Pensie de intretinere. Descendent major aflat in continuarea studiilor. Criterii de stabilire a cuantumului obligatiei de intretinere

În al doilea rând, art. 499 alin. 3 C. civ. trebuie privit doar ca o derogare de la condiţia minorităţii, iar nu ca o excepţie de la regimul general al pensiei de întreţinere în contextul raportului dintre părinţi şi copii. Cu alte cuvinte, nu se poate conchide, aşa cum sugerează intimatul, că simpla continuare a studiilor conduce automat la obligarea părinţilor la plata unei pensii de întreţinere. Din contră, pe lângă dubla condiţie instituită de art. 499 alin. 3 C. civ., respectiv vârsta de maxim 26 de ani şi aflarea în continuarea studiilor, creditorul trebuie să probeze, în egală măsură, starea de nevoie în care se află şi posibilităţile debitorului. Singura excepţie, de la regimul general, poate fi dedusă doar prin raportare la art. 525 C. civ., care prevede doar în cazul minorilor posibilitatea de a-i obliga pe părinţi la plata pensiei şi atunci când creditorul deţine bunuri din valorificarea cărora şi-ar putea satisface nevoile.

Pe urmă, Tribunalul reţine că art. 529 alin. 1 şi 2 C. civ. este în egală măsură aplicabil indiferent dacă descendentul este minor sau major. În acest sens, se impune a fi subliniat faptul că alineatul 2 al art. 529 C. civ. prevede o cotă maximală până la care debitorul poate fi ţinut să suporte obligaţia de întreţinere însă în nici un caz nu se poate afirma că, în mod invariabil, de fiecare dată când se pune problema stabilirii întinderii unei obligaţii de întreţinere datorată de un părinte copilului, aceasta trebuie cuantificată la nivelul maximal. Din contră, întinderea obligaţiei se impune a fi stabilită prin raportare la cele două criterii legale stabilite de legiuitor în alineatul prim, respectiv nevoile creditorului şi mijloacele debitorului^.

Constată că prin sentinţa civilă nr. 10087 din 14.11.2018 a Judecătoriei Baia Mare s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul S. R. M. în contradictoriu cu pârâtul S. M.. A fost obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 385 EURO lunar cu titlu de pensie de întreţinere, începând cu data introducerii prezentei acţiuni, respectiv 29.11.2016 şi până la data finalizării studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Baia Mare la data de 29.11.2016 sub nr. 11711/182/2016, reclamantul  S. R. M., l-a chemat în judecată pe pârâtul S. M., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună majorarea pensiei de întreţinere la care a fost obligat pârâtul prin sentinţa nr. 6822 din 08.07.2010, pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosar 984/182/2009, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul  a învederat instanţei că prin sentinţa mai sus amintită pârâtul a fost obligat la plata unei pensii de întreţinere în cuantum de 150 lei, cuantum în privinţa căruia solicită majorarea prin prezenta acţiune in funcţie de veniturile realizate de parat, având în vedere că se află în continuarea studiilor iar starea de nevoie în care se regăseşte justifică formularea prezentei acţiuni.

În drept, au fost invocate dispoziţiile  art. 529 şi  art. 499 Cod civil.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, în motivarea întâmpinării arătând că de fapt reclamantul nu se află într-o stare de nevoie care să justifice plata unei pensii de întreţinere, acesta obţinând venituri din muncă, faptul că se află în continuarea studiilor nefiind o condiţie suficientă pentru obligarea paratului la plata pensiei de întreţinere.

Analizând materialul probator administrat în cauză, prima instanţă a reţine următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 499 alin. 1 Cod civil, „Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională”, iar alineatul 3 al aceluiaşi articol prevede ca ”Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani”, şi potrivit dispoziţiilor art. 529 Cod civil, „(1) întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti. (2) Când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii”.

Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că pârâtul realizează venituri, în prezent, în cuantum de 1542 euro lunar,  astfel încât prima instanţă a raportat pensia la care a fost obligat acesta la venitul net realizat, obligându-l astfel pe pârât la plata unei pensii de întreţinere în favoarea reclamantului în cuantum de 385 euro lunar, de la data pronunţării prezentei hotărâri şi până la momentul finalizării studiilor dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani, apărările invocate de pârât conform cărora reclamantul nu se află într-o stare de nevoie care să justifice plata unei pensii de întreţinere, având în vedere faptul că realizează venituri din muncă, nu au fost reţinute de prima instanţă ca atare, acestea nefiind de natură a determina respingerea acţiunii formulate, faptul că reclamantul a ales să desfăşoare în paralel cu activitatea şcolară şi alte activităţi remunerate, realizând astfel venituri din muncă, nu justifică neîndeplinirea de către pârât a obligaţiilor pe care le are cu privire la  plata pensiei de întreţinere, o soluţie contrară ar presupune  acceptarea concluziei conform căreia dacă reclamantul  depune un efort suplimentar şi înţelege să muncească, obţinând astfel venituri relativ modeste, pierde dreptul la întreţinere, conservându-l doar dacă alege să rămână într-o stare de pasivitate, concluzie care nu poate fi astfel acceptată.

Raportat la considerentele de mai sus, prima instanţă a admis acţiunea formulată de reclamant,  conform dispozitivului, în baza art. 453 C.proc.civ. obligându-l pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ş. M., care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în principal în tot a hotărârii, în sensul respingerii acţiunii, iar în subsidiar, schimbarea în parte, în sensul fie a stabilirii unei sume de 50 euro pe lună, fíe a unei cote procentuale de 20% din veniturile lunare, cu titlu de pensie de întreţinere, sumă stabilită începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată până la finalizarea studiilor, dar nu mai mult de 26 ani; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului, apelantul a învederat că soluţia este vădit nelegală, atât din perspectiva normelor de drept aplicabile, cât şi a probaţiunii administrate.

Apelantul apreciază că intimatul nu se află în nevoie, continuarea studiilor fiind doar formală, făcută în scopul exclusiv de a obţine nişte bani de la el.

Apelantul precizează că nu se eschivează de la obligaţia de întreţinere datorată copilului său, dar de mai bine de 10 ani, intimatul refuză orice legătură cu el, indiferent cât de mult a încercat să menţină sau dezvolte relaţia. După plecarea sa în Spania, a încercat să ţină legătura cu fiul său atât telefonic, cât şi prin internet. A fost refuzat, mai mult, i s-a blocat orice formă de comunicare cu el. Această conduită se datorează influenţei exercitate de mama intimatului, care nu a suportat ideea că au divorţat. Ceea ce nu a înţeles niciodată nici mama intimatului, nici fiul său, este că apelantul a divorţat de fosta soţie, nu şi de copil, că mereu a dorit să facă parte din viaţa lui şi că dacă azi nu ţine legătura, acest fapt se datorează exclusiv intimatului. A încercat să ia legătura cu el şi în 2018 când a venit în vizită în România, să poată discuta ca doi adulţi - nu i s-a acceptat propunerea de a se întâlni. Aş dori să-i transmită pe această cale că este tatăl lui, că în această calitate, nu are doar obligaţia de a-l întreţine, ci şi dreptul de a avea legături personale cu el, că nu concubinul mamei sale este cel care îi este tată, că nu este doar o sursă financiară şi că dincolo de toate divergenţele ce le-a avut cu mama lui, el rămâne copilul său până la moarte.

Chiar dacă intimatul se află în continuarea studiilor, conform art. 524 NCC, are drept de întreţinere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreţine din muncă sau din bunurile sale. Descendentului devenit major nu i se refuză dreptul la întreţinere, doar că el este nevoit să urmeze regulile de drept comun în materie, adică să dovedească starea de nevoie în care se găseşte. În concret, apelantul apreciază faptul că intimatul nu a dovedit starea de nevoie, nu a făcut dovada unor cheltuieli efective. Singura dovada de la dosarul cauzei este contractul de şcolarizare potrivit căruia acesta este obligat sa plătească taxa de aproximativ 1.000 de lei/ an.

Din atitudinea intimatului precum şi din răspunsul la întâmpinare depus la fond rezultă că adevărata nevoie a acestuia este dorinţa de a se muta în chirie şi de a nu mai locui cu mama acestuia. O atare motivare nu dovedeşte nevoia.

Aşa cum rezultă din probaţiunea administrată, intimatul s-a angajat. Veniturile acestuia depăşesc venitul minim pe economie, având un salariu între 1500-1800 de lei/lunar. Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, a statuat prin decizia nr. 1163/2002 faptul că de vreme ce reclamantul, urmând cursurile de zi ale unui instituţii de învăţământ superior, obţine venituri proprii, fiind angajat cu contract individual de muncă, pe durată nedeterminată, nu se află în stare de nevoie. în consecinţă nu este îndrituit la întreţinere. Potrivit doctrinei are drept la întreţinere doar majorul care se află în continuarea studiilor, indiferent de forma de învăţământ, dar care nu realizează venituri.

Se mai arătă că pentru a beneficia de întreţinere, copilul trebuie să dovedească stăruinţă în continuarea studiilor şi să obţină rezultate corespunzătoare. În speţă, intimatul s-a dovedit că a avut mai mult absenţe, mai exact 36 din care doar 15 sunt motivate. Apelantul susţine în continuare că intimatul s-a înscris la această scoală postliceala în scop exclusiv de a obţine de la acesta plata pensiei de întreţinere. Apelantul nu critică decizia fiului său de a continua şcoala şi de a obţine o diplomă, dimpotrivă, o apreciază, dar analizând comportamentul său şi cunoscând cum este şi a fost educat de mama lui, susţine cu convingere că obţinerea unei pensii de întreţinere de la apelant este singura motivaţie a continuării studiilor.

Potrivit art. 527 NCC, debitorul poate fi obligat la întreţinere numai dacă are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. Analizând această condiţie, instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că veniturile apelantului variau de la o lună la alta. Dacă tot a considerat că e admisibilă acţiunea, judecătorul de la fond a trebuit eventual să acorde această pensie în cotă procentuală, nicidecum în valoare lunară fixă. La stabilirea acestei cote sau valori fixe, instanţa fondului trebuia să aibă în vedere şi obligaţiile sale financiare din Spania, respectiv că a avut o rată lunară de aproximativ 300 de euro pentru cumpărarea casei din Spania, la care se adaugă cheltuielile de întreţinere, care nici acelea nu sunt simbolice. Astfel, lunar apelantul are următoarele cheltuieli: telefonie mobilă ( circa 105 euro), apă potabilă ( circa 25 euro), apă pentru irigaţie ( circa 40 euro), curent ( circa 30 euro), asigurare de viaţă pentru mine şi soţia mea ( circa 45 euro), circa 90 euro pe lună asigurări - deci în jur de 335 euro pe lună sunt doar cheltuieli cu taxe, impozite şi asigurări. La această sumă urmează a fi adăugată cheltuiala cu combustibilul - circa 100 euro lunar - , cea cu hrana minim 700 euro, plus alte cheltuieli lunare. În perioada 2011-2017 am avut rată la locuinţă 278 euro lunar.

Apelantul precizează că este singurul întreţinător din familie, soţia sa nu lucrează, nu realizează venituri, fiind diagnosticată cu cancer de faringe şi laringe încă din anul 2013, iar în urma tratamentului efectuat, a rămas fără glandele salivare, ceea ce necesită multiple tratamente, inclusiv cele dentare, aşa cum rezultă din actele anexate prezentului apel. Lunar cheltuiesc sume consistente pentru întreţinerea dentiţiei soţiei sale, ce reprezintă o necesitate, nu un moft.

În România apelantul plăteşte anual 1.800 lei asigurare pentru el şi soţia sa, pentru a beneficia la nevoie de un ajutor financiar.

Începând cu 12 ianuarie 2019 apelantul nu mai lucrează la firma I., deoarece a avut un eveniment în Franţa ( a fost jefuit ), ajungând la disensiuni cu patronul din cauza acestui incident. În prezent, veniturile apelantului sunt de circa 550 euro lunar. Nu a renunţat la vechiul loc de muncă pentru a nu-i plăti pensie fiului său, ci din motive obiective ( rezultă din acte că i s-a furat în Franţa acte personale, bani, telefoanele atât de firmă cât şi personal), iar urmare acestui furt, a renunţat la acest loc de muncă, fiind deosebit de periculos.

Apelantul mai arată că în cazul în care instanţa de apel va aprecia că i se cuvine reclamantului plata de către pârât a unei pensii de întreţinere, solicită să fie stabilită aşa cum a solicitat - fie 50 euro lunar, aşa cum a plătit până la 18 ani, fie o cotă procentuală de cel mult 20% din veniturile realizate de apelant.

Apelantul mai precizează că i-a făcut o ofertă intimatului în luna februarie 2019, la care nu am primit niciun răspuns.

Intimatul Ş. R. M. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului şi păstrarea în tot al sentinţei instanţei de fond; cu cheltuieli de judecată în apel.

Intimatul apreciază că hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.

Pârâtul - apelant în afara unor motive de fapt personale, critică sentinţa instanţei de fond susţinând că instanţa nu a aplicat prevederile art. 524 NCC, subliniind teza „are drept la întreţinere numai cel care se află în nevoie”, în continuare se susţine faptul că din probele administrate reclamantul-intimat nu a dovedit starea de nevoie în care se găseşte.

Principalul motiv pentru care pârâtul-apelant susţine că fiul său nu are nevoie de pensie de întreţinere este faptul că acesta are un loc de muncă unde realizează venituri care sunt suficiente pentru a se întreţine singur.

Conform prevederilor art. 499 alin.(2) NCC „Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea şi pregătirea sa profesională.”

Veniturile reclamantului - intimat conform înscrisurilor aflate la dosar sunt în jur de 1.300 lei, sumă insuficientă pentru a asigura cheltuielile de şcolarizare, cheltuielile necesare întreţinerii (alimente, haine, cursuri, etc).

Cercetarea realizată de Syndex România şi Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii, publicat de FES România, certifică ceea ce ştim deja cu toţii: salariile din România sunt prea mici pentru a asigura un nivel de trai decent. Sigur că ideea de trai decent poate să difere mult în funcţie de regiune, context social, statut socio-economic, etc. Pentru a minimiza componenţa subiectivă în percepţia S.dardului de decenţă, cercetătorii au elaborat o metodologie care să definească un coş minim de consum pentru un S.dard minim de decenţă, acceptabil în percepţia persoanelor şi a familiilor cu venituri mici.

Prin calcule statistice riguroase s-a stabilit că necesarul pentru o viaţă decentă în România pentru o persoană singură este 2.600 lei, statistica însă nu a avut în vedere situaţia în care persoana singură urmează cursurile unei şcoli cu cheltuielile aferente, ca şi în speţă.

Deci este evident faptul că reclamantul-intimat nu poate duce un trai decent din veniturile pe care le realizează.

Susţinerea referitoare la faptul că singurul motiv pentru care reclamantul - intimat s-a înscris şi urmează cursurile Şcoli Postliceală Tehnică- „Henri-Coandă” din Baia Mare este obţinerea unei pensii de întreţinere de la pârâtul-apelant, este nefondată, această susţinere este greu de înţeles din partea unui părinte grijuliu cum susţine că este pârâtul - apelant.

Conform adeverinţei nr. 190/27/02/2019 eliberat de Şcoala Postliceală Tehnică-„Henri- Coandă” reclamantul - intimat Ş. R. -M. este în anul 3 de studii în anul şcolar 2018-2019.

Adeverinţa nr. 20/06.02.2019 eliberată de societatea E.E.P. S.R.L. pentru instituţia şcolară a fost solicitată pentru a motiva unele absenţe în situaţia în care orele de studiu se suprapun cu schimburile de la locul de muncă ale reclamantului-intimat (referitor la susţinerea că reclamantul-intimat are mai multe absenţe nemotivate).

Pârâtul-apelant susţine faptul că din ianuarie 2019 realizează doar un venit de 550 euro lunar, această susţinere este de-a dreptul hilară, din aceşti bani nu poate acoperi nici cheltuielile minimale de trai pentru familia din Spania.

Dacă facem un simplu calcul şi adăugăm la suma de 300 euro rată lunară pentru cumpărarea unei locuinţe suma de 335 euro care reprezintă întreţinere şi suma de 100 euro combustibil precum şi suma de 700 euro hrană deja depăşim cu mult suma de 550 euro, ajungând la suma de 1.450 euro.

Din cheltuielile mai sus indicate recunoscute de pârâtul-intimat prin declaraţia de apel se poate observa că veniturile lui obligatoriu sunt mai mari decât 550 euro, altfel nu ar putea trăi în Spania (ce să mai vorbim de plata unei asigurări în valoare de 1.800 lei, pe care recunoaşte că o achită în România).

Este evident că această aşa zisă schimbare a locului de muncă este un fapt-înscris făcut pro cauza, pentru a nu plăti pensie de întreţinere fiului din România.

În conformitate cu prevederile art. 527 din NCC poate fi obligat la întreţinere numai cel care are mijloace pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace şi că la stabilirea lor se ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilităţile de realizare ale acestora, ţinându-se cont şi de celelalte obligaţii ale debitorului.

Intimatul precizează că în jurisprudenţă s-a reţinut faptul că eventualele apărări ale pârâtului, potrivit cărora el nu are loc de muncă şi nici nu realizează venituri nu pot fi reţinute de instanţă, deoarece stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere nu pot fi determinate de diligentele debitorului în găsirea unui loc de muncă sau în prestarea unor activităţi ocazionale ce generează venituri. Atâta timp cât pârâtul este apt de muncă, el nu poate fi exonerat de obligaţia de a contribui la cheltuielile de creştere şi educare ale copilului său minor, aflat în stare de nevoie, sau major în continuarea studiilor potrivit prezumţiei instituite de art. 525 alin. 1 din NCC.

Întrucât Codul Civil nu conţine nici o dispoziţie cu privire la perioada ce este luată în considerare de instanţa de judecată pentru determinarea mijloacelor debitorului întreţinerii, în practica judecătorească s-a reţinut că va fi determinată contribuţia persoanelor obligate la întreţinere, prin raportarea la venitul mediu realizat în ultimele 6 luni.

De asemenea intimatul menţionează că, în conformitate cu prevederile art. 529 din NCC, există două limite maxime de îndatorare a debitorului întreţinerii, o limită generală şi una specială, până la care instanţele pot stabili pensia de întreţinere, în funcţie de specificul fiecărei cauze. Limita generală se regăseşte la alin. 3 al art. 529 NCC, astfel că indiferent de numărul creditorilor şi de calitatea lor, cuantumul întreţinerii nu poate depăşi jumătate din venitul net lunar al celui obligat. Prin instituirea acestei limite legiuitorul a urmărit menţinerea posibilităţii debitorului de a-şi asigura propria întreţinere.

În ce priveşte limita specială, acesta este prevăzută pentru obligaţia părinţilor către copii, instituindu-se un plafon maxim exprimat în cote părţi din venitul lunar net al părintelui. Astfel, potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol menţionat mai sus, când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copii o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii.

Comparativ cu legislaţia anterioară în care se utiliza noţiunea de „câştigul din muncă” al celui obligat, textul actual foloseşte sintagma de „venit lunar net”, fiind astfel incluse toate situaţiile în care debitorul realizează venituri (venituri din muncă, drepturi de autor, cedare folosinţei bunurilor, participare la profit, activităţi comerciale, onorarii etc).

Totodată, intimatul precizează că atâta timp cât legiuitorul nu a făcut nicio distincţie între copii minori şi cei majori îndreptăţiţi la întreţinere, nici instanţele nu pot face o astfel de distincţie pe principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem).

Ca element de noutate, Codul Civil instituie prin prevederile art. 531 alin. 2 faptul că pensia de întreţinere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.

Oferta de 50 euro pensie lunară, propusă de pârâtul-apelant nu o poate accepta intimatul, este derizorie şi este chiar ruşinos că timp de 18 ani a plătit această pensie copilului, este evident că acesta a fost crescut şi susţinut financiar de mama lui de-a lungul anilor şi nicidecum din cei 50 euro ai pârâtului-apelant.

Analizând apelul cu care a fost investit prin raportare la normele juridice incidente şi la probele administrate, Tribunalul reţine următoarele:

Prin cererea adresată primei instanţe la data de 29 noiembrie 2016 intimatul a solicitat obligarea apelantului la plata unei pensii de întreţinere raportat la veniturile realizate de către acesta sau la venitul minim din Spania, arătând că, deşi este major, acesta se află în continuare studiilor, iar veniturile pe care le realizează nu îi sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor.

Prin sentinţa civilă nr. 10087/2018 prima instanţă a admis cererea şi a dispus obligarea pârâtului la plata unei pensii lunare de întreţinere de 385 euro până la data finalizării studiilor de către reclamant, dar nu mai târziu de vârsta de 26 de ani.

Împotriva hotărârii arătate a formulat apel pârâtul solicitând, în principal, schimbarea în tot a acesteia cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată şi, în subsidiar, schimbarea hotărârii în parte în sensul obligării sale la plata unei pensii de întreţinere lunare de 50 de euro sau a unei cote procentuale de 20% din venitul realizat, arătând, în esenţă, că reclamantul nu a probat starea de nevoie, că acesta are absenţe la şcoală şi că acesta nu are posibilitatea de a achita suma stabilită de prima instanţă, întrucât actualmente veniturile sale sunt inferioare celor avute în vedere de instanţă.

Apelul este întemeiat în parte.

Sub aspectul dreptului aplicabil, art. 499 C. civ. statuează că ,,(1) Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională.

(2) Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională.

(3) Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani.

(4) În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială”. De asemenea, art. 524 C. civ. prevede că ,,Are drept la întreţinere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale”. Relevante în prezenta cauză sunt şi dispoziţiile art. 529 alin. 1 şi 2 C. civ. care statuează că ,,(1) Întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti.

(2) Când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii.”

Din analiza sistemică a normelor ante-evocate rezultă că, de principiu, părinţii au obligaţia solidară de a asigura întreţinerea copiilor lor minori. Cu toate acestea, obligaţia de întreţinere nu mai subzistă dacă minorul realizează venituri îndestulătoare. În schimb, dacă veniturile realizate de minor nu sunt îndestulătoare, părinţii sunt obligaţi, în continuare, să-i asigure condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională. Pornind de la premisa că în ipoteza în care copilul îşi continuă studiile şi după vârsta majoratului acesta s-ar putea să se afle în imposibilitatea de a-şi mai procura cele necesare traiului prin derularea de activităţi lucrative întrucât trebuie să-şi dedice timpul studiului, legiuitorul a prevăzut, pentru situaţia menţionată, că obligaţia părţilor de a asigura întreţinere descendentului continuă şi după vârsta majoratului, însă nu mai târziu de vârsta de 26 de ani. Sub acest aspect, art. 499 alin. 3 C. civ. impune anumite precizări.

În primul rând, norma nu condiţionează obligaţia părţilor de a presta întreţinere de rezultatele şcolare ale descendentului sau de frecvenţa cu care acesta urmează cursurile formei de învăţământ, aşa cum pare a sugera apelantul. Singura condiţie impusă de către legiuitor este ca descendentul ajuns la vârsta majoratului să se afle în continuarea studiilor, respectiv să fie înscris la o unitate de învăţământ acreditată. Totuşi, cele două elemente, rezultatele şcolare şi frecventarea cursurilor, nu sunt complet lipsite de relevanţă, acestea putând avea semnificaţia unor indicii în sensul că, în fapt, continuarea studiilor este fictivă, urmărindu-se ca unic scop obţinerea întreţinerii, iar nu continuarea perfecţionării educaţionale. Or, deturnarea normei de la finalitatea urmărită (asigurarea condiţiilor materiale necesare pentru ca descendentul major să-şi poată finaliza parcursul educaţional) poate fi sancţionată prin respingerea cererii de obligarea la plata întreţinerii, chiar dacă descendentul major se află, formal, în continuarea studiilor. Raportat la prezenta cauză, Tribunalul nu poate reţine însă incidenţa unei atare fictivităţi în prezenta cauză. Deşi în conformitate cu adeverinţa de la fila 148 d.f. reclamantul a avut în anul şcolar 2017-2018 un număr de 21 de absenţe nemotivate, acelaşi mijloc de probă atestă că a respectat programul de studiu şi de frecventare a practicii în unităţile sanitare. Coroborând adeverinţa cu faptul că reclamantul este şi angajat cu contract individual de muncă, trebuind astfel să-şi împartă timpul între studii şi muncă, Tribunalul conchide că numărul absenţelor nemotivate nu reflectă o continuare formală a studiilor doar în scopul obţinerii pensiei de întreţinere.

În al doilea rând, art. 499 alin. 3 C. civ. trebuie privit doar ca o derogare de la condiţia minorităţii, iar nu ca o excepţie de la regimul general al pensiei de întreţinere în contextul raportului dintre părinţi şi copii. Cu alte cuvinte, nu se poate conchide, aşa cum sugerează intimatul, că simpla continuare a studiilor conduce automat la obligarea părinţilor la plata unei pensii de întreţinere. Din contră, pe lângă dubla condiţie instituită de art. 499 alin. 3 C. civ., respectiv vârsta de maxim 26 de ani şi aflarea în continuarea studiilor, creditorul trebuie să probeze, în egală măsură, starea de nevoie în care se află şi posibilităţile debitorului. Singura excepţie, de la regimul general, poate fi dedusă doar prin raportare la art. 525 C. civ., care prevede doar în cazul minorilor posibilitatea de a-i obliga pe părinţi la plata pensiei şi atunci când creditorul deţine bunuri din valorificarea cărora şi-ar putea satisface nevoile.

Pe urmă, Tribunalul reţine că art. 529 alin. 1 şi 2 C. civ. este în egală măsură aplicabil indiferent dacă descendentul este minor sau major. În acest sens, se impune a fi subliniat faptul că alineatul 2 al art. 529 C. civ. prevede o cotă maximală până la care debitorul poate fi ţinut să suporte obligaţia de întreţinere însă în nici un caz nu se poate afirma că, în mod invariabil, de fiecare dată când se pune problema stabilirii întinderii unei obligaţii de întreţinere datorată de un părinte copilului, aceasta trebuie cuantificată la nivelul maximal. Din contră, întinderea obligaţiei se impune a fi stabilită prin raportare la cele două criterii legale stabilite de legiuitor în alineatul prim, respectiv nevoile creditorului şi mijloacele debitorului.

Revenind la prezenta cauză, Tribunalul reţine că reclamantul a susţinut că deşi realizează venituri din muncă, nevoile acestuia nu sunt acoperite din veniturile realizate. Sub acest aspect, singurele cheltuieli probate de către reclamant sunt cele cu efectuarea studiilor, în cuantum de 950 lei anual (f. 52 d.f.). În ciuda faptului că principalul motiv invocat de către pârât prin cererea de apel a fost acela că reclamantul nu a făcut dovada nevoilor sale, reclamantul nu a propus mijloace de probă suplimentare în calea de atac din care să rezulte starea de nevoie. În plus, dorinţa reclamantului de a se muta singur, pe de-o parte nu constituie o nevoie actuală, pentru a putea justifica cererea, ci una potenţială şi viitoare, iar pe de altă parte nu constituie o nevoie reală şi efectivă în sensul 524 C. civ., ci mai degrabă una voluptorie, atâta timp cât reclamantul locuieşte actualmente cu mama sa şi nu a învederat care ar fi motivele pentru care s-ar impune să se mute. În plus, Tribunalul nu poate primi aserţiunile reclamantului în sensul că în raport de datele furnizate de Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii o persoană singură ar avea nevoie de minim 2600 de lei pentru un nivel de trai decent. Trecând peste faptul că suma indicată conform studiului include şi cheltuieli precum cele cu economisirea, care excedă în mod evident noţiunii de nevoie în sensul art. 524 C. civ., Tribunalul apreciază că prin articolul 499 alin. 3 şi următoarele legiuitorul a impus asigurarea de către debitorul întreţinerii a unui S.dard minimal, care să asigure nevoile de viaţă, excluzând cheltuielile care depăşesc ideea de stare de nevoie. În acest context, nevoile minime necesare traiului sunt evaluate de legiuitor prin raportare la venitul minim garantat, care, spre exemplu, în anul 2019, pentru o persoană, este de 141,5 lei. Desigur, asta nu înseamnă că nu se poate stabili, raportat la cele două criterii, o pensie de întreţinere peste acest nivel.

În continuare, instanţa reţine că deşi reclamantul nu a probat în mod efectiv alte cheltuieli decât cele cu şcolarizarea, raportat la vârsta acestuia şi la faptul că se află în continuarea studiilor, unele cheltuieli, precum cele cu achiziţionarea rechizitelor, a hranei şi a îmbrăcămintei se pot prezuma până la o valoare rezonabilă. De asemenea, deşi nu constituie criteriu expres prevăzut de legiuitor pentru însăşi dimensionarea obligaţiei de întreţinere, conduita creditorului în raport de debitor constituie totuşi un element ce trebuie avut în vedere la momentul cuantificării pensiei, în măsura în care nu este de natură să excludă însăşi obligaţia de întreţinere. În acest sens, art. 526 alin. 1 C. civ. prevede că ,,Nu poate pretinde întreţinere acela care s-a făcut vinovat faţă de cel obligat la întreţinere de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri”. De asemenea, art. 485 C. civ. statuează că ,,Copilul datorează respect părinţilor săi indiferent de vârsta sa”. Din cuprinsul normelor citate rezultă că descendentul, indiferent de vârsta sa, datorează respect părinţilor săi, iar atunci când conduita sa ireverenţioasă se constituie în fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri, acesta este decăzut din dreptul de a mai pretinde întreţinere. Atunci când fapt nu are totuşi intensitatea necesară pentru a înlătura obligaţia de întreţinere, instanţa apreciază că aceasta se poate constitui într-un criteriu de analiză mai strictă a nevoilor creditorului, mai ales în situaţia în care ia forma unor conduite prin care se obstrucţionează posibilitatea debitorului de a supraveghea asupra existenţei şi întinderii nevoilor creditorului. Sub acesta aspect, Tribunalul reţine că prin interogatoriul luat în faţa primei instanţe reclamantul a mărturisit că nu a mai vorbit cu apelantul de aproximativ 5-6 ani şi că refuză să vorbească cu acesta, fără însă a putea preciza în concret motivele, rezumându-se la a formula nişte acuzaţii generice. Or, o atare conduită contravine în mod evident obligaţiei de respect pe care copilul o datorează părinţilor săi şi conduce, indirect, la imposibilitatea oricărei cenzuri din partea apelantului cu privire la modul în care intimatul îşi configurează starea de nevoie,  impunându-se, aşadar, a fi avută în vedere la cuantificarea pensiei.

Faţă de toate acestea, coroborate cu veniturile realizate de intimat conform adeverinţei de la fila 74 d.f., cu posibilităţile debitorului şi reţinând obligaţia solidară a părinţilor de a presta întreţinerea, precum şi veniturile realizate de mama intimatului, Tribunalul apreciază că o pensie de întreţinere  lunară în cuantum de 50 de euro corespunde nevoilor creditorului şi mijloacelor debitorului, motiv pentru care va admite în parte apelul şi va schimba în parte hotărârea primei instanţe.

De asemenea, având în vedere soluţia pronunţată, în temeiul art. 453 alin. 2 C. proc. civ., instanţa va compensa integral cheltuielile de judecată.

Domenii speta

Spete similare