Acţiune în constatarea dării în plată

Acţiune în constatarea dării în plată

Din chiar contractul de credit semnat de părți rezultă că a fost acordat creditul pentru cumpărarea unui imobil, care potrivit poziționării sale într-un loc de locuințe era prezumat a avea destinație de locuință. Scopul pentru care a fost contractat împrumutul trebuia să rezulte din prevederile contractuale ori din alte probe administrate în cauză, scop ce rezultă în cauză din însuși contractul semnat de părți.

Odată ce a fost reziliat contractul de credit şi declarat scadent anticipat, iar debitorul a fost executat silit, inclusiv în ceea ce priveşte garanţia, nu se mai poate pune problema readaptării creditului la nevoile sociale ale debitorului şi la posibilităţile sale de plată.

Singura posibilitate este de a analiza dacă debitorul a fost de rea-credinţă, în sensul că avea venituri pentru a achita debitul până la momentul executării sale silite, inclusiv a executării imobiliare, ori dacă a fost de bună-credinţă în sensul că neplata ratelor creditului s-a datorat unui risc supra-adăugat, care nu a putut fi prevăzut şi suportat de debitor. 

CJUE -Andriciuc nr. 186/16

Legea nr.77/2016

Decizia CCR nr. 731/2019

Decizia civilă nr. 99/26 martie 2020

Prin hotărârea nr.5256 / 12.09.2019 a Judecătoriei Galaţi instanţa a dispus admiterea  în parte a acţiunii în constatarea stingerii obligaţiilor născute din contractul de credit nr. B0024503/28.08.2008 formulată de reclamanţi E. V. şi E. D. în contradictoriu cu  debitor B. R. SA.

A constatat transmiterea dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului reprezentat de ap. 32 din Galaţi, str. C., bloc D3 către pârâta B.R. SA.

A respins ca neîntemeiat a capătului de cerere privind acordarea de daune cominatorii.

Împotriva hotărârii mai sus arătate a fost declarat apel în termen legal de apelanta-pârâtă B.R, SA care a solicitat admiterea acestuia, modificarea în tot a hotărârii atacate şi în rejudecare respingerea acţiunii și plata cheltuielilor de judecată.

Analizând hotărârea atacată în limita criticilor formulate prin motivele de apel şi în raport de probatoriile existente la dosar, cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 466 şi următoarele C.p.civ., Tribunalul a constatat că apelul formulat este nefondat pentru considerentele ce se succed:

În fapt, la data de 28.08.2008 între Banca Românească SA şi reclamanții E V și E D s-a încheiat contractul de credit bancar nr. B0024503/2008 prin care le-a fost acordat reclamanților suma de 108.500CHF, pentru o perioadă de 420 luni, în scopul achiziționării unui bun imobil, respectiv imobilul cu care a fost garantat creditul (f.116-119 dosar fond). Având în vedere greutățile cu care s-au confruntat debitorii și faptul că au rămas în urmă cu plata ratelor, pârâta a fost de acord ca pentru ratele scadente și neachitate să împrumute debitorii în vederea achitării lor prin semnarea unor noi contracte de creditare în 2011 pentru suma de 4180CHF și 2012 pentru suma de 6751CHF (f.84-111), cea ce au îndatorat și mai mult pe debitori și au condus doar la o amânare a plăților, dar în final datoria acestora crescut.

Creditul Inițial a fost garantat cu ipotecă de rangul I asupra imobilului cumpărat cu creditul acordat, situat în Galaţi, str. C, bloc D3 dar contractele de credit ulterioare din 2011 și 2012 nu au mai fost garantate cu ipotecă.

Urmare a neîndeplinirii obligaţiilor de plată de către reclamanți, S. SaRL la data de 09.10.2014 s-a adresat executorului judecătoresc cu o cerere de executare silită în vederea recuperării creanţei de 20,883,93 euro împotriva debitorilor În cadrul acestei executări silite a intervenit la data de 29.02.2016 și pârâta B. R. SA, care a solicitat executarea silită a acelorași debitori pentru suma de 96.268,28CHF în baza contractului de credit nr. B0024503/2008.

S-a procedat la vânzarea imobilului, garanția pârâtei, la data de 15.03.2016, fiind emis actul de adjudecare la data de 14.04.2016 .

Reclamanţii au formulat notificare în temeiul art. 5 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. Notificarea a fost contestată de către bancă în dosarul nr.XXX al Judecătoriei Galați, dar acțiunea a fost respingă ca inadmisibilă considerându-se că pentru aplicarea prevederilor art. 8 al.5 din legea 77/2016 nu era necesară notificarea băncii. Soluția instanței de fond a fost menținută de instanța de apel prin respingerea căii de atac.

 Dosarul de executare silită inițială a fost închis , având în vedere că nu au găsit alte bunuri ori ale venituri ale debitorilor care să le poată executa silit. Banca apelantă a formula o nouă cerere de executare silită a debitorilor în dosarul nr. 645/2018 a BEJ T. Ș. Având în vedere că executarea silită a continuat pentru suma de 299.732,68lei, a fost formulată prezenta acțiune de stingere a obligațiilor de către bancă.

În drept, în cauză sunt incidente prevederile art. 4-11 din Legea nr. 77/2016 pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată, cât și considerentele Deciziei nr. 623/2016, Deciziei nr. 639/2016 și Decizia nr.95/2017 ambele a Curții Constituționale a României (CCR) privind inadmisibilitate introducerii direct a acțiunii în temeiul art. 8 al.5 din legea 77/2016, în lipsa notificării prealabile.

 Cu privire la îndeplinirea sau nu a condițiilor impuse de art. 4 din legea 77/2016 cumulativ cu condiţia impreviziunii, instanța reține că  trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate ale dării în plată. 

În apelul său, banca critică atât îndeplinirea condiției impuse de art. 4 al.1 lit.a și c cât și a condiţiei impreviziunii, nu şi celelalte condiţii impuse de art. 4 din legea 77/2016.

Tribunalul a reţinut calitatea de consumatori a debitorilor, deoarece au contractat un împrumut în calitate de persoane fizice pentru achiziționarea unui imobil, respectiv cumpărarea unui apartament de locuit- activitate care excede profesiei acestora din anul 2008.

Din adresa de răspuns emisă de Municipiul Galați rezultă că debitorii nu aveau în proprietate decât un singur imobil, adică cel cumpărat cu creditul acordat de pârâtă, imobil cu care a fost garantat creditul. De asemenea, din adresa comunicată executorului judecătoresc de OCPI Galați, rezultă același lucru, respectiv debitorii au în proprietate același imobil din Galați, bloc.D3.

Imobilul în litigiu a fost cumpărat de debitori ca și consumatori, ei neachiziționând imobile cu titlu de profesie.

Banca era la momentul semnării contractului de credit instituţie financiar-bancară, astfel că erau îndeplinite condiţiile impuse de lit.a al art. 4 din legea 77/2016.

Potrivit art. 4 al.1 lit.c din legea 77/2016 trebuia ca împrumutul acordat să fi fost ”contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;”

Din textul de lege mai sus citat, așa cum au susținut apelanții, se desprind două ipoteze în care un imobil de poate da în plată:

-1. Dacă creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau

-2. Dacă creditul a fost garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă.

În cauză erau îndeplinite ambele condiții, deoarece din chiar contractul de credit semnat de părți rezultă că a fost acordat creditul pentru cumpărarea unui imobil, care potrivit poziționării sale într-un loc de locuințe era prezumat a avea destinație de locuință. Scopul pentru care a fost contractat împrumutul trebuia să rezulte din prevederile contractuale ori din alte probe administrate în cauză, scop ce rezultă în cauză din însuși contractul semnat de părți.

Pentru a fi satisfăcută cea de a doua ipoteză, creditul trebuia să fie garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă. La data achiziționării creditului, destinaţia imobilului cu care a fost garantat creditul, era cea de locuinţă, așa cum s-a arătat mai sus. Ulterior, nu s-a făcut nici o dovadă că imobilul ipotecat a devenit sediul social ori punct de lucru al unei societăţii comerciale.

-2. Cu privire la impreviziune, apelanta a invocat faptul că fluctuația cursului de schimb este normală într-o economie de piaţă, că debitorii şi-au asumat obligaţia de a plăti creditul în valută, că creșterea valorii de schimb a CHF este inerentă într-o economie de piață şi că debitorii nu erau de bună credinţă, având din ce să susțină plata creditului și nefiind dovedit în cauză riscul supra-adăugat.

Instanţa a reţinut că, aşa cum rezultă şi din motivarea deciziei 623/2016 a Curţii Constituţionale, în principal părţile pot să readapteze contractul la noile realităţi economice şi în subsidiar să accepte darea în plată a imobilului.

Odată ce a fost reziliat contractul de credit şi declarat scadent anticipat, iar debitorul a fost executat silit, inclusiv în ceea ce priveşte garanţia, nu se mai poate pune problema readaptării creditului la nevoile sociale ale debitorului şi la posibilităţile sale de plată.

Singura posibilitate este de a analiza dacă debitorul a fost de rea-credinţă, în sensul că avea venituri pentru a achita debitul până la momentul executării sale silite, inclusiv a executării imobiliare, ori dacă a fost de bună-credinţă în sensul că neplata ratelor creditului s-a datorat unui risc supra-adăugat, care nu a putut fi prevăzut şi suportat de debitor. 

Reclamanții au dovedit că erau în imposibilitate de a-și achita creditul ca urmare a creșterii cursului de schimb valutar, a diminuării veniturilor salariale primite, cât și a nevoii de a acoperi cheltuielile de întreținere lunare.

Din verificările efectuate de executorul judecătoresc în dosarul de executare silită nr. 7405/2014 a rezultat că debitorii nu aveau venituri, aveau conturi deschise la bancă, dar în acestea sumelor erau modice. Nici pe parcursul derulării executării silite executorul judecătoresc nu a identificat, în afară de imobilul garanția băncii, alte bunuri ori venituri care să fie în stare a acoperi datoriile către pârâtă.

Nici pe parcursul derulării contractului de credit debitorii nu au avut posibilitatea reală de achitare a ratelor, motiv pentru care s-au adresat cu cereri către bancă în vederea găsirii unei soluții viabile de plată a creditului, în condițiile unor venituri reduse. În urma analizării dovezilor prezentate de reclamanți banca a fost de acord atât în anul 2011, cât și în anul 2012 cu o amânare la plata ratelor creditului, oferindu-le în schimb alte două contracte de credit pentru acoperirea dobânzilor ce urmau să curgă în perioada de amânare a plății ratelor. Această modalitate de păsuire a debitorilor, coroborată cu lipsa unor venituri care să susțină financiar nevoile minime de trai ale acestora, au dus în final la rezilierea contractului și executarea silită a debitorilor.

În aceste condiții, reclamanții au dovedit că nu au fost de rea-credință, ci au încercat să  continue contractul și să-și achite ratele. Astfel, cererea reclamanților de dare în plată nu a venit ca o oportunitate financiară pentru aceștia în anul 2016, ci ca o măsură de protecție, în sensul că au acceptat să-și piardă inclusiv locuința pentru a putea să își ducă traiul zilnic, în condițiile în care vânzarea silită a imobilului l-a pus în situația de a nu avea unde locui.

În ce priveşte impreviziunea, instanţa a reţinut că fluctuaţia monezii CHF în raport cu RON era inerentă unei vieţi economice şi nu depindea de voinţa vreuneia dintre părţi. Această fluctuaţie în sine nu constituie un motiv de a se aprecia că a intervenit impreviziunea așa cum susține apelanta, decât dacă variația este mare, încât părțile nu au putut să o previzioneze la data semnării contractului.

Așa cum a reținut și instanța de fond, în situația de față, creșterea cursului de schimb se încadrează într-o creştere a costurilor contractului pentru debitori, dar într-o marjă peste un nivel rezonabil, marjă pe care nu o putea percepe debitorii în raport de fluctuaţia monezii CHF cu 2-3 ani anteriori contractării.

Prin nivel rezonabil al creșterii cursului de schimb, instanța a înțeles un nivel de 20%, nivel stabilit de OUG 52/2016, prin care a fost transpunerea în legislaţia naţională Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului.  Așa cum a fost reținută și în decizia CCR nr. 731/2019, doar atingerea unui nivel crescut al ratei de schimb nu era singură de natură a conduce la concluzia incidenței impreviziunii, decât dacă ea durează în timp și produce un dezechilibru contractual privind obligațiile părților.

Gradul de îndatorare în anul 2014 era mare, iar veniturile relativ modeste la acel moment ale reclamantului și ale soției, au condus la imposibilitatea achitării creditului. Astfel, ceea ce reprezintă un supra–risc adăugat unui risc obişnuit a contractului este tocmai această creștere a ratei de schimb, care a rămas una mare în timp (o creștere de peste 80% a nivelului prețului real al ratei lunare) şi implicit a condus la costuri totale mari ale contractului.  La acestea s-au adăugat creşterea cheltuielilor pentru întreținerea lunară, coroborat cu o scădere a veniturilor reclamanților, ceea ce a condus la o  sarcină oneroasă supraadăugată pentru debitori. Aceasta a dus la imposibilitatea reclamanților de a plăti la un moment dat ratele, dovadă și eșalonările repetate agreate chiar de bancă.

În aceste condiţii, instanţa a reţinut că o creştere a cursului de schimb valutar, suprapus cu o creştere a nivelului de cheltuieli pentru asigurarea unor condiţii minime de trai, cu o durată mare în timp, cu o scădere a veniturilor reclamanților, toate au condus la un supra-risc pentru debitori, risc pe care nu îl puteau gestiona debitorii şi nici nu l-au putut previziona la momentul încheierii contractului de credit.

Banca a susținut că acest risc a fost unul asumat de debitor, ceea ce nu este un fapt real, deoarece pentru a putea fi asumată clauza de risc valutar, conform cauzei CJUE -Andriciuc nr. 186/16, banca trebuia să facă dovada că a informat corespunzător consumatorul supra riscurilor la care se expunea cu privire la volatilitatea monedei în care s-a acordat creditul, fapt neprobat în cauză. Banca ar fi trebuit să prezinte debitorului ce presupunea creşterea cu 20%, 50% sau chiar 100% a valorii cursului de schimb. Dacă debitorul era informat despre fluctuaţia monedei Euro în simularea prezentată de bancă, abia atunci putea să se reţine că alegerea creditului într-o valută străină, alta decât cea în care îşi obținea veniturile a fost consfințită de consumator, iar acesta şi-a sumat riscurile devalorizării RON.

 În consecință, instanța a constatat că sunt întrunite cumulativ condițiile pentru aplicarea legii 77/2016 privind darea în plată. Datorită modul de derulare a executării silite și a momentului la care a intervenit notificarea dării în plată (2016), în cauză a intervenit stingerea obligațiilor de plată datorate de debitori către bancă doar cu privire la contractul de credit nr. B0024503/2008, respectiv contractul inițial. Celelalte două contracte de credit din anul 2011 pentru suma de 4180CHF și din anul 2012 pentru suma de 6751CHF ,în măsura în care nu au fost garantate cu același bun imobil ce a reprezentat garanția contractului de credit inițial din anul 2008 (cel puțin la dosar nu s-au depus dovezi în acest sens), ar pot fi puse în executare silită, darea în plată neoperând cu privire la acestea.

Soluția instanței de fond privind admiterea cererii reclamanților de stingere a obligațiilor de plată este una corectă, dar că ea operează doar cu privire la creditul inițial pentru care ar fi putut interveni constatarea transmiterii dreptului de proprietate a imobilului garanția băncii, imobil care a fost deja executat silit.

A apreciat că apelul este nefondat, iar acțiunea reclamanților este una fondată, îndeplinind condițiile impuse de art. 8 al.5 coroborat cu art. 4 din legea 77/2016, cât și cu condiția impreviziunii impuse de decizia CCR nr. 623/2016.

Domenii speta

Spete similare