Ordin de protecţie. Condiţii de admisibilitate

Aspectele referitoare la  aflarea apelantei la un anume moment de timp în străinătate, respectiv în Marea Britanie, potrivit susţinerilor din apel, pot fi avute în vedere în procedura recunoaşterii hotărârii judecătoreşti într-un alt stat în care s-ar afla apelanta, respectiv părţile, existând dispoziţii legale aplicabile în acest sens.

Prin  sentinţa  civilă nr. 6700/ 14. iunie 2019 pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr. 7439/182/2019  s-a admis  în parte cererea privind emiterea unui ordin de protecţie formulată reclamanta Vasile Ramona Alexandra în contradictoriu cu pârâtul Vasile Flaviu Cristian

 Pârâtul a fost obligat să păstreze o distanţă minimă de 50 m faţă de reclamanta Vasile Ramona  Alexandra, aceste măsuri având un caracter provizoriu pe o durata de 3 luni de la data pronunţării hotărârii.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la păstrarea unei distanţe minime determinate de 800 m faţă de locuinţa reclamantei şi faţă de reşedinţa sa şi interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau orice alt mod.

Pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut în esenţă că,  potrivit certificatului de căsătorie aflat la fila 17 din dosar, părţile sunt soţ şi soţie, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art .5 din Legea nr. 217/2003.

Prin cererea introductivă, reclamanta a susţinut că în data de 05.06.2019 a fost agresată fizic de către pârât pe terasa localului Barbarosa din mun. Baia Mare.

La filele 14-16 au fost depuse o fişă UPU, care este ilizibilă, iar la fila 19, reclamanta a depus un certificat medico-legal eliberat în anul 2011 din care reiese că a suferit leziuni traumatice ce au avut nevoie de 2-3 zile de îngrijiri medicale.

La dosar, fila 21, a fost depusă o înregistrare video, care susţine reclamanta ca ar fi fost efectuată de camerele de supraveghere aflate pe terasa localului Barbarosa. Din aceste imagini reiese că o persoană de sex masculin a exercitat acte de violenţă fizică asupra unei persoane de sex feminin.

Din declaraţia martorei Şunea Adriana, mama reclamantei,  rezultă că pârâtul a exercitat acte de violenţă fizică asupra reclamantei de mai multe ori, la unele fiind prezentă şi martora, iar la altele a văzut urmările acestor acte de violenţă pe corpul fiicei sale, inclusiv un incident din anul 2011. Cu privire la incidentul ce face obiectul prezentului dosar, martora susţine că părţile au mers pe terasa localului Barbarosa, la îndemnul notarului, unde pârâtul a început să spargă pahare şi a lovit-o pe reclamanta. Martora susţine că nu a fost prezentă la incident, însă a ajuns la aproximativ 10 minute după acesta şi a văzut că fiica sa era julită la genunchi, sângera şi era murdară.

Din declaraţia martorei Vasile Floare, mama pârâtului, rezultă că a auzit mai multe certuri care au avut loc între părţi, aceştia ţipau şi se înjurau reciproc, însă nu a auzit ca fiul său să o lovească pe reclamantă. Mai mult aceasta a relatat şi cu privire la o ceartă ce a avut loc în anul 2011 între părţi.

Totodată, martora a relatat că fiul său i-a zis că părţile au ieşit de la notar şi au mers pe terasa localului Barbarosa, unde a avut loc un scandal în care pârâtul a împins-o pe reclamantă deoarece aceasta i-ar fi spus că nu îl iubeşte.

Astfel, înregistrarea video depusă la dosar de către reclamantă se coroborează cu declaraţiile martorelor, chiar dacă acestea nu au fost prezente la incident, ambele mame relatând ceea ce le-au zis copii lor, respectiv părţile din dosar.

Mai mult, susţinerile reclamantei cu privire la repetate acte de violenţă fizică exercitate de pârât în contra ei se coroborează şi sunt susţinute de înscrisurile depuse la dosar şi declaraţiile martorelor audiate.

Pârâtul a depus în probaţiune mai multe înscrisuri din care reiese că nu mai locuieşte cu reclamanta, ceea ce se coroborează şi cu declaraţiile din dosar, dar şi copii ale mesajelor pe care susţine că i le-a trimis reclamantei.

De asemenea, a fost depus cazierul judiciar al pârâtului în care nu este înscrisă nicio menţiune.

Analizând dispoziţiile art. 23 alin. 1 din Legea 217/2003 republicată,  art. 4  din aceeaşi lege, dispoziţii redate în motivarea în drept a sentinţei, prima instanţă reţine că  violenţa în familie este o problemă socială destul de gravă, una din formele de violenţă cel mai frecvent întâlnite, dar şi una dintre cele mai îngrijorătoare pentru ca are loc „în spatele uşilor închise ”, iar victima le ascunde deseori dintr-un sentiment de teamă faţă de agresor sau jenă faţa de societate.

Mai mult, înainte de modificările aduse Legii nr. 217/2003 un obstacol îl reprezenta şi reticenţa statului şi a organelor sale de a interveni într-o sferă considerată ”privată.”

Scopul instituirii procedurii reglementate de Legea nr. 217/2003 este acela al protejării membrului de familie asupra căruia se exercită acte de violenţă în una din formele prevăzute de art.4 din acelaşi act normativ, astfel că se impune luarea de urgenţă a  măsurilor necesare şi emiterea ordinului de protecţie, în măsura în care, aşa cum s-a arătat şi anterior, există suficiente indicii în sensul că integritatea psihică a reclamantei şi a membrilor familiei a fost pusă în pericol, în mod intenţionat, de către pârât. 

Instituţia ordinului de protecţie este de natură a îngrădi drepturi, negăsindu-şi aplicabilitatea decât în condiţiile dovedirii necesităţii măsurii solicitate.

Prin urmare, instanţa a reţinut că reclamanta trebuie să dovedească nu doar existenţa unor acte de violenţă, dar şi pericolul creat de aceste acte. Nu se poate considera că singurele aspecte pe care urmează a le verifica instanţa sunt existenţa faptei de violenţă şi caracterul vremelnic al măsurii, întrucât o astfel de interpretare a textului legal ar conduce la extinderea nelimitată a măsurii de protecţie, deşi ca procedură specială constituie o ingerinţă importantă asupra drepturilor si libertăţilor fundamentale ale celui împotriva căruia se emite ordinul.

Art.26 din Constituţie garantează şi ocroteşte dreptul fiecărui cetăţean la viaţă privată şi de familie. Articolul 8 al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede în paragraful 1 că „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.” Conform paragrafului 2 al aceluiaşi articol „Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară”.

Tot art. 8 alin. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului enumeră limitativ scopurile care pot da un caracter legitim încălcării drepturilor conferite de primul paragraf, implicit şi dreptul la respectarea vieţii de familie: „securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

În conformitate cu jurisprudenţa constantă a CEDO, noţiunea de necesitate implică faptul că o ingerinţă corespunde unei nevoi sociale imperioase şi este proporţională cu scopul legitim urmărit. Pertinenţa motivelor este o chestiune relativă, apreciată in concretu, în fiecare cauză, în funcţie de circumstanţele acesteia.

În acest sens, prima instanţă a considerat că există motive pertinente pentru a justifica o ingerinţă în viaţa familială a unei persoane atunci când actele acesteia au pus în primejdie integritatea fizică şi/sau psihică a membrilor familiei, care în egală măsură se bucură de protecţie din partea statului. Din analiza coroborată a probelor administrate în cauză  a rezultat că pârâtul a exercitat acte de agresiune fizică asupra reclamantei, şi i-a provocat acesteia stări de tensiune şi de suferinţa fizică şi  psihică care, prin frecvenţă, sunt susceptibile de a-i crea reclamantei o stare de temere actuală.

Împotriva acestei hotărâri, la data de 18 iunie 2019, în termenul prevăzut de art. 30 alin.1 din Legea 217/2003, reclamanta Vasile Ramona Alexandra a declarat apel, solicitând instanţei, în temeiul art. 480 alin. 2 cod procedură civilă, admiterea apelului  schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată  reprezentând onorariu avocat la fond.

În motivarea cererii de apel, apelanta arată că, apreciază sentinţa atacată  ca fiind nelegală şi neîntemeiată întrucât contrar celor reţinute de instanţa de fond, din probele administrate în cauză şi raportat la temeiurile de drept invocate în speţă,  se  impunea admiterea cererii  aşa cum a fost formulată, întrucât motivele invocate de reclamantă au fost întemeiate, clar expuse şi argumentate. Apreciază că instanţa de fond a analizat necorespunzător probele existente la dosar, elementele care impun aplicarea regulilor de drept incidente, că nu a făcut o analiză judicioasă a probelor din dosar pronunţând astfel o soluţie nelegală şi netemeinică.

Apelanta arată că  instanţa de fond care analizează cererea de chemare în judecată este datoare  să stabilească în mod obiectiv împrejurările de fapt necesare, concludente şi apte să furnizeze  informaţii relevante, complete  şi suficiente, urmând ca în raport de starea de fapt reţinută, să se pronunţe  în mod corespunzător şi concordant cu rezultatul cercetării  judiciare efectuate.

Consideră că în cauză nu s-a realizat acest lucru, instanţa de fond nu a fost preocupată a verifica şi stabili corect  situaţia de fapt şi de drept.

Apelanta-reclamantă a depus la dosar note de şedinţă – filele 14,16, 31, 36-37 din dosarul de apel , arătând în esenţă că : instanţa de fond nu a motivat de ce a stabilit măsurile dispuse  pe o perioadă de 3 luni şi nu de 6 luni aşa  cum a solicitat reclamanta . Totodată a apreciat ca neîntemeiate solicitările sale întrucât nu a făcut dovada  reşedinţei în Anglia  şi nu a invocat prin cererea introductivă  faptul că pârâta ar fi exercitat  acte de violenţă prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanţă. Prin administrarea probei testimoniale,apelanta consideră că a făcut dovada reşedinţei sale din Anglia, ambii martori declarând că părţile  locuiesc în Anglia.

Instanţa de fond nu a arătat modul de stabilire a cheltuielilor de judecată  la care l-a obligat pe pârât, decât faptul că, în raport de petitele admise îl obligă pe pârât  la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. 3 coroborate cu art.  27 alin. 3 din Legea 217/2003 cu modificările ulterioare, intimatul a fost reprezentat de avocat din oficiu, d-na avocat Radu Corina, care a solicitat respingerea  apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei apelate ca fiind temeinică şi legală.

În probaţiune, în acord cu dispoziţiile art. 27 alin. 6 din Legea nr. 217/2003, s-au depus înscrisuri , transcrieri mesaje telefonice, planşe fotografice, un CD cu imagini şi filmări video .

Analizând sentinţa civilă nr. 6700 din 14.06.2019 a Judecătoriei Baia Mare, pe baza cererii de apel formulate, a apărărilor invocate şi în considerarea dispoziţiilor legale incidente, tribunalul reţine următoarele:

Conform art. 476 alin. 1 Cod procedură civilă apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt,  cât şi în drept.

În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea  apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive , mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa  în fond numai  pe baza celor invocate la prima instanţă ( art. 476 alin. 2).

Conform art. 477 alin.1 Cod procedură civilă, instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către apelant, precum şi cu privire la  soluţiile  care  sunt dependente de partea din  hotărâre care a fost atacată.

Astfel cum prevăd dispoziţiile art.  479 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel , stabilirea  situaţiei de fapt  şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

În speţă prima instanţă a admis în parte  cererea apelantei-reclamante, respingând solicitările de obligare a pârâtului  la păstrarea unei distanţe minime determinate de 800 m faţă de locuinţa  reclamantei  şi faţă de reşedinţa sa  şi interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau orice alt mod, cu  victima, arătând că  admiterea ordinului de protecţie cu privire la păstrarea unei distanţe minime de 50 m faţă de reclamantă este suficient  pentru ca măsura să îşi atingă scopul. Prima instanţă a reţinut că pe de altă parte, solicitările reclamantei sunt neîntemeiate  având  în vedere că aceasta nu a făcut dovada reşedinţei sale, pârâtul, din probele administrate, reiese că nu mai locuieşte cu reclamanta şi reclamanta nu a invocat prin cererea introductivă că pârâtul ar fi exercitat acte de violenţă prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanţă.

În etapa procesuală a apelului, apelanta-reclamantă a făcut dovada reşedinţei sale din Regatul Unit al Marii Britanii  cu înscrisurile depuse la dosar – filele 17-21 din dosarul de apel.

Instanţa reţine că  ambele părţi sunt cetăţeni români şi au domiciliul în România, judeţul Maramureş, în Băiţa şi respectiv Baia Mare.

Conform art. 25 din Legea 217/2003 cererea pentru emiterea ordinului de protecţie  este de competenţa judecătoriei de pe raza teritorială în care îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamanta.

Analizând actele şi lucrările dosarului,  instanţa  de apel constată că judecătoria a analizat cererea de emitere a ordinului de protecţie  în conformitate cu dispoziţiile art. 25 , 27 şi 31 din Legea nr. 217/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, statuând în limitele  competenţei conferite de această lege .

Aspectele referitoare la  aflarea apelantei la un anume moment de timp în străinătate, respectiv în Marea Britanie, potrivit susţinerilor din apel, pot fi avute în vedere în procedura recunoaşterii hotărârii judecătoreşti într-un alt stat în care s-ar afla apelanta, respectiv părţile, existând dispoziţii legale aplicabile în acest sens.

Prima instanţă a emis ordinul de protecţie,  constatând în mod corect incidenţa art. 23 alin. 1 din Legea 217/2003 .

Conform art. 23 alin. 1 din Legea 217/2003  republicată, „persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri - obligaţii sau interdicţii:

a) evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularului dreptului de proprietate;

b) reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuinţa familiei;

c) limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată, încât agresorul să nu vină în contact cu victima;

d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de copiii acesteia sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate;

e) interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic;

f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima;

g) obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute;

h) încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora.”

Legea nr. 217/2003 cu modificările ulterioare, în dispoziţiile art. 4  defineşte noţiunea de „violenţă în familie” ca fiind acţiunea care se manifestă, printre altele, prin violenţă verbală – adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum utilizarea de insulte, ameninţări, cuvinte şi expresii degradante sau umilitoare; violenţa psihologică -  provocarea de stări de tensiune şi de suferinţă psihică în orice mod şi prin orice mijloace, prin ameninţări verbale, supravegherea locuinţei, a locului de muncă sau a altor locuri frecventate de victimă, efectuarea de apeluri telefonice  sau alte tipuri de comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care prin frecvenţă, conţinut sau momentul în care sunt emise creează temere; violenţa fizică – vătămarea corporală ori a sănătăţii prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere  etc.

Scopul instituirii procedurii reglementate de Legea nr. 217/2003 este acela al protejării membrului de familie asupra căruia se exercită acte de violenţă în una din formele prevăzute de art.4 din acelaşi act normativ, astfel că se impune luarea de urgenţă a  măsurilor necesare şi emiterea ordinului de protecţie, în măsura în care, există suficiente indicii în sensul că integritatea psihică a reclamantei a fost pusă în pericol, în mod intenţionat, de către pârât. 

Din probele administrate în speţă, atât în faţa primei instanţe  cât şi în etapa procesuală  apelului, rezultă că atitudinea manifestată de intimat faţă de apelantă conturează o stare de pericol pentru aceasta, fiind necesare măsuri de natură a evita consecinţe mai grave.

Probaţiunea administrată în cauză a relevat existenţa conduitei  agresive a intimatului, de natură a crea o stare de temere, tensiune, suferinţă psihică  apelantei.

Din probele administrate rezultă că există riscul repetării unor episoade similare celor descrise de martorii audiaţi în faţa primei instanţe, respectiv a incidentului petrecut în iunie 2019, în centrul Oraşului Baia Mare, pe terasa unui local foarte populat, când intimatul a avut o ieşire în care a lovit-o pe apelantă, a spart pahare, apelantei sărindu-i în apărare persoanele aflate pe terasă şi ospătarul de serviciu, aspecte relatate de martora Şunea Adriana, care a declarat că apelanta era speriată, tremura iar urma palmei intimatului se putea distinge pe faţa acesteia-fila 66 din dosarul primei instanţe, fiind necesar ca intimatul să conştientizeze importanţa valorilor sociale ocrotite de lege şi caracterul grav al atingerilor de orice fel aduse acestora.

Legea are în vedere chiar şi numai riscul, rezonabil apreciat, de producere în viitorul apropiat a unor fapte de natură să pună în pericol valorile socialmente ocrotite. De aceea legiuitorul a optat pentru utilizarea unor termeni precum: „există indicii că…” şi „… i-ar fi puse în pericol”.

Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 23 alin. 1 coroborat cu art. 4 din Legea nr. 217/2003 cu modificările ulterioare, Tribunalul apreciază oportun a se dispune, cu caracter provizoriu şi măsura prevăzută de art. 23 alin. 1 litera f, vizând interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, măsură solicitată prin cererea introductivă de instanţă, starea de temere actuală pe care apelanta a dovedit că o resimte reclamând măsuri şi în ceea ce priveşte aspectele vizând existenţa riscului unor manifestări de violenţă verbală, psihologică în sensul art. 4 din Legea nr. 217/2003, manifestări care s-ar putea produce în absenţa aplicării art. 23 alin. 1 litera f.

Măsurile dispuse trebuie să fie adecvate, dar şi proporţionale cu scopul legitim urmărit, astfel încât distanţa de 50 m faţă de apelantă, stabilită prin hotărârea primei instanţe este considerată una corespunzătoare, fiind suficientă pentru a o proteja pe apelantă, fiind de natură a linişti temerile încercate de către apelantă, şi de a îndeplini condiţia de proporţionalitate între ingerinţa produsă şi scopul legitim urmărit.

În ceea ce priveşte durata măsurilor, Tribunalul apreciază oportună durata de 6 luni prevăzută de art. 24 din Legea 217/2003, perioadă ce, începând cu data emiterii ordinului, 14.06.2019, va fi de natură a duce la îndeplinirea scopului urmărit de Legea nr. 217/2003.

Cu privire la modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată, reţinând modul de soluţionare a cererii, gradul de complexitate a cauzei, circumstanţele concrete ale derulării procesului, cauza fiind soluţionată de prima instanţă la primul termen de judecată, Tribunalul constată corect individualizate cheltuielile de judecată solicitate de către apelantă pentru a fi puse în sarcina intimatului, prima instanţă procedând la o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 453 alin. 1 şi alin. 2 raportate la art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă.

Raportat la considerentele ce preced, în baza art. 480 alin. 2 teza finală Cod procedură civilă, Tribunalul va admite în parte apelul declarat de către  apelanta Vasile Ramona Alexandra împotriva sentinţei civile nr.  6700/14.06.2019, pronunţate de către Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. 7439/182/2019, pe care o va  schimba în parte în sensul că va  dispune şi interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod cu apelanta, va stabili măsurile dispuse prin ordinul de protecţie pe o perioadă de 6 luni de la data emiterii ordinului: 14.06.2019. Va menţine restul dispoziţiilor sentinţei, care nu contravin prezentei decizii. Va încuviinţa onorariul d-nei avocat Radu Corina, în  cuantum de 500 lei, conform delegaţiei pentru asistenţă juridică obligatorie nr. 1673/8.07.2019 emise de Baroul Maramureş, şi va dispune plata acestui onorariu din fondurile Ministerului Justiţiei. Va dispune comunicarea  de îndată a copiei dispozitivului prezentei decizii structurilor Poliţiei Române în a căror rază teritorială se află locuinţa apelantei şi a intimatului.

Domenii speta

Spete similare