Calificarea obiectului cererilor. Obligaţia instanţei

Conform art. 9 alin. 2 C. proc. civ. obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar conform art. 397 alin. 1 C. proc. civ. instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, neputând însă acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, în afara cazurilor prevăzute de lege.

Din conţinutul normelor anterior evocate rezultă că limitele cadrului procesual sunt stabilite de către părţi, iar instanţa poate să se pronunţe numai între aceste limite. Cu toate acestea, raportat la dispoziţiile art. 22 alin. 5 C. proc. civ. judecătorul este cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, însă, pentru respectarea principiului contradictorialităţii, are obligaţia ca în această situaţie să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă

Constată că prin sentinţa civilă nr. 3349 din 19.04.2017 a Judecătoriei Baia Mare s-a respins acţiunea formulată de reclamanta C I în contradictoriu cu pârâţii M A, M E D, B M M, M F V,  C G R, M G M, M E D, M R, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin cererea formulată la data de 23.03.2015, înregistrată pe rolul Judecătoriei Baia Mare sub dosar nr. 2142/182/2015, reclamanta C I a formulat acţiune civilă în contradictoriu cu pârâţii M A, M E D, B M M, M F V, C G –R, M G-M, M E D, M R, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză, să constate ca reclamanta a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă şi sub nume de proprietar asupra imobilului de natura teren  situat în intravilanul localităţii Cărbunari, înscris în CF 51595, având nr. top 51595, în suprafaţa totală de 1320mp, să dispună înscrierea dreptului de proprietate, astfel dobândit pe seama reclamantei în cartea funciară, să se constate că singurii moştenitori acceptanţi după defunctul M V, decedat la data de 24.09.1993 sunt pârâţii.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că terenul în litigiu a aparţinut defunctului M V, decedat  la data de 24.09.1993, conform certificatului de deces nr .10248/26.09.1993.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâţilor, învederează  instanţei faptul că singurii moştenitori acceptanţi după defunctul M V sunt cei şapte pârâţi.

Defunctul, M V a avut trei descendenţi: pârâtul de rând 1 M A, defunctul M M, decedat la data de 02.05.1995 şi defunctul  M G, decedat în data de 05.07.1995.

Moştenitorii defunctului M M sunt pârâţii de rând 5, 6, în calitate de fii, iar pârâta de rând 7, în calitate de soţie supravieţuitoare, conform Certificatului de moştenitor nr. 811/18.07.1995.

Moştenitorii defunctului M G sunt pârâţii de rând 3 şi 4 în calitate de fii şi pârâta de rând 2, în calitate de soţie supravieţuitoare.

Terenul în litigiu face parte din Titlul de proprietate nr. 44117/20/10.02.1991 emis pe numele defunctului M V.

În anul 1992 luna noiembrie, ziua 12 defunctul înstrăinează terenul în litigiu numitei C  I, încheind în acest sens un înscris sub semnătură privată intitulat contract de vânzare-cumpărare .

De la seMrea contractului şi până în prezent terenul în litigiu a fost. folosit de către reclamantă.

Posesia utilă şi sub nume de proprietar a aparţinut reclamantei, aceasta a început sub imperiul Decretului 115/1938, Decret care a fost abrogat prin Legea nr.7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, dar conform Recursului în interesul legii admis prin Decizia ICCJ NR LXXXVI (86) din 10 decembrie 2007 cu privire la dispoziţiile legale aplicabile în situaţia prescripţiilor achizitive începute sub imperiu! Decretului Lege 115/1938 şi împlinite după intrarea în vigoare a Legii 7/1996, în situaţia prescripţiilor achizitive începute sub imperiul Decretului Lege nr. 115/1938 şi împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acţiunile  în constatarea dobândiţii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv ale Decretului-lege nr. 115/1938.. "

În  speţă, a invocat prevederile art. 28 din Decretul 115/1938 care prevede că:" cel care a posedat un bun nemişcător în condiţiile legii, timp de 20 de ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat."

În speţă, reclamantul-posesor poate invoca prevederile art. 28 din Decretul 115/1938, prima condiţie este a decesului autorului de carte funciară şi este îndeplinită, acesta a decedat la 24.09.1993.

O altă condiţie este aceea ca uzucapiunea să fi început în perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a Decretului lege nr.115/1938 şi ieşirea ei din vigoare, iar imobilul să fie situat în regiunile de carte funciară (Transilvania din 12 iulie 1947, Banat, Bucovina  din: 15.10. 1938), aspect îndeplinit, deoarece Decretul s-a abrogat doar în anul 1996, odată  cu apariţia Legii noi a cadastrului si publicităţii imobiliare, în care sunt reglementate o serie de dispoziţii tranzitorii si cu privire la aplicabilitatea Decretului Lege 115/1938.

O alta condiţie care trebuie îndeplinită de către reclamantă şi anume aceea ce ce priveşte caracterul util al posesiei, aceasta trebuie să fie neatinsă de niciunul din viciile acesteia. În acest sens dispoziţiile art. 1847 C.civ. caracterizează posesia utilă ca fiind continuă neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, în speţă reclamanta îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a putea uzucapa, de la intrarea în posesie şi sub nume de proprietar,  aceasta nu a fost tulburată în liniştita posesiune.

Pentru considerentele expuse, solicită admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În probaţiune, solicită încuviinţarea probei cu înscrisuri, a probei testimoniale şi efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea topografie.

În drept, invocat prevederile Decretului 115/1938, art. 194 şi următoarele C.pr.civ, art. 308 din C.pr.civ, art. 292 din C.pr.civ.

 Prin întâmpinarea formulată de pârâţi la data de 12.10.2015  au învederat că nu se opun admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată de reclamantă, solicitând totodată să nu fie obligaţi la plata cheltuielilor de judecată.

- Fără cheltuieli de judecată datorită poziţiei procesuale de admitere a acţiunii.

În motivare, a arătat că este adevărat că terenul în litigiu a aparţinut defunctului M V, decedat în anul 1993 şi este înscris în titlul de proprietate nr. 44117/10.02.1991, emis pe numele defunctului M V.

În anul 1992 terenul a fost înstrăinat către reclamanta C I de către defunct, încheind în acest sens înscrisul sub semnătură privată intitulat „contract de vânzare-cumpărare”, înscris pe care nu îl contestă, recunoscând operaţiunea vânzării.

Este adevărat faptul că de la seMrea contractului şi până în prezent terenul a fost folosit de reclamantă.

Astfel recunosc toate tezele şi motivele invocate de reclamantă şi solicită a se dispune, în consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a reţinut următoarele:

În fapt, imobilul care face obiectul prezentei acţiuni, reprezentat de teren în suprafaţă de 1320 mp, înscris în CF nr. 51595 Dumbrăviţa, având număr topo 51595 a aparţinut defunctului M V, fiind emis pe numele său titlul de proprietate nr. 44117/20 din 10.02.1997, acesta dobândindu-l în baza dispoziţiilor Legii nr. 18/1991.( f. 97)

Prima instanţă a reţinut că reclamanta îşi întemeiază prezenta acţiune pe înscrisul intitulat „contract de vânzare-cumpărare „ încheiat cu antecesorul său, proprietarul terenului, numitul M V.

Or, pentru a fi incidentă uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, trebuie îndeplinite, potrivit disp. art. 1896 C. civ aplicabil în speţă, două condiţii, respectiv posesia să se întemeieze pe un just titlu şi această din urmă să fie de bună-credinţă.

Dispoziţiile. art. 1897 C. Civ anterior defineşte justul titlu ca orice titlu translativ de proprietate, precum vânzare, schimbul, etc, fiind esenţial însă ca acesta să provină de la altcineva decât adevăratul proprietar, pentru că, dacă al ar proveni de la adevăratul proprietar, ar fi suficient prin el însuşi să ducă la dobândirea proprietăţii, fără să fie nevoie de o trecere a timpului.

În acest caz, temeiul dobândirii l-ar constitui convenţia, şi nu uzucapiunea.

În acelaşi sens, s-a statut în practica judecătorească, respectiv că „o uzucapiune pe baza unui titlu ce emană de la adevăratul proprietar nu este de conceput. De o dobândire a proprietăţii prin uzucapiunea prescurtată se poate vorbi numai atunci când posesia este bazată pe un titlu ce emană de la o altă persoană decât proprietarul, de aceea se numeşte „just titlu „. Dacă ar proveni de la proprietar, ar reprezenta un titlu suficient pentru dobândirea dreptului de proprietate prin el însuşi.

Aceasta deoarece uzucapiunea operează şi ca o sancţiune civilă pe care o suportă titularul dreptului de proprietate şi se justifică prin pasivitatea sa timp îndelungat, deşi bunul se afla în posesia altuia. Or, dacă titularul dreptului are posesia o anumită perioadă, acest fapt pozitiv al său nu îi conservă dreptul şi nu poate fi folosit împotriva sa, prin unirea acelei posesii cu durata posesiei care, la un moment dat, începe să fie exercitată de un netitular al dreptului.

Având în vedere considerentele în precedent expuse, constatând că în speţă nu putea opera uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, prima instanţă a respins  acţiunea  reclamantei conform dispozitivului sentinţei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta C I, care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a Sentinţei civile nr. 3349, şi pe cale de consecinţă admiterea cererii introductive de instanţă.

 În motivarea apelului, apelanta a învederat instanţa fondului a reţinut în mod greşit faptul că apelanta îşi întemeiază acţiunea pe înscrisul intitulat „contract de vânzare-cumpărare” încheiat între antecesorul său, proprietarul terenului, numitul M V. Este adevărat că apelanta a depus în probaţiune un înscris sub semnătură privată intitulat Contract de vânzare-cumpărare încheiat în data de 12.11.1992 între numitul M V în calitate de vânzător şi apelantă în calitate de cumpărător, dar prin acest înscris apelanta a dorit doar să probeze momentul de la care ea a intrat în posesia acelui teren, precum şi folosinţa neîntreruptă a terenului de la acel moment. Apelanta a invocat ca şi mod de dobândire a proprietăţii uzucapiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 28 din Decretul 115/1938 şi nu uzucapiunea întemeiată pe art. 1896 Codul civil anterior care reclamă existenţa unui just titlu.

În al doilea rând, prima instanţă a reţinut în mod greşit ca şi temei de drept aplicabil în prezenta cauză uzucapiunea de la 10 la 20 de ani întemeiată pe dispoziţiile art. 1896 Cod civil anterior.

Apelanta arată că niciodată nu a invocat în dovedirea cererii sale dispoziţiile art. 1896 Cod civil anterior, ci şi-a întemeiat pretenţiile în drept pe dispoziţiile art. 28 din Decretul 115/1938.

Apelanta apreciază soluţia primei instanţe de respingere a cererii introductive de instanţă ca neîntemeiată motivat de faptul că apelanta nu îndeplinea condiţiile uzucapiunii de la 10 la 20 de ani întemeiată pe dispoziţiile art. 1896 Cod civil anterior, întrucât nu avea un just titlu, ca fiind incorectă, raportat la solicitarea apelantei şi anume aceea de a se da eficienţă dispoziţiilor art. 28 din Decretul 115/1938, pe care îl consideră pe deplin aplicabil în prezenta speţă.

Intimaţii M F V, M A, M E D, B M M, C G R, M G M, M E D şi M R nu au formulat întâmpinare.

Analizând apelul cu care a fost investit prin raportare la normele juridice incidente şi la probele administrate, Tribunalul a reţinut următoarele:

Apelanta reclamantă a sesizat prima instanţă cu o cerere prin care a solicitat să se constate că aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului aflat în intravilanul localităţii Cărbunari, intabulat în CF nr. 51595, nr. topo 51595. Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Decretului Lege nr. 115/1938.

Prin sentinţa civilă nr. 3349/19 aprilie 2017 Judecătoria a respins cererea apelantei reclamante, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de 1896 v. C. civ. pentru uzucapiunea de 10 până la 20 de ani.

Împotriva acestei soluţia s-a formulat prezenta cale de atac, prin care apelanta a invocat, în esenţă, faptul că în mod nelegal a schimbat prima instanţă temeiul de drept al cererii fără să-l pună în discuţie, că aceasta a înţeles să-şi întemeieze cererea pe dispoziţiile Decretului şi că sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii în regim de carte funciară.

Apelul este întemeiat în parte pentru motivele ce urmează a fi arătate.

Conform art. 9 alin. 2 C. proc. civ. obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar conform art. 397 alin. 1 C. proc. civ. instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, neputând însă acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, în afara cazurilor prevăzute de lege.

Din conţinutul normelor anterior evocate rezultă că limitele cadrului procesual sunt stabilite de către părţi, iar instanţa poate să se pronunţe numai între aceste limite. Cu toate acestea, raportat la dispoziţiile art. 22 alin. 5 C. proc. civ. judecătorul este cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, însă, pentru respectarea principiului contradictorialităţii, are obligaţia ca în această situaţie să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

În ceea ce priveşte prezenta cauză, Tribunalul reţine că apelanta reclamantă şi-a fundamentat cererea pe dispoziţiile Decretului Lege 115/1938, aceste norme fiind invocate inclusiv în dezbaterea pe fond a cauzei. În ciuda acestui fapt, prima instanţă, fără a pune în discuţie restabilirea calificării juridice a cererii, a procedat la analiza acesteia prin raportare la prevederile vechiului Cod civil, fiind astfel încălcat principiul contradictorialităţii. Punerea în discuţie a calificării juridice a cererii, în condiţiile în care prima instanţă ar fi apreciat că se impunea un atare demers, era cu atât mai necesară cu cât între uzucapiunea reglementată de Decretul Lege nr. 115/1938 şi cea reglementată de vechiul Cod civil există diferenţe substanţiale de regim juridic.

Faţă de toate acestea, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 2 şi 6 C. proc. civ. Tribunalul va anula hotărârea primei instanţe.

În rejudecare, Tribunalul apreciază că cererea apelantei reclamante este neîntemeiată.

Conform art. 28  alin. 1 din Decretul Lege nr. 115/1938 ,,Cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat.”

Pentru ca posesorul să poată uzucapa în condiţiile normei anterior evocate se impune a fi îndeplinite următoarele condiţii: imobilul teren să fie înscris în cartea funciară, posesia să fie utilă şi posesia să fi durat cel puţin 20 de ani de la data morţii proprietarului tabular. Or, niciuna dintre aceste condiţii nu sunt îndeplinite în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte prima condiţie, Tribunalul reţine că pentru a fi incidentă uzucapiunea în regim de carte funciară este necesar ca terenul să fi fost înscris în cartea funciară la momentul începerii posesiei, aceasta având la bază, cu valoare de premisă, existenţa sistemului de publicitate imobiliară pe toată durata posesie. Aşa fiind, intabularea terenului după momentul alegat ca fiind cel al începerii posesie exclude ipoteza avută în vedere de art. 28  alin. 1 din Decretul Lege nr. 115/1938, în acest caz putând fi eventual avută în vedere numai posesia de după data înscrierii în cartea funciară. Din această privinţă, condiţia expusă nu este îndeplinită în prezenta cauză, având în vedere că în conformitate cu extrasul de carte funciară de la fila 97, dosar fond, terenul a fost înscris în cartea funciară pentru prima dată în 19 noiembrie 2014 în baza titlului de proprietate nr. 44117/20 din 10.02.1997, aspect confirmat şi de expertiza extrajudiciară efectuată, iar apelanta reclamantă nu a putut face dovada că terenul a fost înscris anterior în cartea funciară. Sub acest aspect, nu pot fi primite alegaţiile reclamantei pârâte în sensul că se impune prezumarea faptului că terenul a fost înscris şi anterior în cartea funciară întrucât reconstituirea dreptului de proprietate s-a făcut pe vechiul amplasament. Trecând peste faptul că o atare prezumţie este inadmisibilă sub aspectul regimului de carte funciară, se impune a fi subliniat că în raport de prevederile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 suprafaţa în raport de care se dispune reconstituirea dreptului de proprietate poate fi probată nu doar prin extrasul de carte funciară, ci şi prin cadastru, cererile de înscriere în cooperativă, registrul agricol de la data intrării în cooperativă, evidenţele cooperativei sau, în lipsa acestora, orice alte probe, inclusiv declaraţii de martori. Aşa fiind, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament nu conduce tale quale la concluzia că terenul a fost înscris anterior în cartea funciară.

Relativ la cea de-a doua condiţie Tribunalul apreciază că posesia reclamantei apelante nu a fost una utilă. Pentru a putea justifica prescripţia achizitivă, posesorul trebuie să se comporte animus sibi habendi, ca şi când ar fi proprietar, precaritatea posesiei împiedicând uzucapiunea, întrucât, dacă aceasta este incidentă, nu suntem în prezenţa unei veritabile posesii, ci a unei detenţii precare. În ciuda faptului că apelanta reclamantă critică raportarea primei instanţe la înscrisul denumit contract de vânzare cumpărare încheiat în anul 1992, este de remarcat că motivarea cererii introductive de instanţă debutează cu referirea la acest scrit, reclamanta justificând folosinţa imobilului teren în temeiul acestuia, ataşându-l, totodată, la cererea introductivă. Prin raportare la înscrisului menţionat, căruia i se poate atribui valoarea unei promisiuni sinalagmatice de vânzare, apelanta reclamantă a dobândit calitatea de detentor precar, iar nu de posesor şi cum nu s-a probat intervertirea detenţiei în posesie şi nici momentul când ar fi intervenit o astfel de intervertire, posesia a rămas una viciată.

În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie Tribunalul apreciază că şi în eventualitate în care s-ar admite faptul că posesia apelantei reclamante a fost una utilă, aceasta a fost întreruptă prin formularea cererii de reconstituire şi emiterea titlului de proprietate cu privire la acelaşi teren şi, ulterior, prin înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, acţiuni care manifestă intenţia proprietarului de a-şi exercita dreptul de proprietate cu privire la teren de către proprietarul tabular.

Faptul că succesorii proprietarului tabular au arătat că recunosc convenţia încheiată de autorul lor cu apelanta reclamantă şi că aceasta a folosit terenul de la data încheierii convenţiei solicitând, totodată, admiterea acţiunii, nu afectează caracterul neîntemeiat al cererii. Şi în aceste situaţii cererea rămâne neîntemeiată raportat la instituţia uzucapiunii, apelanta reclamantă având la îndemână alte mijloace juridice pentru realizarea dreptului său, cum ar fi încheierea unui contract de vânzare în formă autentică cu moştenitorii promitentului vânzător.

Domenii speta

Spete similare