Exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti

Rezumatul probelemei de drept: Autoritatea părintească nu înseamnă doar relaţiile personale ale părintelui cu minorul, ci se realizează, în special, prin luarea de către părinţi în comun a deciziilor privitoare la îngrijirea copilului şi prin preocuparea lor de a îndeplini îndatoririle specifice părinţilor. Dezinteresul evident al unui părinte şi omisiunea furnizării datelor necesare pentru a fi contactat la nevoie de către părntele la care locuieşte copilul poate fi considerat un motiv întemeiat pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Kk la data de 25.08.2018  sub nr. 12422/231/2017 reclamanta A V a formulat în contradictoriu cu pârâtul X cererea având ca obiect exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti. 

În motivarea cererii, reclamanta învederează instanței, în esență, că prin Sentinţa civilă nr. 3360/2014 pronunţată de Judecătoria Kk în dosarul 13001/231/2013 s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată între părţi, s-a stabilit locuinţa copilului minor la locuinţa mamei, pârâtul fiind obligat la  plata  pensiei de întreținere iar exercitarea autorității părintești sa fie  făcuta in comun de către ambii părinţi. A mai arătat că autoritatea părintească exercitată în comun a devenit o povară pentru copil şi mama sa şi aduce grave prejudicii interesului superior al minorului motivat de faptul că raportul tată fiu este practic inexistent, contribuția materială a tatălui la creşterea minorului s-a făcut doar ca urmare a intervenţiei coercitive a statului, la solicitarea mamei precum şi lipsa de comunicare cu privire la creşterea minorului.

Reclamanta şi-a motivat în drept cererea  pe dispoziţiile art. 403 şi 398 Cod civil. Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 20 de lei așa cum prevede art. 15 lit. e din OUG 80/2013. (f. 13).

În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosarul cauzei înscrisuri.

Legal citat, pârâtul a depus întâmpinare prin care solicită instanței respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În cauză, a fost administrată proba cu înscrisurile atașate dosarului cauzei în copie conformă cu originalul, proba cu doi martori, A X, pentru reclamantă, XX, pentru pârât, interogatoriul pârâtului, precum și audierea minorului XX, procese-verbale de consemnarea declarației orale fiind atașate dosarului cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 8279/18.12.2018 a Judecătoriei Kk a fost respinsă cererea de chemare în judecată având ca obiect ”exercitarea autorității părintești în mod exclusiv” ca neîntemeiată şi a fost obligată reclamanta la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 700 de lei, reprezentând onorariu avocat ales.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că autoritatea părintească presupune existența unui cumul de drepturi și obligații, pentru părinți, în creșterea și educarea copilului precum și cu privire la bunurile acestuia, exercitarea în comun a acesteia reprezentând regula instituită de Codul civil la art.483 gg.1 C.civ. Tot acest ansamblu de drepturi și obligații presupune că, părinții trebuie să ia decizii împreună cu privire la îngrijirea, educația și protecția copilului, supunerea la tratamente medicale precum și administrarea bunurilor sale. În toate deciziile lor, părinții trebuie să aibă permanent în vedere interesul superior al copilului. Mai mult, fie că deciziile se iau de părinți fie de către instanță în cadrul procedurii judiciare, este extrem de important ca întotdeauna la luarea acestora, să fie avut în vedere interesul superior al copilului. Instanța a reţinut că este necesar îndeplinirea a două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca autoritatea părintească să fie exercitată în mod exclusiv: Conduita sau faptele celuilalt părinte constituie un pericol pentru minor raportat la creșterea și dezvoltarea armonioasă  a acestuia; Starea de pericol să rezulte modul în care acesta a înțeles să-și exercite rolul de părinte. Astfel, în ceea ce privește prima condiție, instanța a reţinut din conținutul cererii de chemare în judecată că reclamanta reproșează pârâtului nu s-a implicat în creșterea și educarea minorului, concluzyyând că minorul s-a înstrăinat de pârât, tatăl său. Revenind la probele administrate în cauză, instanța a reţinut că minorul a fost ascultat de două ori în cadrul procesului, odată în data de 29.10.2018, când acesta declarat că și-ar dori să aibă o relație mai strânsă cu tatăl său, cu familia extinsă a tatălui său: bunici paterni, unchi, mătuși, iar despre mama sa mențyyează că l-a lăsat în grija bunicilor materni de aproximativ 5 ani, de când a plecat în Italia și comunică cu ea prin intermediul telefonului mobil, și petrece timp cu ea de două ori pe an, când acesta se reîntoarce în țară, și la termenul din data de 03.12.2018, când acesta a infirmat tot ce a declarat la termenul din data de 29.10.2018, instanța reținând în esență că acesta este nemulțumit de tatăl sau și de rudele acestuia tocmai din cauză că ”nu-l caută”, minorul înțelegând prin această expresie, auzită de la bunica maternă, că nu-i oferă lucruri, nu-i trimite pachete, fiind foarte nemulțumit și de telefonul mobil oferit de tatăl său care era ”ca o cărămidă”, mențyyând în schimb că mama și rudele acesteia îl iubesc, pentru că i-au trimis pachete din străinătate de mai multe ori. Raportat la cele mențyyate de minor coroborate cu cele mențyyate în sentința civilă cu nr. 3360 din data de 02.09.2014 (f.55-57) , instanța a reţinut că acesta a locuit cu bunica maternă încă de la introducerea acțiunii de divorț, acesta fiind exclusiv în grija bunicii și a bunicului matern, reclamanta și la acea dată era plecată în străinătate, dar care le trimitea bani lunar acestora pentru creșterea și educarea minorului. Acesta împrejurare a determinat instanța să constate că cea mai mare influență asupra minorului o exercită bunica maternă, ea fiind cea care hotărăște cu privire la minor. Astfel, instanța este îndreptățită să constate că toate acțiunile minorului, precum și dorințele acestuia sunt guvernate de modul în care bunica maternă înțelege să acțyyeze, în cauză neexistând nicio probă din care să rezulte ca reclamanta ar fi cea care i-ar dicta acțiunile acesteia. Reclamanta a susținut că pârâtul nu a oferit niciodată un număr de telefon la care pârâtul să fi contactat pentru a lua împreună cu acesta hotărâri cu privire la minor, pârâtul recunoscând la răspunsurile întrebărilor 4 și 6 din interogatoriul pârâtului (f.65-66) că și atunci când a trimis pachete a trecut numărul de telefon al concubinii sale, iar comunicarea s-a efectuat în principal prin intermediul bunicilor paterni, acesta renunțând a mai trimite pachete direct bunicii materne, ci direct părinților săi, care locuiesc tot în satul X Roșca, comuna Vv, care așa cum afirmă și minorul, îl chemau la ei în casă și îi înmânau pachetul. De altfel, alt aspect adus la cunoștința instanței, este cel legat de faptul că pârâtul nu este de găsit, sub nicio formă, fiind plecat în mai multe țări străine, bunici paterni nu comunică în niciun fel cu bunicii materni, iar după decesul bunicului patern, cu bunica maternă. Instanța a reţinut că cele două părți și familii acestora locuiesc în același sat, X Roșca, comuna Vv, iar dacă ar exista o comunicare cu bunicii paterni sau frații și surorile pârâtului, reclamanta ar intra în posesia numărului de telefon al pârâtului ori de câte ori ar avea nevoie de el. Concluzyyând, instanța a reţinut că pârâtul a avut o atitudine pasivă față de minor în mod întemeiat motivat de atitudinea minorului de respingerea acestuia, și de influența bunici materne, hotărârea pârâtului fiind una înțeleaptă, în acest moment neavând altceva de făcut, decât de aștepta ca minorul să fie deschis la comunicare și să-l privească fără prejudecăți, și mai mult decât atât să înțeleagă să nu-i mai reproșeze pârâtului comportamentul avut de acesta față de mama sa, în relația sa cu tatăl său. Revenind la prima condiție supusă analizei, instanța a considerat-o neîndeplinită având în vedere cele mai sus, conduita pasivă a pârâtului fiind adoptată tocmai datorită faptului să nu pună minorul în pericol și să nu-l destabilizeze psihic pe acesta  prin infirmarea de către pârât a tot ceea ce minorul consideră corect la acest moment, așa cum bunica maternă și reclamanta i-au spus. Raportat la cea de-a doua condiție, starea de pericol să rezulte modul în care acesta a înțeles să-și exercite rolul de părinte, instanța a reţinut că conduita părintelui care să pună în pericol minorul presupune o conduită activă din partea acestuia, motivat de faptul că ipoteza conduitei pasive a fost prevăzută de legiuitor la art. 507 C.civ. ultima teză, potrivit căreia, în cazul în care celălalt părinte este în neputință a-și exprima voința, părintele în grija căruia este  minorul, exercită singur autoritatea părintească, dispoziții legale care se completează cu disp. art. 36 gg.4 din Legea 272/2004 mențyyate mai sus, potrivit cărora deciziile se iau de către părintele cu care minorul locuiește, dacă celălalt părinte nu-și exprimă voința cu privire la minor. Aplicând cele mențyyate mai sus, la cauza dedusă judecății, instanța a reținut că pârâtul este împiedicat atât de minor, cât și de reclamantă prin bunica maternă, să se implice activ în creșterea și educarea acestuia, atitudinea pasivă acestuia fiind tocmai rezultatul acestui refuz, și mai mult decât atât, din nicio probă administrată în cauză nerezultând refuzul pârâtului de a-și asuma obligațiile creșterii minorului.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta A V care a solicitat schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii privitoare la exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de către apelantă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului, s-a arătat că hotărârea primei instanţe este neîntemeiată şi neconformă cu realitatea din perspectiva modului de interpretare a probeor administrate în cauză, deoarece I. Autoritatea Naţyyală pentru Protecţia Drepturilor Copilului a emis o serie de criterii pe care instanţa trebuie să le urmărească atunci când dispune asupra autorităţii părinteşti, oglindite în dispoziţiile Legii 272/2004: 1. „Opiniile şi preferinţele copilului în măsura în care acestea pot fi verificate în mod rezonabil” – minorul, care a manifestat maturitate în gândire cu ocazia ascultării, a relatat episoade impresyyante referitoare la promisiunea de a-l suna, de a-l mai căuta, la a comunica cu el, din care au rezultat frustrarea copilului, jignirea percepută ca urmare a indiferenţei manifestate de tată. 2.”Capacitatea fiecăruia dintre părinţi de a îngriji copilul şi de a răspunde nevoilor acestuia” – probele îl indică pe reclamant ca fiind incapabil în mod delibrat să îngrijească minorul şi să răspundă nevoilor sale –procesele verbale de ascultare a minorului, înscrisurile din care rezultă încercarea pârâtului de a nega orice venit pentru a nu i se majora obligaţia de întreţinere şi depoziţia martorei A X din care rezultă că întreţinerea nu este plătită voluntar. 3. „Capacitatea fiecăruia dintre părinţi de a comunica şi coopera cu celălalt părinte în chestiunile care privesc copilul” – tatăl a recunoscut că nu a dat posibilitatea concretă mamei şi bunicilor materni de a păstra legătura cu el în interesul copilului, dovedind lipsa dorinţei de comunicare; 4. „ Orice plan propus pentru îngrijirea şi creşterea copilului” –mama intenţyyează să ia copilul cu ea în Italia, unde munceşte; II. Se evidenţiază clar dezinteresul pârâtului cu privire la creşterea şi implicarea în viaţa copilului, mai ales că nu a făcut nici un efort în această direcţie, raportul tată-fiu este inexistent, reşedinţa tatălui nu este identificată astfel că mama nu îl poate consulta.

Prin întâmpinare, intimatul Vv Cc a solicitat respingerea apelului ca nefundat, cu cheltuieli de judecată, arătând că nu a manifestat dezinteres faţă de copil, ci a înţeles să nu pună presiune pe el, până când copilul urma să decidă singur.

Prin decizia civilă nr. 431/20.06.2019 a Tribunalului Vrancea a fost admis apelul şi, schimbându-se în tot sentinţa, a fost admisă acţiunea şi s-a dispus ca autoritatea părintească să fie exercitată în mod exclusiv de către mamă.

Au fost reţinute, în acest scop, următoarele:

Conţinutul autorităţii părinteşti este prezentat de art. 487 CCiv în sensul că părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesyyală a acestuia, potrivit propriilor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului oricentarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.

Mai exact, art. 488 CCiv determină îndatoririle specifice ale părinţilor, de a creşte copilul, de a coopera cu copilul, de a informa şi lămuri copilul, de a lua măsuri pentru protejarea acestuia şi realizarea drepturilor lui, de a coopera cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesyyale a copilului.

Distinct de toate acestea, în art. 496 gg.5 CCiv se stabileşte că părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea legături perosnale cu minorul, la locuinţa acestuia.

Evident, tatăl nu a înţeles că autoritatea părintească nu înseamnă doar relaţiile personale, ci este vorba în special despre luarea în comun a deciziilor privitoare la îngrijirea copilului, pentru care tatăl nu a lăsat nicio modalitate de a fi contactat direct.

Astfel, chiar în acest dosar instanţa a fost nevoită să citeze pârâtul la locuinţa părinţilor săi, în com. Vv jud. Vrancea şi să efectueze verificări cu privire la locuinţa acestuia, din adresa 584806/07.03.2018 a Secţiei 6 Poliţie Rurală Năneşti rezultând că la acea dată pârâtul ar fi fost plecat în Anglia, potrivit declaraţiei mamei sale (fila 28).

Nici prin întâmpinare tatăl nu a furnizat nici un fel de date concrete cu privire la locuinţa sa actuală, indicând un domiciliu procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură.

 De asemiia, în dosarul 1651/231/2017 pentru majorarea pensiei de întreţinere tatăl nu a indicat locuinţa sa din Anglia şi a negat obţinerea unor vevvri constante din muncă, deşi atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au ajuns la concluzia contrară.

Pentru a se reţine că tată a fost preocupat de exercitarea autorităţii părinteşti, ar fi trebuit ca acesta să dovedească nu doar că a căutat minorul, ci că i-a contactat pe cei care îl cresc şi se îngrijesc de el, pentru a-şi arăta sprijinul şi colaborarea.

Este relevant că, deşi hotărârea asupra modului de exercitare a autorităţii părinteşti nu afectează în mod direct modul de desfăşurare a relaţiilor personale dintre părinte şi copil pe viitor, pentru că menţinerea relaţiilor cu tatăl este chiar un drept al copilului, lipsa de preocupare a tatălui pentru desfăşurarea acestor relaţii personale dovedesc într-o mare măsură dezinteresul său şi pentru orice chestiuni privind soarta copilului.

Şi, chiar dacă ar fi adevărat că tatăl ar fi făcut „un pas înapoi” pentru a nu forţa copilul, considerând că acesta este influenţat negativ de mamă şi de rudele acesteia, totuşi aceasta nu explică lipsa totală de implicare şi nici nelăsarea unei modalităţi de a fi contactat şi consultat în ceea ce priveşte educaţia, sănătatea, creşterea afectivă a copilului.

„Retragerea” părintelui din îndatoririle specifice exemplificate de art. 488 CCiv nu poate fi acceptată, chiar dacă minorul şi rudele mamei acestuia l-ar fi respins pe tată.

De asemiia, „pasul înapoi” ar putea părea justificat numai în măsura în care tatăl ar fi acţyyat în vreun fel, măcar indirect, pentru a determina copilul să îşi schimbe atitudinea refractară faţă de el, precum şi prin comunicarea cu persoanele care îngrijesc efectiv minorul, cu instituţia de învăţământ, prin furnizarea de date complete privitoare la starea sa materială şi locativă, prin îndemnarea propriilor rude la comunicare cu familia mamei. Ori, astfel cum a relatat chiar copilul cu ocazia audierii din 03.12.2018, tatăl nu a contactat nici măcar copilul la  telefonul pe care el însuşi i-l înmânase.

Dispoziţiile art. 36 gg.4 și gg.7 din Legea 272/2004  sunt destul de categorice în a stabili care sunt faptele care se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte, exemplificând alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă (…).

Considerăm, însă, că menţyyându-se „şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti”, legea indică faptul că şi lipsa totală de interes, inacţiunea, nepăsarea manifestă, însoţită chiar de evitarea asumării responsabilităţii şi omisiunea intenţyyată de furniza date necesare celuilalt părinte pentru a îngriji corespunzător de copil sunt de natură să pună în pericol buna îngrijire a minorului şi siguranţa acestuia.

Această atitudine pasivă menţinută timp de câţiva ani după despărţirea părţilor, cu singura reacţie de opunere la acţiunea de faţă, considerăm că reprezintă un motiv întemeiat pentru ca instanţa că decidă ca autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv de părintele care s-a ocupat, chiar dacă din altă ţară şi prin intermediul propriilor rude, de îndeplinirea îndatoririlor specifice părinţilor.

Domenii speta

Spete similare