Stabilire program vizitare, criterii

DECIZIA CIVILĂ NR. 1193

Data: 21 Septembrie 2018

AUTOR - Cristina Chelaru

Domeniu asociat: MINORI

Titlu: STABILIRE PROGRAM VIZITARE, CRITERII

Prin sentinţa civilă nr. 792/06.02.2018 pronunţată de Judecătoria Ploieşti instanţa a admis în parte cererea formulată de reclamanta XXX în contradictoriu cu pârâtul YYY, a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant YYY, a dispus desfacerea căsătoriei încheiată între părţi, înregistrată  în Registrul de Stare Civilă al Municipiului Ploieşti sub numărul X din data de 24.10.2015, din culpă comună, a dispus ca reclamanta XXX să revină la numele de familie purtat înainte de căsătorie, acela de Y, a dispus ca autoritatea părintească asupra minorului ZZZ să fie exercitată în comun, a stabilit locuinţa minorului ZZZ la domiciliul mamei, a obligat pârâtul YYY la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului ZZZ în cuantum de 1 din venitul net realizat de la data introducerii cererii şi până la împlinirea vârstei de 18 ani, a încuviinţat pârâtului reclamant YYY următorul program de vizitare a minorului ZZZ:

- până la împlinirea vârstei de 2 ani – în fiecare săptămână în zilele de sâmbătă şi duminică între orele 13:00 – 19:00 la domiciliul reclamantei sau într-un loc neutru (parc, loc de joacă).

- la împlinirea vârstei de 2 ani prin luarea minorului la domiciliul tatălui YYY Bogdan în prima şi a treia săptămână din lună de vineri între orele 17:00 până duminică la ora 19:00, în anii pari în luna iulie, iar în anii impari în luna august, în anii pari în perioada vacanţei de Crăciun, iar în anii impari în perioada vacanţei de Paşti.

In motivare, a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub numărul 5259/281/2017 la data de 14.03.2017, reclamanta XXX l-a chemat în judecată pe pârâtul YYY, solicitând instanţei desfacerea căsătoriei încheiată între părţi din culpa exclusivă a soţului pârât, stabilirea locuinţei minorului la domiciliul mamei, exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului în comun, obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului, în procent de 25 % din veniturile pe care le realizează şi reluarea numelui de familie anterior căsătoriei, acela de Y.

În fapt, relatează reclamanta, în esenţă, neînţelegerile dintre părţi au apărut la scurt timp după încheierea căsătoriei, din cauza comportamentului agresiv al pârâtului.

Părţile locuiau în imobilul proprietatea soţului pârât, acesta solicitându-i în mod frecvent să părăsească locuinţa comună.

În martie 2016, la cererea soţului său, reclamanta a părăsit domiciliul conjugal. Tot la solicitarea acestuia, reclamanta a revenit la locuinţa conjugală, în scurt timp aflând că este însărcinată.

Neînţelegerile dintre cei doi s-au perpetuat, astfel încât, în mai 2016 s-a mutat definitiv la domiciliul părinţilor. Copilul a fost născut tot în perioada în care reclamanta locuia împreună cu părinţii.

Pentru binele minorului Mark Sebastian au încercat o reconciliere, însă, agresivitatea pârâtului a continuat, acesta lovind-o pe reclamanta XXX chiar şi în momentele în care ţinea copilul în braţe.

În apărare, pârâtul a depus întâmpinare/cerere reconvenţională (13). A solicitat admiterea în parte a acţiunii, respectiv desfacerea căsătoriei din culpă comună şi acordarea unui program de vizitare.

A menţionat că gelozia excesivă a reclamantei a condus la destrămarea căsătoriei. Aceasta a refuzat să se implice în treburile casnice, toate acestea căzând în sarcina soţului pârât. Din cauza crizelor de gelozie pe care le acuza, reclamanta l-a lovit în repetate rânduri pe soţul său. Problemele celor doi nu au fost rezolvate nici după ce au urmat câteva şedinţe de psihoterapie.

În ceea ce priveşte programul de vizitare, solicită pârâtul reclamant, să se stabilească un orar de vizitare, după cum urmează: în prima şi a săptămână din lună, de vineri ora 17:00 până duminică la ora 19:00, o lună din perioada vacanţei de vară, în funcţie de concediul părţilor, astfel încât fiecare să petreacă timp împreună cu minorul, în perioada vacanţei de iarnă, anual alternativ să poată petrece Crăciunul sau Revelionul împreună cu minorul, urmând ca toate celelalte vacanţe să fie împărţite în mod egal de către părinţi.

Prin întâmpinarea la cererea reconvenţională reclamanta a reiterat chestiunile relatate în conţinutul cererii de divorţ, insistând asupra desfacerii căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului.

În ceea ce priveşte programul de vizitare, faţă de vârsta fragedă a minorului şi faţă de faptul că reclamanta încă îl alăptează, solicită stabilirea unei modalităţi restrânse de vizitare, cu două vizite lunare, în prima şi a treia zi săptămână în ziua de joi ora 18:00 – 20:00, la domiciliul părinţilor reclamantei, unde aceasta şi locuieşte, în prezenţa sa şi cu parcurgerea de către pârât a unui stadiu de consiliere psihologică.

La data de 22.06.2017, reclamanta a depus cerere completatoare prin care a solicitat exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv, de către reclamantă (fila 43). A motivat, în esenţă, cererea completatoare pe considerente ce ţin de imposibilitatea părţilor de a ajunge la un consens în ceea ce priveşte deciziile pe care trebuie să le ia în ceea ce priveşte creşterea şi educarea minorului, dar şi faţă de împrejurarea că, pârâtul reclamant devine ofensiv în momentele în care reclamanta nu este de acord cu chestiunile pe care le pune în discuţie.

Acţiunea legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în valoare de 100 de lei, conform originalului chitanţei depus la fila nr. 7 din dosarul cauzei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 24.10.2015 aşa cum rezultă din certificatul de căsătorie înregistrat în evidenţele Registrului de Stare Civilă al Primăriei Ploieşti sub numărul Xdin 24.10.2015.

În timpul căsătoriei celor doi s-a născut minorul ZZZ.

Din probatoriul administrat pe parcursul cercetării judecătoreşti a procesului rezultă că relaţiile dintre soţi sunt puternic deteriorate iar căsătoria dintre cei doi nu poate continua.

Cu privire la desfacerea căsătoriei, instanţa de fond a reţinut că potrivit disp. art. 373 rap. la art. 379 alin. 1 Cod civil, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei dacă, din cauza unor motive temeinice raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, însă dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţilor, instanţa putând pronunţa divorţului din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre soţi a făcut cerere de divorţ.

Din probatoriul administrat pe parcursul cercetării judecătoreşti rezultă că, pe de o parte, cauza destrămării căsătoriei celor doi a fost generată de comportamentul agresiv al soţului pârât reclamant. Violenţa acestuia a fost dovedită cu proba cu înscrisuri, respectiv certificatul medico-legal nr. 555/05.05.2017 depus la dosarul cauzei coroborat cu  adeverinţa medicală depusă, dar şi cu proba testimonială. Aşa cum rezultă din declaraţia martorului Y Marian, pârâtul reclamant a fost violent fizic şi verbal faţă de soţia sa, sens în care, la data de 10 martie 2016 a fost chemat la domiciliul conjugal al soţilor pe fondul unor certuri puternice. Modalitatea în care se manifestă violenţa soţului pârât a fost descrisă în amânunt.

Deşi nu a asistat personal la acele scene de violenţă, martorul a putut percepe aceste amănunte din comportamentul fiicei sale.

Totuşi, instanţa nu poate pleca de la presupunerea că, ori de câte ori există un act de violenţă din partea uneia dintre părţi, există o prezumţie absolută de culpă exclusivă în desfacerea căsătoriei.

Aşa cum rezultă din declaraţia martorului Tocan Eduard Antonio, acesta cunoaşte situaţia celor doi soţi. Apreciază martorul că, la baza neînţelegerilor dintre părţi stă tocmai gelozia excesivă de care dă dovada soţia reclamantă. Aceasta i-a interzis soţului său orice interacţiune cu persoane de sex feminin în desfăşurarea activităţii sale profesionale. În speranţa restabilirii armoniei în familie pârâtul a acceptat această situaţie şi a renunţat la orice colaborare cu persoane de sex feminin. Reclamanta refuza să se implice în treburile casnice, neimplicarea sa fiind suplinită de prezenţa mamei acesteia care venea frecvent pentru a face menaj şi prepara mese.

Pentru aceste motive, raportat la faptul că relaţiile de familie sunt destrămate şi căsnicia nu mai poate continua din culpa ambilor soţi, instanţa de fond a dispus desfacerea căsătoriei dintre părţi, din culpa comună.

Cu privire la numele pe care îl va purta pârâta după desfacerea căsătoriei, instanţa de fond a constatat că între părţi nu a intervenit o înţelegere în sensul art. 383 alin. 1 Cod civil, aceasta urmând să poarte numele avut anterior căsătoriei, acela de ”Şulea”.

In ceea ce priveşte autoritatea părintească, aceasta este definită de art.483 alin.1 C.civ. ca fiind ansamblul drepturilor şi îndatoririlor care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi care aparţin în mod egal ambilor părinţi. Potrivit alin.2 şi alin.3 din acelaşi articol părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului cu respectul datorat acestuia şi îl asociază pe copil în toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate, ambii părinţi răspunzând pentru creşterea copiilor lor minori.

Autoritatea părintească comună – care constituie regula în materie, conform art. 503 şi art. 397 C.civ. – a fost instituită de legiuitor în scopul promovării şi protejării unei bune dezvoltări a copilului, prin luarea în comun a deciziilor importante, cum sunt cele referitoare la educaţie, la tratament medical, la reşedinţa minorului, la administrarea bunurilor sale etc., o astfel de modalitate a realizării responsabilităţii parentale constituind un element de normalitate în cadrul relaţiilor dintre părinţi şi copii.

 Doar pe cale de excepţie autoritatea părintească va fi acordată unui singur părinte, potrivit art. 398 alin 1 Cod civil fiind necesar să existe motive întemeiate şi să fie respectat interesul superior al copilului.

În speţă, sub aspectul autorităţii părinteşti, instanţa de fond a constatat că probele administrate în  cauză nu au relevat vreun motiv întemeiat pentru a se dispune în sensul exercitării acesteia numai de către unul dintre părinţi,  nefiind administrate dovezi din care să rezulte că mama ori tatăl s-ar afla într-o situaţie, ori ar fi îndeplinit eventuale acte de natură să aducă atingere drepturilor şi intereselor minorilor şi  nici că ar fi incident vreunul din cazurile stabilite de art. 507 c.civ., respectiv dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească şi ca atare, instanţa va dispune ca autoritatea părintească, să fie exercitată în comun, măsura fiind în interesul exclusiv al minorului.

Din probatoriul administrat a rezultat că, în ciuda neînţelegerilor dintre părţi, tatăl pârât manifestă un interes deosebit pentru fiul său.

 La dosarul cauzei au fost ataşate numeroase cadre foto din care reiese implicarea acestuia în creşterea copilului, dar şi afecţiunea care există între cei doi (filele  95-110).

 Referitor la locuinţa minorului, potrivit art. 396 alin. 1 c.civ. instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă, iar potrivit art. 402 alin. 1 c.civ. instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

Având în vedere dispoziţiile legale menţionate, precum şi  întreg materialul probator administrat in cauza instanța de fond a dispus stabilirea  locuinței minorului, la domiciliul mamei.

În luarea acestei decizii instanţa de fond a ţinut seama şi de voinţa părţilor, ambii părinţi fiind de acord ca minorul să rămână la mamă, dar şi de vârsta fragedă a acestuia, respectiv de faptul că este încă alăptat.

Referitor la obligaţia de întreţinere, instanţa de fond a reţinut prevederile art. 402 alin. 1 Cod civil, potrivit cărora, instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere şi prevederile art. 499 alin. 1 Cod civil, potrivit cărora tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională.

În consecinţă, ţinând seama şi de solicitarea părţilor, instanţa de fond a obligat pârâtul la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului ZZZ în cuantum de 25 % din venitul net realizat de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la împlinirea vârstei de 18 ani.

În ceea ce priveşte programul de vizitare, instanţa de fond a apreciat că, se impune încuviinţarea unui program de vizitarea etapizat, mai restrâns în perioada de alăptare şi până la împlinirea vârstei de 2 ani, respectiv un program de vizitare extins ulterior împlinirii acestei vârste, după cum urmează:

-până la împlinirea vârstei de 2 ani – în fiecare săptămână în zilele de sâmbătă şi duminică între orele 13:00 – 19:00 la domiciliul reclamantei sau într-un loc neutru (parc, loc de joacă).

-la împlinirea vârstei de 2 ani prin luarea minorului la domiciliul tatălui YYY Bogdan în prima şi a treia săptămână din lună de vineri între orele 17:00 până duminică la ora 19:00, în anii pari în luna iulie, iar în anii impari în luna august, în anii pari în perioada vacanţei de Crăciun, iar în anii impari în perioada vacanţei de Paşti.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel, în termen legal, reclamanta XXX.

În motivare, apelanta-reclamantă a învederat faptul că înțelege să critice hotărârea doar cu privire la capetele de cerere privind  desfacerea căsătoriei, stabilirea autorităţii părinteşti şi stabilirea programului de vizitare minor.

Cu privire la desfacerea căsătoriei, apelanta-reclamantă a arătat că instanţa analizează doar probele însemnând înscrisuri rezumate la CML 555/05.05.2017 şi declaraţiile martorilor încuviințați la propunerea reclamantei şi pârâtului, unul de fiecare.

Interpretarea celor două declaraţii este făcută vădit în favoarea pârâtului, după principiul pur masculin "daca ai luat bătaie ai făcut tu ceva" şi concluzia instanţei este că violenta din partea unei părți nu este o prezumţie absolută de culpă exclusivă. In continuare, instanţa îşi argumentează această concluzie pornind de la declaraţia martorului Tocan care vorbeşte de o presupusă gelozie şi de o presupusă neimplicare a sa în treburile casnice.

Instanţa trece cu vederea faptul că acest martor a declarat în şedinţa publică că i-a cunoscut pe soţii din prezenta cauza înainte de căsătorie şi că în timpul căsătoriei nu i-a vizitat. Cele relatate (spune martorul) le cunoaşte de la partea care 1-a propus ca martor. Cu alte cuvinte, această declaraţie nu oferă elemente de percepţie proprie din partea martorului. Deși la dosar sunt suficiente probe din care reiese faptul că a fost victima unor agresiuni fizice împotriva cărora nu a putut să se apare (planşe foto, CML, declaraţie martori, plângeri penale) şi a unui comportament violent cu momente de furie extremă care se manifestă necontrolat asupra sa şi asupra lucrurilor din jur (punând în pericol chiar şi viața minorului) toate aceste aspecte nu au fost avute în vedere de către instanţă.

Instanţa de judecata lasă sub tăcere raportul de evaluare psihologică care există la dosar şi toate demersurile făcute de pârât la început singur şi ulterior un cuplu, demersuri de terapie psihologică.

Aceste demersuri sunt recunoscute la întrebările puse de reclamantă pârâtului.

Deși sunt evidente manifestările de comportament violent, impulsiv şi necontrolat care au creat evenimente pe care le-a recunoscut la interogatoriu, dar şi-a răstălmăcit vinovăţia, instanţa minimalizează importanţa acestora şi faptul că de fiecare dată pârâtul a abandonat şedinţele de terapie.

Apelanta-reclamantă a arătat că nu presupusa sa gelozie a fost motivul pentru care în aprilie 2016 a fost nevoită să părăsească domiciliul conjugal şi să se instaleze la părinţii săi pentru a duce la final sarcina. In ianuarie 2016 într-o discuţie pe care au avut-o amândoi cu părinţii apelantei s-a hotărât ca pârâtul să meargă la psiholog şi să facă terapie pentru conştientizarea problemelor de furie şi agresivitate necontrolată.

După câteva şedinţe, acesta a abandonat şedinţele de terapie iar comportamentul lui pe care l-a descris amănunţit în plângerile penale a dus la situaţia despre care a amintit anterior, aceea că în aprilie 2016 a fost nevoită să se mute la părinţii săi, fiind în luna a doua de sarcină şi pentru a se proteja.

După cum reiese din motivarea hotărârii, instanţa nu da relevanţă răspunsurilor date de pârât la interogatoriu (întrebările 1, 2 şi 3). Căsătoria a durat în fapt 8 luni de zile, din care primele 7 luni s-au străduit să locuiască împreuna cu toate problemele existente, perioada din care fac parte şi primele două luni de sarcina.

După aceste 7 luni a locuit la părinţii săi până la naşterea fătului, iar după o perioada de o luna de zile de la naştere soţii au discutat şi au încercat să reia convieţuirea care a durat doar o lună de zile, respectiv luna februarie 2016, întrucât în noaptea dinspre 10-11 martie 2017 acesta a bătut-o provocând ruptura definitivă. Consecinţele acestei agresiuni fizice sunt consemnate în CML 555/05.05.2017, în plângerile penale pe care le-a formulat la politie, în ancheta socială şi în declaraţia de martor.

Instanţa de judecata a restrâns interogatoriul la 10 întrebări şi întrebările pentru martor la un număr de 2 întrebări. Cred ca a fost insuficient pentru a putea dezvolta în şedinţa publică tema violentei la care a fost supusă şi faptul că pârâtul a început să o lovească când avea copilul în braţe. Ca să poată continua loviturile acesta a luat copilul, 1-a pus pe pat şi a continuat să o lovească până când s-a descărcat de furie.

In contradicţie cu susţinerile instanţei, apelanta a arătat că violenta fizică, violenta psihologică, violenţa verbală şi alte tipuri de violenţă (sexuală, economică, socială, spirituală) ar trebui să fie considerată o prezumţie de culpă exclusivă raportată la cel care manifesta aceste violente.

Așa cum a arătat şi în plângerile penale, pârâtul avea un limbaj jignitor, brutal, îi adresa insulte şi expresii degradante care aveau rostul să o umilească.

Așa cum reiese şi din raportul de evaluare psihologică, pârâtul era obsedat de a-şi impune voinţa şi de a controla totul provocând stări de tensiune şi de suferinţă psihică în orice mod, chiar şi manifestând violenţă asupra lucrurilor din jur.

Cu privire la violenţa fizică, aceasta este evidenţiată de probele administrate în cauză, inclusiv planşele fotografice şi constatările din CML despre violentele care au necesitat şi zile de îngrijire medicală.

Deși a depus la dosar un studiu asupra importantei alăptatului la sân şi a arătat cât de important este pentru mamă să trăiască într-un mediu stabil, emoţional şi securizat, deși sunt suficiente probe care atestă actele de violenta din partea pârâtului, instanţa statuează că "Nu poate pleca de la presupunerea că ori de câte ori există un act de violenţă din partea uneia dintre părți există o prezumţie absolută de culpă exclusivă în desfacerea căsătoriei"

Cu privire la autoritatea părintească, apelanta-reclamantă a arătat că instanţa constată că nu sunt motive întemeiate pentru dispune autoritate părintească exclusivă în sarcina reclamantei.

La întrebarea nr. 5 din interogatoriu "Este adevărat că din cauza divergentelor de păreri dintre noi, nu putem lua decizii în comun” pârâtul recunoaşte această imposibilitate. Din multitudinea de sesizări făcute la politie şi Serviciul de autoritate tutelară, din concluziile raportului de evaluare psihologică, din răspunsurile la interogatoriu luat pârâtului şi din neînţelegerile care apar pe timpul orelor de vizitare când în loc să stabilească relaţii cu minorul, pârâtul înţelege "să se apere" preconstituind probe, reiese în clar că nu pot lua decizii împreuna în legătură cu creşterea şi educarea minorului.

Lipsa de comunicare şi tensiunile dintre părţi nu permit discuţii calme şi obiective care să conducă la decizii în favoarea minorului. Acesta este motivul pentru care a solicitat autoritate părintească exclusivă.

Şi pe acest capăt de cerere instanţa conchide că tatăl a manifestat un interes deosebit pentru fiul său şi argumentează această observaţie cu planşele foto aflate la dosar "din care reiese implicarea acestuia în creşterea copilului şi afecţiunea dintre cei doi".

Apelanta-reclamantă a arătat că percepţia nu ţine loc de adevăr şi că o hotărâre trebuie dată pe probe. Interpretarea subiectivă a pozelor fără să fie coroborate cu celelalte probe din dosar conduce sigur la eroare.

In realitate, pozele de care face vorbire instanţa le-a făcut în luna în care a încercat să convieţuiască, respectiv în a doua lună de viața extrauterină a minorului. In biberonul din poze este lapte matern, iar aceste poze dovedesc doar că este adevărată susţinerea sa potrivit căreia după naşterea minorului a încercat să reia convieţuirea şi să dea o şansa căsătoriei.

Pârâtul, deși a făcut eforturi să se adapteze, a acumulat stări de nemulţumire, frustrare, furie, care au culminat cu dezlănţuirea violenta din 10-11 martie 2017, când acelaşi bărbat din fotografii a lovit-o chiar când era cu copilul în braţe. Aceste poze instanţa trebuia să le coroboreze cu evenimentul din 10-11 martie 2017, eveniment despre care vorbeşte şi martorul Suga şi consemnat şi în CML 555/05.05.2017.

Cu privire la capătul de cerere vizând program vizitare minor, apelanta-reclamantă a criticat hotărârea instanţei de fond care stabileşte defalcat program de vizitare până la 2 ani şi după împlinirea vârstei de 2 ani, pentru următoarele motive:

Până la 2 ani instanţa a stabilit ca zile de vizită sâmbăta şi duminica în fiecare săptămâna între orele 13:00 - 19:00. Acest program este excesiv în condiţiile în care îi blochează posibilitatea de a pleca în concediu de odihnă, posibilitatea de a pleca în afara localităţii la sfârşit de săptămână şi îngustează chiar timpul personal la sfârşit de săptămâna de a avea relaţii cu minorul în zilele mele libere.

In plus, cele 6 ore reprezintă un interval de timp la care nici minorul şi nici tatăl acestuia nu se pot adapta având în vedere pe de o parte vârsta minorului care implica program de somn, plimbare, alăptare, baie, iar pe de alta parte, comportamentul neadecvat al pârâtului în timpul vizitelor în sensul că nici până în prezent nu a reuşit să cucerească copilul având în continuare un comportament rigid, intransigent şi furios introvertit.

De fiecare dată apelanta trebuie să facă demersuri pentru a linişti copilul şi pentru a face posibilă relaționarea dintre tată-fiu.

Actualmente intervalul de timp stabilit prin ordonanţa președințiala este suficient pentru ca tatăl si minorul să se obişnuiască unul cu altul, lucrul acesta implicând desigur şi priceperea tatălui de a fi flexibil emoţional şi a transmite siguranţa minorului. Apelanta apreciază că acesta este un program care trebuie continuat până la vârsta de 6 ani când minorul va avea un comportament social stabil ca urmare a cunoaşterii mai multor tipuri umane în perioada preşcolară.

În continuare, apelanta-reclamantă a precizat că la una din vizite când pârâtul s-a încăpățânat să ţină copilul în braţe împotriva voinţei acestuia, copilul a plâns încontinuu, s-a făcut vânat şi avea accese de sufocare, motiv pentru care a chemat ambulanţa şi ulterior a fost diagnostică cu sindrom anxios.

Din cauza acestor reacţii cauzate de plâns îndelungat, a fost nevoită să facă investigaţii medicale la Spitalul de pediatrie Ploieşti - Secţia Cardiologie. Minorului i s-a pus diagnostic suflu sistolic funcţional cu recomandarea de a se evita plânsul prelungit şi de a face consult neurologic pediatric. Aceste rezultate trebuie avute în vedere atât de părinţi cât şi de instanţa de judecată şi fac parte din caracteristicile cauzei prezente.

Apelanta apreciază că vârsta de 2 ani avută în vedere de instanţa pentru programul cu luare în domiciliul reclamantului nu este corect stabilită şi nu ţine seama de caracteristicile vârstelor care compun copilăria mică.

La ieşirea din maternitate, medicul face recomandarea ca fătul să fie alăptat minim 2 ani. Alăptatul la sân oferă nu numai hrana naturală constând în laptele mamei, dar şi un mediu de securitate. La sânul mamei copilul se relaxează şi începe să construiască structuri mentale, începe să coordoneze informaţia vizuală şi tactilă pe care o primeşte din mediu cu deprinderile motorii pe care tocmai le dezvolta" - după cu se arata în referinţe psihologice pentru vârsta 0-6 ani - psiholog Cocis Emilia.

Citând din acelaşi referat, a înțeles că „de fiecare dată când un copil întâlneşte o nouă experienţă ce nu corespunde structurilor mentale pe care le are, acesta se afla în dezechilibru".

Intenţia de separare a minorului de mama împotriva voinţei acestuia, copilul o asimilează cu un abandon şi înţelege că mama nu îl apară. In copilăria mică, se formează repere emoţionale şi se învaţă reguli care stabilesc comportamentul social şi emoţional pentru mai târziu.

Așa cum rezultă şi din referinţele psihologice anexate apelului, un model uman format pe un climat de agresivitate, are drept răspuns un comportament agresiv şi nesigur.

Abia în perioada preşcolară copilul învaţă să distingă oameni diferiţi cu comportamente diferite şi după cum se arată în Referinţele psihologice, copilul dobândeşte abilitatea de a înțelege starea mentală a unei persoane şi poate să vorbească despre acest lucru începând cu 6 ani.

Limbajul verbal şi non verbal al adulţilor din familie şi din familia extinsă, non agresiv şi adaptat vârstei copilului creează cadrul emoţional, echilibrat de care un copil are nevoie în copilăria mica.

In concluzie, apelanta-reclamantă a menţionat că este de acord ca instanţa sa stabilească program de vizitare minor, dar adaptat cu vârsta copilului, istoricul de familie, caracteristicile minorului care are propria lui identitate şi printr-o documentare asupra evoluţiei psihologice a copilului, respectiv punctul de vedere al specialistului.

A respecta interesul superior al minorului nu înseamnă a dispune un program de vizitare potrivit percepţiei instanţei care de multe ori trece peste opţiunile părţilor.

Hotărârea judecătoreasca rămasă definitivă devine un instrument în mâna executorului judecătoresc care atunci când punerea în executare se face prin intermediul acestuia, aplica amenzi între 500 - 2000 lei consemnând în procesul verbal că mama nu a permis punerea în executare a hotărârii, chiar dacă copilul plânge şi stă lipit de mamă, refuzând separarea de aceasta. In realitate, o asemenea separare împotriva voinţei copilului dă naştere la o dramă cu efecte imprevizibile în timp şi care ignoră interesului superior al minorului. Apreciază că tatăl trebuie să învețe să îşi cucerească fiul pentru ca acesta să meargă cu el de bună - voie.

Apelanta-reclamantă a solicitat ca instanţa să aibă în vedere ca în timpul vizitelor cu luare în domiciliu, mama să aibă acces la informaţii despre copil, iar tatăl să fie obligat să răspundă la telefon când mama se interesează de copil.

Totodată, apelanta a apreciat că tatăl trebuie să fie flexibil la schimbările emoţionale ale copilului şi să nu-şi impună intransigent punctul de vedere.

Apelanta a solicitat ca instanţa să aibă în vedere toate aceste susţineri, iar perioadele cuprinse în dispozitivul hotărârii să cuprindă şi menţiunea "daca minorul nu se opune" atât la programul din timpul anului, cât şi la programul pe timpul vacantelor.

O buna relaţie între părinte-fiu nu trebuie să cuprindă elemente coercitive, iar dispozitivul instanţei trebuie să cuprindă elemente referitoare la voinţa minorului "dacă vrea şi cât timp vrea". A ţine copilul o lună de zile în timpul verii împotriva voinţe lui sau în timpul sărbătorilor de Crăciun şi Paste poate crea o reacţie adversă a copilului cu consecinţe neprevăzute în timpul adolescentei şi a maturităţii.

In aceste condiţii, apelanta a propus stabilirea pentru perioada începând cu 6 ani un program de vizită însemnând două săptămâni în vacanţa de vară, 3 zile în vacanţa de Crăciun şi 3 zile în vacanţa de Paste cu menţiunea dacă copilul nu se opune şi cu menţiunea cât timp vrea acesta să stea cu tatăl în perioadele desemnate de instanţă.

Pentru aceste considerente, apelanta-reclamantă a solicitat admiterea apelului.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 466 C.pr.civ.

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova - Secţia I Civilă, cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr unic de dosar, la data de 22.05.2018, pricina fiind soluţionată, în faza procesuală a apelului, în condiţii de legală citare a părţilor litigante.

În raport de motivele de apel formulate de apelanta-reclamantă XXX, intimatul-pârât YYY a formulat, în temeiul art.482 C.pr.civ. rap. la art.205 C.pr.civ., întâmpinare (f.19) prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.

Astfel, intimatul-pârât a arătat că este de remarcat faptul că apelanta face alegaţii peste hotărârea instanţei de fond, soluţie care este judicios redactată, având în vedere probatoriile administrate. In mod corect instanţa de fond a reţinut culpa comună a părților în deteriorarea relaţiilor, considerând că nu se poate pleca de la presupunerea că ori de câte ori există un act de violenţă din partea uneia dintre părți, există o prezumţie absolută de culpă exclusivă în desfacerea căsătoriei.

Atât timp cât niciunul dintre martori nu au asistat efectiv la așa-zisele scene de violenţă care ar fi avut loc între soți, consideră că este judicioasă argumentarea instanţei de fond, în ceea ce priveşte culpa comună, cu atât mai mult cu cât din declaraţia martorului intimatului rezultă - fără putinţă de tăgadă - caracterul excesiv de gelos al apelantei-reclamante şi, respectiv culpa acesteia în desfacerea căsătoriei.

Din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă că relaţiile dintre părți s-au deteriorat în special datorită comportamentului reclamantei-pârâte, care a manifestat în permanenţă o gelozie excesivă, fără justificare în realitate, comportament care a degenerat în nenumărate discuţii.

Intimatul a dorit să-şi întemeieze o familie şi este profund ataşat de minorul - cu care nu poate să aibă legături personale fireşti datorita apelantei şi familiei sale. Relaţiile dintre părți au degenerat datorită comportamentului reclamantei. Din probele administrate în cauză rezultă că intimatul a fost cel implicat în gospodărie şi în viața de familie, apelanta refuzând orice fel de implicare de acest fel, refuz care denotă, o dată în plus justeţea soluţiei instanţei de fond de desfacere a căsătoriei din culpă comună.

In ceea ce priveşte motivul de apel privind exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti de către apelanta, intimatul a solicitat respingerea ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Nu se impune stabilirea exercitării autorităţii părinteşti exclusiv de către apelanta-reclamantă, intimatul fiind un părinte responsabil, binele copilului fiind prioritar pentru acesta. Este binecunoscut faptul că regula este exercitarea autorităţii părinteşti în comun, excepţia fiind exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti de către un părinte, aceasta excepţie aplicându-se în situaţii extreme, precum decăderea din drepturile părinteşti, etc.

Intimatul-pârât a încercat în nenumărate rânduri să aibă legături fireşti cu minorul, însă, a fost lipsit de această posibilitate datorită refuzul apelantei-reclamante, care nu înţelege să-i permită aceste legături.

Din acest motiv, intimatul a formulat mai multe sesizări la Protecţia Copilului respectiv Autoritatea Tutelara), însă fără nicio finalitate, până în momentul de faţă.

Intimatul a apreciat că nu este întemeiat nici motivul de apel privind programul de legături personale stabilit de instanţa.

Intimatul este un părinte care doreşte mai presus de orice să aibă o relaţie permanenta, continuă cu minorul, dorind să fie implicat în viața acestuia, astfel cum a precizat mai sus.

Art.263 c.civ. statuează principiul că orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al acestuia.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 400 c.civ. rezultă concluzia judicioasă că interesul superior al minorului este criteriul determinant pe care instanţa de judecată îl are în vedere la stabilirea locuinţei copilului după divorţ la unul dintre părinţi, în măsura în care aceştia nu se înţeleg sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului.

Potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, „Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament".

Pentru asigurarea unei relaţii solide, bazata pe afecţiune si înţelegere între parat si minor, se impune ca exercitarea acestui drept sa nu fie stânjenită de prezenta reclamantei, comunicarea dintre părinte si copilul sau minor trebuind să aibă loc în mod firesc, fără nicio restrângere. De asemenea, este necesar a se asigura o ritmicitate a întâlnirilor paratului cu minorul, iar limitarea acestor relaţii la doua zile pe luna nu respecta principiul proporționalității mai sus menţionat.

Având în vedere interesul minorului în ce priveşte stabilirea de legături personale cu tatăl sau, consideram just si legal programul de legături personale stabilit de instanţa de fond, fiind un program de vizitare de aşa natură încât să asigure o continuitate a legăturii dintre minor şi tatăl sau, fără ca acest lucru să dăuneze în vreun fel minorului, ale cărui interese trebuie cu prioritate protejate.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, creată în aplicarea art. 8 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „din momentul şi datorită însăşi împrejurării naşterii copilului, între părinţi şi copil există o legătură constitutivă de viaţă de familie pe care evenimentele ulterioare nu o pot distruge decât în circumstanţe excepţionale" - Cauza Berrehab contra Olandei- legătură personală care reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile care împiedică aceste relaţii reprezintă o ingerinţă în dreptul la viaţa familială" - Cauza Johansen contra Norvegiei.

Astfel, chiar dacă minorul se află în grija mamei-reclamante, nu s-a stins dreptul paratului şi, în aceeaşi măsură al minorului, de a avea o relaţie firească, afectivă cu tatăl sau, mai ales că în prezent minorul este la o vârstă la care trebuie să i se permită sa perceapă in mod direct dragostea tatălui sau.

In concluzie, intimatul a solicitat respingerea apelului formulat de către apelanta XXX ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

La data de 14.06.2018, apelanta-reclamantă a formulat un răspuns la întâmpinare.

Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi dispoziţiile legale care au incidenţă în soluţionarea prezentei cauze, tribunalul constată că apelul este fondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:

Potrivit art. 476 alin. 1 C.pr.civ., apelul provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant (art. 477 alin. 1 c.proc.civ.), devoluţia operând cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu e limitat la anumite soluţii din dispozitiv (art. 477 alin. 2).

Cu privire la motivul de apel constând în acea că în mod eronat instanţa a dispus desfacerea căsătoriei din culpă comună şi nu din culpa exclusivă a intimatului pârât, instanţa apreciază că este neîntemeiat, având în vedere următoarele:

In drept, potrivit art. 379 alin. 1 C.civ., în cazul prevăzut la art. 373 lit. b, divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei, cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ; dacă culpa aparţine în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388.

In mod corect a apreciat instanţa de fond că nu se poate reţine culpa exclusivă a intimatului pârât în destrămarea căsătoriei.

Astfel, din declaraţia martorului X(f 157-159) rezultă că între soţi au apărut neînţelegeri generate atât de gelozia reclamantei cât şi de faptul că aceasta din urmă nu se ocupa de treburile casnice. Martorul a învederat instanţei că apelanta reclamantă era nemulţumită de faptul că intimatul pârât colabora în cadrul muncii sale cu persoane de sex feminin iar intimatul pârât era nemulţumit de modalitatea în care apelanta înţelegea să se ocupe de gospodărie.

Din declaraţia martorului Suga Marian (f. 155-156 din dosar fond) reiese că apelanta reclamantă a fost agresată fizic şi verbal de către intimat, sens în care în data de 10.03. tatăl celei dintâi a fost solicitat să vină să o ia pe fiica sa de la domiciliul comun al soţilor. Martorul a învederat că le-a recomandat să meargă la psiholog pentru a depăşi neînţelegerile dintre ei iar cei doi soţi au încercat să facă terapie pentru remedierea dificultăţilor întâmpinate în relaţia de cuplu.

Declaraţia martorului Suga Marian se coroborează cu certificatul medico legal nr. 292/13.03.2017 (f. 30 din dosar) din care reiese că apelanta prezintă leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu corp dur, pot data din data de 10.03.2017 şi necesită 3 – 4 zile de îngrijiri medicale de la data producerii lor, în lipsa complicaţiilor.

De asemenea, instanţa reţine că la data de 10.03.2017 s-a emis certificatul medico legal nr. 279 (f. 90 din dosar fond) din care rezultă că intimatul pârât prezintă leziuni traumatice ce pot data din data de 09.03.2017, au putut fi produse prin zgâriere şi nu necesită zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.

Prin ordonanţa din data de 06.10.2017 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova în dosarul nr. 601/P/2017 (filele 79 – 80 dosar fond) s-a dispus renunţarea la urmărirea penală faţă de suspectul YYY n şi XXX. In ordonanţă s-a reţinut că în data de 15.04.2017 apelanta reclamantă a sesizat organele de poliţie cu privire la faptul că în data de 10.03.2017 soţul ei a agresat-o fizic, cauzându-i leziuni. De asemenea, în data de 17.05.2017 intimatul pârât a sesizat organele de poliţie cu privire la faptul că în noaptea de 9/10.03.2017 în timp ce se afla la domiciliu, în urma unei discuţii mai aprinse cu soţia sa, aceasta l-a agresat fizic.

Instanţa constată că s-a reţinut în ordonanţă că pe parcursul relaţiei, părţile au avut mai multe discuţii în contradictoriu şi conflicte iar în timp ce apelanta reclamantă era însărcinată s-a mutat la părinţii săi iar după ce s-a născut minorul, aceasta a acceptat să se întoarcă în domiciliul comun, însă discuţiile şi divergenţele au continuat. S-a mai reţinut de asemenea că în data de 10.03.2017 între soţi a izbucnit un nou conflict, care a culminat cu lovirea reciprocă a celor doi.

Aşadar instanţa constată că între părţi existau în mod repetat discuţii în contradictoriu, care în data de 10.03.2017 au culminat cu exercitarea unor violenţe fizice de ambele părţi.

Părţile au înţeles să meargă împreună la psiholog în vederea remedierii problemelor de cuplu. Din interogatoriul administrat intimatului pârât (f. 169 din dosar fond) reiese că au mers la mai mult de 4 şedinţe şi că el nu a continuat terapia întrucât aceasta a fost recomandarea psihologului, aspect pe care l-a învederat şi instanţei la termenul de judecată din data de 07.09.2018.

Instanţa va înlătura raportul de evaluare psihologică terapie de cuplu întocmit de psiholog Bănică Ecaterina (f. 45 din dosar) în care s-a reţinut că intimatul pârât s-a dovedit a fi mai puţin cooperant pe parcursul întâlnirilor, crezând că ceea ce se întâmplă se datorează exclusiv partenerei sale, spunând că îi este greu să se abţină să nu devină violent atunci când partenera sa iniţiază o discuţie în care au opinii diferite, întrucât nu este însă datat iar din adresa nr. 446/19.06.2017 ( 76 din dosar fond) reiese că în perioada august – noiembrie 2016 şi ianuarie – mai 2017 doamna psiholog Bănică Ecaterina a avut dreptul de liberă practică suspendat. Totodată, din adresa nr. 1317C/2200/27.07.2017 (f. 77 din dosar fond) emisă de Colegiul Psihologilor din România reiese că dacă în perioada de suspendare un psiholog a furnizat serviciu psihologice şi a emis acte ce au legătură cu activitatea sa, atunci aceste documente sunt lovite de nulitate.

Din interogatoriul administrat apelantei reclamante (f. 168 dosar fond) rezultă că aceasta a mai  părăsit domiciliul conjugal pe parcursul căsătoriei, fără a anunţa unde merge. In acelaşi timp apelanta reclamantă a arătat că pleca din domiciliul conjugal ca urmare a violenţelor exercitate asupra sa însă nu s-a făcut nicio dovadă că aceasta ar fi fost agresată de către intimat până în data de 10.03.2017.

Fără a minimaliza în vreun mod efectele violenţei fizice din data de 10.03.2017, din probele administrate în cauză reiese că acest incident a fost unul izolat.

Faptul că părţile nu se înţeleg, neînţelegeri generate în parte de viziunile diferite pe care le au raportat la viaţa de cuplu şi la modalitatea în care ar trebui să se desfăşoare aceasta, intimatul pârât fiind nemulţumit şi de faptul că apelanta reclamantă înţelegea să apeleze la ajutorul mamei sale cu treburile casnice, nu conduce la reţinerea culpei exclusive a uneia dintre părţi în destrămarea căsătoriei. 

Cu privire la motivul de apel constând în aceea că în mod eronat instanţa de fond a stabilit ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului ZZZ să fie exercitată în comun de ambii părinţi, şi nu în mod exclusiv de către apelanta reclamantă, tribunalul reţine că este nefondat, pentru următoarele motive:

Potrivit prevederilor Codului civil, autoritatea comună reprezintă regula, în timp ce autoritatea părintească exercitată de către un singur părinte reprezintă o situaţie de excepţie şi trebuie să fie temeinic motivată.

Conform art. 483 Cod civil, autoritatea părintească reprezintă ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.

Potrivit art. 487 Cod civil, părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acesteia potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului.

Despărţirea părinţilor şi stabilirea locuinţei minorului la unul dintre aceştia nu trebuie să afecteze exerciţiul autorităţii părinteşti comune. Ambii părinţi trebuie să aibă, în mod constant, în vedere interesul copilului lor şi să ia împreună deciziile importante legate de creşterea şi evoluţia acestuia, spre exemplu cele referitoare la religia copilului, la asistenţa medicală, întreţinere şi educaţie.

Autoritatea părintească comună, în cazul părinţilor despărţiţi reprezintă modalitatea de responsabilizare a amândurora cu privire la minor şi de garantare atât a prezenţei mamei cât şi a tatălui în viaţa copilului, independent de faptul că aceştia nu mai convieţuiesc.

Această prevedere are la bază prezumţia că este în interesul superior al copilului ca autoritatea părintească să se exercite în comun şi în caz de despărţire a părinţilor, custodia comună asigurând dreptul copilului la grijă părintească normală şi permanentă din partea ambilor părinţi.

Tribunalul are în vedere şi dispoziţiile art. 2 alin. 4 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, potrivit cărora principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

Interesul superior al copilului este o noţiune complexă, care cuprinde atât obligaţia autorităţilor competente de a lua, în privinţa minorilor, decizii care să protejeze dezvoltarea normală a acestora şi care să le ofere, pe cât posibil, stabilitate şi echilibru, cât şi dreptul minorului de a-i fi ascultată şi luată în considerare opinia cu privire la situaţia sa, în raport cu vârsta şi cu gradul de maturitate. 

In cauza de faţă, în mod corect a reţinut instanţa de fond că apelanta reclamantă nu a făcut dovada unui motiv bine întemeiat pentru a se dispune în sensul exercitării autorităţii părinteşti numai de către aceasta sau că intimatul pârât ar fi îndeplinit eventuale acte de natură să aducă atingere drepturilor şi intereselor minorului ZZZ.

Din declaraţia martorului X(f. 157 – 159 din dosar fond) reiese că intimatul pârât îşi doreşte să petreacă timp cu copilul şi nu a fost văzut niciodată să aibă un comportament necorespunzător faţă de minor, aspect de altfel necontestat de către apelanta reclamantă.

La termenul de judecată din data de 07.09.2018 apelanta reclamantă a învederat instanţei că pe parcursul vizitelor intimatului efectuate în scopul de a petrece timp cu minorul, intimatul pârât a avut un comportament corespunzător faţă de acesta.

De asemenea, în cauză în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu este incident niciunul din cazurile prevăzute de art. 507 C.proc.civ., potrivit căruia dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie judecătorească, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.

Cu privire la motivul de apel vizând capătul de cerere având ca obiect stabilirea programului de vizitare minor, tribunalul apreciază că este întemeiat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 401 C.civ., în cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta (alineatul 1), iar potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol, în caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 17 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, potrivit cărora copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament, iar conform alineatului 4 al aceluiaşi articol, în caz de neînţelegere între părinţi cu privire la modalităţile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul, instanţa va stabili un program în funcţie de vârsta copilului, de nevoile de îngrijire şi educare ale acestuia, de intensitatea legăturii afective dintre copil şi părintele la care nu locuieşte, de comportamentul acestuia din urmă, precum şi de alte aspecte relevante în fiecare caz în parte.

Cu privire la programul de vizitare minor, instanţa de fond a încuviinţat pârâtului reclamant YYY următorul program de vizitare a minorului ZZZ: până la împlinirea vârstei de 2 ani – în fiecare săptămână în zilele de sâmbătă şi duminică între orele 13:00 – 19:00 la domiciliul reclamantei sau într-un loc neutru (parc, loc de joacă), la împlinirea vârstei de 2 ani prin luarea minorului la domiciliul tatălui YYY Bogdan în prima şi a treia săptămână din lună de vineri între orele 17:00 până duminică la ora 19:00, în anii pari în luna iulie, iar în anii impari în luna august, în anii pari în perioada vacanţei de Crăciun, iar în anii impari în perioada vacanţei de Paşti.

 Cu privire la susţinerea apelantei reclamante în sensul că stabilirea unui program de vizită al minorului de către tată în fiecare sâmbătă şi duminică este de natură să îi afecteze posibilitatea de a pleca cu minorul în concediu de odihnă şi restrânge timpul alocat minorului de către apelanta reclamantă, tribunalul reţine că aceasta este întemeiată. Astfel, stabilirea unui program de vizitare al minorului în fiecare week-end de la ora 13:00 la ora 19:00 limitează în concret posibilitatea apelantei reclamante de a întreprinde cu minorul diverse activităţi, inclusiv posibilitatea acesteia de a pleca în afara localităţii cu minorul, cu atât mai mult cu cât perioada în care aceasta dispune de mai mult timp pentru a întreţine o relaţie afectivă corespunzătoare cu copilul său este în week-end, în zilele lucrătoare desfăşurând o activitate remunerată ca profesor de limba engleză şi administrator al Grădiniţei Ducky Duck din Ploieşti. De altfel, vârsta fragedă a minorului impune ca acesta să aibă un program adecvat vârstei sale, care ar fi într-o oarecare măsură afectat de faptul că în fiecare sâmbătă şi duminică, pe parcursul întregii zile, acesta ar fi vizitat de intimatul pârât.

In ceea ce priveşte susţinerea apelantei reclamante în sensul că s-ar impune ca până la vârsta de 6 ani să se stabilească programul de vizitare al minorului astfel cum a fost acesta stabilit prin sentinţa civilă nr. 6878/03.08.2017 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în dosar nr. 11610/281/2017 (f. 87 – 89 din dosar), respectiv în prima şi a treia săptămână, în zilele de joi ale fiecărei luni, între orele 18:00 – 20:00, tribunalul constată că este neîntemeiată.

 Tribunalul reţine că pentru dezvoltarea unei relaţii armonioase între minor şi tatăl său şi pentru ca minorul să crească într-un mediu echilibrat din punct de vedere afectiv şi emoţional, se impune ca tatăl să petreacă timp alături de acesta, doar 2 ore pe săptămână până la împlinirea de către minor a vârstei de 6 ani fiind insuficiente pentru ca între cei doi să se dezvolte o astfel de relaţie. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit pe cale jurisprudenţială că pentru un părinte şi copilul său a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii de familie.

Cu privire la susţinerea apelantei în sensul că hotărârea judecătorească prin care se dispune stabilirea unui program de vizitare al minorului devine un instrument la îndemâna executorului judecătoresc care ar putea dispune aplicarea de amenzi în ipoteza în care apelanta reclamantă ar aprecia că nu se impune ca minorul să meargă la tată din cauza refuzului minorului, instanţa reţine că în prezenta cauză, intimatul pârât, deşi nu se simţea confortabil la întâlnirile cu minorul ce s-au desfăşurat exclusiv la domiciliul apelantei, în imobilul în care locuiesc şi socrii intimatului, în mare parte din cauza neînţelegerilor dintre cei doi, acesta nu a apelat în nici un caz la forţa coercitivă pentru a-şi exercita dreptul său de a avea legături personale cu minorul.

Susţinerile apelantei reclamante în sensul că minorul plânge de fiecare dată când este vizitat de tatăl său sunt puţin credibile având în vedere că tot apelanta a arătat că în prezenţa minorului între ea şi intimat nu au existat discuţii care să îl sperie pe minor şi că intimatul pârât s-a purtat corespunzător cu minorul şi cu ea când a fost în vizită (11 vizite).

Instanţa reţine că aprecierile apelantei reclamante în sensul că singurul culpabil de faptul că între minor şi tatăl său nu se dezvoltă în mod corespunzător o relaţie de afectivitate, sunt subiective. Prin acţiunile sale, apelanta reclamantă, nu susţine în nici un fel crearea unui mediu propice în vederea îmbunătăţirii relaţiei dintre minor şi tatăl său, ci dimpotrivă încearcă îndepărtarea sa din viaţa minorului.

Astfel, aceasta nu a avut o atitudine deschisă în ceea ce priveşte solicitarea tatălui de a-l vedea pe minor în ziua în care s-au prezentat la termenul de judecată din data de 03.08.2017 când s-a pronunţat soluţia în cererea având ca obiect ordonanţă preşedinţială – stabilire program de vizitare, comunicându-i intimatului că va putea să vadă copilul după pronunţarea soluţiei.

De asemenea, tatăl minorului nu a participat la botezul copilului ca urmare a faptului că nu a cunoscut locaţia în care va avea loc evenimentul, situaţie generată de lipsa totală a comunicării dintre cei doi. Apelanta reclamantă a înţeles să comunice unei persoane de la Poliţie care a contactat-o că intimatul pârât poate să se prezinte la botez şi că în situaţia în care înţelege să procedeze în acest mod, să o contacteze.

Apelanta reclamantă a formulat la data de 04.05.2017 o plângere penală, completată la data de 09.05.2017 (f. 47 din dosar fond) prin care aduce la cunoştinţa organelor judiciare faptul intimatul pârât a efectuat în data de 03.05.2017 în jurul orei 19:00 un apel fals la numărul de telefon 112 reclamând că a fost agresat împreună cu mama sa X de către părinţii apelantei reclamante şi că aspectele prezentate de intimat nu sunt conforme realităţii precum şi că mama intimatului l-a bruscat pe minor în data de 03.05.2017.

Instanţa reţine de asemenea că intimatul pârât nu a mai vizitat minorul din luna aprilie 2018, invocând starea de tensiune în care se desfăşoară vizitele la domiciliul apelantei reclamante, în imobil fiind prezenţi şi socrii acestuia.

Faptul că între cele două părţi şi familiile acestora sunt relaţii extrem de tensionate rezultă şi din referatul cu propunerea de clasare întocmit în dosarul nr. 4956/P/2017 (f. 83 dosar fond) în care s-a reţinut că din materialul probator administrat în cauză rezultă că în speţa de faţă nu subzistă infracţiunea de lovire sau alte violenţe întrucât numiţii X, YYY, X şi X nu au acţionat cu intenţia de a se lovi reciproc, aceştia manifestând o reacţie spontană, X şi intimatul pârât YYY au încercat să se apropie pentru a vedea copilul în căruţ iar numiţii XX au reacţionat în sensul de a-i îndepărta pe cei doi de copilul care era agitat (cu privire la incidentul din data de 03.05.2017) precum şi din certificatul medico legal nr. 554/05.05.2017 privind pe intimat şi nr. 555/05.05.2017 privind pe mama intimatului X.

Cu toate acestea, intimatul pârât a înţeles să nu mai viziteze minorul încă din luna aprilie 2018 deşi avea posibilitatea să îl viziteze în fiecare săptămână în zilele de sâmbătă şi duminică între orele 13:00 – 19:00 la domiciliul reclamantei sau într-un loc neutru, astfel cum s-a statuat prin sentinţa apelată, având în vedere art. 448 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ. potrivit căruia hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect stabilirea modului de exercitare a autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorului, precum şi modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul.

Astfel, nici intimatul pârât nu depune eforturi suficiente în vederea îmbunătăţirii relaţiei dintre acesta şi minor, dintre acesta şi apelanta reclamantă în calitate de părinţi ai minorului.

Din probele administrate în cauză rezultă că şi intimatul pârât formulează plângeri penale împotriva apelantei reclamante, mama minorului şi a rudelor acesteia (plângerile din data de 17.05.2017, 22.12.2017, 05.01.2018).

Cu toate acestea, astfel cum reiese din declaraţia martorului X(f. 157 – 159 din dosar fond) reiese că intimatul pârât îşi doreşte să petreacă timp cu copilul şi nu a fost văzut niciodată să aibă un comportament necorespunzător faţă de minor, aspect de altfel necontestat de către apelanta reclamantă.

Apelanta reclamantă nu a înţeles însă să asigure vreo întâlnire a minorului cu tatăl său în alt mediu decât cel de la domiciliul acesteia, iar în cadrul celor de la domiciliul acesteia s-au generat discuţii necorespunzătoare de ambele părţi.

De asemenea, şi intimatul pârât a înţeles să înregistreze în parte vizitele pe care le face minorului la domiciliul reclamantei, aspect de natură a tensiona relaţiile dintre părţi. Astfel, la întrebarea din interogatoriul administrat de apelanta reclamantă intimatului „este adevărat că v-am rugat să nu mai filmaţi şi să nu mai faceţi înregistrări cu ocazia vizitelor, întrucât programul de vizitare este strict legat de stabilirea relaţiei dvs cu minorul”, cel din urmă a arătat că trebuie să înregistreze pentru a se putea apăra.

Aspectele privind înregistrarea vizitelor reies şi din conţinutul referatului cu propunere de clasare din dosarul nr. 4956/P/2017 în care s-a reţinut că în urma vizionării imaginilor video puse la dispoziţie de către intimatul pârât, s-a stabilit că între numiţii -----  a avut loc un schimb de replici, fără ca aceştia să se ameninţe sau să se lovească precum şi că din vizionarea imaginilor puse la dispoziţia organelor de urmărire penală nu reiese că persoanele implicate în incident s-au ameninţat cu acte de violenţă sau s-u agresat fizic.

Potrivit art. 488 alin. 1 C.civ., părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios. Alineatul 2 prevede că în acest scop, părinţii sunt obligaţi: a) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea; b) să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia; c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului; d) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.

Instanţa reţine că ambele părţi, în calitatea lor de părinţi, au obligaţia de a avea o atitudine deschisă şi de a colabora în vederea dezvoltării armonioase a minorului iar practica acestora de a formula plângeri penale unul împotriva celuilalt sau a membrilor familiei nu constituie un element de natură a detensiona relaţiile, ci un element perturbator în acest demers.

Tribunalul reţine că stabilirea unui program de vizitare al minorului de către tatăl său de doar 2 ore în ziua de joi, în prima şi a treia săptămână din lună, până la vârsta de 6 ani a minorului, este de natură să afecteze grav relaţia dintre acesta şi copil cu atât mai mult cu cât trecerea timpului fără interacţiunea dintre minor şi tată produce prin ea însăşi efecte ireversibile asupra dezvoltării emoţionale echilibrate a celui dintâi.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., va admite apelul declarat, va schimba în parte sentinţa civilă nr. 792/06.02.2018 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în sensul că încuviinţează pârâtului reclamant YYY următorul program de vizitare a minorului ZZZ:

- până la împlinirea vârstei de 3 ani – în fiecare săptămână în zilele de sâmbătă şi duminică între orele 16:00 – 20:00 la domiciliul reclamantei sau într-un loc neutru (parc, loc de joacă), exceptând primul week-end din fiecare lună

- la împlinirea vârstei de 3 ani prin luarea minorului de la domiciliul tatălui YYY în prima şi a treia săptămână din lună de vineri între orele 17:00 până duminică la ora 19:00, în anii pari în luna iulie iar în anii impari în luna august, în anii pari în perioada vacanţei de Crăciun iar în anii impari în perioada vacanţei de Paşti şi va menţine în rest sentinţa.

 Cu privire la cheltuielile de judecată instanţa are în vedere dispoziţiile art. 453 alin. 1  C.proc.civ. potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. De asemenea, conform art. 453 alin. 2 C.proc.civ., când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată; dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

 In prezentul apel apelanta reclamantă a solicitat obligarea intimatului pârât la plata sumei de 1800 lei reprezentând onorariu avocat iar intimatul pârât a solicitat obligarea apelantei reclamante la plata sumei de 1500 lei reprezentând onorariu avocat.

 Având în vedere admiterea apelului şi modificarea în parte a sentinţei instanţei de fond, instanţa va compensa în tot cheltuielile de judecată reprezentând onorariile de avocat şi va obliga intimatul pârât la plata către apelanta reclamantă a sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Domenii speta

Spete similare