Acţiune în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea 554/2004. Admisibilitate.

Acţiune în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea 554/2004. Admisibilitate.

Aplicabilitatea art. 19 din Legea 554/2004 se rezumă la cazurile expres prevăzute de lege, respectiv la anularea actului administrativ, neputând fi extinsă la alte situații, respectiv sancționarea refuzului nejustificat sau a celorlalte forme asimilate actului administrativ.

Astfel, cererea de acordare a despăgubirilor morale, în alte situații decât cele prevăzute în mod expres de art. 18 şi 19 din Legea 554/2004 nu poate fi formulată în acest cadru procesual, respectiv printr-o acțiune în contencios administrativ, o astfel de acțiune neîncadrându-se în rigorile impuse de această procedură.

Izvorul despăgubirilor morale solicitate de recurenta reclamantă îl reprezintă punerea în executare cu întârziere a hotărârii judecătoreşti prin care a fost sancţionat refuzul autorităţii, aspect care se circumscrie fazei de executare a hotărârii şi excede în mod evident cadrului definit de art. 19 din Legea 554/2004. Singurele despăgubiri admisibile sunt cele prevăzute de ar. 24, aşa cum s-a arătat mai sus.

Această situaţie este diferită de cea în care, odată cu solicitarea de sancţionare a refuzului nejustificat, conform art. 8 alin. 1, se solicită şi daune morale, generate de acest refuz, caz care se circumscrie cadrului definit de art. 18 alin. 3 din Legea 554/2004.

Secţia de contencios administrativ şi fiscal - Decizia nr. 488/2019

1. Soluția instanței de fond

Prin Sentinţa nr. 837/2018 pronunţată de Tribunalul Sibiu a fost admisă în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S. în contradictoriu cu pârâta CJAS S. şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 5.000  lei, reprezentând daune morale, fiind respinse celelalte cereri.

Prin aceeași sentință s-a constatat că reclamanta renunţă la judecata petitului privind aplicarea conducătorului pârâtei sau persoanei obligate, a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere.

De asemenea, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 420,06 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi contravaloare transport.

2. Recursurile declarate în cauză

2.1 Recursul declarat de reclamanta S.

Împotriva Sentinţei nr. 837/2018 pronunţată de Tribunalul Sibiu a declarat recurs reclamanta S., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei atacate iar după rejudecare, modificarea în parte a hotărârii instanţei de fond în sensul admiterii în întregime a pretenţiilor, cu titlu de daune materiale și morale și obligarea intimatei pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată, atât cele din fond cât și din recurs.

Consideră soluţia instanţei de fond ca netemeinică, având in vedere probatoriul administrat, precum și poziţia procesuală exprimată de pârâtă, în sensul necontestării sumelor solicitate cu titlu de daune materiale.

Menţionează faptul că în octombrie 2015, în termenul legal, a formulat plângerea prealabila obligatorie în materia contenciosului administrativ împotriva deciziilor de impunere nr…/31.05.2012, …/31.05.2012 precum si a deciziei nr…/31.05.2012 referitoare la obligaţiile de plata accesorii si anexa la decizia …/31.05.2012.

Întrucât parata nu a înțeles sa soluţioneze aceasta cerere, a fost nevoita sa înregistreze o acţiune având ca obiect anularea deciziilor, în dosarul nr…/…/2016. Acesta a fost soluţionat prin admiterea in parte a acţiunii, in sensul obligării paratei sa soluţioneze plângerea prealabila, soluţie menţinută si in recurs, si respingerea ca prematur formulat a petitului de anulare a deciziilor.

După pronunţarea deciziei de recurs, din ianuarie 2017, comunicată abia în luna octombrie 2018, a încercat punerea in executare a sentinței pronunțate de instanța de fond însă nu a putut obține titlu executoriu, respectiv legalizarea hotărârii întrucât decizia data in recurs nu a fost motivata pana în octombrie 2018.

Cu toate acestea, având în vedere faptul ca doar reclamanta a formulat recurs, parata avea obligația de a pune in executarea sentinţa pronunțată în dosarul nr…/…/2016.

Dat fiind faptul ca se refuza executarea sentinței pronunțate în acest dosar, și pentru a evita intervenirea termenului de prescripție in ceea ce privește anularea deciziilor, a formulat o noua acțiune având ca obiect anularea deciziilor de impunere mai sus arătate in dosar nr…/…/2017.

Prin sentința pronunțată în acest dosar si menținută în recursul formulat de reclamantă, a fost respinsa acțiunea formulata ca inadmisibilă întrucât pârâta refuză în continuare să soluționeze plângerea prealabilă.

Toate aceste demersuri legale și proceduri contencioase, realizate din culpa pârâtei, i-au adus prejudicii materiale, a suportat cheltuieli, dovedite prin înscrisurile depuse la dosar, cu transport, taxe de timbru si a pierdut un beneficiu constând în venituri nerealizate. Acest prejudiciu l-a dovedit și cuantificat la suma totala de 2.500 lei.

Instanța de fond a reținut în mod corect și justificat culpa pârâtei-intimate în producerea acestor prejudicii, atât cele materiale cât și morale. Cu toate acestea a respins cererea privind obligarea la daune materiale motivarea fiind în sensul că: ” fiind în parte nedovedite, respectiv taxe si comisioane”, cu toate ca la dosar sunt copii după taxele de timbru achitate în cele două dosare, cât și extrase de cont din care rezultă comisioanele.

În ceea ce privește beneficiul nerealizat si cheltuielile de transport, dovedite cu înscrisuri si necontestate de parata, consideră ca în mod greșit au fost respinse pe considerentul ca ar fi putut fi solicitate în fața instanțelor ce au judecat cele doua dosare, respectiv …/…/2016 si …/…/2017.

Legea permite ca aceste cheltuieli sa fie solicitate pe cale separata, atât taxele de timbru cât și alte cheltuielile ce au fost suportate ca urmare a desfășurării acestor procese.

Sunt prejudicii care le-a suferit din culpa pârâtei și care au fost justificate cu înscrisurile depuse la dosar.

Cu privire la evaluarea prejudiciului și aplicarea principiului reparării lui integrale, recurenta face trimitere la dispozițiile art. 1385 alin. (3) noul Cod Civil.

Arată că în desfășurarea operației de stabilire a întinderii prejudiciului care trebuie reparat, este necesar să se aibă în vedere cele două elemente cunoscute care intră în alcătuirea lui: pierderea efectiv suferita (damnum emergens) si câştigul sau beneficiul nerealizat (lucrum cessans), pe care victima l-ar fi putut obţine in condiţii obişnuite, dar nu l-a obținut din cauza faptei sau faptului prejudiciabil.

Nu exista nici o altă cale legală de rezolvare a obiectului acțiunilor formulate in cele doua dosare, fiind astfel obligata de termenele legale ce prevăd prescripţia dreptului la acţiune, respectiv prescripţia dreptului de a cere executarea unor hotărâri, să realizeze demersurile ce i-au adus atât prejudicii materiale cât si morale.

În ceea ce privește daunele morale, apreciază ca în mod nefondat instanța de fond a diminuat cuantumul despăgubirilor solicitate.

Faptul ca a fost obligată să se judece în peste 10 dosare de executare silita ce au avut ca baza acele decizii de impunere, precum si cele doua dosare in care a solicitat anularea acelor decizii, i-a creat un prejudiciu atât psihic, prin stresul continuu la care a fost supusa în aceasta perioada, cat si o afectare a imaginii si a modului în care este văzută de oamenii cu care lucrează și în societate. Având în vedere profesia pe care o exercită, cea de avocat, în care esențială este conduita și profesionalismul față de clienți și instituții, precum si faptul ca timp de aproape 5 ani s-a aflat în situația în care a fost nevoită să se apare în mai mult de zece litigii cu acelaşi obiect, contestaţie la executare, s-a produs un efect negativ asupra modului in care este perceputa si judecata de oamenii din oraş.

Mai mult decât atât, si in prezent este parte în al treilea dosar în care solicită anularea acestor decizii, dat fiind faptul că pârâta nu a respectat dispoziţiile imperative legale de a emite o decizie de soluţionare a plângerii prealabile, în condiţiile legii, și nu doar o adresă, respectiv un răspuns la aceasta.

În legătură cu natura daunelor morale, așa cum se desprinde din literatura juridică și din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existenta lor este evidenta, de regula nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală  fiind extranee realităţilor materiale și întinderea ei nu poate fi determinata decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar si nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanţei în cunoaşterea sufletului uman și a reacţiilor sale.

În ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficienta, urmând ca prejudiciul si raportul de cauzalitate sa fie prezumate, instanţele urmând sa deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenta a faptei ilicite de natura sa producă un asemenea prejudiciu, prin care fost deteriorata buna reputaţie a reclamantei - persoana publica, cu o anumita notorietate si care se bucură de un anumit prestigiu.

În drept recurenta invocă dispozițiile art. 483 si urm. , art. 453 NCPC, art. 20 Legea 554/2004.

2.1 Recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate S.

Împotriva Sentinţei nr. 837/2018 pronunţată de Tribunalul Sibiu a declarat recurs și pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate S., prin care a solicitat admiterea acestuia cu exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că sentința a fost  pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod de procedura civila.

Recurenta pârâtă consideră ca instanța de judecată a interpretat greșit dispozițiile legale ale Legii nr. 554/2004 si astfel a dispus plata către reclamanta a sumei de 5000 lei - daune morale.

Arată că reclamanta și-a respectat obligaţia legala de a declara veniturile realizate din desfășurarea activităților independente, în vederea stabilirii și achitării contribuţiei datorate Fondului National Unic de Asigurări de Sănătate (FNUASS), motiv pentru care CJAS S. a procedat la emiterea deciziilor de impunere nr…/31.05.2012, …/31.05.2012 și …/31.05.2012, care privesc contribuţiile datorate de aceasta raportat la veniturile realizate din desfășurarea activităţilor independente, așa cum rezultă din actul de impunere atacat, emis în baza Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

Raportat la cele menționate în Decizia RIL nr.10/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, instituţia pârâtă a procedat la comunicarea prin afişare abia după îndeplinirea procedurii de comunicare a acesteia prin poştă, cu aviz de primire. Astfel, s-a procedat la publicarea Anunţului colectiv pentru comunicarea prin publicitate a debitorilor urmăriţi de CAS S.  nr…/16.07.2012.

Faptul ca localitatea M. este o localitate mică iar reclamanta a fost nevoită să se apare în mai multe litigii având acelaşi obiect de activitate, nu are nicio relevanță asupra încuviinţării unor daune morale în valoare atât de mare. Consideră ca reclamanta și-a practicat profesia iar dacă a considerat ca nu este vinovată putea să se adreseze la CAS S. pentru a lamuri situaţia. Or, așa cum se poate observa, nici măcar una dintre contestaţii nu este adresata în mod direct instituţiei pârâte ci Administrației fiscale de care aparţine.

Potrivit disp. art. 1357 - art. 1359 Cod civil, persoana care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru cea mai uşoară culpă. Totodată, “autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv.”

Rezultă aşadar ca pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală este necesar a fi întrunite mai multe elemente, şi anume: prejudiciul, o faptă ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

În cauza de faţă reclamanta nu a reuşit să facă dovada elementelor răspunderii civile delictuale, în privinţa prejudiciului şi raportului de cauzalitate. Astfel reclamanta a dovedit prin prezenta acţiune ca răspunsul instituţiei pârâte referitor la contestaţia acesteia a fost emis in data de 05.07.2018, însă nu a făcut dovada unui prejudiciu efectiv suferit, respectiv că i s-au produs daune morale şi materiale.

În privinţa daunelor materiale, reclamanta nu a făcut dovada unui prejudiciu concret, respectiv o valoare bănească a daunelor materiale si astfel consideră ca instanţa de judecata nu poate stabili despăgubiri pe baza unor presupuneri. Consideră ca nu se poate trage concluzia ca, în lipsa soluţionării contestaţiei reclamantei, aceasta a suferit un prejudiciu de o anumită valoare. Prejudiciu trebuie să fie cert atât ca existenţă cât şi ca întindere. Daca incertitudinea priveşte întinderea prejudiciului, obiectul creanţei in despăgubire nu poate fi stabilit.

Reclamanta nu a făcut dovada că a suferit în cauză vreun prejudiciu de această natură. În lipsa existenţei unui prejudiciu nu mai poate fi pusă în discuţie existenţa raportului de cauzalitate.

În drept recurenta face trimitere la dispozițiile din Noul Cod de procedura civilă și Legea nr. 554/2004.

3. Poziția intimatei Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate S.

Intimata Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate S. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă cu exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

În expunerea poziției sale procesuale, intimata arată că în mod corect instanţa de fond a înțeles să respingă cererea privind obligarea instituţiei pârâte la plata daunelor materiale deoarece pentru ca „prejudiciul să fie susceptibil de reparare, acesta trebuie să fie printre altele, cert. Dacă incertitudinea priveşte întinderea prejudiciului, obiectul creanţei în despăgubire nu poate fi stabilit”.

În privinţa daunelor materiale, reclamanta nu a făcut dovada unui prejudiciu concret, respective o valoare băneasca a daunelor materiale si astfel consideră ca instanţa de judecata nu poate stabili despăgubiri pe baza unor presupuneri. Consideră ca nu se poate trage concluzia ca în lipsa soluţionării contestaţiei recurentei, aceasta a suferit un prejudiciu de o anumită valoare. Prejudiciul trebuie să fie cert atât ca existenţă cât şi ca întindere. Daca incertitudinea priveşte întinderea prejudiciului, obiectul creanţei in despăgubire nu poate fi stabilit.

Toate cheltuielile materiale pretinse de recurenta S. compuse din cheltuieli de transport, taxe de timbru precum şi beneficiul nerealizat, puteau fi cerute de aceasta în cadrul celor două dosare (…/…/2016 şi …/…/2017) avute împotriva instituţiei pârâte şi chiar au şi fost cerute, dar prin sentinţele rămase definitive pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia acestea au fost respinse, ca de altfel şi acţiunile în sine.

Astfel, legea permite ca aceste cheltuieli materiale să fie solicitate şi pe cale separată atâta timp cât s-ar fi obţinut o soluţie de admitere în favoarea dnei. S., în cadrul acelor dosare.

În privinţa daunelor morale consideră ca instanţa de judecata a interpretat greşit dispoziţiile legale ale Legii nr. 554/2004 și astfel a dispus plata către reclamantă a sumei de 5000 lei - daune morale. Faptul ca localitatea M.  este o localitate mică  iar reclamanta a fost nevoita să se apere în mai multe litigii având acelaşi obiect de activitate, nu are nicio relevanță asupra încuviinţării unor daune morale în valoare atât de mare. Tocmai, consideră ca reclamanta nu a făcut altceva decât faptul că si-a practicat profesia de avocat.

În nici un moment aceasta nu şi-a arătat intenţia de a se prezenta la CAS S. pentru a lămuri situaţia. Mai mult decât atât se poate observa că nici măcar una dintre contestaţiile nu este adresata în mod direct instituţiei pârâte ci Administrației fiscale de care aparţine.

Consideră că dacă recurenta reclamantă ar fi dorit cu adevărat să nu se fi produs un efect negativ asupra modului în care este percepută şi judecată de oamenii din oraş sau că ar fi dorit cu adevărat să nu i se fi creat un „prejudiciu psihic prin stresul continuu la care a fost supusă în această perioadă”, ar fi putut să se prezinte la instituţia pârâtă sau măcar să i se adreseze în scris, pentru lămurirea situaţiei sau pentru a încerca să găsească împreună o cale de mijloc favorabilă atât acesteia cât şi instituţiei pârâte.

În drept: Noul Cod de procedura civila, Legea nr. 554/2004

4. Soluția instanței de control judiciar

Analizând recursurile formulate, din prisma motivelor invocate, Curtea constată următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta S., Curtea îl apreciază ca fiind nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cu titlu prealabil, Curtea reține faptul că recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege în art. 488 noul cod de procedură civilă, din modul de redactare a cererii recurs, criticile formulate de reclamantă putând fi încadrate  în motivul casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă,  care vizează situația în care hotărârea a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Având în vedere starea de fapt reținută în cauză, Curtea constată că soluția primei instanțe, sub aspectele criticate de reclamantă, este legală, normele de drept material fiind corect interpretate de instanța de fond.

O primă critică a reclamantei privește soluția instanței de fond de respingere a cererii privind obligarea pârâtei la plata de daune materiale, dune cuantificate la suma de 2.500 lei.

În ceea ce privește daunele materiale solicitate, Curtea reține că acestea reprezintă cheltuielile efectuate de reclamantă în cele două dosare în care au fost contestate deciziile de impunere nr…/31.05.2012, …/31.05.2012 și …/31.05.2012, respectiv dosarul nr. …/…/2016 și …/…/2017. Aceste cheltuieli reprezintă, așa cum a detaliat reclamanta (dosarul de fond), cheltuieli de transport pentru a fi prezentă la termenele de judecată, taxe de timbru și beneficiul nerealizat.

Din modul în care reclamanta a precizat în ce constă daunele materiale solicitate, Curtea constată că, în fapt acestea reprezintă cheltuieli de judecată, cheltuieli pretins a fi efectuate cu ocazia judecării dosarelor nr. …/…/2016 și …/…/2017.

Astfel, conform art. 451 alin. 1 C.pr.civ. „cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului”.

Așadar reprezintă cheltuieli de judecată, toate cheltuielile, respectiv pierderile ocazionate de desfășurarea procesului.

Prin urmare, pentru recuperarea acestei sume solicitate cu titlu de daune materiale, în fapt cheltuieli de judecată, reclamanta avea posibilitatea de a formula o acțiune separată pe calea dreptului comun, aceste cheltuieli neputând fi solicitate în baza legii contenciosului administrativ, mai exact în temeiul art. 19 din acest act normativ.

În acest sens sunt și cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Decizie 59/2017, pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte a statuat că „75. O a doua observație este aceea că, atât sub reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, cât și sub cea a actualului cod, literatura de specialitate și jurisprudența au fost unanime în a accepta posibilitatea pentru cel care câștigă procesul - și care, din varii motive, fie nu solicită cheltuielile de judecată prilejuite de susținerea acestuia în chiar cursul procesului ori, deși le solicită, instanța omite să se pronunțe asupra lor - de a le recupera pe calea unei acțiuni separate și autonome față de litigiul care le-a generat, acțiune ce poate fi formulată în termenul general de prescripție de 3 ani de la soluționarea definitivă a acestuia.

76. Doctrina a subliniat caracterul autonom al unei astfel de acțiuni, menționând că, în toate situațiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acțiune separată, aceasta se înfățișează ca o cerere având caracter principal, iar temeiul acțiunii îl constituie culpa procesuală decurgând din pierderea procesului, respectiv că, indiferent de natura procesului în care au fost făcute cheltuielile respective (civil, comercial, litigiu de muncă etc.), procesul care are ca obiect numai acordarea cheltuielilor de judecată este un proces civil, distinct, așa încât cererea se judecă în primă instanță de judecătorie sau, după caz, de tribunal, în funcție de criteriul valoric. De asemenea, s-a arătat că în cazul cererilor de acordare a cheltuielilor pe cale separată vor fi urmate regulile de competență de drept comun, pretenția nemaiputând fi considerată accesorie, pentru ca, prin efectul prorogării de competență, să fie în căderea instanței învestite cu judecata litigiului principal.

77. Prin urmare, este firesc ca o astfel de cerere, care capătă autonomie în raport cu litigiul ce a generat cheltuielile respective, să fie văzută și tratată ca una cu individualitate proprie, care stă la baza declanșării unui litigiu independent de cel inițial, care generează propriile cheltuieli și care se supune regulilor generale de judecată, inclusiv a acelora reglementate în cuprinsul dispozițiilor art. 451-455 din Codul de procedură civilă.

 78. De altfel, recunoașterea posibilității recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată și caracterul autonom al unor astfel de litigii (în raport cu acelea care le-au generat) au constituit situația premisă a dezlegării regăsite în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că în acest caz este vorba despre cereri principale supuse taxei judiciare de timbru, care se calculează la valoarea pretențiilor deduse judecății, chiar dacă cererile care au format obiectul litigiului din care aceste cheltuieli provin au fost scutite de la plata taxelor judiciare de timbru.

79. Or, posibilitatea recunoscută ca fiind legală nu constituie altceva decât un drept, iar cel ce pune în practică o posibilitate legală ori care exercită un drept - așa cum este cazul reclamantului care solicită recuperarea, pe calea unei acțiuni separate, a cheltuielilor de judecată determinate de susținerea unui proces definitiv câștigat - nu poate fi considerat în culpă.80. Reclamantului din astfel de acțiuni nu i se poate reproșa opțiunea recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată dintr-un litigiu anterior, după cum el nu poate fi considerat culpabil pentru valorificarea acestei posibilități legale și nici nu poate fi prezumat de plano că exercită un abuz procesual manifestându-se în acest sens”.

Este adevărat faptul că dispozițiile art. 18 alin. 1 și 3 din Legea 554/2004 coroborat cu art. 19 din același act normativ conferă posibilitatea instanței de contencios administrativ de a acorda despăgubiri reclamantului pentru daunele materiale și morale suferite, dar așa cum rezultă din dispozițiile acestor texte de lege, daunele materiale trebuie să fie cauzate de actul administrativ atacat, respectiv de  faptul că autoritatea publică nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege. Or, în prezenta cauză, sumele solicitate de reclamantă cu titlu de daune materiale nu se circumscriu daunelor la care se referă art. 18 alin. 3 din Legea 554/2004, fiind cheltuieli de judecată generate de cele două litigii promovate de reclamantă pentru anularea deciziilor de impunere nr…/31.05.2012, nr. …/31.05.2012 și nr…/31.05.2012.

În aceste condiții, pretențiile reclamantei nu pot fi valorificate în acest cadru procesual, astfel că cererea sa privind obligarea la plata de daune materiale a fost în mod corect respinsă de instanța de fond, considerentele pentru care s-a impus respingerea acestei cererii fiind însă cele anterior expuse de instanța de control judiciar.

Cu privire la cea de-a doua critică formulată de reclamanta recurentă, conform căreia instanța de fond a diminuat daunele morale solicitate în mod nelegal, având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la recursul formulat de pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate S. cu privire la acest aspect, nu se impune a mai fi analizată în mod distinct, considerentele cu privire la această critică urmând a se regăsi în motivarea soluției cu privire la recursul formulat de pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate S.

În ceea ce privește recursul  declarat de pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate S., recurs fundamentat pe motivul casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, Curtea îl apreciază ca fiind fondat.

Recurenta pârâtă a susținut faptul că reclamanta nu a reușit să facă dovada elementelor răspunderii civile delictuale, în privința prejudiciului și a raportului de cauzalitate, astfel încât să fie îndreptățită la plata de daune morale.

Potrivit art. 19 alin. 1 și 2 din Legea 554/2004 „Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

  (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)”.

Din cuprinsul dispozițiilor legale citate rezultă că admisibilitatea acțiunii în daune este condiționată de soluționarea unei acțiuni anterioare de către instanța de contencios, în anularea unui act administrativ.

O altă cerință ce reiese din interpretarea aceluiași text de lege este că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale este necesară dovedirea unei legături de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative, anterior anulate.

Așadar, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea 554/2004 poate fi formulată o acțiune în despăgubiri prin care să se solicite daune morale doar în cazul în care anterior a fost pronunțată o hotărâre judecătorească împotriva actului administrativ nelegal, deoarece repararea prejudiciului persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de Codul civil.

Așa cum reiese din actele de la dosar, reclamanta a contestat deciziile de impunere nr…/31.05.2012, nr…/31.05.2012 și nr…/31.05.2012, cererile sale făcând obiectul dosarelor nr…/…/2016 și …/…/2017.

Prin Sentința nr. 622/2016 rămasă definitivă prin Decizia 32/2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, în sensul obligării pârâtei să soluţioneze plângerea prealabilă, fiind respinsă cererea reclamantei de anulare a deciziilor  de impunere nr…/31.05.2012, nr…/31.05.2012 și nr…/31.05.2012.

Prin Sentința nr. 226/2018, pronunțată în dosarul nr…/…/2017 a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă, având ca obiect anularea acelorași decizii de impunere, ca inadmisibilă.

Prin urmare, soluțiile pronunțate de instanța de judecată, soluții în baza cărora reclamanta își justifică prezenta cerere de acordare a daunelor morale, nu au fost de anulare a deciziilor de impunere nr…/31.05.2012, nr…/31.05.2012 și nr…/31.05.2012, fiind doar obligată pârâta să procedeze la soluționarea plângerii prealabile formulate de reclamantă.

În aceste condiții, în lipsa demersurilor făcute de autoritate de a se conforma celor stabilite în mod definitiv de instanța de judecată, reclamanta avea posibilitatea de a uza de procedura specială de executare a hotărârii prevăzută de art. 24 din Legea 554/2004, procedură aplicabilă în cazul în care prin dispozitivul hotărârii judecătorești se instituie o obligație care presupune o anumită acțiune a autorității publice obligate, respectiv în cazul din speță aceea de a soluția plângerea prealabilă formulată de reclamantă.

Astfel, conform art. 24 alin. 1-3 din Legea 554/2004 „(1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege.

  (3) La cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) şi care nu au fost respectate în mod culpabil, instanţa de executare, prin hotărâre dată cu citarea părţilor, aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 906 din Codul de procedură civilă”.

Curtea reține faptul că aplicabilitatea art. 19 din Legea 554/2004 se rezumă la cazurile expres prevăzute de lege, respectiv la anularea actului administrativ, neputând fi extinsă la alte situații, respectiv sancționarea refuzului nejustificat sau a celorlalte forme asimilate actului administrativ.

Astfel, cererea de acordare a despăgubirilor morale, în alte situații decât cele prevăzute în mod expres de art. 18 şi 19 din Legea 554/2004 nu poate fi formulată în acest cadru procesual, respectiv printr-o acțiune în contencios administrativ, o astfel de acțiune neîncadrându-se în rigorile impuse de această procedură.

Izvorul despăgubirilor morale solicitate de recurenta reclamantă îl reprezintă punerea în executare cu întârziere a hotărârii judecătoreşti prin care a fost sancţionat refuzul autorităţii, aspect care se circumscrie fazei de executare a hotărârii şi excede în mod evident cadrului definit de art. 19 din Legea 554/2004. Singurele despăgubiri admisibile sunt cele prevăzute de ar. 24, aşa cum s-a arătat mai sus.

Această situaţie este diferită de cea în care, odată cu solicitarea de sancţionare a refuzului nejustificat, conform art. 8 alin. 1, se solicită şi daune morale, generate de acest refuz, caz care se circumscrie cadrului definit de art. 18 alin. 3 din Legea 554/2004.

În consecinţă, se impune a fi menționat faptul că între litigiile având ca obiect contestație la executare, cu privire la care reclamanta susține că i-ar fi cauzat un prejudiciu de imagine, și modul de manifestare a autorității publice, materializat în soluționarea cu întârziere a plângerii formulate de aceasta, nu există un raport de cauzalitate directă care să justifice formularea cererii în acest cadru procesual.

Raportat la considerentele anterioare, Curtea a apreciat că recursul pârâtei Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate S. este fondat.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta S., Curtea a constată că motivul de casare reglementat de art.488 alin.1 pct.8 din Codul de procedură civilă este neîntemeiat, astfel că recursul declarat a fost respins potrivit art. 496 alin. 1 din acelaşi act normativ.

Domenii speta

Spete similare