Daune materiale si morale. Dobanda legala

Deliberând asupra apelurilor civile de faţă, tribunalul constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. X din 03 Mai 2019, pronunţată de Judecătoria Slatina, în dosarul nr. X/311/2017, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a CNAIR invocată prin întâmpinare.

A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a AJVPS A invocată prin notele de şedinţă din 29.10.2018.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată aşa cum a fost modificată, formulată de reclamantul F G – L, în contradictoriu cu pârâtele CNAIR SA şi ASOCIAŢIA JUDEŢEANĂ A VANATORILOR SI PESCARILOR SPORTIVI A.

Au fost obligate pârâtele în solidar la plata către reclamant a sumei de 6329 lei reprezentând despăgubiri materiale la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 06.02.2017 până la achitarea integrală a prejudiciului.

Au fost obligate pârâtele în solidar la plata către reclamant a sumei de 2000 lei reprezentând daune morale.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamant de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată şi obligă pârâtele în solidar la plata către reclamant a sumei de 1521,45 lei reprezentând cheltuieli de judecată (1000 lei onorariu avocat şi 521,45 lei taxă de timbru în limita pretenţiilor admise).

 Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În fapt, văzând copia certificatului de înmatriculare de la fila 12-13, autorizaţia de reparaţii de la fila 7, declaraţia olografă a reclamantului de la fila 45 înregistrată la Secţia nr. 10 de Poliţie Rurală L C, precum şi declaraţiile martorilor V V şi M M de la filele 49 şi 50, instanţa reţine că la data de 30.12.2016, în jurul orelor 18:00 reclamantul F G L, împreună cu familia acestuia se deplasa pe DN X C din direcţia P-S, cu autoturismul marca FORD, de culoare gri, cu număr de înmatriculare XX-XX-XXX, iar din şanţul din dreapta i-a ieşit în faţă un porc mistreţ şi în urma impactului s-a produs moartea animalului sălbatic şi avarierea autoturismului reclamantului.

La faţa locului au fost chemate organele de poliţie din cadrul Secţiei nr. 10 de Poliţie Rurală L C, care au întocmit autorizaţia de reparaţii seria CA nr. X/30.12.2016 (f. 7) şi nota de constatare din aceeaşi dată (f. 8), în sarcina reclamantului nefiind reţinută încălcarea vreunui act normativ.

Potrivit art.2 din OG 43/1997 ,, (…) (3) Fac parte integrantă din drum: ampriza şi zonele de siguranţă, suprastructura şi infrastructura drumului, podurile, podeţele, şanţurile, rigolele, viaductele, pasajele denivelate, zonele de sub pasajele rutiere, tunelurile şi alte lucrări de artă, construcţiile de apărare, protecţie şi consolidare, trotuarele, pistele pentru ciclişti, locurile de parcare, oprire şi staţionare, staţiile de taxare, bretelele de acces, drumurile tehnologice amenajate pentru întreţinerea autostrăzilor, indicatoarele de semnalizare rutieră şi alte dotări pentru siguranţa circulaţiei, sistemele inteligente de transport şi instalaţiile aferente, spaţiile de serviciu sau control, spaţiile cuprinse în triunghiul de vizibilitate din intersecţii, spaţiile cuprinse între autostradă şi/sau drum şi bretelele de acces, sistemele pentru protecţia mediului, terenurile şi plantaţiile din zona drumului şi perdelele de protecţie, mai puţin zonele de protecţie. (…)”.

De asemenea, potrivit art.19 ind. 1 din OG 43/1997 ,, (1) Prin administrator se înţelege acel operator economic care deţine contract de concesiune cu Ministerul Transporturilor, legal încheiat, pe baza căruia se desfăşoară ansamblul activităţilor curente de întreţinere, reparare, administrare şi exploatare a autostrăzilor, drumurilor expres, drumurilor naţionale, variantelor ocolitoare, precum şi a altor elemente de infrastructură rutieră definite conform legii, în scopul desfăşurării traficului rutier în condiţii de siguranţă a circulaţiei, inclusiv activităţi de încasare şi stabilire în condiţiile legii a taxei de utilizare a infrastructurii, a tarifelor de trecere a podurilor, precum şi a altor asemenea elemente de venituri, activităţi de siguranţa circulaţiei rutiere, activităţi de semnalizare a traficului rutier, inclusiv activităţi de implementare a sistemelor inteligente de transport rutier, precum şi alte activităţi de administrare a infrastructurii rutiere stabilite prin lege.”

Iar potrivit art. 21 alin. 1 din OG 43/1997 ,,Ministerul Transporturilor este administratorul drumurilor de interes naţional, direct sau prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A., care îşi realizează atribuţiile prevăzute de prezenta ordonanţă în condiţiile contractului de concesiune încheiat între acestea. Pentru drumurile naţionale şi autostrăzile nou-construite, administrarea se poate realiza de către Ministerul Transporturilor şi prin alte persoane juridice, pe baza contractului de concesiune încheiat în condiţiile legii.”

Potrivit art. 4 din OUG nr. 84/2003 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 47/2004 modificată şi completată prin OUG nr. 55/2016: „(1) C.N.A.I.R. are ca obiect principal de activitate:

a) întreţinerea, repararea, administrarea şi exploatarea autostrăzilor, drumurilor expres, drumurilor naţionale, variantelor ocolitoare, precum şi a altor elemente de infrastructură rutiera definite conform legii, în scopul desfăşurării traficului rutier în condiţii de siguranţă a circulaţiei;”

În contextul legislativ relevat mai sus s-a reţinut calitatea de administrator al drumului public – DN 65 al pârâtei CNAIR din cauză, calitate de altfel necontestată de către aceasta.

Potrivit dispoziţiilor art. 1357 Cod Civil. „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.”

Potrivit art. 1349 Cod Civil ,,(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului. (4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială.”

În ce priveşte temeiul de drept al acţiunii promovate, s-a reţinut că prin acţiunea formulată, reclamantul imputa societăţii pârâte, în starea de fapt relatată, cauzarea unui prejudiciu material şi moral ca urmare a avarierii autovehiculului, urmare a evenimentului rutier produs din culpa pârâtei care, în calitatea acesteia de administrator al drumului nu a luat măsurile de protecţie, semnalizare şi îngrădire a acestuia şi astfel s-a permis accesul pe drumul public al cărei paze juridice o asigură, a acelui porc mistreţ, din cauza căruia s-a produs prejudiciul.

În cadrul răspunderii civile delictuale, ca principiu, întinderea răspunderii nu este condiţionată de gradul de vinovăţie a autorului faptei ilicite care, independent de gradul de vinovăţie şi independent de faptul că a acţionat cu intenţie, din neglijenţă ori din imprudenţă, este dator să repare în întregime prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită.

Gradul de vinovăţie nu are a fi luat în considerare decât în măsura în care la producerea prejudiciului a contribuit şi fapta culpabilă a victimei şi, totodată, poate constitui un criteriu de repartizare a obligaţiei de reparare a prejudiciului în raporturile dintre coautorii unei fapte ilicite, când producerea acestuia este imputabilă mai multor persoane.

Din prevederile legale redate mai sus rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi, respectiv, existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul. În ceea ce priveşte sarcina probei referitoare la existenţa elementelor răspunderii civile delictuale, aceasta revine victimei prejudiciului, în conformitate cu dispoziţiile art. 249 Cod de procedură civilă, deoarece ea este cea care reclamă ceva în faţa instanţei.

Raportat la motivele de fapt redate prin acţiunea civilă formulată, prima instanţă a reţinut că reclamantul, prin modalitatea de formulare a cererii sale, solicită a se antrena răspunderea civilă delictuală a societăţii pârâte.

Astfel, literatura de specialitate a arătat că răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei ce le revine, vor fi săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

În ceea ce priveşte condiţia privind existenţa unei fapte ilicite, instanţa de fond a reţinut că în fapt pârâtei i se impută neinstalarea indicatoarelor rutiere prin care să semnalizeze pericolul animalelor sălbatice şi nemotarea parapeţilor sau gardurilor de siguranţă care să împiedice pătrunderea animalelor sălbatice pe partea carosabilă a drumului ori luarea oricărei alte măsuri care să împiedice producerea unor astfel de evenimente rutiere, în susţinerea acestor afirmaţii fiind audiaţi martorii propuşi de către reclamant (V V şi M M) care au relatat că pe marginea drumului unde s-a produs impactul nu erau montaţi parapeţi, nici gard de siguranţă, nu erau montate indicatoare rutiere care să semnalizeze pericolul animalelor, nici la acest moment nefiind montate astfel de protecţii.

Deşi prin întâmpinarea formulată pârâtă CNAIR, a susţinut că şi-a îndeplinit obligaţiile de administrator de drumuri naţionale, drumul fiind semnalizat în mod corespunzător, în concret aceasta nu a produs nicio dovadă în sprijinul celor susţinute, însă contrar acestor susţineri, reclamantul prin probele administrate (proba testimonială) a făcut dovada neîndeplinirii de către pârâtă a obligaţiilor legale.

Pe de altă parte, pârâta nu a contestat că porcul mistreţ a pătruns pe drumul naţional, ci faptul că pătrunderea animalului pe sectorul de drum reprezintă un caz fortuit, deoarece existenţa pe carosabil a unui animal care un caracter imprevizibil, iar pârâta în calitate de administrator al drumului nu avea cum să anticipeze apariţia acestuia pe carosabil decât în mod ipotetic, însă contrar acestor susţineri, instanţa apreciază că atât timp cât pârâta avea obligaţia conform art.19 ind.1 din OG 43/1997 să desfăşoare ansamblul activităţilor curente de reparare, administrare şi exploatare a autostrăzilor, drumurilor expres, drumurilor naţionale, variantelor ocolitoare, precum şi a altor elemente de infrastructură rutieră definite conform legii, în scopul desfăşurării traficului rutier în condiţii de siguranţă a circulaţiei, obligaţii neîndeplinite, nu o scuteşte de răspundere şi nu înseamnă că cel care conduce un autovehicul răspunde pentru că nu a putut să evitate un impact cu acestea, răspunderea revenindu-i desigur celui care trebuia să ia măsuri pentru ca animalele sălbatice să nu ajungă pe căile de circulaţie.

Or prezenţa unui porc mistreţ pe drumul naţional denotă că pârâta nu a luat toate măsurile ca traficul rutier să se desfăşoare în condiţii de siguranţă, ştiut fiind că viteza maximă admisă pe sectorul de drum din afara localităţii este de 90 km/oră.

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârşirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârşirii acesteia faţă de faptă si urmările acesteia şi exprimă, cu alte cuvinte, imputabilitatea acelei fapte. Astfel instanţa de fond a reţinut că pârâta nu a luat măsurile necesare pentru a se evita intrarea unor animale pe sectorul de drum, acceptând în mod tacit că această stare de fapt poate duce la producerea unor accidente.

Prima instanţă a reţinut că pârâta a produs un prejudiciu în patrimoniul reclamantului constând în avariile autoturismului. Prejudiciul reprezintă contravaloarea reparaţiilor, iar raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu rezultă din modul de săvârşire a faptei.

În ce priveşte răspunderea Asociaţiei Judeţene a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi A, instanţa de fond a reţinut că potrivit fişei fondului de vânătoare nr. X D B, zona dintre zona unde a avut loc accidentul rutier, ieşirea din localitatea L C judeţul O, face parte din fondul cinegetic nr. X D B, iar gestiunea faunei cinegetice din cuprinsul fondului de vânătoare a fost predată către pârâtă începând cu data de 07.11.2011, contactul de gestionare a faunei cinegetice din fondul cinegetic nr. X denumit D B, din judeţul A (f. 45-48).

S-a mai reţinut că pârâta gestionează fondul de vânătoare, iar paznicul de vânătoare a ridicat cadavrul unui mistreţ de pe DN65 potrivit procesului-verbal din data de 30.12.2016 – fila 45 dosar iniţial.

De asemenea, s-a mai constatat că Asociaţia are calitatea de gestionar în contractul de gestionare a faunei cinegetice până în anul 2021 a fondului cinegetic nr. X D B.

Văzând materialul probator prima instanţă a reţinut a ajuns la concluzia că avarierea autoturismului reclamantului s-a produs din cauza pătrunderii porcului mistreţ pe carosabil, urmată de impactul cu acesta.

Angajarea răspunderii delictuale a pârâtei pentru repararea pagubelor produse se impune în contextul art. 1375 şi 1377 din Codul civil.

S-a ajuns la o astfel de concluzie deoarece, în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animalele ce le avem sub pază art.1375 din Codul Civil dispune că proprietarul sau cel care se serveşte de un animal răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul pe care acesta îl cauzează, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.

Mai mult, dispoziţiile art.1375 din Codul civil trebuie interpretate şi aplicate coroborat cu cele din art. 1377 din Codul civil, în care legiuitorul indică înţelesul noţiunii de pază a animalului, o astfel de calitate având-o cei care în temeiul unei dispoziţii legale sau unui contract ori chiar şi în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea animalului.

Prin urmare, cum există dovada că în temeiul unui contract – fila 45-48– pârâtei i s-a predat fondul cinegetic, pe care îl controlează şi îl are în supraveghere, îi poate fi angajată răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale altor persoane, inclusiv pentru prejudiciile cauzate patrimoniilor acestora.

O astfel de concluzie este permisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 407/2006, care la lit. b defineşte înţelesul termenului de „atribuire în gestiune” ca fiind acţiunea prin care administratorul dă dreptul şi obligaţia de gestionare a faunei de interes cinegetic.

Mai mult, art. 1380 din Codul Civil prevede că în astfel de cazuri răspunderea nu poate să fie înlăturată decât dacă se face dovada că prejudiciul a fost cauzat exclusiv de fapta victimei, din fapta unui terţ sau de un caz de forţă majoră, răspunderea revenindu-i desigur celui care trebuia să ia măsuri pentru ca animalele sălbatice să nu ajungă pe căile de circulaţie.

Sub acest din urmă aspect, pârâta, deşi a susţinut, nu a făcut dovada că a luat vreo măsură pentru a preveni pătrunderea animalelor pe drumul public.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a trei condiţii: existenţa prejudiciului, existenţa raportului de cauzalitate dintre acţiunea animalului şi prejudiciul pe care l-a produs şi existenţa unei situaţii ce presupune paza juridică a animalului.

În privinţa prejudiciului, prin certificatul de înmatriculare şi autorizaţia de reparaţii, prin declaraţia dată Secţiei nr. 10 Poliţie Rurală L C şi prin declaraţiile martorilor reclamantul a făcut o astfel de dovadă.

Sub aspectul cuantumului prejudiciului, de asemenea cu bonurile fiscale, chitanţele şi facturile aflate la f. 9-11 dosar iniţial, reclamantul a făcut dovada cuantumului prejudiciului în sumă de 6329 lei.

În privinţa raportului de cauzalitate, cel interesat trebuie doar să probeze că animalul a participat la producerea prejudiciului, art. 1375 din Codul Civil instituind o prezumţie în cazul raportului de cauzalitate.

În privinţa pazei juridice a animalului, s-a dovedit că locul unde s-a produs impactul se află în interiorul fondului cinegetic nr. X D B, judeţul A, iar gestiunea faunei cinegetice a fost predată pârâtei, prin urmare se află în paza juridică a acesteia.

De asemenea, pârâta a achiesat la faptul că porcul mistreţ provenea de pe fondul de vânătoare gestionat de către aceasta, atât vreme cât a înţeles să-l trimită pe paznicul de vânătoare la locul incidentului pentru a lua măsuri cu privire la ridicarea animalului decedat.

Prin urmare, reţinând în cauză răspunderea delictuală a ambelor pârâte, în raport de dispoziţiile art. 1382 Cod civil, potrivit căruia: „Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”, şi cum răspunderea civilă delictuală a pârâtelor întruneşte toate cele trei condiţii, a fost admisă acţiunea şi au fost obligate pârâtele în solidar să îi plătească reclamantului despăgubiri în sumă de 6329 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparaţii la autoturismul marca FORD, de culoare gri, cu număr de înmatriculare XX-XX-XXX pentru avariile produse urmare evenimentului din data de 30.12.2016.

Cu privire la cuantumul contravalorii reparaţiilor, instanţa a ţinut seama de valoarea reparaţiilor indicate în factura de la fila 11, precum şi bonurile fiscale de la fila 9 şi chitanţele de la filele 10, 11 şi anume 6329 lei, sumă necontestată în cauză de pârâte, iar pentru repararea în integralitate a prejudiciului suma a fost actualizată cu dobânda legală calculată de la data de 06.02.2017 (data reparării avariilor produse urmare a accidentului rutier) până la restituirea efectivă.

Sub aspectul daunelor morale, instanţa de fond a reţinut că orice suferinţă se repercutează inevitabil în planul afectivităţii şi psihicului persoanei vătămate, care suportă astfel, în mod automat şi o suferinţă psihică – aşa cum este si cazul reclamantului şi al familiei acestuia, de faţă la evenimentul rutier produs. Chiar dacă acesta nu a suferit leziuni fizice, impactul emoţional al accidentului asupra sa şi a membrilor familiei a fost puternic având în vedere vârsta copilului şi faptul că la momentul producerii evenimentului datorită diligenţei şoferului care circula regulamentar pe partea opusă de mers s-a evitat impactul cu acesta.

Oricât de dificilă ar fi operaţiunea de estimare a intensităţii acestei suferinţe cu consecinţe directe în stabilirea nivelului dezdăunărilor morale, instanţa nu statuează însă, în mod arbitrar asupra acestei chestiuni, ci are la îndemână drept criterii orientative mai multe aspecte.

Astfel, pe de o parte, prima instanţa s-a raportat la gravitatea suferinţei de ordin psihic suportată de către reclamant.

Pe de altă parte, la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de fond a avut în vedere ca suma de bani ce urmează a se acorda cu acest titlu trebuie să aibă efecte compensatorii pentru victimă şi să nu constituie plăţi excesive pentru pârâte.

De asemenea, prima instanţă a avut în vedere şi principiul potrivit căruia daunele morale, având drept finalitate compensarea suferinţelor psihice ale victimei, suferinţe care în sine nu pot fi înlăturate sau vindecate prin prestaţii băneşti, nu se pot constitui în sursă de îmbogăţire fără just temei a reclamantului. Or, din perspectiva acestor aspecte, instanţa de fond a apreciat că valoarea daunelor morale solicitate în cauză de către reclamant este exagerată şi nerezonabilă.

La stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa de fond a avut în vedere prejudiciul moral suferit de către reclamant, decurgând din traumele psihice suportate de aceasta, din sechelele post-traumatice care s-au dovedit că i-a afectat negativ participarea victimei şi a membrilor familiei la viaţă socială, comparativ cu situaţia anterioară, ţinând totodată seama că, acordarea de despăgubiri civile reprezentând daune morale are un caracter pur afectiv, rolul unor astfel de despăgubiri fiind acela de a da o compensare victimei, pentru vătămările psihice suferite, ca urmare a accidentului suferit şi pentru alterarea condiţiilor sale de viaţă, ulterior momentului când a avut loc accidentul.

Raportat la aceste criterii prima instanţă a considerat că suma de 2.000 lei, cu titlu de daune morale, este de natură să compenseze efectul negativ al faptei ilicite imputabile pârâtelor.

Văzând că reclamantul a solicitat şi justificat cheltuieli de judecată în sumă de 1521,45 lei reprezentând cheltuieli de judecată (1000 lei onorariu avocat – f. 51-52 şi 521,45 lei taxă de timbru în limita pretenţiilor admise – f. 20 dosar iniţial), iar pârâtele au căzut în pretenţii, aflându-se în culpă procesuală, în baza art. 453 Cod Procedură Civilă instanţa de fond a obligat pârâtele în solidar la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în cuantum de 1521,45 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţei civile a declarat apel reclamantul F G L, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul admiterii în totalitate a acţiunii aşa cum a fost modificată, obligării pârâtelor în solidar la plata daunelor morale în cuantumul solicitat de 20.000 lei, obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, pentru următoarele motive:

În fapt, prin cererea introductivă aşa cum a fost modificată ulterior a solicitat obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 6329 lei despăgubiri materiale plus dobânda legală calculată de la 06.02.2017 până la achitarea integrală a despăgubirii şi la plata sumei de 20.000 lei despăgubiri morale, în motivarea cererii a arătat că ziua de 30.12.2016 orele 18.00 în timp ce conduceam autovehiculul marca FORD de culoare gri, cu nr. de înmatriculare XX-XX-XXX pe DN X C din direcţia P-S din şanţul din partea dreaptă în fugă i-a ieşit în faţă un porc mistreţ şi în urma impactului s-a produs moartea acestuia şi avarierea autoturismului acestuia.

A precizat că împreună cu apelantul-reclamant în autoturism se aflau soţia F A, socrul V V şi fiica F I M de 10 ani.

Atât apelantul-reclamant cât şi ceilalţi membri ai familiei, în special fetiţa acestuia a suferit un şoc puternic în urma impactului cu porcul mistreţ şi a avut nevoie de mult timp pentru a-şi reveni psihic.

Pentru trauma psihică suferită de apelantul-reclamant şi de familia acestuia a solicitat obligarea pârâtelor şi la plata sumei de 20.000 lei daune morale.

Referitor la capătul de cerere privind daunele morale, instanţa l-a admis în parte şi a obligat pârâtele în solidar la plata sumei de 2000 lei.

În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că impactul emoţional al evenimentului rutier asupra apelantului-reclamant şi asupra membrilor de familie, martori la eveniment, a fost foarte puternic, având în vedere şi vârsta fetiţei acestuia precum şi faptul că scăpat cu viaţă din accident datorită prudenţei şi diligentei de care a dat dovadă şi conducătorul auto care circula din sens opus, astfel că a evitat coliziunea cu acesta.

A mai arătat instanţa că la stabilirea cuantumului daunelor morale a avut în vedere :

-gravitatea suferinţelor de ordin psihic suporte de apelantul-reclamant.

-faptul că aceste suferinţe i-au afectat negativ participarea apelantului-reclamant şi a familiei la viaţa socială, comparativ cu situaţia anterioară, că i-au alterat condiţiile de viaţă, ulterior producerii evenimentului rutier,

-faptul că daunele morale nu trebuie să reprezinte o sursă de îmbogăţire pentru apelantul-reclamant, cât şi faptul că

-suma respectivă trebuie să aibă un efect compensator şi nu să constituie plăţi excesive pentru pârâte .

Faţă de aceste criterii instanţa a apreciat că suma de 2000 lei ar fi de natură să compenseze efectul negativ al faptei ilicite a pârâtelor.

A considerat apelantul-reclamant că deşi criteriile avute în vedere de instanţă la stabilirea existenţei prejudiciului moral sunt corecte, totuşi aprecierea cuantumului prejudiciului nu corespunde exigenţelor legale, nu este de natură să compenseze prejudiciul suferit de apelant şi de familia acestuia.

Cuantumul prejudiciului moral acordat de către instanţă este foarte mic în raport cu suferinţa încercată de apelant şi de familia acestuia.

Aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, din declaraţiile martorilor audiaţi apelantul şi familia lărgită (soţie, copil, socru) au fost în pericol de moarte, evenimentul rutier i-a marcat profund, mult timp după fiind sub imperiul şocului luni de zile, conştientizând pericolul prin care au trecut, retrăind clipele de groază. Fiica apelantului-reclamant a avut cel mai mult de suferit, a avut coşmaruri, a trebuit să meargă cu ea la psiholog. Atât ea cât şi soţia apelantului au prins teama de a mai circula cu autoturismul. Şi în prezent, cu greu sunt convinse să mai urce în vreun autoturism.

A susţinut că autoturismul a fost reparat în luna februarie, perioadă de timp în care apelantul-reclamant nu a putut folosi autoturismul, fiindu-i alterate condiţiile de viaţă.

Totodată instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că pârâtele au ignorat total evenimentul produs, tratându-l cu indiferenţă, ca pe ceva banal când de fapt nu a fost deloc aşa.

S-a precizat că nici una dintre pârâte nu şi-a asumat culpa, aşa cum rezultă din declaraţia martorului M M, nici la data audierii acestuia pârâta C.N.A.I.R. nu a luat nici o măsură pentru a preveni astfel de evenimente .

Astfel martorul M M a declarat că el circulă periodic pe traseul respectiv şi că până la data audierii sale 23.04.2019 pârâta nu a montat indicatoare rutiere care să indice prezenţa animalelor, nu există garduri şi nici parapeţi.

Prin urmare, deşi este adevărat că daunele morale trebuie să aibă un efect compensator şi nu să constituie plăţi excesive pentru pârâte, a considerat apelantul-reclamant că daunele morale pe lângă efectul compensator pentru partea vătămată trebuie să aibă şi un rol stimulator pentru pârâte, să le determine să reacţioneze, să-şi îndeplinească toate obligaţiile legale.

Or, suma de 2000 lei la care au fost obligate pârâtele este insignifiantă pentru acestea.

Suma de 20.000 lei solicitată de apelantul-reclamant nu este o sumă exagerată, nu este de natură să ducă la îmbogăţirea acestuia şi nici nu este excesivă pentru pârâte.

A considerat că este o sumă corectă de natură să compenseze atât prejudiciul suferit, cât şi să atragă atenţia pârâtelor pentru a preîntâmpina repetarea acestui gen de evenimente rutiere.

Pentru toate motivele expuse s-a solicitat admiterea apelului .

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 al.2 Cpr.cv, art. 453 C.pr.civ, art. 95 pct. 2 C.pr.civ.

La data de 10.06.2019 apelanta-pârâtă Compania Naţionala de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a formulat apel, solicitând admiterea apelului declarat şi schimbarea în totalitate a sentinţei civile pronunţate de instanţa de fond, în sensul respingerii acţiunii formulata ca fiind neîntemeiată, precum şi obligarea intimatei la achitarea eventualelor cheltuieli de judecata.

1. Hotărârea pronunţată se bazează pe o interpretare eronată a probelor.

Instanţa, în mod greşit a apreciat că raportul de cauzalitate, ca element de stabilire a răspunderii civile delictuale a fost demonstrat pe baza documentelor emise de reclamant, or potrivit jurisprudenţei, legătura de cauzalitate trebuie să se fundamenteze pe stabilirea tuturor faptelor şi evenimentelor care au precedat avarierea autovehiculului, ceea ce, în prezenta cauză nu s-a verificat.

În speţa, pe lângă faptul ca nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii, intervine o cauza de exonerare a răspunderii autorului, respectiv cazul fortuit, deoarece existenta pe carosabil a unui animal, are un caracter imprevizibil, iar subscrisa in calitate de administrator al autostrăzii nu avea cum sa anticipeze apariţia acestuia pe carosabil decât in mod ipotetic.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale revine întotdeauna, conform art. 1375 coroborat cu art. 1377 noul Cod Civil, persoanei care are paza juridică a animalului în momentul cauzării prejudiciului.

În ce priveşte răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice care trăiesc în libertate, ca se va angaja sau se poate angaja numai în condiţiile prevăzute de art. 1357-1371 noul Cod Civil care reglementează răspunderea pentru fapta proprie, coroborate cu dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic. Astfel, în cazul prejudiciilor produse culturilor agricole, silvice şi animalelor domestice de către animalele sălbatice din speciile de faună de interes cinegetic, despăgubirile se vor plăti de către gestionarul fondului de vânătoare si nu de administratorul autostrăzilor.

După cum s-a putut observa din economia dispoziţiilor Legii nr. 407/2006 rezultă că prejudiciile cauzate de animalele sălbatice care trăiesc în libertate, adică în parcuri de vânătoare, trebuie să fie clasificate în: prejudicii cauzate prin distrugerea sau avarierea bunurilor aparţinând persoanelor fizice şi juridice şi prejudicii cauzate direct persoanei umane constând în vătămări ale sănătăţii, integrităţii corporale sau în moartea victimei.

În ipoteza în care un autoturism, circulând regulamentar, acroşează un animal aflat pe partea carosabila, este antrenată, pentru avarierea autoturismului si rănirea animalului, răspunderea proprietarului animalului, care l-a lăsat nesupravegheat.

În speţa, Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor si Pescarilor Sportivi A , este cea în măsură să achite prejudicial in contextul în care ei nu au asigurat paza fondului cinegetic, iar apelanta-pârâtă a învederat acest aspect prin întâmpinarea depusa.

A considerat ca accidentul nu s-ar fi produs dacă AJVP ar fi asigurat paza juridică a animalului, motiv pentru care s-a solicitat respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu apelanta-pârâtă.

Având in vedere cele menţionate, s-a solicitat instanţei de control judiciar să se admită apelul formulat în sensul respingerii acţiunii intimatei împotriva apelantei-pârâte, deoarece culpa pentru producerea evenimentului rutier nu revine acesteia, ci AJVP A, care nu a asigurat paza fondului cinegetic.

În speţa, reclamantul şi-a justificat prejudiciul material reprezentat de daunele autoturismului avariat în urma impactului, doar cu facturi şi un deviz.

În condiţiile în care reclamantul nu a adus nici o proba concretă pentru a dovedi fapta ilicita, culpa apelantei-pârâte şi nici legătura de cauzalitate dintre pretinsa fapta ilicita si prejudiciu, apelanta consideră că instanţa a admis acţiunea în mod neîntemeiat.

S-a susţinut că actele propuse de reclamant pentru a dovedi existenţa elementelor răspunderii civile delictuale, nu fac dovada întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale.

Pentru ca un înscris sub semnătura privata sa facă proba împotriva unei persoane, este necesar ca aceasta sa fie semnata sau recunoscuta de partea căreia i se opune, potrivit art. 1176 cod civil. In caz contrar, s-ar da posibilitatea oricărei persoane să îşi constituie singura probele necesare pentru a obliga o alta persoana la plata unor sume de bani. (sentinţa civila nr. X/27.02.2014 pronunţată în dosarul nr. X/299/2013 de către Judecătoria sectorului 1).

Prin urmare, a considerat ca instanţa de fond a admis în mod eronat acţiunea reclamantului in răspundere civila delictuala, cu interpretarea si aplicarea greşita a legii, deoarece condiţiile răspunderii civile nu sunt îndeplinite si demonstrate, iar reclamantul nu a adus nici o proba pentru a dovedi fapta ilicita, culpa subscrisei si nici legătura de cauzalitate dintre pretinsa fapta ilicita si prejudiciu. Soluţia contrara ar însemna inversarea sarcinii probei, stabilita de art. 1169 Cod civ. ca aparţinând celui ce formulează cererea de chemare in judecata.

În privinţa prejudiciului moral, instanţa de fond a apreciat în mod neîntemeiat ca suferinţele psihice ale reclamantului au fost cauzate prin fapta săvârşită de pârâtă în solidar cu AVPS, acordând reclamantului suma de 2000 lei cu titlu de daune morale.

Suma acordata pentru acoperirea daunelor de ordin moral nu este raportata efectiv la prejudiciu produs. Astfel, pe lângă lipsa oricărei proporţionalităţi între prejudiciu si repararea acestuia, se realizează o îmbogăţire fără justa cauza a reclamantului. (O.U.G. nr. 195/2002. ari. 14 alin. (3) cod proc. pen.

O hotărâre care să permită o dublă acoperire a prejudiciului, ar determina, fără îndoiala, o îmbogăţire fără justa cauza a reclamantului, o pervertire a sensului răspunderii civile delictuale (menita a acoperi o paguba si nu a asigura un câştig.

În vederea evaluării daunelor morale, trebuie să se ţină cont de suferinţele fizice şi morale susceptibile in mod rezonabil a fi fost cauzate prin respectivul accident, precum si de toate consecinţele acestuia, relevate de actele medicale ori de alte mijloace de dovada precum acte medicale, rapoarte de expertiza medico-legala, bilete de ieşire din spital din care să rezulte ca suferinţele victimelor au fost unele accentuate, ori actele si probele admise în prezenta cauza nu sunt suficiente pentru evaluarea daunelor morale, cu atât mai mult cu cât declaraţiile conducătorului auto şi a pasagerului sunt subiective.

Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, în practica judiciară şi în literatura de specialitate s-a statuat că daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daunele morale (CEDO cauza Tolstoy Miloslovskyvs Regatul Unit).

În lipsa unor criterii obiective de evaluare prestabilite, se vor avea în vedere vătămarea efectiv produsă, durata şi natura îngrijirilor, modul de recuperare şi persistenţa unei sensibilităţi dureroase, din înscrisuri medicale, fapt ce nu s-a demonstrat în prezenta cauza.

În baza principiului accesorium sequitur principale, s-a solicitat instanţei să se respingă capătul de cerere privind obligarea CNAIR SA-DRDP B la plata cheltuielilor de judecata, iar in cazul in care instanţa apreciază capătul de cerere privind obligarea apelantei-pârâte la achitarea cheltuielilor de judecata, s-a solicitat să fie cenzurat onorariul de avocat, pentru următoarele considerente:

Reglementarea procesual civilă statuează asupra cheltuielilor de judecată prin dispoziţiile art. 451-455 NCPC. enumerând în primul articol categoriile ce definesc această noţiune. Relevante in aceasta speţa sunt dispoziţiile art. 451. prin care a fost menţinută posibilitatea instanţei de a reduce onorariile avocaţiale, precum şi onorariile experţilor sau specialiştilor numiţi în temeiul art. 330 alin. 3 NCPC.

Judecătorul are dreptul de a cenzura onorariile avocaţiale, întrucât art. 451 alin. 2 NCPC menţionează drept referinţe „ valoarea sau complexitatea cauzei (...), activitatea desfăşurată de avocat (...) [şi] circumstanţele cauzei", ce urmează a ti apreciate de judecătorul pricinii.

Pe cale de consecinţă, fără a aduce atingere clauzelor contractului de asistenţă juridică, instanţa poate să reducă cuantumul onorariului avocaţial solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată.

Faţă de considerentele expuse, a apreciat apelanta-pârâtă ca neîntemeiata soluţia primei instanţe, motiv pentru care s-a solicitat admiterea apelului cu consecinţa desfiinţării in totalitate a Sentinţei civile nr. X/2019, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii formulata împotriva C.N.A.I.R.- prin D.R.D.P. B, ca fiind neîntemeiata, deoarece culpa pentru producerea evenimentului rutier nu revine subscrisei, ci AVPS, care nu a asigurat paza fondului cinegetic.

În drept, au fost invocate prevederile O.U.G. nr. 195 / 2002, art. 466-482 Cod proc.civ., precum si cele menţionate in conţinutul prezentei.

S-a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă, potrivit art. 411 alin. 2 C.proc.civ.

La data de 21.06.2019 a formulat apel apelanta-pârâtă ASOCIAŢIA JUDEŢEANĂ A VÂNĂTORILOR SI PESCARILOR SPORTIVI A, solicitând admiterea apelului şi, în principal, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a apelantei-pârâte şi respingerea acţiunii reclamantului intimat ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă, iar in subsidiar, modificarea sentinţei civile apelate, în sensul respingerii acesteia ca nefondata, în ceea ce o priveşte, pentru următoarele motive:

Prin cererea formulată şi modificată ulterior, reclamantul F G L a solicitat obligarea în solidar a apelantei-pârâte si a pârâtei CNAIR SA la plata prejudiciului cauzat, respectiv suma de 6329 lei reprezentând despăgubiri materiale precum si la plata sumei de 20.000 lei reprezentând daune morale.

În mod greşit instanţa de fond respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocata de apelanta-pârâtă, fără a analiza excepţia invocata si argumentele expuse de aceasta în susţinerea acestei excepţii.

Astfel, aşa cum a arătat, Legea nr 407/2006 a vânătorii si protecţiei fondului cinegetic reglementează o răspundere in cazul prejudiciilor produse culturilor agricole, silvice si animalelor domestice de către animalele sălbatice din speciile de fauna de interes cinegetic.

Numai în aceasta din urma situaţie despăgubirea se plăteşte de către gestionarului fondului de vânătoare şi nu oricum, ci în raport de prevederile HG nr. 1679/10.12.2008, modalitatea de acordare a despăgubirilor fiind deci stabilita prin hotărâre a Guvernului.

Or, în speţa nu este vorba de o astfel de despăgubire, întrucât prejudiciul nu a fost produs culturilor agricole, silvice sau animalelor domestice.

Faptul că locul unde s-a produs accidentul face parte din fondul cinegetic nr. X D B, aflat in gestionarea subscrisei, nu prezintă nici o relevanta in speţa întrucât, aşa cum a arătat, singurele despăgubiri acordate de apelanta-pârâtă sunt cele prevăzute de H.G. nr. 1679/10.12.2008.

De asemenea, s-a solicitat să se observe ca prin art. 7 din contractul de gestionare a fondului cinegetic nr. X/07.06.2011, drepturile si obligaţiile subscrisei in calitate de gestionar sunt clar stabilite, printre acestea neregăsindu-se obligaţia de supraveghere si control a animalelor sălbatice, aşa cum retine in mod greşit instanţa de judecata, întrucât asupra animalelor sălbatice libere nu se poate exercita o putere de direcţie, de control si supraveghere, acestea putându-se mişca nestingherit.

Astfel, printre obligaţiile enumerate de disp. art. 7 se regăsesc obligaţii precum : acţionarea pentru prevenirea si combaterea actelor de braconaj,respectarea reglementarilor legale in ceea ce priveşte autorizarea, organizarea si practicarea vânătorii, cotele anuale de recolta comunicate de administrator, asigurarea in perioada de iarna a unei cantităţi minime de hrana complementara in scopul abaterii faunei cinegetice de la frecventarea culturilor agricole, evaluarea anuala a efectivelor de fauna cinegetica conform reglementarilor emise de către administrator, etc.

În plus, răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de vânatul din speciile strict protejate, cuprinse in anexa nr. 2 la legea nr. 407/2006 revine autorităţilor publice centrale care răspund de protecţia mediului, iar nu apelantei-pârâte în calitate de gestionar al fondului cinegetic.

În condiţiile expuse, a apreciat apelanta-pârâtă că instanţa de fond trebuia să constate ca fiind întemeiata excepţia invocata si să respingă cererea intimatului reclamant ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasiva, în ceea ce o priveşte.

2. În mod greşit instanţa de fond a reţinut ca fiind incidente in speţa disp. art. 1375 si 1377 C. Civil, angajându-se răspunderea în speţa în temeiul acestor dispoziţii legale.

Răspunderea reglementata de disp. art. 1375 C.civ. invocată se aplica numai in cazul prejudiciilor cauzate de animalele care se afla in paza juridica a unei persoane fizice sau juridice, cum este cazul animalelor domestice sau chiar sălbatice, dar in captivitate, precum cele din grădinile zoologice sau aflate in circuri, rezervaţii, parcuri de vânătoare închise, etc.).

Nu acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul animalelor sălbatice, care nu se afla in captivitate, asupra lor neputând fi exercitată, în mod independent, o putere de direcţie, control şi supraveghere.

Mai mult, pe raza fondului cinegetic nr. X D B, loc unde s-a produs accidentul, nu exista rezervaţii naturale sau parcuri de vânătoare închise, complexuri de vânătoare sau crescătorii de vânat, aspect ce rezultă din adresa emisă de Garda Forestiera P anexată cererii de apel.

În mod eronat instanţa de fond s-a limitat la definiţia data de art. 1 lit. b din legea nr. 407/2006 a termenului de "atribuire in gestiune" fără a observa ca lit. m - art. 1 din legea nr. 407/2006 defineşte termenul de " gestionare" ca fiind "activitatea de gospodărire durabila a faunei de interes cinegetic din fondurile de vânătoare (...)"far a implicaţii in ceea ce priveşte paza juridica a faunei cinegetice.

S-a solicitat să se constate că răspunderea apelantei-pârâte, în speţa, nu poate fi angajata nici in temeiul disp. art. 1357 C. Civil întrucât nu s-a făcut dovada săvârşirii de către aceasta a unei fapte ilicite, cu vinovăţie si cauzatoare de prejudicii.

În acest sens, s-a solicitat să se observe ca potrivit disp. art. 5 si 30 alin. 4 din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, parata CNAIR SA are ca obligaţie montarea pe sectoarele de drum care se afla in administrarea sa a unor garduri de protecţie pentru protejarea controlata a animalelor si a oamenilor la pătrunderea pe carosabil precum si instalarea de indicatoare sau alte dispozitive speciale conform standardelor in vigoare si sa le menţină in stare corespunzătoare.

În lipsa acestor garduri de protecţie orice animal sălbatic se poate deplasa liber si nestingherit pe carosabil.

În cauza, pârâta intimată CNAIR SA nu a făcut nicicum dovada îndeplinirii acestei obligaţii, astfel ca răspunderea pentru prejudiciul cauzat intimatului reclamant ii aparţine in totalitate.

Nu în ultimul rând, se impune a fi avut în vedere si faptul ca, in urma accidentului animalul a fost ucis, iar acest lucru ridica mari semne de întrebare asupra vitezei de deplasare a autoturismului condus de reclamantul intimat, situaţie ce atrage incidenţa in cauza a disp. art. 1380 C Civil, răspunderea urmând a fi înlăturată întrucât prejudiciul s-a produs exclusiv din fapta acestuia, iar nu a apelantei-pârâte.

Este cert că reclamantul, anterior producerii accidentului, se afla in afara prevederilor legale legate de viteza maxima de circulaţie pe sectorul de drum respectiv, ştiut fiind ca, in calitate de şofer, avea obligaţia de a respecta regimul legal de viteza si sa o adapteze in funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevra in condiţii de siguranţa .(art. 48 din OUG nr. 195/2002 rep. privind circulaţia pe drumurile publice)

În aceste condiţii, se poate vorbi chiar si de o culpa concurentă a reclamantului intimat, prin neadaptarea vitezei de circulaţie la condiţiile de drum, şi a pârâtei CNAIR SA, prin nemontarea gardurilor de protecţie si a indicatoarelor de avertizare.

Pentru considerentele expuse, s-a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat.

În drept, au fost invocate prevederile art. 466 si urm. CPC.

La data de 25.07.2019, intimata-pârâtă ASOCIAŢIA JUDEŢEANĂ A VÂNĂTORILOR SI PESCARILOR SPORTIVI A a formulat întâmpinare la apelul formulat de apelanta parata Compania Naţionala de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA împotriva sentinţei civile nr. X/2019 a Judecătoriei Slatina, solicitându-se respingerea apelului ca nefondat pentru următoarele motive:

Prin motivele de apel formulate apelanta CNAIR SA, în esenţă, a solicitat schimbarea sentinţei pronunţata de instanţa de fond în sensul respingerii acţiunii formulată faţă de aceasta şi admiterea acţiunii în contradictoriu cu apelanta pârâta Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor si Pescarilor Sportivi A.

S-a susţinut în mod neîntemeiat, într-un prim motiv de apel, faptul ca subscrisa AJVPS A ar avea culpa pentru producerea evenimentului rutier întrucât nu ar fi asigurat paza fondului cinegetic.

Cu privire la aceasta critica, s-a solicitat respingerea ca nefondată şi să se reţină ca răspunderea intimatei-pârâte nu poate fi angajata in temeiul disp. art. 1375 si art. 1377 C Civil.

Aşa cum a arătat şi în faţa instanţei de fond, dar şi prin motivele de apel formulate, răspunderea reglementata de disp. art. 1375 C. Civ. invocată se aplica numai în cazul prejudiciilor cauzate de animalele care se afla în paza juridica a unei persoane fizice sau juridice, cum este cazul animalelor domestice sau chiar sălbatice, dar in captivitate (precum cele din grădinile zoologice sau aflate in circuri, rezervaţii, parcuri de vânătoare închise, etc.).

Nu acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul animalelor sălbatice, care nu se află în captivitate, asupra lor neputând fi exercitată, în mod independent, o putere de direcţie, control şi supraveghere.

Mai mult, pe raza fondului cinegetic nr. X D B, loc unde s-a produs accidentul, nu exista rezervaţii naturale sau parcuri de vânătoare închise, complexuri de vânătoare sau crescătorii de vânat, aspect ce rezultă din adresa emisă de Garda Forestiera P pe care a anexat-o la dosarul cauzei.

Mai mult decât atât, în cauza nu poate fi angajată răspunderea intimatei-pârâte nici în temeiul Legii nr. 407/2006 a vânătorii si protecţiei fondului cinegetic întrucât aceasta reglementează o răspundere numai in cazul prejudiciilor produse culturilor agricole, silvice si animalelor domestice de către animalele sălbatice din speciile de fauna de interes cinegetic. Or, în cauză, daunele au fost provocate de un porc mistreţ ( specie cuprinsa in anexa 1 din Lege) însă au fost produse unui autoturism , respectiv al apelantului parat.

În acest sens, s-a impus a fi avute în vedere disp. art. 13 din Legea nr. 407/2006 a vânătorii si protecţiei fondului cinegetic, text de lege care reglementează o răspundere a gestionarului fondului cinegetic doar in situaţia descrisa mai sus, respectiv paguba sa fie cauzata de o specie din cele prevăzute de lege, iar paguba sa fie produsa culturilor agricole, silvice sau animalelor domestice, situaţie ce nu se regăseşte in prezenta speţa.

S-a solicitat să se constate, urmare situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat in cauza, faptul c culpa pentru producerea evenimentului rutier aparţine apelantei parate CNAIR SA, iar nu intimatei-pârâte, întrucât aceasta a nesocotit disp. art. 5 si art. 30 alin.4 din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

Astfel, conform art. 5 din OUG nr 195/2002, alin. l "Administratorul drumului public, cu avizul politiei rutiere este obligat sa instaleze indicatoare ori alte dispozitive speciale, sa aplice marcaje pe drumurile publice, si sa le menţină in stare corespunzătoare. (2.) Administratorul drumului public este obligat sa semnalizeze corespunzător,orice obstacol aflat pe partea carosabila, care stânjeneşte sau pune in pericol siguranţa circulaţiei si sa ia toate masurile necesare de înlăturarea a acestuia. (6) în cazul producerii unui eveniment rutier ca urmare a stării tehnice necorespunzătoarea a drumului public, a nesemnalizării sau a semnalizării necorespunzătoare a acestuia precum si a obstacolelor ori lucrărilor care se executa pe acesta, administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor răspunde, după caz, administrativ, contravenţional, civil sau penal in condiţiile legii."

Potrivit disp. art. 30 alin.4 din acelaşi act normativ, mijloacele de semnalizare rutiera precum si alte dispozitive speciale de acest fel,se asigura, se instalează si se întreţin prin grija administratorului drumului public. Instalarea mijloacelor de semnalizare rutiera si a dispozitivelor speciale se executa numai cu avizul prealabil al politiei rutiere".

În cauza de faţă, administratorului drumului public este apelanta pârâta CNAIR SA, iar in aceasta calitate, potrivit dispoziţiilor de lege citate mai sus, are obligaţia de a instala si întreţine indicatoarele rutiere, mijloacele de semnalizare sau alte dispozitive speciale. Aceasta obligaţie trebuie îndeplinită din oficiu, fără a fi necesara existenta unei sesizări a unui terţ, în speţa intimata-pârâte AJVPS A, singura condiţie ceruta de lege fiind aceea a existentei avizului prealabil al politiei rutiere.

Prin urmare, a apreciat că în speţa nu poate fi angajată răspunderea intimatei-pârâte nici în temeiul disp. art. 1349 si art. 1357 C Civil, întrucât nu s-a făcut dovada săvârşirii de către aceasta a unei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii.

 S-a precizat că intimatei-pârâte AJVPS A nu avea obligaţia legala de sesizare a administratorului drumului cu privire la existenta vreunei situaţii de pericol. Astfel, pretinsa fapta ilicita nu exista, nefăcându-se dovada că aceasta a încălcat vreo norma de conduita pe care legea sau obiceiul locului o impunea.

În condiţiile expuse, faţă de prejudiciul suferit de apelantul reclamant, doar apelanta parata CNAIR SA trebuie trasă la răspundere, iar nu şi intimata-pârâtă.

 Pentru considerentele expuse s-a solicitat respingerea apelului formulat de apelanta parata CNAIR SA ca nefondat.

La data de 25.06.2019, intimata ASOCIAŢIA JUDEŢEANĂ A VÂNĂTORILOR SI PESCARILOR SPORTIVI A a formulat întâmpinare la apelul formulat de apelantul reclamant F G L, prin care s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat pentru argumentele ce vor fi expuse mai jos.

S-a arătat că prin motivele de apel formulate apelantul F G L a criticat soluţia instanţei de fond pentru motive de nelegalitate si netemeinicie şi solicita, în esenţa, schimbarea sentinţei in sensul admiterii in totalitate a acţiunii modificate şi obligarea subscrisei în solidar cu apelanta pârâta CNAIR la plata daunelor morale in cuantum solicitat de 20.000 lei. Drept argumente se invoca faptul ca instanţa de fond a acordat intr-un cuantum foarte mic daune morale in raport de suferinţa încercata de apelant si familia acestuia.

În ceea ce o priveşte pe apelanta-pârâtă, cu referire la aspectele invocate în apel, a înţeles să formuleze concluzii de respingere a apelului formulat de către apelantul F G L ca nefondat pentru argumentele expuse de altfel, pe larg, şi în cuprinsul motivelor de apel formulate de aceasta.

Aşa cum a arătat, in cauza nu poate fi angajata răspunderea apelantei-pârâte întrucât Legea nr. 407/2006 a vânătorii si protecţiei fondului cinegetic reglementează o răspundere numai in cazul prejudiciilor produse culturilor agricole, silvice si animalelor domestice de către animalele sălbatice din speciile de fauna de interes cinegetic. Or, in cauza , daunele au fost provocate de un porc mistreţ ( specie cuprinsa in anexa 1 din Lege) însă au fost produse unui autoturism , respectiv al apelantului parat.

În acest sens, se impun a fi avute în vedere disp. art. 13 din Legea nr. 407/2006 a vânătorii si protecţiei fondului cinegetic, text de lege care reglementează o răspundere a gestionarului fondului cinegetic doar in situaţia descrisa mai sus, respectiv paguba sa fie cauzata de o specie din cele prevăzute de lege, iar paguba sa fie produsa culturilor agricole, silvice sau animalelor domestice, situaţie ce nu se regăseşte in prezenta speţa.

Nu poate fi angajată răspunderea apelantei-pârâte nici în temeiul disp. art. 1349 si art. 1357 C Civil, întrucât nu s-a făcut dovada săvârşirii de către aceasta a unei fapte ilicite, cauzatoarea de prejudiciu.

Nu avea obligaţia legală de a sesiza apelanta-pârâtă CNAIR SA despre posibila prezenta in zona respectiva a unor animale si, in acest sens, se impun a fi reţinute disp. art. 5 si art. 30 alin.4 din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

Astfel, conform art. 5 din OUG nr 195/2002, alin. l "Administratorul drumului public, cu avizul politiei rutiere este obligat sa instaleze indicatoare ori alte dispozitive speciale, sa aplice marcaje pe drumurile publice, si sa le menţină in stare corespunzătoare. (2.) Administratorul drumului public este obligat sa semnalizeze corespunzător,orice obstacol aflat pe partea carosabila, care stânjeneşte sau pune in pericol siguranţa circulaţiei si sa ia toate masurile necesare de înlăturarea a acestuia. (6) în cazul producerii unui eveniment rutier ca urmare a stării tehnice necorespunzătoarea a drumului public, a nesemnalizării sau a semnalizării necorespunzătoare a acestuia precum si a obstacolelor ori lucrărilor care se executa pe acesta, administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor răspunde, după caz, administrativ, contravenţional, civil sau penal in condiţiile legii."

Potrivit disp. art. 30 alin4 din acelaşi act normativ, mijloacele de semnalizare rutiera precum si alte dispozitive speciale de acest fel se asigura, se instalează şi se întreţin prin grija administratorului drumului public. Instalarea mijloacelor de semnalizare rutiera si a dispozitivelor speciale se executa numai cu avizul prealabil al politiei rutiere''.

În cauza de faţă, administratorului drumului public este apelanta parata CNAIR SA, iar in aceasta calitate, potrivit dispoziţiilor de lege citate mai sus, are obligaţia de a instala şi întreţine indicatoarele rutiere, mijloacele de semnalizare sau alte dispozitive speciale.4ceasta obligaţie trebuie îndeplinita din oficiu, fără a fi necesara existenţa unei sesizări a unui terţ, în speţa apelanta-pârâtă AJVPS A, singura condiţie ceruta de lege fiind aceea a existentei avizului prealabil al politiei rutiere.

În consecinţa, s-a solicitat să se reţină că apelanta-pârâtă AJVPS A nu avea obligaţia legala de sesizare a administratorului drumului cu privire la existenta vreunei situaţii de pericol. Astfel, pretinsa fapta ilicita nu exista, nefăcându-se dovada că aceasta a încălcat vreo norma de conduita pe care legea sau obiceiul locului o impunea.

În condiţiile expuse, faţă de prejudiciul suferit de apelantul reclamant, doar CNAIR SA trebuie trasă la răspundere, iar nu şi apelanta-pârâtă.

S-a solicitat să se constate ca răspunderea apelantei-pârâte nu poate fi angajată nici în temeiul disp. art. 1375 si art. 1377 C Civil.

Aşa cum a arătat, răspunderea reglementata de disp. art. 1375 C. Civ. invocată se aplica numai in cazul prejudiciilor cauzate de animalele care se afla in paza juridica a unei persoane fizice sau juridice, cum este cazul animalelor domestice sau chiar sălbatice, dar in captivitate.( precum cele din grădinile zoologice sau aflate in circuri, rezervaţii, parcuri de vânătoare închise, etc.).

Nu acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul animalelor sălbatice, care nu se află în captivitate, asupra lor neputând fi exercitată, în mod independent, o putere de direcţie, control şi supraveghere.

Mai mult, pe raza fondului cinegetic nr. X D B, loc unde s-a produs accidentul, nu exista rezervaţii naturale sau parcuri de vânătoare închise, complexuri de vânătoare sau crescătorii de vânat, aspect ce rezultă din adresa emisă de Garda Forestiera P care a fost anexată la dosar.

Pentru considerentele expuse, s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat în ceea ce priveşte pe apelanta-pârâtă Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor si Pescarilor Sportivi A.

La data de 30..07.2019, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului apelantei-pârâte AJVPS A ca nefondat şi obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

S-a menţionat că printr-o primă critică apelanta a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a AJVPS A invocată de aceasta fără s-o analizeze împreună cu argumentele invocate.

A arătat că apelanta a susţinut că potrivit Legii 407/2006 răspunderea ei ar interveni numai în cazul prejudiciilor provocate culturilor agricole, silvice şi animalelor domestice de către animalele sălbatice.

Mai mult a susţinut apelanta că drepturile şi obligaţiilor ei de gestionar sunt reglementate la art. 7 din contractul nr. X/07.06.2011 iar printre obligaţiile contractuale nu s-ar regăsi şi obligaţia de supraveghere şi control a animalelor sălbatice pentru că asupra acestora nu se poate exercita o putere de direcţie , de control şi supraveghere, acestea putându-se mişca nestingherit. Critica apelantei este nefondată.

Arată că apelanta are calitate procesuală pasivă şi rezultă chiar din clauzele contractului nr. X/07.06.2019 care prevăd printre obligaţiile gestionarului şi Art. 7

-pct. 6 , - să asigure cantităţi minime de hrană pentru animale pentru evitarea pieirii acestora

-pct. 9 - pentru prevenirea abaterii faunei cinegetice de la frecventarea culturilor agricole, prevenirea pagubelor

-pct. 12 - să nu dăuneze prin modul de gospodărire a fondului cinegetic şi să suporte toate pagubele produse faţă de terţi din vina sa,

-13- să ia măsuri privind sarcinile ce îi revin potrivit legii pentru prevenirea producerii de către fauna cinegetică a unor pagube culturilor agricole, silvice sau animalelor domestice şi să suporte pagubele în cazul nerespectării prevederilor legale .

Art. 20) eventualele daune produse de către gestionar prin acţiunile sale faunei cinegetice, culturilor agricole, silvice, sau animalelor domestice , precum şi unor terţe persoane se suportă de către acesta potrivit legii.

Pe fond, printr-un prim motiv apelanta a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 1375 şi art. 1377 C.civ., că aceste dispoziţii sunt aplicabile numai în cazul prejudiciilor cauzate de animale domestice sau chiar sălbatice, dar în captivitate, că pe raza fondului cinegetic nr,. 33 D B nu există rezerv aţii naturale sau parcuri de vânătoare închise , complexe de vânătoare sau crescătorii de vânat.

Totodată, s-a susţinut în mod greşit instanţa de fond s-a limitat la definiţia dată de art. 1 lit. b din Lg. 407/2006 a termenului de "atribuire în gestiune " , fără să observe că acest termen nu are nici o implicaţie în ceea ce priveşte paza juridică a faunei cinegetice.

Acest motiv de apel este nefondat.

În mod corect instanţa de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor , art. 1375 şi art. 1377 C.civ. având în vedere existenţa contractului nr. X/07.06.2019 şi obligaţiile ce-i revin apelantei în calitate de gestionar , prevăzute la art. 7 mai sus enumerate.

Aşa cum rezultă din aceste clauze, gestionarul trebuia să asigure hrană animalelor pentru a împiedica pătrunderea acestora în culturile agricole şi pentru a preveni migraţia acestora spre alte fonduri cinegetice, în caz contrar , răspunzând pentru pagubele produse, inclusiv terţilor.

Este logic că porcul mistreţ a părăsit fondul cinegetic în căutarea hranei şi că acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă gestionarul fondului şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale , astfel că el răspunde de toate daunele cauzate terţilor.

Printr-un al doilea motiv apelanta a susţinut că răspunderea ei nu ar fi putut fi angajată în temeiul art. 1357 C.civ. deoarece nu s-a făcut dovada săvârşirii cu vinovăţie de către aceasta a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

S-a susţinut de către apelanta că răspunderea i-ar reveni pârâtei C.N.A.I.R care nu ar fi făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor art. 5 şi 30 al.4 din OUG 191/2002.

Şi acest motiv este nefondat atâta timp cât dispoziţiile art. 1375 C. civ. prevăd că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale are loc independent de orice culpă.

Fără îndoială că şi pârâta C.N.A.I.R are propria sa culpă la producerea prejudiciului, motiv pentru care instanţa a şi obligat-o să răspundă în solidar cu aceasta.

Printr-un ultim motiv de apel apelanta a încercat să arunce vina asupra apelantului-reclamant, susţinând că sunt ar fi mari semne de întrebare cu privire la viteza cu care circula, că acesta ar fi vinovatul exclusiv de prejudiciul suferit sau ar fi vorba de o culpă comună pentru că evenimentul rutier s-ar fi produs pe fondul depăşirii vitezei legale de circulaţie în zona respectivă.

Acest motiv este nefondat deoarece aşa cum a precizat în acţiunea introductivă, în răspunsurile la întâmpinări depuse la fond, aşa cum rezultă din probele administrate, din actele întocmite de agentul constatator evenimentul rutier s-a produs pe partea carosabilă, subsemnatul nu am depăşit viteza legală de circulaţie şi nu am ieşit în decor ,nu am intrat în fondul de vânătoare şi am lovit porcul mistreţ . Dacă aş fi fost în culpă, agentul constatator ar fi dispus sancţionarea mea iar apelanta după ce a ridicat porcul mistreţ mort, dacă s-ar fi considerat nevinovată mi-ar fi solicitat ea despăgubiri. Nu a făcut acest lucru ştiind foarte bine că a dat dovadă de neglijenţă în administrarea faunei cinegetice.

Pentru toate aceste motive s-a solicitat respingerea apelului ca nefundat.

La data de 06.08.2019, apelantul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă AJVPS A, prin care a precizat faptul că îşi menţine apelul declarat împotriva sent. civ. nr. X/03.05.2019 pronunţată de Jud. Slatina.

Prin întâmpinarea depusă intimata nu răspunde la criticile formulate de apelantul-reclamant împotriva sentinţei prin cererea de apel ci mai degrabă îşi reiterează propriile motive de apel, s-a solicitat respingerea apărărilor intimatei ca nefondate.

S-a precizat că intimata s-a apărat susţinând că în speţă nu poate fi angajată răspunderea ei motivat de faptul că legea 407/2006 în temeiul căreia ar putea fi angajată răspunderea ei nu reglementează o astfel de situaţie de genul celei în cauză , că nu poate fi angajată răspunderea ei nici în baza art. 1349-C.civ. şi art. 1357 C.civ. şi nici în baza art. 1375-art. 1377 C.civ., adică indiferent ce prejudiciul s-ar produce din culpa ei, intimata nu poate fi trasă la răspundere pentru că nu prevede legea.

Această apărare este nefondată motivat de faptul că la pronunţarea sentinţei instanţa de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1375 ş art. 1377 C.civ .care sunt perfect incidente în cauză.

De altfel potrivit art. 5 al.2 C.pr.civ.- judecătorul nu ar fi putut să respingă cererea pe motiv că legea nu prevede.

Potrivit art. 5 al.3C.pr.civ. - judecătorul poate soluţiona o cauză în baza legii . a uzanţelor, a dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare şi in situaţia în care o cauză nu poate fi soluţionată astfel ,ea va trebui soluţionată în baza principiilor generale ale dreptului, în raport de circumstanţele acesteia şi de cerinţele echităţii.

Prin urmare soluţia pronunţată în cauză cu privire la daunele materiale este temeinic ş legală .

Sentinţa nu este temeinică şi legală în privinţa daunelor morale acordate şi îmi menţin criticile formulate prin cererea de apel critici cu privire a care intimata nu a făcut nici o referire , ceea ce denotă că aceste critici sunt fondate .

Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea apelului.

La data de 06.08.2019, apelanta-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - S.A. a formulat întâmpinare la apelul depus de apelantul-reclamant F G L, solicitând respingerea cererii de apel a reclamantului în totalitate şi admiterea apelului apelantei-pârâte astfel cum a fost formulat, pentru următoarele motive:

Apelanta-pârâtă a declarat apel împotriva sentinţei nr. sentinţei nr. X/03.05.2019 pronunţată în dosarul nr. X/311/2017, prin cererea de apel nr. X/X/06.06.2019, prin care a solicitat anularea în totalitate a sentinţei atacate.

A considerat că instanţa de fond un a procedat corect în admiterea acţiunii reclamantului, soluţia nefiind temeinică şi legală şi cu atât mai mult acordarea sumei de 20.000 de titlu de daune morale un este justificată.

Arată că prejudiciul moral constă în rezultatul dăunător direct al unei fapte ilicite şi culpabile, prin care se aduce atingere valorilor cu conţinut nepatrimonial care definesc personalitatea umană.

În aprecierea daunelor morale trebuie să se ţină seama de consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost, sunt şi, mai ales, vor fi percepute consecinţele.

 A solicitat a se observa că reclamantul nu a motivat şi nu justifică în niciun fel prejudiciul moral, nu îl probează, cum nu a făcut-o nici prin probatoriul de la fondul cauzei, ori în aceste condiţii este nejustificat.

S-a solicitat respingerea cererii de apel a reclamantului şi admiterea apelului apelantei-pârâte astfel  cum  a  fost formulat, cu  consecinţa  anulării sentinţei nr. X/03.05.2019 pronunţată în dosarul nr. X/311/2017 şi respingerea cererii reclamantului pe fond.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 466 si urm. din Cod proc. civ., precum si cele care se regăsesc în cuprinsul prezentei.

S-a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă, potrivit art. 223 alin. 3 coroborat cu art. 411 alin. 2 Noul Cod proc. civ.

 Prin decizia civilă nr. X/14.11.2019 pronunţată de Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Olt, s-a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a Secţiei a II a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal invocată din oficiu.

 S-a declinat competenţa de soluţionare a apelurilor formulate împotriva sentinţei civile nr. X din 03 Mai 2019, pronunţată de Judecătoria Slatina, în favoarea Secţiei I Civile a Tribunalului Olt, competentă în soluţionarea cauzei.

Pentru a pronunţa această decizie Secţia a II a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a reţinut următoarele: 

Anterior modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare (care a abrogat dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. a din Codul de procedură civilă din 1865, referitoare la competenţa în soluţionarea proceselor şi cererilor în materie comercială), calificarea litigiilor comerciale se făcea, în absenţa unei calificări în acest sens prin normele procesuale civile, cu raportare la normele de drept substanţial conţinute în Codul de comerţ de la 1887 şi în diferite legi speciale. În funcţie de natura comercială sau civilă a pricinii se delimita competenţa între judecătorie şi tribunal, doar în subsidiar aplicându-se criteriul valorii litigiului.

În contextul abrogării Codului de comerţ (prin art. 230 alin. 1 lit. c din legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare), nu mai există suport în normele de drept material pentru o astfel de calificare a litigiilor, aptă să atragă o anumită competenţă în favoarea instanţelor specializate.

Dimpotrivă, în prezent, sub aspectul dreptului material care generează raporturi juridice pe care se grefează normele de drept procesual referitoare la competenţă, se constată că, potrivit art. 3 din Codul civil vizând aplicarea generală a Codului civil: ,,(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ."

De asemenea, potrivit art. 8 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare: ,,(1) Noţiunea «profesionist» prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil. (2) În toate actele normative în vigoare, expresiile «acte de comerţ», respectiv «fapte de comerţ» se înlocuiesc cu expresia «activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii»."

Aşadar, toţi profesioniştii, indiferent de statutul lor juridic (întreprinzător, persoană fizică sau juridică, ce desfăşoară o activitate organizată, cu sau fără caracter lucrativ, indiferent că este vorba despre regii autonome, societăţi, companii naţionale, asociaţii, fundaţii, societăţi agricole, liber-profesionişti ori societăţi profesioniste), sunt supuşi regulilor de drept civil, şi nu unor reguli speciale.

În acest sens Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin decizia nr. X/2016 pronunţată pentru soluţionarea recursului în interesul legii că se determină competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare.

Interpretarea în sens contrar, adică în sensul calificării litigiilor nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 C.proc.civ. conform căruia „ reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod” şi disp. art. 126 alin 2 din Constituţia României, potrivit cărora „ competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

Conform art. 226 alin. 1 din legea nr. 71/2011 prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc; b) cererile în materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului; c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei; d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.

Elementul care determină stabilirea unei anumite competenţe materiale procesuale (secţii specializate) a tribunalului în soluţionarea căii de atac a apelului este natura juridică a litigiului de fond .

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a formulat o acţiune în răspundere civilă delictuală.

Astfel cererea de chemare în judecată nu este una în materia societăţilor comerciale, nefiind întemeiată pe dispoziţiile legii nr. 31/1990, nu este în materie de insolvenţă, concordat preventiv sau mandat ad-hoc, în materie de concurenţă şi nici nu priveşte titluri de valoare sau alte instrumente financiare, ci este întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 din codul civil care reglementează răspunderea civilă delictuală întrucât se solicită obligarea pârâţilor la plata daunelor materiale şi morale suferite de reclamant în urma unei fapte ilicite.

Obiectul cererii de chemare în judecată şi natura litigiului din cauza pendinte nu se subscriu genului litigiilor şi obiectelor avute în vedere de art. 226 alin. 1 din legea nr. 71/2011 care sunt specifice Secţiei a II a Civile, de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Olt.

De asemenea, nu prezintă relevanţă nici faptul că în aplicaţia Ecris obiectul principal al dosarului a fost înregistrat ca fiind litigiu cu profesionişti – pretenţii întrucât, aşa cum s-a arătat, calificarea litigiului şi stabilirea competenţei de soluţionare se face după obiectul sau natura pricinii şi nu după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi.

Natura juridică civilă a obiectului litigiului se păstrează pe tot parcursul soluţionării cauzei, aceasta neputându-se modifica în căile de atac, în funcţie de gradul de jurisdicţie şi de stadiul procesual, astfel că Secţia I Civilă a Tribunalului Olt este competentă să judece apelurile formulate în cauză, aceasta fiind secţia competentă să judece apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în materie civilă de judecătorii deoarece în discuţie sunt norme, termene şi instituţii de drept civil care nu atrag necesitatea soluţionării cauzei de către un complet specializat din cadrul Secţiei a II a Civile de Contencios Administrativ şi Fiscal.

La data de 04.12.2020 cauza a fost înregistrată pe rolul Secţiei I Civile a Tribunalului Olt sub nr. X/311/2017*.

I. Analizând apelul declarat de apelantul-reclamant, Tribunalul reţine următoarele:

În esenţă, apelantul-reclamant este nemulţumit de cuantumul daunelor morale stabilite de judecătorie.

Acesta invocă, pe de o parte, traumele suferite nu doar de el, ci şi de ceilalţi membri ai familiei sale lărgite (soţia, fiica şi socrul).

Este adevărat că prima instanţă a evocat efectele accidentului asupra reclamantului şi a membrilor familiei sale, reţinând că impactul a fost puternic, având în vedere vârsta copilului aflat în autoturism.

Totuşi, la stabilirea cuantumului daunelor morale judecătoria s-a raportat în mod corect la gravitatea suferinţei de ordin psihic suportată de către reclamant, acesta fiind singurul care şi-a asumat calitatea de parte în proces (soţia, socrul şi fiica nefiind reclamanţi în cauză).

Pe de altă parte, împrejurarea că niciuna dintre intimatele-pârâte nu şi-a asumat culpa pentru fapta ilicită a cărei victimă a fost apelantul-reclamant nu poate constitui un criteriu în determinarea cuantumului daunelor morale, vinovăţia fiind doar una dintre condiţiile de existenţă a răspunderii civile delictuale. Indiferent de gravitatea vinovăţiei şi de atitudinea autorului faţă de consecinţele faptei sale, obligaţia de reparare a prejudiciului este integrală, iar cuantumul despăgubirii depinde exclusiv de întinderea prejudiciului.

De asemenea, tribunalul nu poate împărtăşi susţinerea apelantului-reclamant în sensul că daunele morale, pe lângă efectul compensator pentru partea vătămată, trebuie să aibă şi un rol stimulator pentru pârâte, să le determine să reacţioneze, să-şi îndeplinească toate obligaţiile legale.

Despăgubirile, în general, şi daunele morale, în special, au rolul de a repara integral prejudiciul suferit de persoana vătămată, iar nu de pedepsire a părţii responsabile pentru săvârşirea faptei ilicite.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi judecătoria, subliniind că suma de bani ce urmează a se acorda cu titlu de daune morale trebuie să aibă efecte compensatorii pentru victimă şi să nu constituie plăţi excesive pentru pârâte.

Totodată, prima instanţă a avut în vedere şi principiul potrivit căruia daunele morale, având drept finalitate compensarea suferinţelor psihice ale victimei, suferinţe care în sine nu pot fi înlăturate sau vindecate prin prestaţii băneşti, nu se pot constitui în sursă de îmbogăţire fără just temei a reclamantului.

Având în vedere prejudiciul moral suferit de către apelantul-reclamant, decurgând din traumele psihice suportate de aceasta, care i-au afectat negativ participarea la viaţă socială, comparativ cu situaţia anterioară, ţinând totodată seama de împrejurarea că acordarea de despăgubiri civile reprezentând daune morale are rolul de a da victimei o compensare pentru vătămările psihice suferite ca urmare a accidentului rutier şi pentru alterarea condiţiilor sale de viaţă, ulterior momentului când a avut loc accidentul, suma de 2000 lei, stabilită de judecătorie, apare ca fiind adecvată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 480 alin. 1 c.p.c., tribunalul va respinge apelul declarat de apelantul-reclamant, ca nefondat.

II. Analizând apelul declarat de apelanta-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., Tribunalul reţine următoarele:

În esenţă, apelanta-pârâtă invocă lipsa dovezilor privind existenţa elementelor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

În sensul inexistenţei faptei ilicite, apelanta-pârâtă CNAIR a susţinut că şi-a îndeplinit obligaţiile de administrator de drumuri naţionale, drumul fiind semnalizat în mod corespunzător.

În timp ce aceasta nu a propus nicio dovadă în apărare, din declaraţiile martorului M M, audiat la propunerea intimatului-reclamant, rezultă că la data de 30.12.2016, în zona în care s-a produs evenimentul rutier (DN X C, din direcţia P-S) nu erau montate nici garduri de siguranţă, nici parapeţi, nici indicatoare rutiere care să semnalizeze pericolul animalelor sălbatice.

Conform art. 2 alin. 3 din OG nr. 43/1997 indicatoarele de semnalizare rutieră şi alte dotări pentru siguranţa circulaţiei fac parte integrantă din drum. Iar art. 191 din OG 43/1997 prevede că administratorul drumului, în speţă apelanta-pârâtă, are, inter alia, obligaţia să desfăşoare ansamblul activităţilor curente de reparare, administrare şi exploatare a drumurilor naţionale, în scopul desfăşurării traficului rutier în condiţii de siguranţă a circulaţiei, inclusiv activităţi de siguranţa circulaţiei rutiere, activităţi de semnalizare a traficului rutier, precum şi alte activităţi de administrare a infrastructurii rutiere stabilite prin lege.

Prin urmare, prima condiţie pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie este îndeplinită, întocmai cum a reţinut judecătoria.

Sub aspectul producerii prejudiciului, apelanta-pârâtă este nemulţumită de administrarea de către intimatul-reclamant doar a probei cu înscrisuri (facturi şi un deviz). Susţine că pentru ca un înscris sub semnătură privată să facă proba împotriva unei persoane este necesar ca acesta să fie semnat sau recunoscut de partea căreia i se opune, potrivit art. 1176 cod civil. În caz contrar, s-ar da posibilitatea oricărei persoane să îşi constituie singură probele necesare pentru a obliga o alta persoană la plata unor sume de bani.

Legea care guvernează condiţiile de admisibilitate şi puterea probelor preconstituite este cea în vigoare la data săvârşirii faptelor juridice care fac obiectul probaţiunii (art. 26 C.p.c.). Cum accidentul rutier a avut loc la data de 30.12.2016 (ulterior intrării în vigoare a noilor coduri civil şi de procedură civilă), în speţă nu sunt aplicabile prevederile Codului civil din 1864 (invocate de apelantă) privitoare la puterea probatorie a înscrisurilor sub semnătură privată, ci cele ale art. 301 Cp.c., conform cărora contestarea scrierii sau semnăturii poate fi făcută la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancţiunea decăderii.

Apelanta-pârâtă nu a contestat expres (şi motivat) înscrisurile depuse de intimatul-reclamant, iar unele dintre acestea (de exemplu, autorizaţia de reparaţii, procesul-verbal de constatare, întocmite de organul de poliţie), nu ar fi putut fi contestate decât prin înscrierea în fals, astfel încât înscrisurile sunt considerate a fi recunoscute.

De altfel, invocarea în abstract a unor dispoziţii legale, în lipsa oricărei solicitări exprese şi a unei motivări în fapt a cererii nu obligă judecătorul la oferirea unui răspuns specific.

Prin urmare, în mod temeinic judecătoria a reţinut prejudiciul material reprezentând contravaloarea reparaţiilor ca fiind dovedit prin factura, bonurile fiscale şi chitanţele care se coroborează cu autorizaţia de reparaţii, procesul-verbal de constatare, înscrisuri depuse la dosar de către intimatul-reclamant.

Cu privire la stabilirea existenței şi a cuantumului prejudiciului moral, tribunalul s-a pronunţat cu ocazia analizării apelului declarat de apelantul-reclamant.

Critica apelantei în sensul că prima instanţă ar fi interpretat eronat probele sub aspectul demonstrării raportului de cauzalitate este, în fapt, nemotivată. Astfel, apelanta arată că legătura de cauzalitate trebuie să se fundamenteze pe stabilirea tuturor faptelor şi evenimentelor care au precedat avarierea autovehiculului, ceea ce, în prezenta cauză nu s-ar fi verificat, fără a menţiona, în concret împrejurările de fapt care au făcut obiect al probelor propuse de părţi şi administrate de instanţă şi care nu se regăsesc în considerentele sentinţei apelate.

Este adevărat că prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe apelanta-pârâtă a susţinut că pentru stabilirea legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu se impune efectuarea unei expertize, însă această alegaţie nu a fost reiterată prin cererea de apel.

Chiar dacă s-ar admite că susţinerea respectivă ar fi prevăzută implicit prin motivele de apel, este nefondată, întrucât proba cu expertiză pentru stabilirea raportului de cauzalitate (prin care apelanta-pârâtă urmărea să probeze că avariile s-au produs din cauze pentru care nu era ţinută să răspundă) nu a fost propusă de niciuna dintre părţi (în mod special trebuia propusă de apelantă, care susţinea ipoteza unor cauze exoneratorii de răspundere). Părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii (art. 254 alin. 6 C.p.c.).

În speţă, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu a fost corect reţinut de către judecătorie, având în vedere ansamblul materialului probator administrat.

Acest raport cauzal nu este unul direct, ci mediat, în sensul că omisiunea apelantei-pârâte de a-şi îndeplini obligaţiile în vederea asigurării siguranţei circulaţiei pe drumul naţional (prin montarea de indicatoare de avertizare a pericolului reprezentat de animalele sălbatice, montarea parapeţilor sau gardurilor de siguranţă) a permis pătrunderea pe carosabil a porcului mistreţ, care a provocat avarierea autoturismului deţinut de intimatul-reclamant.

În fine, vinovăţia apelantei-pârâte a fost, de asemenea, dovedită, în condiţiile în care culpa cea mai uşoară atrage răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie (art. 1357 alin. 2 C.civ.).

În speţă, culpa apelantei-pârâte constă în aceea că deşi avea obligaţia de a instala cel puţin indicatoare de avertizare a pericolului reprezentat de animale sălbatice întrucât drumul naţional X C delimitează Fondul de vânătoare nr. X – D B, astfel cum rezultă din fişa fondului de vânătoare (f. 44), a rămas în pasivitate, „socotind fără temei” (art. 16 alin. 4 C.pen.) că rezultatul (pătrunderea animalelor sălbatice pe carosabil şi perturbarea siguranţei circulaţiei pe drumul naţional) nu se va produce.

Apelanta-pârâtă s-a apărat invocând două cauze care înlătură vinovăţia: cazul fortuit şi fapta imputabilă unui terţ pentru care nu este ţinută să răspundă (răspunderea gestionarului fondului de vânătoare, respectiv intimata-pârâtă AJVPS A).

Referitor la  cazul fortuit, apelanta-pârâtă a reiterat în apel că existenţa pe carosabil a unui animal are un caracter imprevizibil, astfel încât nu avea cum sa anticipeze apariţia acestuia decât in mod ipotetic.

Cazul fortuit este o împrejurare exterioară, independentă de autor, imprevizibilă şi invincibilă pentru autor. Or, având în vedere învecinarea DN 65 – L C cu Fondul de vânătoare nr. X – D B, nu se poate susţine în mod valabil că apelanta-pârâtă, în calitate de administrator al drumului, s-ar fi aflat în imposibilitate de a prevedea migrarea animalelor sălbatice pe carosabil. Dimpotrivă, o asemenea deplasare era nu doar posibilă, ci chiar probabilă în condiţiile lipsei oricărei îngrădiri a faunei cinegetice din fondul cinegetic nr. X (D B).

Cât priveşte incidenţa cazului faptei imputabile a unui terţ pentru care apelanta-pârâtă nu este ţinută să răspundă (gestionarul fondului de vânătoare, respectiv intimata-pârâtă AJVPS A), tribunalul apreciază că o asemenea împrejurare ar fi de natură să constituie cauză exoneratoare de răspundere pentru apelanta-intimată doar în situaţia în care ar întruni caracteristicile forţei majore (absolut imprevizibilă şi invincibilă) în raport cu fapta apelantei-pârâte. În caz contrar, dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă (art. 1370 C.civ.).

Cum, în speţă, atât intimatul-reclamant, cât şi apelanta-pârâtă au susţinut răspunderea intimatei-pârâte AJVPS A în temeiul art. 1375 şi urm. C.civ. (răspunderea pentru animale), iar o asemenea răspundere nu poate fi reţinută pentru pagubele cauzate de porcul mistreţ provenind dintr-un fond cinegetic neîngrădit (pentru considerentele care urmează a fi expuse în cadrul analizei apelului declarat de apelanta-pârâtă AJVPS A), rezultă că şi această apărare a apelantei-pârâte este nefondată.

Prin urmare, fiind dovedite elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în mod corect judecătoria a admis acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta CNAIR SA.

În fine, apelanta-pârâtă a contestat soluţia de obligare la plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, a solicitat să fie cenzurat onorariul de avocat.

Se observă că intimatul-reclamant a efectuat în primă instanţă cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat (1000 lei) şi taxă de timbru (1395 lei).

Cum apelanta-pârâtă a pierdut procesul, aflându-se în culpă procesuală, se cuvine a fi obligată la cheltuieli de judecată în favoarea intimatului-reclamant.

În baza art. 453 alin. 2 C.p.c., întrucât cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, va suporta, taxa de timbru corespunzătoare pretenţiilor la care a fost obligată, respectiv 521,45 lei.

Pe de altă parte, onorariul de avocat în cuantum de 1000 lei achitat de intimatul-reclamant la judecătorie nu este vădit disproporţionat în raport de valoarea, complexitatea cauzei şi activitatea efectiv prestată de avocat pe parcursul celor doi ani de judecată în primă instanţă.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 453 alin. 1 C.p.c. coroborat cu art. 451 C.p.c., în mod temeinic apelanta-intimată a fost obligată  la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1521,45 lei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 480 alin. 1 c.p.c., tribunalul va respinge apelul declarat de apelanta-pârâtă CNAIR SA, ca nefondat.

III. Analizând apelul declarat de apelanta-pârâtă Agenţia Judeţeană a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi A, Tribunalul reţine următoarele:

Este nefondată critica apelantei cu privire la soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocata de aceasta în primă instanţă.

Astfel, potrivit art. 36 C.p.c., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Aşadar, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între pârât şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

Cum, în speţă, intimatul-reclamant a susţinut că apelanta-pârâtă este responsabilă pentru producerea unui prejudiciu, aceasta are calitate procesuală pasivă, iar existenţa sau inexistenţa obligaţiei de despăgubire în sarcina sa este o chestiune de fond.

Cel de-al doilea motiv de apel, prin care se invocă reţinerea greşită a incidenţei dispoziţiilor art. 1375 si 1377 C. Civil este, în schimb, întemeiat.

În acest sens, se observă că prin cererea modificatoare depusă la data de 22.05.2017, apelantul-reclamant și-a întemeiat acțiunea formulată în contradictoriu cu apelanta-pârâtă AJVPS A pe dispozițiile art. 1375 şi urm. C.civ., care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale.

Această formă de răspundere civilă delictuală privește animalele care sunt apropriate într-o formă oarecare și care pot fi efectiv supravegheate. În această categorie intră animalele domestice, precum și animalele sălbatice captive din grădinile zoologice, din centrele de reabilitare, din sanctuare, din circuri, menajerii, precum şi acelea din rezervaţii şi parcuri de vânătoare închise (chiar şi atunci când au scăpat din incinta acestora).

În schimb, nu se aplică în privinţa animalelor sălbatice aflate în stare de libertate, animale care fac parte din fondul cinegetic, cum este și cazul de față (respectiv porcul mistreț).

Situaţia prejudiciului cauzat de porcul mistreț provenind din Fondul de vânătoare nr. X – D B nu intră sub incidența prevederilor art. 1375 şi urm. C.civ., care instituie o prezumție de răspundere întemeiată tocmai pe faptul aproprierii efective a animalului și folosirii lui, deci al posibilității efective de a-l supraveghea şi controla.

Pentru prejudiciile cauzate de asemenea animale, răspunderea unităților care gestionează vânatul nu va putea fi angajată pe baza prezumțiilor instituite de art. 1377 C.civ., ci numai în condițiile răspunderii pentru fapta proprie, pe temeiul art. 1357 şi urm. C.civ., deci, numai dacă victima prejudiciului va face dovada directă a faptului că paguba s-a produs din cauză că gestionarul nu și-a îndeplinit îndatoririle legale care îi reveneau în gestionarea vânatului.

Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice care trăiesc în libertate va putea fi angajată numai în condițiile prevăzute de art. 1357 şi urm. C.civ care reglementează răspunderea pentru fapta proprie, precum şi în condiţiile art. 13 din Legea nr. 407/2006 a vânătorii și protecției fondului cinegetic, coroborat cu cele prevăzute de HG nr. 1679/2008 (privind modalitatea de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, precum şi obligaţiile ce revin gestionarilor fondurilor cinegetice şi proprietarilor de culturi agricole, silvice şi de animale domestice pentru prevenirea pagubelor).

Având în vedere faptul că răspunderea apelantei-pârâte AJVPS A nu poate fi atrasă în temeiul art. 1375 şi urm. C.civ., iar potrivit art. 22 alin. 5 şi 6 C.p.c., judecătorul nu poate schimba calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora intimatul-reclamant a înţeles să limiteze dezbaterile, având obligaţia să se pronunţe asupra a ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în baza art. 480 alin. 1 C.p.c., tribunalul va admite apelul declarat de apelanta pârâtă AJVPS A, va schimba în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că va respinge acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta AJVPS A, ca neîntemeiată. Pe cale de consecinţă, va înlătura obligaţia acestei pârâte de plată a daunelor materiale, daunelor morale şi cheltuielilor de judecată. Va menţine restul dispoziţiilor sentinţei civile apelate.

Data publicarii pe portal: 09.03.2020

Domenii speta

Spete similare