Acţiune în constatarea încetării măsurii suspendării contractului individual de muncă dispusă în temeiul articolului 52 alin. 1 lit. b teza întâi din Codul muncii printr-o decizie emisă de angajator;

2.Acţiune în constatarea încetării măsurii suspendării contractului individual de muncă dispusă în temeiul articolului 52 alin. 1 lit. b teza întâi din Codul muncii printr-o decizie emisă de angajator; incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279/17.06.2015, prin care aceste dispoziţii din codul muncii au fost declarate neconstituţionale, în situaţia în care legalitatea şi temeinicia acestei măsuri a fost analizată de o instanţă de judecată, iar ulterior a intervenit decizia Curţii Constituţionale menţionată mai sus.

Decizia Curţii Constituţionale nr.279/2015,

art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992.

Reclamantul este angajatul pârâtei, contractul său de muncă fiind suspendat printr-o decizie emisă în anul 2013. Cererea cu care a fost investit Tribunalul nu reprezintă o contestaţie împotriva măsurii adoptate de către pârâta angajatoare, în înţelesul prevederilor art. 268 Codul Muncii, respectiv art. 211 din Legea dialogului social, reclamantul solicitând instanţei să constate că măsura suspendării dispusă legal de către pârâta angajatoare şi-a încetat efectele odată cu publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 52 alin. 1 lit. b întâi din Codul muncii. De altfel, aşa cum s-a subliniat deja de către instanţa de fond, măsura suspendării a făcut obiectul verificării legalităţii şi temeiniciei, fiind pronunţată o hotărâre irevocabilă de către Curtea de Apel Braşov. În cadrul acelui litigiu, reclamantul a contestat măsura adoptată de către pârâtă.

În prezenta speţă, reclamantul a solicitat instanţei să constate că măsura suspendării a încetat ca urmare a declarării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 52 alin. 1 lit. b întâi din Codul muncii, temeiul de drept al suspendării contractului individual de muncă.

Instanţa nu a fost chemată să analizeze temeinicia măsurii suspendării, ca în cadrul unei contestaţii, ci să analizeze dacă suspendarea subzistă după momentul publicării Deciziei nr. 279/2015 a Curţii Constituţionale.

Pornind de la prevederile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, instanţa a fost chemată să verifice dacă, în speţă, pârâtă a respectat obligaţia de a se conforma deciziilor Curţii Constituţionale.

Prin Decizia nr. 279/2015, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 52 alin. 1 lit. b teza întâi din Codul muncii, decizia fiind publicată în Monitorul Oficial la data de 17.06.2015.

Potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi, este definitivă şi obligatorie şi are ca urmare lipsirea de efecte a textului legal declarat neconstituţional.

Aşa cum s-a statuat deja prin Decizia nr. 12/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, consecinţele declarării caracterului neconstituţional sunt similare celor produse de abrogare, în sensul că actul normativ încetează să mai aibă existenţă juridică.

Ca atare, din moment ce în prezent măsura suspendării contractului de muncă al reclamantului se întemeiază pe o normă legală ce contravine prevederilor constituţionale şi care trebuie înlăturată ca efect al declarării neconstituţionalităţii sale, în mod justificat s-a solicitat de către reclamant să se constate că măsura suspendării a încetat începând cu data de 17 iunie 2015, dată la care s-a publicat în Monitorul Oficial decizia Curţii Constituţionale.

Prin art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 se prevede că „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. Este evident că dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept chiar de la data publicării deciziei. Totodată trebuie avut în vedere că în intervalul de 45 de zile textul declarat neconstituţional nu a fost pus în acord cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că în speţă nu mai prezintă relevanţă acest termen.

Prin urmare, instanţa de apel reţine că de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 279/2015 a Curţii Constituţionale, măsura suspendării contractului individual de muncă, ca urmare a formulării unei plângeri penale împotriva salariatului, nu mai este justificată, textul de lege încetându-şi aplicabilitatea.

Prin sentinţa civilă nr. xxx, pronunţată de Tribunalul Mureş, în dosarul nr. xxx s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul T.G. în contradictoriu cu pârâta S.N.T.F.C. „C.C.” S.A., prin care reclamantul a solicitat să se constate încetarea  măsurii suspendării dispuse prin  Decizia nr. S5/1594/2013, emisă de pârâtă începând cu data de 17.06.2015 (data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279/17.06.2015), să fie restabilită situaţia anterioară suspendării în sensul reluării activităţii de către reclamant în cadrul pârâtei şi să fie obligată pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariul şi cu celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului, începând cu data de 17.06.2015 şi până la momentul reluării activităţii de către reclamant; sumă actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţi şi, de asemenea, să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale aferente sumelor menţionate la punctul 3, începând cu data scadenţei fiecărei sume şi până la plata efectivă a debitelor.

Pentru a pronunţa această hotărâre Tribunalul Mureş a reţinut că prin Decizia nr. S5/1594/2013, pârâta SNTFC „C. C.” SA a dispus, în temeiul dispoziţiilor  art. 52 alin 1 lit. b din Codul muncii, suspendarea raporturilor de muncă cu reclamantul ca urmare a formulării unei plângeri penale împotriva acestuia la data de 15.03.2013.

Reclamantul a contestat măsura în faţa instanţei, însă, în mod definitiv, s-a reţinut legalitatea şi temeinicia acesteia, conform Sentinţei civile nr.xxx a Tribunalului Braşov, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr.xxx a Curţii de apel Braşov, fapt necontestat de reclamant.

S-a mai reţinut că prin prezenta cerere, invocând Decizia CCR nr. 279/2015, publicată la data de 17.06.2015 în Monitorul Oficial, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 52 alin. 1 lit. b din Codul muncii, reclamantul a solicitat să se constate că efectele Deciziei nr. S5/1594/2013 de suspendare a contractului său de muncă au încetat, întrucât temeiul de drept al măsurii nu mai există şi să fie obligată intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu 17.06.2015 până la reluarea efectivă a raporturilor de muncă.

Având în vedere prevederile art. 147 alin. 4  din Constituţie, conform cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, instanţa de fond a reţinut că aplicarea pentru viitor a deciziilor Curţii vizează, în primul rând, cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale, cauza în care a fost invocată excepţia, indiferent dacă până la momentul publicării deciziei în Monitorul Oficial, dosarul a fost soluţionat definitiv şi irevocabil, precum şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii  Constituţionale.

În speţa de faţă, dosarul nr. xxx al Tribunalului Braşov, ce a avut ca obiect anularea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă al reclamantului, a fost soluţionat definitiv anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279/2015, iar în cadrul acestui dosar nu a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a art. 52 alin. 1 lit. b din Legea 53/2003.

Prin urmare, având în vedere că procesul în care a fost analizată legalitatea şi temeinicia deciziei de suspendare a contractului individual de muncă al reclamantului a fost finalizat definitiv înainte de apariţia deciziei CCR, decizie care produce efecte doar pentru situaţiile juridice în curs de constituire, respectiv în cazul proceselor pendinte, instanţa de fond a apreciat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 279/2015 nu este aplicabilă şi nu poate produce efecte cu privire măsura suspendării raporturilor de muncă dispusă prin Decizia nr. S5/1594/2013.

A aprecia că este incidentă decizia Curţii Constituţionale în cauzele soluţionate definitiv până la publicarea deciziei şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale, cum este cazul în speţă, ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii şi ar nega autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătoreşti definitive.

S-a mai reţinut că procesul pendinte, despre care se vorbeşte şi în Decizia nr. 19/2016 a ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, se referă la procesul ce vizează decizia de suspendare a raporturilor de muncă în temeiul textului de lege declarat neconstituţional, ci nu la procesul penal pornit la plângerea penală a angajatorului şi în care nu sunt aplicabile dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale.

Instanţa de fond a apreciat că efectele urmărite de reclamant prin promovarea prezentei acţiuni (reluarea raporturilor de muncă şi plata unei despăgubiri egale cu salariile şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării) sunt cele prevăzute de dispoziţiile art. 52 alin. 2 din Codul Muncii, potrivit cărora în cazurile prevăzute la alin.1 lit. b, dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului. Ipoteza avută în vedere de legiuitor în cuprinsul alin. 2 al art. 52 din Codul muncii diferă însă de cea în care se află reclamantul, constatarea nevinovăţiei acestuia fiind condiţia necesară ce face aplicabile dispoziţiile art. 52 alin. 2 din Codul muncii.

Faţă de considerentele deciziei Curţii Constituţionale, Tribunalul a  reţinut că prin decizia respectivă Curtea a considerat că respectarea garanţiilor de obiectivitate şi de temeinicie ale deciziei de suspendare dispuse de angajator poate fi în mod facil pusă sub semnul îndoielii, de vreme ce art. 52 alin. 1 lit. b teza întâi din Legea nr. 53/2003 lasă aprecierea temeiului de suspendare, în întregime, la dispoziţia angajatorului ale cărui decizii sunt susceptibile a fi calificate drept subiective şi, uneori, chiar abuzive, mai ales în contextul raporturilor contractuale de muncă care, prin natura lor, presupun o semnificativă interacţiune umană.

În acest context, instanţa de fond a constatat că nu ipoteza avută în vedere de Curtea Constituţională se regăseşte în situaţia din cauza de faţă. Astfel din cuprinsul actelor de la dosar reiese că plângerea penală a fost formulată de C. C. ca urmare a adresei Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, în dosar nr. xxx şi înregistrată la SNTFC C. C. SA cu nr.1/1676/13.03.2013. Prin această adresă s-a adus la cunoştinţa pârâtei SNTFC C. C. SA că în temeiul art. 221 alin.4 Cod procedură penală are obligaţia să depună de îndată plângere penală în cauză. Or respectiva adresă, precum şi punerea în mişcare a acţiunii penale s-au efectuat de magistraţi, acte care în viziunea Curţii Constituţionale sunt acte obiective.

În consecinţă, în speţa de faţă iniţiativa suspendării contractului individual de muncă nu este lăsată în totalitate la dispoziţia angajatorului, cel care formulează plângerea prealabilă şi dispune, în acelaşi timp, suspendarea raportului de muncă, plângerea fiind efectuată ca urmare a adresei parchetului şi a unei obligaţii legale.

Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul dispoziţiilor art. 266 din Codul muncii, Tribunalul a apreciat că se impune respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamantul şi a solicitat desființarea hotărârii atacate şi rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, în termenul prevăzut de art. 474 Cod procedură civilă, pârâta a declarat apel incident împotriva încheierii de şedinţă din 25.01.2018, solicitând schimbarea încheierii atacate, în sensul admiterii excepţiei tardivităţii cererii de chemare în judecată şi în consecinţă respingerea acesteia ca tardiv formulată.

Totodată pârâta a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamant.

În ceea ce priveşte apelul reclamantului, acesta a invocat faptul că hotărârea instanţei de fond este nelegală, pentru că nu a ţinut cont de caracterul obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, caracter subliniat atât de Decizia nr. 19/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi de Decizia nr. 12/2011 a aceleiaşi instanţe.

S-a mai relevat că în cazul de faţă, cât timp nu a intervenit o hotărâre definitivă în legătură cu plângerea penală formulată de angajator, situaţia juridică creată în legătură cu suspendarea contractului individual de muncă este în derulare, nefiind epuizată, pentru a se putea vorbi despre un raport juridic epuizat sau despre faptul că măsura suspendării s-ar fi definitivat şi în acelaşi timp raportul juridic de muncă dintre părţi nu a încetat, ci se află în derulare.

Reclamantul a subliniat faptul că decizia de suspendare în cauză produce efecte succesive în timp, suportând prin urmare fluctuaţiile legislative şi nu poate avea acelaşi regim juridic ca şi o decizie cu executare uno ictu, cum ar fi o decizie de concediere. Prin urmare, chiar dacă Decizia Curţii Constituţionale a fost pronunţată ulterior emiterii deciziei de suspendare, această decizie nu poate rămâne neafectată, întrucât continuă să producă efecte şi în prezent.

Reclamantul a apreciat că nu se poate reţine argumentul instanţei de fond în sensul că prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale s-ar nega autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile definitive. În acest sens s-a subliniat că în cazul de faţă, contestaţia formulată de reclamant împotriva deciziei de suspendare a avut un cu totul alt temei faţă de cererea de chemare în judecată care formează obiectul prezentului dosar, care este o acţiune în constatare, neputându-se reţine existenţa autorităţii de lucru judecat.

Referitor la argumentele instanţei în sensul că reclamantul urmăreşte prin promovarea prezentei acţiuni aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. 2 din Codul muncii, s-a arătat că chiar prin Decizia nr. 19/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a subliniat că, de la data încetării efectelor art. 52 alin. 1 lit. b teza întâi din Codul muncii, se va naşte dreptul la despăgubire al angajatului, echivalent cu remuneraţia pentru perioada în care a fost suspendat, ca urmare a dispariţiei unei norme care nu poate produce niciun efect juridic. Acest drept de creanţă nu se va mai întemeia pe dispoziţiile art. 52 alin. 2 din Codul muncii, pentru că dispar premisele aplicării sale, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României.

În ceea ce priveşte analiza deciziei de suspendare făcută de instanţa de fond prin prisma motivelor care sunt conţinute în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279/2015, analiză în urma căreia a apreciat că în cauza de faţă nu a fost la latitudinea angajatorului să formuleze plângere penală, ci acesta a fost obligat prin dispoziţii legale să procedeze în acest mod, reclamantul, în primul rând, a considerat că această analiză excede obiectului cauzei, întrucât Decizia Curţii Constituţionale nr. 279/2015 nu face vreo distincţie între diferitele ipoteze în care se află angajatorul, respectiv dacă era obligat sau nu să formuleze plângere penală împotriva angajatului, iar în al doilea rând, suspendarea prevăzută de art. 52. alin. 1 lit. b din Codul muncii nu este sub nicio formă obligatorie, ci facultativă. Astfel chiar dacă s-ar aprecia că în cauză, angajatorul avea obligaţia de a formula plângere penală, în opinia reclamantului, în niciun caz nu avea obligaţia de a şi proceda la suspendarea contractului individual de muncă al acestuia.

Prin apelul incident declarat de pârâtă împotriva încheierii civile a Tribunalului Mureş din 25.01.2018, s-a invocat faptul că în mod nelegal şi netemeinic instanţa de fond a respins excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată, motivând sumar respingerea acestei excepţii, în sensul că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 68 alin. 1 lit. a din Codul muncii şi art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011, întrucât în cauză reclamantul nu contestă decizia de suspendare a raporturilor de muncă.

În opinia pârâtei această reţinere este nelegală, în contextul în care pârâta nu a susţinut că tardivitatea s-ar aplica în cazul contestării deciziei, ci a susţinut că tardivitatea s-ar aplica prezentei acţiuni prin care se solicită a se constata încetarea suspendării. De altfel nici cele două texte de lege nu stabilesc că cele două termene se aplică în cazul contestării deciziei de suspendare, ci dimpotrivă cele două texte de lege arată că termenul de 30 de zile, respectiv 45 de zile se aplică pentru cererile formulate în vederea soluţionării unui conflict de muncă.

Pârâta a invocat faptul că în speţă ne aflăm în prezenţa unui conflict individual de muncă, aspect necontestat de către niciuna dintre părţi şi nici chiar de către instanţa de fond, care şi-a stabilit competenţa generală, materială şi teritorială. Aflându-ne în prezenţa unui „litigiu de dreptul muncii”, pârât a susţinut că nu există niciun temei legal pentru care cele două termene instituite în mod expres de către legiuitor să nu fie aplicabile.

Întrucât în prezentul litigiu se solicită constatarea „încetării măsurii suspendării dispuse prin Decizia nr. S5/1587/2013”, emisă de către pârâtă şi prin urmare trebuie avut în vedere faptul că în mod cert cererile de chemare în judecată cu privire la măsura unilaterală a suspendării contractului individual de muncă dispusă de angajator sunt supuse unui termen de 30 de zile, respectiv 45 de zile, prevăzut în mod expres de lege.

Pârâta a susţinut că singura problemă de drept care intervine constă în data de la care curge aceste termen, în condiţiile în care Codul muncit menţionează că termenul de 30 de zile curge de la data comunicării deciziei, iar termenul de 45 de zile, reglementat de Legea nr. 62/2011 curge de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă.

În speţă, reclamantul s-a adresat instanţei de judecată în termenul legal, iar cererea sa a fost respinsă în dosarul nr. xxx aflat pe rolul Tribunalului Braşov. Ulterior, la data de 17.06.2015, a fost publicată în Monitorul Oficial Decizia Curţii Constituţionale nr. 279/2015, decizie prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 52 alin. 1 lit. b teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt neconstituţionale.

În atare situaţie pârât a susţinut că începând cu data de 25.07.2015, la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale (art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), a început să producă efecte juridice decizia anterior menţionată, decizie prin care temeiul legal în baza căruia contestatorul din prezenta cauză a fost suspendat a fost declarat neconstituţional.

Aşadar începând cu data de 25.07.2015, reclamantul, dacă aprecia că măsura suspendării dispuse unilateral de către angajator i-a încălcat anumite drepturi, putea să formuleze orice tipuri de cerere de chemare în judecată (inclusiv cererea de constatare a încetării suspendării) în termenul prevăzut de lege. Faptul că art. 52 alin. 1 lit. b teza întâi din Legea nr. 53/2003 a fost declarat neconstituţional nu afectează în niciun fel termenul legal în care pot fi formulate cereri de chemare în judecată cu privire la măsura unilaterală de suspendare.

Aşadar termenul de 30 de zile, respectiv termenul de 45 de zile începe să curgă de la data la care reclamantul a ştiut că măsura suspendării este susceptibilă de a-i încălca anumite drepturi, respectiv data de la care decizia Curţii Constituţionale a devenit opozabilă erga omnes prin publicarea ei în Monitorul Oficial. În consecinţă, pârâta a susţinut că orice cerere împotriva măsurii suspendării exercitată după expirarea acestor termene atrage sancţiunea respingerii ca fiind tardiv formulată.

Chiar dacă este vorba de o cerere în constatare, s-a apreciat de către pârâtă faptul că sancţiunea este aceeaşi, deoarece norma legală cu caracter special impusă prin dispoziţiile art. 268 alin. l lit. a Codul muncii şi dispoziţiile art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011 instituie termenul de 30 de zile, respectiv 45 de zile pentru toate cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă, nefăcând nicio distincţie între diferitele tipuri de conflicte individuale de muncă, or unde legea nu distinge nici interpretul nu poate distinge.

Doar în condiţiile în care legea specială nu reglementează anumite situaţii se apelează la dreptul comun, or în cazul de faţă legea specială reglementează în mod expres aceste situaţii, făcând referire la cererile de chemare în judecată cu privire la măsurile unilaterale de suspendare a contractului individual de muncă.

Având în vedere faptul că apelantului reclamant din prezenta cauză i-a fost comunicată decizia de suspendare la data de 18.03.2013, termenele legale anterior amintite de 30 de zile, respectiv 45 de zile sunt în mod vădit depăşite, pârâta susţinând că astfel se impune admiterea excepţiei tardivităţii. Pe de altă parte nici dacă ne raportăm la data la care s-a împlinit termenul de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 279/2015 a Curţii Constituţionale (de la care produce efecte juridice această decizie), cererea de chemare în judecată formulată de reclamant nu se încadrează în termenul legal de contestare, la data de 11.10.2017 (momentul introducerii cererii de chemare în judecată), atât termenul de 30 de zile, cât şi termenul de 45 zile fiind depăşit.

S-a mai invocat faptul că similar se procedează şi în cazul revizuirii reglementată de art. 509 alin. 1 pct. 11, când poate fi formulată cerere de revizuire doar în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte întâmpinarea formulată de pârâtă faţă de apelul reclamantului, aceasta a solicitat în principal respingerea apelului ca nelegal, având în vedere că prin apelul formulat se solicită „desfiinţarea hotărârii atacate”, or această soluţie nu este prevăzută printre soluţiile pe care legiuitorul le impune la judecata apelului, fiind invocate în acest sens prevederile art. 9 alin. 2 Cod procedură civilă coroborate cu dispoziţiile art. 397 alin. 1 teza finală şi art. 480 Cod procedură civilă.

În subsidiar, pârâta a solicitat respingerea apelului şi menţinerea sentinţei atacate, pârâta invocând faptul că în mod temeinic şi legal instanţa de fond a reţinut efectele unei decizii a Curţii Constituţionale se produc numai pentru viitor. Totodată s-a invocat faptul că şi celelalte argumente reţinute de instanţa de fond sunt corecte.

Reclamantul, la rândul său, a formulat întâmpinare faţă de apelul incident declarat de pârâtă şi a solicitat respingerea acestuia, apreciind ca fiind nefondate criticile formulate de pârâtă.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate și având în vedere efectul devolutiv al apelului, reglementat de art. 476-478 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte apelul incident declarat de pârâta S.N.T.F.C. „C.C.” S.A., aceasta a criticat încheierea instanţei de fond pronunţată la data de 25.01.2018, sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei tardivităţii. Mai exact, pârâta a apreciat că excepţia invocată în apărare, la fond, este întemeiată prin raportare la normele speciale cuprinse în Codul muncii, respectiv, în Legea dialogului social, dispoziţii care stabilesc faptul că măsurile adoptate de angajator pot fi atacate de angajat într-un anumit interval de timp, care începe să curgă de la data la care angajatul a luat cunoştinţă de măsura adoptată.

Curtea a apreciat că excepţia tardivităţii a fost corect soluţionată de către instanţa de fond.

Aşa cum s-a reţinut, reclamantul este angajatul pârâtei, contractul său de muncă fiind suspendat printr-o decizie emisă în anul 2013. Cererea cu care a fost investit Tribunalul nu reprezintă o contestaţie împotriva măsurii adoptate de către pârâta angajatoare, în înţelesul prevederilor art. 268 Codul Muncii, respectiv art. 211 din Legea dialogului social, reclamantul solicitând instanţei să constate că măsura suspendării dispusă legal de către pârâta angajatoare şi-a încetat efectele odată cu publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 52 alin. 1 lit. b întâi din Codul muncii. De altfel, aşa cum s-a subliniat deja de către instanţa de fond, măsura suspendării a făcut obiectul verificării legalităţii şi temeiniciei, fiind pronunţată o hotărâre irevocabilă de către Curtea de Apel Braşov. În cadrul acestui litigiu, reclamantul a contestat măsura adoptată de către pârâtă, dispoziţiile invocate în susţinerea excepţiei fiind incidente în acel litigiu.

În prezenta speţă, reclamantul a solicitat instanţei să constate că măsura suspendării a încetat ca urmare a declarării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 52 alin. 1 lit. b întâi din Codul muncii, temeiul de drept al suspendării contractului individual de muncă.

Instanţa nu a fost chemată să analizeze temeinicia măsurii suspendării, ca în cadrul unei contestaţii, ci să analizeze dacă suspendarea subzistă după momentul publicării Deciziei nr. 279/2015 a Curţii Constituţionale. Din acest motiv, Curtea a apreciat că, cererea reclamantului nu este supusă termenelor speciale prevăzute de Codul muncii sau Legea dialogului social, care ar începe să curgă de la momentul comunicării deciziei de suspendare ori de la data publicării deciziei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 52 alin. 1 lit. b întâi din Codul muncii sau de la data la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prevăzut de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 pentru încetarea efectelor dispoziţiilor legale declarate ca fiind neconstituţionale.

Pornind de la prevederile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, instanţa a fost chemată să verifice dacă, în speţă, au fost respectată de către pârâtă obligaţia de a se conforma deciziilor Curţii Constituţionale.

Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că apelul incident este nefondat.

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile pronunţate de instanţa de fond, pârâta a invocat faptul că apelul este nelegal în contextul în care prin memoriul formulat reclamantul a solicitat „desfiinţarea hotărârii atacate”, iar această soluţie nu este prevăzută printre soluţiile pe care legiuitorul le impune la judecata apelului.

Este adevărat că prin art. 480 Cod procedură civilă se prevede că în caz de admitere a apelului instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată, însă faptul că reclamantul nu a utilizat această terminologie nu poate atrage respingerea apelului ca nelegal, instanţa nefiind ţinută de terminologia folosită de părţi şi pe de altă parte din criticile formulate reiese că reclamantul nu este de acord cu soluţia pronunţată de instanţa de fond, iar ca urmare a admiterii apelului declarat doreşte schimbarea acestei soluţii.

Referitor la motivele invocate prin memoriul de apel, instanţa de apel a reţinut că prin acţiunea introductivă reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâta să se constate că măsura suspendării contractului său individual de muncă, dispusă prin Decizia nr. S5/1582/2013, emisă de pârâtă a încetat odată cu publicarea în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 279/2015 a Curţii Constituţionale şi repararea prejudiciului cauzat prin menţinerea suspendării contractului individual de muncă şi după data de 17.06.2015.

Instanţa de fond a respins acţiunea, apreciind că decizia Curţii Constituţionale nu este aplicabilă în speţă.

Prin Decizia nr. 279/2015, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 52 alin. 1 lit. b teza întâi din Codul muncii, decizia fiind publicată în Monitorul Oficial la data de 17.06.2015.

Potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi, este definitivă şi obligatorie şi are ca urmare lipsirea de efecte a textului legal declarat neconstituţional.

Aşa cum s-a statuat deja prin Decizia nr. 12/2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, consecinţele declarării caracterului neconstituţional sunt similare celor produse de abrogare, în sensul că actul normativ încetează să mai aibă existenţă juridică.

Ca atare, din moment ce în prezent măsura suspendării contractului de muncă al reclamantului se întemeiază pe o normă legală ce contravine prevederilor constituţionale şi care trebuie înlăturată ca efect al declarării neconstituţionalităţii sale, în mod justificat s-a solicitat de către reclamant să se constate că măsura suspendării a încetat începând cu data de 17 iunie 2015, dată la care s-a publicat în Monitorul Oficial decizia Curţii Constituţionale.

În legătură cu solicitarea reclamantului mai trebuie precizat că prin art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 se prevede că „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. Este evident că dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept chiar de la data publicării deciziei. Totodată trebuie avut în vedere că în intervalul de 45 de zile textul declarat neconstituţional nu a fost pus în acord cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că în speţă nu mai prezintă relevanţă acest termen.

Prin urmare, Curtea a reţinut că de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 279/2015 a Curţii Constituţionale, măsura suspendării contractului individual de muncă, ca urmare a formulării unei plângeri penale împotriva salariatului, nu mai este justificată, textul de lege încetându-şi aplicabilitatea.

Începând cu data de 17.06.2016, Decizia nr. S5/1582/2013 nu mai are suport legal şi trebuie înlăturată ca efect al declarării neconstituţionalităţii prevederilor care au stat la baza emiterii acesteia. Ca atare, începând cu data de 17.06.2016 reclamantul trebuie să fie repus în situaţia anterioară suspendării contractului individual de muncă, cu toate consecinţele ce decurg de aici, inclusiv cu dreptul reclamantului de a beneficia de o remuneraţie.

Faptul că anterior declarării neconstituţionale a prevederilor art. 52 alin. 1 lit. b întâi din Codul muncii, măsura suspendării contractului individual de muncă al reclamantului a făcut obiectul unei verificări, sub aspectul temeiniciei şi legalităţii, nu influenţează soluţionarea prezentei cauze. Instanţa de judecată a verificat în anul 2013 decizia de suspendare şi a constatat că această este legală şi temeinică, prin raportare la dispoziţiile în vigoare la acea vreme, însă, ulterior, în anul 2015, textele legale avute în vedere de instanţă au fost declarate neconstituţionale şi deci măsura suspendării a rămas fără suport legal. În această împrejurare, pârâta care a avut iniţiativa suspendării raporturilor de muncă, avea obligaţia corelativă să reia raporturile de muncă cu reclamantul, cu toate drepturile şi obligaţiile ce decurgeau de aici.

Sub acest aspect trebuie avut în vedere şi faptul că dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 47/1992, stabilesc caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, inclusiv pentru pârâta angajatoare.

Pe de altă parte, instanţa de apel a apreciat că nu are relevanţă în prezenta cauză nici faptul că măsura suspendării a fost adoptată ca urmare a unei adrese emise de organele de urmărire penală.

Aşa cum s-a arătat deja, suspendarea contractului individual de muncă a reclamantului a avut loc în temeiul art. 52 alin. 1 lit. b Codul muncii, însă Decizia nr. 279/2015 a Curţii Constituţionale a determinat ineficienţa normei de drept care i-a permis angajatorului să suspende contractul de muncă al persoanei împotriva căreia s-a formulat o plângere penală.

În aceste condiţii declararea neconstituţională a textului de lege în discuţie impunea reluarea raporturilor de muncă dintre părţi după data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale.

Ca urmare a încetării efectelor art. 52 alin. 1 lit. b teza întâi din Codul muncii, se naşte dreptul reclamantului de a solicita despăgubiri echivalente cu drepturile salariale ce i s-ar fi cuvenit dacă nu ar fi fost suspendat contractul de muncă, de la data publicării deciziei de neconstituţionalitate până la reintegrarea efectivă. Despăgubirile trebuie să asigure repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamant şi de aceea suma cuvenită se impune a fi actualizată cu rata inflaţiei. Totodată în temeiul art. 2 din OG nr. 13/2011, reclamantului i se cuvin dobânzi legale, care curg de la data la care i se cuveneau acestuia drepturile salariale de care a fost lipsit şi până la plata efectivă a acestora. Sub acest aspect trebuie precizat că actualizarea debitului cu rata inflaţiei urmăreşte păstrarea valorii reale a obligaţiilor băneşti şi nu exclude acordarea dobânzilor legale, deoarece acestea au temeiuri de drept şi scopuri diferite.

Susţinerile pârâtei în sensul că reclamantul nu este îndreptăţit să beneficieze de despăgubiri băneşti atâta timp cât în dosarul penal nu i s-a stabilit nevinovăţia nu pot fi primite, în contextul în care constatarea nevinovăţiei este o condiţie prevăzută de art. 52 alin. 2 din Codul muncii pentru ca angajatul să îşi reia activitatea anterioară şi să beneficieze de despăgubiri. Pe de altă parte se impune a se reţine că în condiţiile în care aplicarea prevederilor art. 52 alin. 2 din Codul muncii este legată de aplicarea prevederilor art. 52 alin. 1 lit. b teza întâi din Codul muncii, în urma declarării neconstituţionalităţii acestor prevederi legale, după publicarea deciziei în Monitorul Oficial, premisele aplicării prevederilor art. 52 alin. 2 din Codul muncii au dispărut.

În privinţa despăgubirilor cuvenite reclamantului, instanţa de apel a reţinut că tocmai lipsirea de efecte juridice a dispoziţiilor art. 52 alin. 1 lit. b teza întâi din Codul muncii dă dreptul celui interesat, respectiv salariatului de a solicita acordarea de despăgubiri băneşti pentru perioada ulterioară încetării efectelor acestor dispoziţii legale, despăgubiri care sunt echivalente cu drepturile băneşti de care reclamantul a fost lipsit după data de 17.06.2015.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, Curtea a reţinut că apelul declarat de reclamant este fondat şi se impune a fi admis.

Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 480 alin. 1 Cod de procedură civilă, Curtea a respins apelul incident declarat de pârâtă.

Totodată, în temeiul art. 480 alin. 2 Cod de procedură civilă, instanţa de apel a admis apelul reclamantului şi pe cale de consecinţă a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta şi a constatat încetată măsura suspendării contractului individual de muncă al reclamantului, dispusă prin Decizia nr. S5/1594/15.03.2013, emisă de pârâtă, începând cu data de 17.06.2015. Totodată s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare suspendării, în sensul reluării activităţii de către reclamant şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care acesta a fost lipsit pe perioada suspendării, cuprinsă între data de 17.06.2015 şi până la momentul reluării activităţii de către reclamant, sumă actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului şi dobânda legală aferentă despăgubirii acordate, de la data scadenţei lunare a fiecărui drept bănesc şi până la plata efectivă a debitului.

Ca o consecinţă a admiterii acţiunii, în temeiul art. 451 şi 453 Cod de procedură civilă, Curtea a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond, reprezentând onorariu avocaţial.

Domenii speta

Spete similare