperea unui comision de procesare şi a unui comision de administrare lunară a creditului, apelanţii-reclamanţi precizează că în mod greşit s-a reţinut că acestea nu ar fi abuzive, întrucât aceste comisioane nu au fost negociate cu reclamanţii şi prin natura lor le-au adus grave prejudicii, iar banca, în calitate de comerciant a profitat de starea de constrângere financiară a reclamanţilor, impunându-le obligaţii excesive, punându-i într-o poziţie defavorabilă. Arată şi că, în cauză, comisionul de procesare a fost nejustificat de mare în raport cu munca depusă de bancă pentru întocmirea dosarului de credit şi, în plus, în cuprinsul contractului nu se explică în mod concret pentru ce a fost perceput acest comision, în condiţiile în care acesta creşte proporţional cu suma împrumutată, întocmirea dosarului de credit necesitând aceeaşi documentaţie, indiferent de suma împrumutată; în plus, acest comision este în contradicţie şi cu dispoziţiile art. 36 alin. 1 din OUG 50/2010, neregăsindu-se printre comisioanele permise.

Au învederat că, în cauză, comisionul de administrare este nejustificat, în condiţiile în care în cuprinsul contractului nu este stipulat clar scopul şi motivul perceperii acestuia şi nici nu a existat o informare clară sau o negociere cu privire la acesta; perceperea unor sume cu titlu de comision de administrare de către bancă, fără a oferi în schimb o contraprestaţie, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit şi reprezintă pentru reclamanţi o obligaţie lipsită de cauză.

În drept, apelanţii-reclamanţi au invocat prevederile art. 466 şi următoarele Cod procedură civilă.

În motivarea apelului formulat împotriva sentinţei nr. ................../28.10.2015, apelanţii reclamanţi au arătat că  instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere menţionate astfel încât,  raportat la dispoziţiile art. 444 Cod procedură civilă cererea de completare formulată este admisibilă, solicitând ca în cadrul apelului să se rejudece pe fond cererile formulate de reclamanţi şi să se dispună admiterea acestora raportat la aspectele invocate în faţa instanţei de fond, având în vedere că instanţa de fond a soluţionat cauza fără a cerceta fondul.

Apelanţii-reclamanţi au arătat că perceperea unor sume cu titlu de comision de administrare cont, fără a oferi în schimb o contraprestaţie, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit şi reprezintă pentru reclamanţi o obligaţie lipsită de cauză. Învederează, de asemenea, că prin lipsa indicaţiilor concrete privind destinaţia sumelor încasate cu titlu de comision de administrare cont, a indicaţiilor concrete privind scopul şi motivul perceperii acestuia şi lipsa unei informări clare sau a unei negocieri cu privire la acest comision de administrare cont se creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor reclamanţi. Au invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000 cât şi dispoziţiile OUG 50/2010, precizând că restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare, comision de procesare, se impune ca o consecinţă directă a constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind perceperea acestora, nefiind apte să mai producă efecte încă de la momentul încheierii contractului de credit.

Referitor la sumele percepute sub denumirea de comision datorat şi comision de întreţinere, apelanţii-reclamanţi au arătat că restituirea acestora se impune ca o consecinţă a faptului că nu există nicio dispoziţie contractuală prin care să se stipuleze dreptul băncii de a le percepe, plata acestora fiind una nejustificată atât din punct de vedere legal, cât şi contractual.

Referitor la comisionul unic de 90 Euro, perceput pentru orice serviciu prestat în legătură cu contractul de credit şi în legătură cu garanţiile, comision plătibil anterior prestării de către bancă a serviciului cerut, apelanţii-reclamanţi au precizat că, caracterul abuziv al acestui comision rezultă din modalitatea de implementare a acestuia de către bancă, el nefiind negociat cu ei, ci introdus pur şi simplu prin actele adiţional, deşi în contractul iniţial nu era prevăzut; în plus, aşa cum rezultă din cuprinsul clauzelor atacate, acest comision se percepe înainte ca banca să presteze serviciul solicitat, astfel încât apare ca o obligaţie lipsită de cauză. De asemenea, au menţionat că, clauzele privind dreptul băncii de a modifica rata anuală a dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a băncii, permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii şi acordă un drept discreţionar băncii de a modifica acordul de voinţă formulat la momentul semnării contractului de credit, fără a exista consimţământul clientului; contractele de credit cu dobândă variabilă trebuie să conţină clauze care să confere dobânzii caracter determinabil, iar acest caracter presupune ca părţile angrenate în contract să poată, la momentul exigibilităţii obligaţiei ce reprezintă obiectul contractului, să determine în mod obiectiv întinderea acestuia.

Apelanţii-reclamanţi au arătat că, în cauză, clauzele nu au fost negociate direct cu reclamanţii, în calitate de consumatori, întrucât contractul încheiat a fost unul de adeziune, în care clauzele au fost dinainte stabilite de bancă, iar dispoziţiile Legii nr. 193/2000 obligă creditorii la o informare prealabilă clară a consumatorului în legătură cu conţinutul convenţiei de creditare, a dobânzilor şi comisioanelor percepute şi interzice perceperea unor comisioane nejustificate, de natură să prejudicieze drepturile consumatorului.

Au învederat că au avut şi au grave probeleme de sănătate, familiale şi financiare: apelanta-reclamantă a fost diagnosticată cu cancer tiroidian, fiind nevoită să se supună unor intervenţii chirurgicale, internări şi tratamente foarte costisitoare, din cauza bolii pierzându-şi şi serviciul; apelantului-reclamant i-au fost reduse în mod drastic veniturile, în anul 2009 fiindu-i suspendat contractul individual de muncă, fiind pus în imposibilitatea de a mai achita sumele împovărătoare ale creditului, formulând către bancă numeroase solicitări privind diminuarea ratelor. Au arătat că banca, a profitat de starea reclamanţilor de constrângere, impunându-le obligaţii excesive, punându-i astfel într-o poziţie defavorabilă, prin actele adiţionale nefăcând altceva decât să introducă noi clauze abuzive, respectiv să introducă noi comisioane, cum este şi comisionul unic de 90 Euro, care nu era prevăzut în contractul iniţial, să majoreze dobânda creditului, prin mărirea marjei băncii şi să crească durata de rambursare a creditului de la 20 de ani cât era stabilit prin contractul iniţial, la 38 de ani cum este în prezent.

Apelanţii-reclamanţi au precizat că banca avea obligaţia, să calculeze dobânda după o formulă transparentă, prin raportare la indicele de referinţă LIBOR sau la rata dobânzii de referinţă a BNR, la care să adauge marja fixă, neavând posibilitatea să modifice marja.

Au arătat că, orice clauză nefavorabilă consumatorului care a fost implementată de către bancă în pofida faptului că nu a fost impusă prin dispoziţiile OUG 50/2010, este lovită de nulitate absolută.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă ............................ a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că în ceea ce priveşte clauza de risc valutar, în mod corect s-a reţinut că în contractul de credit clauzele contractuale prevăzute la art. 4.1 şi art. 2.4 stabilesc în mod clar restituirea sumei împrumutate în moneda de împrumut, însă opţiunea contractării unui împrumut în franci elveţieni a aparţinut clienţilor şi nu băncii. Referitor la solicitarea de stabilizare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării convenţiei de credit, intimata-pârâtă a arătat că instanţa de fond a reţinut că acele clauze incriminate de reclamanţi sunt valabile, fiind o aplicare a principiului legal al nominalismului monetar – art. 1.578 şi art. 1.584 vechiul Cod civil. Atât vechiul Cod civil – art. 1.578, cât şi noul Cod civil – art. 2.164, consacră în materia împrumutului bănesc principiul nominalismului monetar, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia şi, cum creditul în litigiu a fost acordat/tras efectiv în CHF şi rambursarea sa se va face în moneda în care s-a acordat creditul, pe care împrumutatul o procură la libera sa alegere, fie de pe piaţă, fie prin cumpărarea de CHF de la banca împrumutătoare.

Intimata-pârâtă a arătat că nu sunt fondate nici susţinerile apelanţilor-reclamanţi potrivit cărora banca nu i-a informat despre evoluţia cursului CHF/leu pentru o perioadă de 20 de ani, raportat şi la dispoziţiile art. 2 alin. 2 lit. d) din Legea nr. 312/2004. De asemenea, a învederat că admiterea solicitării de stabilizare a cursului CHF/leu, la data încheierii contractului de credit, ar obliga banca să presteze un serviciu de schimb valutar preferenţial CHF/leu apelanţilor-reclamanţi, deşi nu a agreat acest lucru convenţional şi nu este obligată în mod legal să presteze un astfel de serviciu în detrimentul celorlalți clienţi ai băncii.

Faţă de criticile formulate de către apelanţii-reclamanţi cu privire la modul în care s-a soluţionat petitul referitor la comisionul de procesare, intimata-pârâtă a solicitat să fie respinse ca nefondate având în vedere că, comisionul de procesare este menţionat expres în cuprinsul art. 3.12. din contractul de credit, prin urmare este un cost al creditului în conformitate cu prevederile art. 1.1 lit. b coroborate cu prevederile art. 3.12 din contractul de credit, în valoare de ................... CHF şi însuşit de împrumutaţi, prin propria voinţă, odată cu semnarea contractului de credit. De asemenea, a precizat că cerere prin care se solicită constatarea ca abuzivă a clauzei privind comisionul de analiză/procesare trebuie respinsă ca nefondat având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile de legalitate ale  clauzei, respectiv este clară, fără echivoc, uşor de înţeles (pentru înţelegerea căreia nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate şi este redactată în limba română).

Intimata-pârâtă a învederat că nu pot fi reţinute drept critici de nelegalitate ale sentinţei instanţei de fond susţinerile apelanţilor potrivit cărora instanţa de fond nu a constatat nulitatea absolută a art. 3.14 din contractul de credit prin raportare la art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât comisionul de administrare a fost descris în conţinutul art. 3.1 din contractul de credit, precizându-se motivul perceperii şi modul acesteia; activitatea de administrare a unui credit fiind o activitate complexă ce include o serie de operaţiuni desfăşurate pe întreaga perioadă de existenţă a raporturilor juridice, de 20 de ani. Precizează că banca a perceput comisionul de administrare credit ca fiind costul unui serviciu realizat de bancă, a unei operaţiuni prestate, nefiind prin urmare vorba de dobândă, comision de risc sau garanţie.

Cât priveşte criticile referitoare la lipsa negocierilor şi lipsa clarităţii clauzelor contractuale, intimata-pârâtă a arătat că în mod corect instanţa de fond, în urma analizei efectuate, a constatat că prevederile contractuale referitoare la dobândă şi comisioane sunt clare şi consumatorii au fost informaţi despre acestea, întrucât Legea nr. 193/2000 are în vedere acele situaţii în care consumatorul a solicitat băncii negocierea/modificarea anumitor clauze contractuale, iar banca a refuzat acest lucru. A precizat că negocierea este o fază precontractuală, care nu este obligatorie şi care constă în discuţii pe care părţile contractante le au cu privire la anumite clauze din contract; instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere faptul că apelanţii-reclamanţi au cunoscut, încă din faza precontractuală, care sunt condiţiile de creditare ale băncii şi le-au acceptat procedând la completarea şi semnarea cererii de solicitare a creditului şi la semnarea contractului de credit, astfel că este nefondată susţinerea lipsei negocierii în cauză.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 471 alin. 5 şi următoarele Cod procedură civilă.

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţelor apelate prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 476 şi art. 479 C.pr.civ., instanţa apreciază apelul ca fiind neîntemeiat.

Legea nr.193/2001, stabileşte la art. 4 condiţiile pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă respectiv : clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze, contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Pe de altă parte, în mod constant Jurisprudenţa CJUE a statuat că, pentru ca o clauză contractuală să fie exclusă de la controlul de legalitate din perspectiva caracterului său abuziv, aceasta trebuie să fie redactată în mod clar şi inteligibil, lipsit de echivoc .

Este cunoscut că, în general, contractele de credit conţin şi clauze standard, preformulate, dar aceasta nu semnifică că, respectivul consumator nu a cunoscut care sunt condiţiile creditării, atâta timp cât acestea au fost clar înserate în contract şi nu exclude existenţa unui minim de diligenţă din partea consumatorului, atât pentru înţelegerea dispoziţiilor contractuale pe care intenţionează să şi le asume, cât şi pentru a încerca negocierea acestora.

Chiar doctrina a încercat să traseze care sunt limitele obligaţiei pozitive de transparenţă arătând că, orice client al băncii, trebuie să depună diligenţele minime pentru a accesa condiţiile generale ale băncii, şi-n acest mod să ia cunoştinţă de conţinutul lor şi eventual, să solicite băncii informaţii suplimentare, explicaţii şi clarificări pe care le consideră necesare, astfel încât să cunoască şi să înţeleagă regulile ce vor guverna respectivul contract.

Ori, apelanţii - reclamanţi au optat pentru semnarea contractului de credit cu intimata-pârâtă, declarând că au înţeles clauzele contractuale şi le însuşesc în întregime, aceasta semnificând finalizarea negocierilor, astfel cum rezultă din clauzele din Condiţiile generale din contractul de credit .

Un alt element care trebuie avut în vedere în analiza caracterului abuziv al unei clauze, este şi atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă acesta a urmărit ca prin înserarea anumitor clauze să-şi creeze un avantaj, să determine dezechilibrul contractual.

Buna-credinţă presupune faptul că niciuna dintre părţi nu urmăresc să obţină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestaţiei la care s-a obligat cealaltă parte.

Apelanţii nu au dovedit că banca a avut un comportament caracterizat prin lipsa bunei credinţe şi a creării unui dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, atâta timp, cât la momentul încheierii contractului de credit, dar şi ulterior (contractul a fost semnat în 2008, iar acţiunea a fost promovată în 2015), acest tip de contract a fost considerat ca fiind avantajos pentru împrumutaţi.

Cât priveşte cursul de schimb, acesta nu reprezintă un element financiar determinat ori determinabil şi nu poate fi influenţat de bancă, cerinţele fiind determinate pe piaţa interbancară de criza financiară şi consecinţele nefaste ale acesteia, eveniment imprevizibil chiar şi pentru un analist financiar.

S-a susţinut că banca nu a putut face nici un fel de dovadă care să demonstreze faptul că şi-ar fi îndeplinit obligaţia pozitivă de informare cu privire la riscul valutar pus în sarcina exclusivă a împrumutaţilor, contractul necuprinzând nici o clauză care să definească riscul valutar.

Apelanţii au adus argumente şi opiniile exprimate de unele instituţii ale Uniunii Europene, dar şi jurisprudenţa CJUE, în privinţa tratamentului corect şi echitabil, însă nici această critică nu este întemeiată, întrucât obligaţia de informare se referă la aspecte care exced puterii de cunoaştere a unui consumator ignorant şi care dacă nu ar fi fost cunoscute de respectivul consumatorilor ar genera un dezechilibru contractual şi chiar o viciere a consimţământului acestuia, la încheierea contractului de credit.

Totuşi, obligaţia de informare nu poartă asupra informaţiilor accesibile împrumutaţilor, care sunt informaţi în legătură cu caracteristicile monedei naţionale de a varia faţă de monedele străine (USD,EURO,CHF) şi prin aceasta determinându-se implicit, posibilitatea apariţiei unui risc într-o măsură care să determine un cost mai mare pentru creditul respectiv.

Chiar şi jurisprudenţa CJUE a statuat în această obligaţie de informare anumite limite reprezentate de condiţiile unei bune funcţionări a pieţei (cauza C264/02 Cofinoga Merignac SA /Sylvain Sachithanathan).

Oricum, este de notorietate (informaţiile din mess media), că o valută nu va avea niciodată un raport fix cu o altă valută, ele crescând sau scăzând în funcţie de evoluţia economică, ceea ce înseamnă că, posibilitatea aprecierii sau deprecierii monedei naţionale faţă de o valută şi, implicit riscul valutar ce-l implică achiziţionarea unui produs de creditare al cărui preţ este determinat în valută, ori la restituirea unei sume de bani primite în valută, reprezintă un eveniment financiar de notorietate.

În mod neîntemeiat apelanţii reclamanţi susţin că banca nu le-a făcut cunoscute informaţiile privind creşterea galopantă a CHF, în condiţiile în care din probele administrate în cauză nu rezultă că banca ar fi deţinut astfel de informaţii. Prin urmare, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, francul elveţian nu a fost utilizat doar ca monedă de cont, de referinţă a schimbului valutar, ci ca monedă pusă efectiv la dispoziţia consumatorului, acesta fiind cel care a decis în legătură cu utilizarea sa. Banca nu a efectuat vreo operaţiune pur speculativă de monedă deoarece nu era în măsură să anticipeze evoluţia cursului de schimb valutar pe o perioadă aşa de mare de timp şi deci nu avea obligaţia de a informa asupra unui risc valutar.

În speţă, opţiunea pentru credit în CHF a fost făcută conştient şi cu bună credinţă de către apelanţii – reclamanţi care au optat pentru acest tip de creditare oferit de bancă în comparaţie cu alte produse oferite de intimată, dar şi raportat la ofertele altor furnizori de produse bancare, un contract de credit presupunând atâta avantaje cât şi dezavantaje inclusiv cele referitoare la moneda creditului (CHF) şi riscul valutar .

Referitor la critica apelanţilor reclamanţi în ceea ce priveşte respingerea cererii de înghețare a cursului de schimb a creditului acordat la cursul CHF/RON de la data acordării creditului, tribunalul constată că potrivit art. 1584 din Codul civil 1864 (aplicabil in speţă in temeiul art. 3 si art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligaţia principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, aceeaşi cantitate si de aceeaşi calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului si acela al plăţii.

Prin urmare, întrucât creditul a fost acordat in moneda ,,CHF’’, la scadenţă trebuie să fie restituită suma împrumutată în aceeaşi monedă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei (principiul nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 din Codul civil vechi).

În virtutea principiului nominalismului monetar, sunt întru totul valabile clauzele contractuale care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce şi cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF), astfel că nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului (debitor), ci despre o consecinţă firească a principiului nominalismului monetar.

Cu privire la clauze privind comisionul de procesare din contract, în mod corect prima instanţă a reţinut că acesta nu este  abuziv, fiind vorba despre exprimarea clară fără echivoc sub aspectul cuantumului, modului de calcul, contravaloarea serviciului prestat, fiind dedus chiar din denumire, constând în operaţiunile efectuate de bancă pentru procesarea cererii de credit, verificarea condiţiilor de acordare a creditului. Pe de alta parte, un astfel de comision nu era interzis de legislaţia în vigoare la data contractării, era cunoscut de reclamanţi de la început şi este permis şi prin reglementarea OUG nr.50/2010.

Pentru aceste considerente, nu se poate reţine cerinţa existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contrar cerinţelor bunei credinţe faţă de modalitatea perceperii, justificarea serviciului prestat, întrunirea cerintelor cumulativ prevăzute de lege, respectiv incidenţa ipotezelor invocate din Anexa la Lege nr. 193/2000, nu este vorba despre o clauze ce oferă profesionistului posibilitatea de interpretare, fiind explicată contravaloarea serviciului aferent, astfel că, implicit, nici solicitarea de restituire a sumei achitate cu acest titlu nu poate fi primita.

Similar se reţine şi cu privire la clauza referitoare la clauza referitoare la comisionul de administrare exprimat într-o formulare clară sub aspectul motivului perceperii monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului prin indicarea procentului aplicabil, baza de calcul, scopul creditului data la care trebuie achitat. Nu sunt întrunite cumulativ cerinţele legale pentru constatarea caracterului abuziv, un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, cu încălcarea exigentelor bunei credinţe, fiind exprimate contraprestaţiile, modalitate de calcul.

Asadar, odată ce nu se poate reţine caracterul abuziv al respectivei clauze, din perspectiva Legii nr. 193/2000, nu se poate dispune restituirea sumelor percepute în baza acestuia, comision care de asemenea este prevăzut şi prin art. 36 (3) din OUG nr. 50/2010 „Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.”. De altfel şi anterior exista o reglementare privind posibilitatea perceperii unor costuri de administrare de către furnizorii de servicii de servicii financiare cu obligaţia de a le menţiona în contract (art. 93 lit. d) din OG nr. 21/1992).

Este adevărat că prin precizarea la acţiune formulată reclamanţiii au solicitat constatarea caracterului abuziv a clauzelor prevăzute la art. 3.2, 3.7 şi 11.4 din contract,  însă observând contractul încheiat între părţi, instanţa constată că potrivit art.3.1 din contract pentru creditul acordat, împrumutatul datorează băncii pentru primul an de creditoare o dobândă iniţială fixă, pentru următorii anii de creditare, împrumutatul va opta la fiecare dată de aniversare a creditului pentru una din următoarele variante de dobândă aniversară: a) dobândă aniversară fixă pentru 1 an de creditare; b) dobândă aniversară fixă pentru 3 ani de creditare; c) dobândă aniversară revizuibilă pentru 1 an de creditare.

Potrivit art.3.2 din contract, împrumutatul trebuie să-şi exercite opţiunea pentru fiecare din variantele de dobândă aniversară menţionate la art.3.1 pct.2 la fiecare dată de aniversare a creditului prin semnarea unui act adiţional la prezentul contract. In cazul în care împrumutatul nu-şi exercită opţiunea în termenul şi modalitatea menţionate va datora băncii dobânda aniversară revizuibilă pentru 1 an de creditare în condiţiile art.3.1pct.2 lit.c).

Potrivit art.3.3 din contract, rata anuală a dobânzilor aniversare aplicabile menţionate la art.3.1 pct.2 va fi cea în vigoare la momentul exercitării  opţiunii urmând a fi precizată în actele adiţionale încheiate la data exercitării opţiunii. In cazul prevăzut  la art.3.2 dobânda aniversară revizuibilă pentru  1 an aplicabilă va fi cea în vigoare la momentul datei de aniversare a creditului, dobândă ce va fi afişată la  sediile băncii.

Art.3.7 din contract prevede că „în cazul  în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară fixă pentru 1 an sau  3 ani, rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opţiunii va rămâne fixă până la următoarea dată de aniversare a creditului. In cazul  în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă, rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opţiunii va putea fi modificată de bancă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credit a băncii, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoştinţa împrumutatului în modalităţile menţionate în condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare.

La art. 11.4 din contract a fost inserată clauza conform căreia modificările clauzelor prezentului contract se efectuează în baza acordului părţilor, urmând a fi consemnate în act adiţional, cu excepţia celor privind valoarea ratelor de credit şi rata dobânzii curente, care se vor opera de către bancă în condiţiile contractului.

Având în vedere că dobânda de 5,5% pe an vizează data încheierii contractului, iar conform art. 3.2 pentru creditul acordat împrumutatul datorează o dobândă curentă revizuibilă, la art. 3.2 şi art. 3.7 fiind menţionate atât condiţiile în care rata dobânzii curente se poate modifica, cât şi modul în care va fi adusă modificarea la cunoştinţa împrumutatului şi modul de calcul, instanţa constată că încă de la data încheierii contractului reclamanţii au cunoscut şi au acceptat faptul că dobânda va fi revizuită, dispoziţia este clară, iar  instanţele nu pot aprecia asupra clauzei referitoare la dobândă, aceasta fiind un element al preţului convenţiei.

Deşi nu are loc o negociere asupra cuantumului dobânzii revizuite, respectiva clauză nu este automat una abuzivă, pentru a fi apreciată astfel fiind necesar să producă, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În analizarea unui eventual dezechilibru, instanţa constată că părţile au stabilit că se vor raporta la evoluţia pieţei financiare şi politica de creditare a băncii, însăşi legea prevăzând posibilitatea furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii dacă există o motivaţie întemeiată şi dacă este informat consumatorul. Or, banca a susţinut existenţa unei creşteri a propriilor costuri determinate de costurile de finanţare de pe piaţă, iar în condiţiile în care reclamantul a acceptat fără rezerve un astfel de contract era firesc să îşi asume şi riscul creşterii dobânzii din cel de-al doilea an de creditare, când aceasta devenea variabilă. O interpretare contrară ar însemna încălcarea prevederilor art. 969 C.civ; instanţa ar interveni în contractul părţilor, în sensul modificării unei clauze contractuale, transformând dobânda variabilă în dobândă fixă, ceea ce nu este admisibil.

Este evident faptul că acest contract este unul standard, în care este prezentată oferta băncii, clauzele fiind prestabilite de către împrumutător, singurele clauze negociate sunt cele referitoare la valoarea creditului, perioada de rambursare, garanţiile constituite. Clientul nu are posibilitatea de a negocia restul clauzelor inserate, acesta având însă posibilitatea să ia decizia de a încheie sau nu contractul, pârâta nedeţinând monopolul pe piaţă în ceea ce priveşte acest produs.

Or, este de notorietate că toate instituţiile bancare ţin cont şi sunt influenţate în stabilirea dobânzii revizuibile de politica BNR, care stabileşte rata dobânzii de referinţă, de ratele medii ale dobânzii interbancare, iar evoluţia pieţei financiare se circumscrie motivului prevăzut în clauza de la art. 3 din contract.

În ceea ce priveşte clauza din art.2.2 din actul adiţional conform căreia rata dobânzii curente este variabilă, valoarea ei fiind calculată după formula de calcul în care  marja băncii este de 8.07 procente, reclamanţii au solicitat anularea acesteia şi obligarea pârâtelor să recalculeze dobânda conform marjei băncii de 2.61% din contractul iniţial la care se adaugă LIBOR CHF la 6 luni şi să restituie sumele achitate în plus.

Trebuie reţinut că instanţa nu poate interveni în acordul de voinţă la părţilor în sensul modificării tipului de dobândă convenit (variabilă art.3.1) fără a încălca principiul forţei obligatorii a contractului conform art. 969 Cod civil, stabilirea marjei băncii prin modalitatea propusă de reclamanţi neputând fi primită. În legislaţia aplicabilă la data încheierii contractului nu se prevedea obligaţia furnizorilor de servicii financiare de a determina dobânda într-o formulă de calcul care să includă şi marja fixă obligaţie instituită prin OUG nr. 50/2010, OG nr. 21/1992 fiind modificata ulterior prin OUG nr. 174/2008, astfel ca argumentele contrare ale reclamantilor nu pot fi primite în lipsa unui refuz expres în sensul dispozitiilor ordonantei aprobata prin Legea nr 288/2010, pentru a înlatura efectele actelor aditionale în temeiul OUG 50/2010  şi situatia concreta din speţă. Altfel s-ar încălca principiul neretroactivitatii legii, voinţa părţilor fiind în sensul caracterului variabil al dobânzii, iar opţiunea acordată reclamanţilor pentru dobânda fixă ori pentru cea variabilă anual implică posibilitatea exprimării voinţei acestora raportat la tipul contractului de credit ales. Faţă de această solicitare a reclamantului în lipsa dovezii denunţării în mod expres a unui act adiţional în temeiul OUG nr. 50/2010 formula de calcul a dobânzii a fost menţionată prin acest act normativ.

Se observă că dobânda variabilă era prevăzută în contractul iniţial, un eventual act de restructurare fiind supus legislaţiei în vigoare la încheiere, considerat o facilitate pentru consumator, iar pentru înlaturarea efectelor OUG 50/2010 se impunea un refuz expres din partea consumatorilor cu privire la încheierea unui act aditional supus ordonanţei. De asemenea, dobânda pentru care se putea opta este dobânda curentă în baza unor criterii avute în vedere şi la stabilirea dobânzii iniţiale acceptate de reclamant prin semnarea contractului, cu privire la care nu se invocă caracterul abuziv. Nu se indică vreo dispoziţie legală care la momentul încheierii act adiţionale să prevadă vreo limită a cuantumului dobânzii, astfel încât să nu depăşească valoarea iniţial stabilită. Prin urmare, odată  exprimată printr-un limbaj clar, valoarea dobânzii curente, respectiv valoarea dobânzii anuale efective acceptată prin semnare faţă de caracterul variabil a dobânzii convenit prin contract şi fără a se justifica vătămarea se observă că nu se poate reţine îndeplinirea condiţiei privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contrar exigenţelor bunei credinţe, astfel încât nu se poate dispune nici restituirea unor pretinse sume astfel plătite.

Cu privire la clauze privind comisionul unic de .......... euro din actele adiţionale nu se poate reţine caracterul abuziv fiind vorba despre exprimarea clară fără echivoc sub aspectul cuantumului, acesta fiind datorat pentru orice serviciu prestat de bancă la cererea împrumutatului în legătură cu contractul de credit  şi în legătură cu garanţiile. Pe de alta parte, un astfel de comision nu era interzis de legislaţia în vigoare la data contractării, era cunoscut de reclamant de la început şi este permis şi prin reglementarea OUG 50/2010.

În ceea ce priveşte apelul formulat împotriva sentinței nr. 24 din 02.03.2016 pronunțate de Judecătoria Craiova, prin care a fost soluţionată cererea de completare a hotărârii instanţa reţine următoarele:

Procedura completării hotărârii reglementată de art. 444 alin.1 C.pr.civ., are în vedere situaţia în care instanţa, nesocotind limitele învestirii şi principiul disponibilităţii, pronunţă o hotărâre prin care omite să soluţioneze toate capetele de cerere care au învestit-o sau omite să se pronunţe asupra unei cereri conexe ori incidentale, deşi partea nu a renunţat la judecata acestora.

Având în vedere că în cauză instanţa de fond a respins acţiunea, pronunţându-se astfel  asupra tuturor capetelor de cerere, în mod corect a fost respinsă cererea de completare a hotărârii.

În consecinţă, constatând că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în speţă, starea de fapt fiind corect reţinută, în temeiul art. 480 C.pr.civ. Tribunalul va respinge ca neîntemeiat atât apelul formulat împotriva sentinței nr. 13038 din 28.10.2015, cât  şi împotriva sentinței nr. 24 din 02.03.2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge apelul formulat de apelanţii reclamanţi ................................şi ........................, împotriva sentinței nr. ....................... din ...................... şi împotriva sentinței nr. 24 din ...................... pronunțate de Judecătoria Craiova, în contradictoriu cu pârâtele .............................. şi ..............................

Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare. Cererea pentru exercitarea căii de atac se va depune la Tribunalul Dolj.

Pronunţată în şedinţa publică de la 15 Mai 2018.

Domenii speta

Spete similare