Dreptul muncii – Clauza de neconcurență. Clauza de confidențialitate.

Rezumatul problemelor de drept.

1. Potrivit art. 21 gg. 1) din Codul muncii:

La încheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia, părţile pot negocia şi cuprinde în contract o clauză de neconcurenţă prin care salariatul să fie obligat ca după încetarea contractului să nu presteze, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizaţii de neconcurenţă lunare pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de neconcurenţă.

Între părți s-a încheiat o înțelegere scrisă denumită „contract de fidelitate” care cuprinde 3 clauze având următorul conținut:

„Prin prezentul contract mă oblig față de societate ca în cazul încetării contractului de muncă din orice motiv să nu ocup o funcție similară celei actuale, respectiv coafeză, manichiuristă, cosmeticiană, frizer sau altă funcție complementară.

Durata prezentului contract angajament este de 2 ani de la încetarea contractului colectiv de muncă, din orice motiv, și cuprinde doar aria județului Vrancea.

Încălcarea prevederilor prezentului angajament obligă să plătească daune celeilalte părți (conform celor stabilite în contract sau cele prevăzute de lege”.

În raport de obiectul obligației asumată de către angajat prin contractul respectiv Tribunalul constată că înțelegerea dintre părți are natura juridică reală a unei „clauze de neconcurență”, instituție reglementată la art. 21 – 24 din Codul muncii.

Astfel, în condițiile în care prin contractul de „fidelitate” pârâtul și-a asumat obligația reglementată la art. 21 gg. 1) din Codul muncii rezultă că, în realitate, „contractul de fidelitate” are natura juridică a unei „clauze de neconcurență”, instituție juridică reglementată la art. 21 – 24 din Codul muncii.

2. După cum rezultă din art. 21 gg. 1) din Codul muncii, clauza de neconcurență constituie o înțelegere, un contract, ce are caracter sinalagmatic (sau bilateral) întrucât prin acesta ambele părți își asumă obligații interdependente și reciproce, angajatul obligându-se să nu presteze o activitate concurentă, iar, în schimbul acesteia, angajatorul obligându-se să-i plătească o anumită sumă de bani (indemnizație de neconcurență).

Cu alte cuvinte, se poate afirma că obiectul clauzei de neconcurență este dublu, fiecare parte contractantă având o obligație specifică de îndeplinit (la fel ca în cazul oricărui contract bilateral sau sinalagmatic).

În ipoteza în care clauza de neconcurență nu cuprinde ambele obligații prevăzute de lege, una în sarcina angajatului, iar cealaltă în sarcina angajatorului, clauza de neconcurență este lovită de nulitate absolută întrucât obligația angajatorului nu are obiect, iar obligația angajatului este lipsită de cauză.

De altfel, sancțiunea nulității rezultă și din cuprinsul  art. 21 gg. 2) din Codul muncii, textul stipulând următoarele: „clauza de neconcurență își produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute … cuantumul indemnizației de neconcurență …”.

Sentință civilă pronunțată în primă instanță în dos nr. 526/91/2018 (definitivă prin respingerea apelului).

Prin cererea înregistrată la data de 29.03.2018 sub nr. 526/91/2018 pe rolul Tribunalului Vrancea – Secția I Civilă reclamanta SC Gg Jj SRL a chemat în judecată pe pârâtul Oo Uu solicitând instanței ca prin hotărârea ce va fi pronunțată:

1) să se constate că pârâtul a încălcat prevederile art. 21 gg. 1) și 2), ale art. 22 gg. 1) din Codul muncii și să fie obligat pârâtul la respectarea clauzelor din contractele de fidelitate și confidențialitate, în sensul de a nu ocupa, pe o perioadă de 2 ani, pe raza județului Vrancea, o funcție similară celei pe care a ocupat-o în cadrul societății reclamante ori o funcție similară în cadrul unei societăți de profil (coafor, frizerie, jj de înfrumusețare, etc.);

2) să se constate că pârâtul a încălcat prevederile art. 26 din Codul muncii și să fie obligat la plata sumei de 10.000 euro, conform contractului de confidențialitate nr. 7/30.04.2013;

3) să fie obligat pârâtul la plata sumei de 2.160 lei reprezentând daune materiale.

În motivarea cererii reclamanta a arătat, în esență, următoarele:

- între părți s-a încheiat contractul de muncă nr. 7/29.04.2013 pe perioadă nedeterminată, pârâtul fiind angajat în funcția de frizer la scurt timp după finalizarea cursurilor de specializare, iar ulterior s-au încheiat contracte de fidelitate și de confidențialitate prin care pârâtul și-a asumat o serie de obligații;

- la data de 16.02.2018 pârâtul și-a manifestat dorința de încetare a contractului de muncă, iar reclamanta a dat curs favorabil acestei solicitări, dispunând încetarea contractului ca urmare a demisiei pârâtului;

- din discuțiile purtate cu angajații jjului administratorul reclamantei a aflat că în ultima perioadă pârâtul dădea numărul de telefon personal clienților și îi înștiința pe aceștia despre noua locație în care își va desfășura activitatea;

- la scurt timp după încetarea raporturilor de muncă dintre părți pârâtul a fost văzut lucrând la un alt jj de înfrumusețare din Kk;

- plecarea pârâtului intempestivă și faptul că a început să lucreze imediat la un alt jj a giirat prejudicii materiale reclamantei, pârâtul încălcând, totodată, prevederile din contractele de confidențialitate și fidelitate;

- în acest sens, conform clauzei din contractul de fidelitate pârâtul avea obligația ca după încetarea contractului de muncă să nu desfășoare pe cont propriu sau pentru altă persoană fizică sau juridică activități de natura celei pe care o desfășura în cadrul reclamantei, de a nu folosi informațiile referitoare la clienții pe care i-a avut în cadrul societății reclamante pentru a obține vreun folos pentru sine sau pentru alții;

- pârâtul și-a asumat obligația de a nu se angaja în cadrul altei societăți de profil pe raza județului Vrancea pe o perioadă de 2 ani, iar prin contractele semnate pârâtul și-a asumat angajamentul de a plăti suma de 10.000 euro în ipoteza încălcării vreuneia dintre obligațiile de confidențialitate sau fidelitate;

- în ceea ce privește al treilea capăt de cerere urmează a se reține că în ultimele două luni de activitate reclamantul a avut încasări de 4.542 lei și 3.100 lei, în timp ce noul angajat a avut în 17 zile lucrate încasări în valoare de 940 lei; se constată astfel o scădere importantă a vevvrilor reclamantei giirată de concurența neloială pe care pârâtul o face societății reclamante.

Pârâtul Oo Uu a formulat întâmpinare și cerere reconvențyyală.

Prin întâmpinare pârâtul a învederat că datorită volumului de muncă și programului de lucru a solicitat o mărire de salariu reclamantei, iar în condițiile în care aceasta nu a fost de acord părțile au convenit încetarea raporturilor de muncă.

A mai arătat pârâtul că nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 21 din Codul muncii atât timp cât reclamanta nu și-a asumat obligația de a plăti pârâtului indemnizația de neconcurență prevăzută de lege.

Prin cererea reconvențyyală pârâtul a solicitat să se constate nulitatea clauzei de neconcurență, nulitatea contractului de fidelitate și confidențialitate.

În motivarea acestei cereri s-a arătat că cele două contracte sunt lovite de nulitate deoarece pârâtul nu a știut ce semnează, aflându-se în eroare. Totodată, s-a arătat că contractul de fidelitate încalcă prevederile art. 3 raportat la art. 38 din Codul muncii, fiind aplicabile prevederile clauzei de neconcurență explicată mai sus în cadrul întâmpinării. În concluzie, s-a susținut că clauza de neconcurență nu îndeplinește condițiile de formă și de fond prin neindicarea cuantumului indemnizației de neconcurență și obligația angajatorului de a suporta plata acestei indemnizații și nu a fost făcută dovada existenței vreunui prejudiciu suferit de către angajator.

Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării cererii reconvențyyale, a reiterat susținerile din acțiunea introductivă, a învederat că pârâtul nu a solicitat niciodată o mărire de salariu, că încetarea contractului de muncă s-a dispus în baza demisiei pârâtului, iar nu prin acordul părților, a susținut că pârâtul a fost în deplină cunoștință de cauză la momentul semnării contractelor de fidelitate și de confidențialitate.

Prin încheierea de ședință din data de 11.06.2018 instanța a pus în vedere părții reclamante să indice ce faptă/fapte concrete a săvârșit pârâtul și care ar constitui nerespectarea unei obligații stipulate în contractul de confidențialitate, urmând a prezenta argumente prin care să se demonstreze că fapta/faptele constituie o încălcare a unei/unor clauze din acest contract.

Prin precizările depuse la 18.06.2018 reclamanta a învederat că faptele săvârșite de pârât sunt următoarele:

- pârâtul a transmis numărul său personal de telefon clienților pe care îi avea lucrând în cadrul reclamantei și i-a anunțat pe aceștia că va pleca la un alt loc de muncă;

- s-a angajat la un alt loc de muncă în orașul Kk la mai puțin de o săptămână de la încetarea raporturilor de muncă, îndepărtând clienții fideli ai jjului.

De asemiia, a făcut trimitere la alte împrejurări de fapt și a mai invocat încălcarea unor obligații stipulate în contractul de fidelitate și în cel de confidențialitate.

Prin încheierea de ședință din data de 10.09.2018 s-a respins ca nefondată excepția netimbrării cererii reconvențyyale.

În dovedirea cererii și în apărare s-a administrat probe cu înscrisuri, interogatoriul părților și proba cu audierea unui martor propus de către pârât.

Analizând cererea de chemare în judecată și cererea reconvențyyală Tribunalul reține următoarele.

În raport de împrejurarea că reclamanta și-a întemeiat primele două capete de cerere  pe două contracte, anexe la contractul individual de muncă încheiat între părți, iar pârâtul a invocat nulitatea acestor contracte, precum și a unei clauze cuprinse într-unul din acestea, Tribunalul constată că se impune examinarea cu prioritate a cererii reconvențyyale.

I. Examinarea temeiniciei cererii reconvențyyale.

A. Cu privire la cererea de anulare a contractului de fidelitate încheiat între părți la data de 30.04.2013 (filele 13-14 dosar).

1. Natura juridică reală a „contractului de fidelitate”.

Tribunalul constată că la data de 30.04.2013 (a doua zi după încheierea contractului individual de muncă) între părți s-a încheiat o înțelegere scrisă denumită „contract de fidelitate” care cuprinde 3 clauze având următorul conținut:

„Prin prezentul contract mă oblig față de societate ca în cazul încetării contractului de muncă din orice motiv să nu ocup o funcție similară celei actuale, respectiv coafeză, manichiuristă, cosmeticiană, frizer sau altă funcție complementară.

Durata prezentului contract angajament este de 2 ani de la încetarea contractului colectiv de muncă, din orice motiv, și cuprinde doar aria județului Vrancea.

Încălcarea prevederilor prezentului angajament obligă să plătească daune celeilalte părți (conform celor stabilite în contract sau cele prevăzute de lege”.

Tribunalul mai notează că respectivul „contract de fidelitate” nu cuprinde și vreo altă clauză prin care angajatorul să-și asume obligația de a plăti angajatului vreo sumă de bani în schimbul abținerii de la prestarea unei activități concurente.

În raport de obiectul obligației asumată de către pârât prin contractul respectiv Tribunalul constată că înțelegerea dintre părți are natura juridică reală a unei „clauze de neconcurență”, instituție reglementată la art. 21 – 24 din Codul muncii.

În acest sens, art. 21 gg. 1) din Codul muncii prevede următoarele:

La încheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia, părţile pot negocia şi cuprinde în contract o clauză de neconcurenţă prin care salariatul să fie obligat ca după încetarea contractului să nu presteze, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizaţii de neconcurenţă lunare pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de neconcurenţă.

Or, în condițiile în care prin contractul de „fidelitate” pârâtul și-a asumat obligația reglementată la art. 21 gg. 1) din Codul muncii rezultă că, în realitate, „contractul de fidelitate” are natura juridică a unei „clauze de neconcurență”, instituție juridică reglementată la art. 21 – 24 din Codul muncii.

2. Motivele de nulitate invocate de către pârât cu privire la clauza de neconcurență (denumită de către părți „contract de fidelitate”).

Din examinarea cererii reconvențyyale rezultă că pârâtul a invocat 3 motive de nulitate, și anume: a) existența unei erori în care s-a aflat pârâtul la momentul semnării contractului; b) faptul că în cuprinsul contractului nu s-a prevăzut îndreptățirea pârâtului la primirea unei indemnizații și obligația angajatorului de a suporta plata acesteia; c) faptul că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 9 și 22 gg. 6) din Codul de procedură civilă (principiul disponibilității) Tribunalul urmează să cerceteze legalitatea clauzei de neconcurență exclusiv din perspectiva celor 3 motive de nulitate invocate.

3. Examinarea motivelor de nulitate.

Examinând cele 3 motive Tribunalul reține următoarele.

Nulitatea constituie acea sancțiune care intervine în cazul în care un contract este încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă, astfel cum prevede art. 1246 gg. 1) Cod civil.

a) Cu privire la motivul de nulitate constând în existența unei erori în care s-a aflat pârâtul la momentul semnării contractului.

Eroarea în care se află una dintre părți la momentul încheierii unui contract constituie viciu de consimțământ și este de natură să conducă la anularea contractului, astfel cum rezultă din art.1207 coroborat cu art. 1251 Cod civil.

Pârâtul a susținut că la momentul încheierii contractului reprezentând clauza de neconcurență nu a știut ce semnează, aflându-se în eroare, însă nu a dovedit cu niciun mijloc de probă această situație de fapt afirmată, eroarea nefiind prezumată.

În aceste condiții Tribunalul reține că nu s-a dovedit motivul de nulitate constând în existența erorii, circumstanțe în care nu se poate dispune nulitatea clauzei de neconcurență ca urmare a incidenței acestui viciu de consimțământ.

b) Cu privire la motivul de nulitate constând în inexistența dreptului pârâtului la primirea unei indemnizații corelativ obligației de a nu presta o activitate concurentă.

Motivul de nulitate este întemeiat.

Astfel, după cum rezultă din art. 21 gg. 1) din Codul muncii, clauza de neconcurență constituie o înțelegere, un contract, ce are caracter sinalagmatic (sau bilateral) întrucât prin acesta ambele părți își asumă obligații interdependente și reciproce, angajatul obligându-se să nu presteze o activitate concurentă, iar, în schimbul acesteia, angajatorul obligându-se să-i plătească o anumită sumă de bani (indemnizație de neconcurență).

Cu alte cuvinte, se poate afirma că obiectul clauzei de neconcurență este dublu, fiecare parte contractantă având o obligație specifică de îndeplinit (la fel ca în cazul oricărui contract bilateral sau sinalagmatic).

În ipoteza în care clauza de neconcurență nu cuprinde ambele obligații prevăzute de lege, una în sarcina angajatului, iar cealaltă în sarcina angajatorului, clauza de neconcurență este lovită de nulitate absolută întrucât obligația angajatorului nu are obiect, iar obligația angajatului este lipsită de cauză.

În cazul de față, clauza de neconcurență încheiată între părți este lovită de nulitate absolută întrucât nu cuprinde și obligația reclamantei (în calitate de angajator) de a plăti pârâtului o sumă de bani (indemnizație) în schimbul obligației asumată de acesta de a nu presta o activitate concurentă pe o anumită perioadă de timp și pe un anumit areal.

De altfel, sancțiunea nulității rezultă și din cuprinsul  art. 21 gg. 2) din Codul muncii, textul stipulând următoarele: „clauza de neconcurență își produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute … cuantumul indemnizației de neconcurență …”.

c) Cu privire la motivul de nulitate constând în inexistența unui prejudiciu.

Tribunalul reține că „inexistența unui prejudiciu” nu constituie o condiție de validitate a clauzei de neconcurență, circumstanțe în care nu se poate discuta despre sancțiunea nulității în cazul în care nu ar exista ori nu s-ar dovedi un prejudiciu în ipoteza încălcării unei clauze de neconcurență.

4. Soluția instanței.

În raport de cele arătate mai sus la pct. 3 Tribunalul constată întemeiat capătul de cerere reconvențyyală prin care s-a solicitat să se constate nulitatea clauzei de neconcurență, denumită de către părți „contract de fidelitate”, urmând a dispune în acest sens.

B. Cu privire la cererea de anulare a contractului de confidențialitate încheiat între părți la data de 30.04.2013 (fila 15 dosar).

1. Motivele de nulitate invocate de către pârât cu privire la contractul de confidențialitate.

Din examinarea cererii reconvențyyale rezultă că pârâtul a invocat 2 motive de nulitate, și anume: a) existența unei erori în care s-a aflat pârâtul la momentul semnării contractului; b) faptul că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 9 și 22 gg. 6) din Codul de procedură civilă (principiul disponibilității) Tribunalul urmează să cerceteze legalitatea contractului de confidențialitate exclusiv din perspectiva celor 2 motive de nulitate invocate.

2. Examinarea motivelor de nulitate.

Examinând cele 2 motive Tribunalul reține următoarele.

Nulitatea constituie acea sancțiune care intervine în cazul în care un contract este încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă, astfel cum prevede art. 1246 gg. 1) Cod civil.

a) Cu privire la motivul de nulitate constând în existența unei erori în care s-a aflat pârâtul la momentul semnării contractului.

Eroarea în care se află una dintre părți la momentul încheierii unui contract constituie viciu de consimțământ și este de natură să conducă la anularea contractului, astfel cum rezultă din art.1207 coroborat cu art. 1251 Cod civil.

Pârâtul a susținut că la momentul încheierii contractului de confidențialitate nu a știut ce semnează, aflându-se în eroare, însă nu a dovedit cu niciun mijloc de probă această situație de fapt afirmată, eroarea nefiind prezumată.

În aceste condiții Tribunalul reține că nu s-a dovedit motivul de nulitate constând în existența erorii, circumstanțe în care nu se poate dispune anularea contractului de confidențialitate ca urmare a incidenței acestui viciu de consimțământ.

b) Cu privire la motivul de nulitate constând în inexistența unui prejudiciu.

Tribunalul reține că „inexistența unui prejudiciu” nu constituie o condiție de validitate a contractului de confidențialitate, circumstanțe în care nu se poate discuta despre sancțiunea nulității în cazul în care nu ar exista ori nu s-ar dovedi un prejudiciu în ipoteza încălcării unei clauze din acest contract.

3. Soluția instanței.

În raport de cele arătate mai sus la pct. 2 Tribunalul constată nefondat capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate nulitatea contractului de confidențialitate, urmând a dispune în acest sens.

II. Examinarea temeiniciei cererii de chemare în judecată (cererea principală).

A. Cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate încălcarea de către pârât a dispozițiilor art. 21 gg. 1) și 2) și art. 22 gg. 1) din Codul muncii, precum și obligarea acestuia la respectarea interdicției de a desfășura o activitate concurentă pe o perioadă de 2 ani pe raza județului Vrancea.

1. Obiectul real al capătului de cerere.

Tribunalul reține că obiectul real al acestui capăt de cerere constă în obligarea pârâtului la respectarea interdicției de a desfășura o activitate concurentă pe o perioadă de 2 ani pe raza județului Vrancea, solicitarea de „constatare” a încălcării dispozițiilor art. 21 gg. 1) și 2) și art. 22 gg. 1) din Codul muncii constituind temei al pretenției formulate (făcând parte din motivarea cererii de chemare în judecată), iar nu pretenție distinctă.

De altfel, dacă s-ar reține că voința reclamantei ar fi fost aceea de a sesiza instanța cu cererea de „constatare” a  încălcării unor prevederi legale ca un capăt de cerere distinct, atunci acesta ar fi fost inadmisibil în raport de dispozițiile art. 35 teza a doua Cod procedură civilă care prevede că cererea în constatare  nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

2. Temeinicia capătului de cerere.

Pretenția reclamantei se fundamentează pe cuprinsul clauzei de neconcurență, însă aceasta este lovită de nulitate, după cum s-a arătat mai sus la pct. I, lit. A.

În condițiile în care clauza de neconcurență este lovită de nulitate aceasta nu poate produce niciun efect juridic, circumstanțe în care reclamanta nu poate obține executarea silită a obligațiilor asumate de către pârât prin respectiva clauză.

Prin urmare, capătul de cerere este nefondat.

B. Cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate încălcarea de către pârât a dispozițiilor art. 26 din Codul muncii, precum și obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 euro.

1. Obiectul real al capătului de cerere.

Pentru considerente identice cu cele arătate mai sus la lit. A pct. 1 Tribunalul reține că obiectul real al acestui capăt de cerere constă în obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro.

2. Temeinicia capătului de cerere.

a) Tribunalul reține că reclamanta și-a întemeiat pretenția de acordare a sumei de 10.000 euro pe o clauză cuprinsă în contractul de confidențialitate încheiat între părți, clauză ce are următorul cuprins:

„Dacă salariatul încalcă oricare din obligațiile prevăzute la capitolul obligații, el se obligă să plătească societății despăgubiri pentru daunele produse, în cuantumul stabilit de societate în sumă de 10.000 euro”.

Se observă, așadar, că prin această clauză părțile au convenit asupra cuantumului despăgubirii ce trebuie suportată de către pârât în cazul în care își încalcă oricare dintre obligațiile stipulate în contractul de confidențialitate, ceea ce înseamnă că această clauză are natura juridică a unei clauze penale (art. 1538 Cod civil).

b) Pentru a fi obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro este necesar să se dovedească încălcarea de către acesta a oricăreia dintre obligațiile stipulate în contractul de confidențialitate.

Dat fiind că din redactarea acțiunii inițiale nu se înțelegea cu claritate ce faptă/fapte concretă/concrete a săvârșit pârâtul și care constituie o încălcare a vreunei obligații contractuale Tribunalul a solicitat părții reclamante precizări în acest sens.

Prin precizările depuse la data de 18.06.2018 reclamanta a făcut trimitere la mai multe categorii de fapte, respectiv:

- împrejurarea că pârâtul s-ar fi angajat într-un alt loc la puțin timp după încetarea contractului de muncă cu reclamanta prin demisie;

- împrejurarea că după demisia pârâtului clienții vechi nu mai viiau la jj, iar cei care viiau și constatau că pârâtul nu mai lucrează acolo spuneau că vor lua legătura cu pârâtul pe telefonul personal al acestuia;

- împrejurarea că angajaților reclamantei nu le era permis să dea numărul de telefon clienților;

- fapta pârâtului de a-și anunța clienții că va pleca de la jj și de a le da numărul personal de telefon pentru programări pe viitor, la noul loc de muncă.

În ceea ce privește încadrarea acestor fapte în cuprinsul unor obligații contractuale reclamanta a învederat că pârâtul ar fi încălcat următoarele obligații:

- obligația asumată prin contractul de fidelitate de a nu desfășura o activitate concurentă timp de 2 ani pe raza județului Vrancea, după încetarea raporturilor de muncă dintre părți;

- obligația stipulată în contractul de confidențialitate de a nu desfășura pe cont propriu sau pentru o altă persoană fizică sau juridică activități sau comerț de natura celui cu care este însărcinat în calitate de salariat al societății;

- obligația de a nu dezvălui niciunei persoane sau firme identitatea clienților din prezent, trecut sau viitor sau a posibililor clienți ai societății, identitate care nu constituie informație publică;

- obligația de a nu încerca să îndepărteze clienții de societate.

c) Se constată astfel că prin precizările formulate reclamanta justifică pretenția de acordare a sumei de 10.000 euro atât pe obligații stipulate în clauza de neconcurență, cât și pe obligații stipulate în contractul de confidențialitate.

Or, după cum s-a arătat, suma de 10.000 euro este stipulată cu titlul de despăgubiri doar în contractul de confidențialitate, iar nu și în clauza de neconcurență, circumstanțe în care pretinsa încălcare a obligației asumată prin clauza de neconcurență nu poate fundamenta pretenția respectivă. De altfel, nici nu se poate discuta despre îndreptățirea reclamantei la despăgubiri pentru încălcarea obligației asumată de pârât prin clauza de neconcurență atât timp cât această clauză este lovită de nulitate, după cum s-a arătat mai sus în cadrul analizei temeiniciei cererii reconvențyyale.

De asemiia, se constată că reclamanta a expus atât o serie de fapte, cât și o serie de obligații din contractul de confidențialitate pretins încălcate, obligații care sunt distincte de faptele pretins săvârșite.

În aceste condiții Tribunalul urmează a examina toate faptele și obligațiile pretins săvârșite/încălcate de către pârât.

d) Procedând în acest sens, tribunalul reține următoarele.

d1) Fapta pârâtului de a se fi angajat într-un alt loc la puțin timp după încetarea contractului de muncă nu se încadrează în nicio obligație stipulată în contractul de confidențialitate.

Prin urmare, nu poate sta la baza acordării despăgubirilor stabilite prin clauza penală inserată în contractul de confidențialitate.

d2) Împrejurarea că după demisia pârâtului clienții vechi nu mai viiau la jj, iar cei care viiau și constatau că pârâtul nu mai lucrează acolo spuneau că vor lua legătura cu pârâtul pe telefonul personal al acestuia nu constituie fapte personale ale pârâtului, ci fapte pretins săvârșite de către persoane terțe.

Prin urmare, nu se poate pune în discuție antrenarea răspunderii contractuale a pârâtului pentru fapte săvârțite de către terți.

d3) Prin susținerea că angajaților reclamantei nu le era permis să dea numărul de telefon clienților reclamanta afirmă, implicit, că pârâtul ar fi săvârșit fapta de a comunica clienților numărul său personal de telefon.

O astfel de faptă, chiar reală de ar fi, nu se încadrează însă în sfera de cuprindere a niciunei obligații stipulate în contractul de confidențialitate. Astfel, nicăieri în cuprinsul acestui contract nu se prevede, expres sau implicit, interdicția pentru pârât de a divulga numărul său personal de telefon clienților societății reclamante.

Prin urmare, o astfel de pretinsă faptă nu poate antrena activarea clauzei penale stipulată în contract.

Pe de altă parte, reclamanta nu a administrat nicio probă prin care să demonstreze că pârâtul ar fi săvârșit fapta de divulgare a numărului său de telefon clienților reclamantei. Împrejurarea că numărul de telefon al pârâtului era cunoscut de o parte a clienților reclamantei anterior angajării pârâtului, în virtutea relațiilor de rudenie și de prietenie cu acesta, nu echivalează sub nicio formă cu fapta de divulgare a numărului de telefon, fiind subînțeles că o astfel de pretinsă interdicție putea opera doar după nașterea raporturilor de muncă dintre părți.

În considerarea celor arătate Tribunalul reține că nu se poate dispune antrenarea răspunderii contractuale a pârâtului pentru pretinsa faptă de divulgare a numărului de telefon de către pârât în favoarea clienților reclamantei.

d4) O altă faptă pretins săvârșită de către pârât și pe care s-a întemeiat pretenția reclamantei constă în aceea că pârâtul și-a anunțat clienții că va pleca de la jj, dându-le și numărul lui personal de telefon programări pe viitor, la noul loc de muncă.

Tribunalul reține că o astfel de faptă se circumscrie uneia dintre obligațiile stipulate în contractul de confidențialitate, aceasta având următorul conținut: „Salariatul este de asemiia de acord să nu încerce să îndepărteze clienții de societate”.

Prin probele administrate reclamanta nu a dovedit însă săvârșirea de către pârât a faptei afirmate.

În aceste condiții instanța nu poate reține ca veridică situația de fapt invocată de către reclamantă pe baza simplelor afirmații făcute de aceasta.

Împrejurarea că după încetarea raporturilor de muncă dintre părți vevvrile reclamantei au scăzut nu constituie sub nicio formă o dovadă certă a faptului că reclamantul ar fi îndepărtat clienții de societate.

De asemiia, împrejurarea că acei clienți care biificiau de serviciile prestate de pârât în cadrul reclamantei fie nu au mai venit pentru a primi servicii de la alți angajați, fie au refuzat să primească servicii prestate de alți angajați, chiar reală de ar fi, nu poate fi rezultatul unei singure fapte, și anume, conduita pârâtului de a-i convinge să nu mai apeleze la serviciile reclamantei.

Ținând seama de natura serviciilor prestate de către pârât, și anume, activitatea de frizer, refuzul unor foști clienți de a biificia de servicii prestate de alți angajați ai reclamantei poate fi avea cu totul alte rațiuni, altele decât fapta pârâtului de a-i convinge să nu mai apeleze la serviciile oferite de reclamantă prin intermediul altor angajați.

Pe cale de consecință, nu se poate dispune obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro pentru această pretinsă faptă.

d5) S-a mai susținut de către reclamantă că pârâtul a încălcat obligația contractuală de a a nu desfășura pe cont propriu sau pentru o altă persoană fizică sau juridică activități sau comerț de natura celui cu care este însărcinat în calitate de salariat al societății.

Tribunalul reține că o astfel de obligație este stipulată în contractul de confidențialitate, însă aceasta trebuie înțeleasă ca fiind incidentă doar pe perioada derulării raporturilor de muncă dintre părți.

După încetarea raporturilor de muncă interdicția angajatului de a desfășura o activitate de natura celei realizate în cadrul fostului angajator poate fi asumată doar printr-o clauză de neconcurență.

Prin probele administrate reclamanta nu a dovedit că pârâtul, în perioada de derulare a raporturilor de muncă, ar fi desfășurat pe cont propriu sau pentru altă persoană o activitate de natura celei pe care o realiza în cadrul reclamantei. De altfel, reclamanta nici nu a susținut o asfel de afirmație, referirile sale fiind făcute cu privire la perioada ulterioară încetării raporturilor de muncă dintre părți. Or, după cum s-a arătat, după încetarea raporturilor de muncă interdicția de desfășurare a unei activități concurente poate fi asumată doar printr-o clauză de neconcurență, cu respectarea tuturor cerințelor prevăzute în art. 21 din Codul muncii.

d6) S-a mai susținut că pârâtul și-ar fi încălcat și obligația de a nu dezvălui niciunei persoane sau firme identitatea clienților din prezent, trecut sau viitor sau a posibililor clienți ai societății, identitate care nu constituie informație publică.

Reclamanta nu a administrat nicio probă prin care să dovedească încălcarea de către pârât a acestei obligații, circumstanțe în care nu se poate dispune antrenarea răspunderii contractuale a pârâtului pentru încălcarea acestei obligații.

3. Soluția cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere.

În raport de considerentele arătate mai sus la pct. 2 Tribunalul constată că cel de-al doilea capăt de cerere este nefondat, urmând a fi respins în acest sens.

C. Cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2.160 lei daune materiale.

Prin precizările depuse la cererea principală reclamanta a învederat că temeiul de drept al pretenției formulate în cadrul celui de-al treilea capăt de cerere îl constituie prevederile contractului individual de muncă încheiat între părți, susținându-se că pârâtul a încălcat două dintre obligațiile stipulate în acesta, giirând prejudiciul de 2.160 lei.

Astfel, reclamanta a învederat că pârâtul ar fi încălcat obligația de fidelitate față de angajator și obligația de a respecta secretul de serviciu, iar ca urmare a încălcării acestor obligații a suferit prejudiciul de 2.160 lei, acesta constând în diferența dintre vevvrile încasate de reclamantă în perioada în care pârâtul lucra pentru aceasta și vevvrile obținute pe timp de 17 zile lucrate de către noul angajat al reclamantei care a ocupat postul rămas liber prin plecarea pârâtului.

Tribunalul constată că pretenția reclamantei este nefondată.

Astfel, reclamanta nu a dovedit cu niciun mijloc de probă încălcarea celor două obligații reglementate la lit. M, pct. II lit. c) și e) în cuprinsul contractului de muncă, „obligația de fidelitate” la care face referire contractul de muncă la lit. M, pct. II lit. c) fiind cu totul distinctă de obligația asumată de către pârât prin clauza de neconcurență, denumită în mod eronat de către părți „contract de fidelitate”.

De altfel, reclamanta nici nu a putut indica ce faptă concretă a săvârșit pârâtul și care ar reprezenta o încălcare a obligației de „fidelitate față de angajator în executarea atribuțiilor de serviciu”, din modul de redactare a acțiunii și precizărilor subînțelegându-se că s-ar fi avut în vedere încălcarea de către pârât a obligației de a nu desfășura o activitate concurentă după încetarea raporturilor de muncă.

Or, după cum s-a arătat mai sus în cadrul analizei temeiniciei cererii reconvențyyale, această obligație nu este validă întrucât clauza de neconcurență este lovită de nulitate absolută.

În același sens, nu s-a indicat ce secret de serviciu i s-ar fi încredințat pârâtului, iar acesta l-ar fi divulgat.

D. Soluția cu privire la cererea de chemare în judecată.

În raport de cele arătate mai sus la lit. A, B și C Tribunalul constată că toate capetele principale de cerere sunt nefondată, circumstanțe în care se va respinge ca nefondată cererea de chemare în judecată.

III. Examinarea cererilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

În raport de soluția dată cererii principale și de prevederile art. 453 C proc civ Tribunalul reține că reclamanta nu este îndreptățită la primirea cheltuielilor de judecată ocazyyate de introducerea acțiunii.

 În raport de soluția dată cererii reconvențyyale și de prevederile art. 453 C proc civ Tribunalul reține că pârâtul este îndreptățit să primească cheltuieli de judecată.

Pârâtul a dovedit efectuarea unor cheltuieli în cuantum de 1.200 lei reprezentând onorariu de avocat, circumstanțe în care se va dispune obligarea reclamantei la plata acestei sume către pârât.

Domenii speta

Spete similare