Contestaţie act administrativ fiscal. Inexistenta unor elemente de natură a justifica instituirea măsurilor asigurătorii Neîndeplinirea condiţiei privind descrierea şi, implicit, existenţa pericolului ca debitoarea să se sustragă, sa risipeasca patrim.

Nu contestatorul trebuie să probeze un fapt negativ, acela că nu există pericolul de a se sustrage de la urmărire, ci organul de control trebuie să probeze, prin date obiective, faptul pozitiv al pericolului că aceasta s-ar putea sustrage, ascunde ori şi-ar putea risipi patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, posibilitatea conferită prin dispozi?iile art. 213 alin. 3 din Legea nr. 207/2015 de a lua măsuri asigurătorii în cazul antrenării răspunderii solidare nefiind suficientă pentru justificarea măsurii.

Aspectele care ilustrează dificultatea sau chiar imposibilitatea obiectivă a societăţii de a achita eventualele creanţe fiscale nu se circumscriu ipotezelor expres reglementate de legiuitor pentru dispunerea de măsuri asigurătorii în privinţa administratorului acesteia. Ceea ce interesează în cauză este prezenţa elementului volitiv care să configureze existenţa unui pericol concret de sustragere, ascundere ori risipire a patrimoniului, element care, însă, trebuie să reiasă din comportamentul debitorului.

Art. 213 Cod procedură fiscală

Art. 213 alin. 3 din Legea nr. 207/2015

Asupra recursului de faţă, Curtea constată următoarele:

Având în vedere că sesizarea instanţei s-a făcut sub imperiul legii noi de procedură, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 499 NCPC, potrivit cu care „Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. 1 lit. b, hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.”

Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, înregistrată sub nr. 2351/118/2018 reclamantul  [...]  în contradictoriu cu  Direcţia  Generală Regională a  Finanţelor Publice Galaţi  şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa  a  solicitat anularea  Deciziei de instituire a masurilor  asiguratorii nr. 32054C/26.03.2019.

Prin sentinţa civilă nr. 1107 din 14.08.2019, Tribunalul Constanţa a admis contestaţia privind pe  reclamantul [...], în contradictoriu cu pârâta DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ  A FINANŢELOR PUBLICE GALAŢI, pârât ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ  A FINANŢELOR PUBLICE CONSTANŢA,; a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii  nr. 32054.C/26.03.2019 emisă de intimată; a obligat intimata  să achite contestatorului  50  lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs - pârâtă DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE GALAŢI prin ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE CONSTANŢA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Motivând recursul, recurenta – pârâtă susţine următoarele:

În fapt, prin Sentinţa Civilă nr.1107/CA pronunţată în şedinţa publică din data de 14.08.2019 de Tribunalul Constanţa, în dosarul nr. .../118/2019, instanţa de fond a hotărât;

„Admite contestaţia privind pe reclamant [...] în contradictoriu cu pârât DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE GALAŢI, pârât ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE CONSTANTA.

Dispune anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 32054.C/26.03.2019 emisă de intimată.

Obligă intimata să achite contestatorului 50 lei cheltuieli de judecată…..”

Organul fiscal a instituit măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului [...], în baza Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, nr. 32054C/26.03.2019, în vederea aplicării sechestrului asigurător pentru bunurile imobile şi al popririi asiguratorie asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare.

Măsurile asigurătorii pentru recuperarea creanţelor fiscale datorate în valoare de 229.154 lei, au fost aplicate în baza Procesului - Verbal de insolvabilitate nr. 128306/06.06.2018.

Din Procesul - Verbal de insolvabilitate nr. .../06.06.2018, rezultă că debitorul [...] cu ultimul domiciliu fiscal în municipiul Constanţa, ..., a fost declarat insolvabil, iar din cuprinsul deciziei atacate rezultă că, d-l [...], a avut calitatea de administrator al acestei societăţi comerciale, în perioada 05.12.2005 - 08.01.2015.

Domnului [...], care a deţinut funcţia de administrator al societăţii debitoare, îi sunt aplicabile prevederile art.148 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, potrivit cărora „Administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligaţiilor, potrivit prevederilor art.71 şi 73.”

Administratorul societăţii nu se poate absolvi de atribuţiile şi obligaţiile conferite de actul constitutiv ai societăţii pentru conducerea activităţii spre îndeplinirea obiectului de activitate. Virarea la buget a obligaţiilor fiscale este obligatorie şi prioritară faţă de alte plăţi, întrucât menţinerea sau redresarea activităţii unei societăţi comerciale trebuie să fie rezultatul unui management eficient. Întrucât prin activitatea desfăşurată sunt pierdute sume ce aparţin creditorilor societăţii, administratorul este unicul responsabil pentru continuarea activităţii şi acumularea datoriilor, deoarece nu a îndeplinit prevederile art.25 alin.2 lit. c, obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, a determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, s-a procedat la atragerea răspunderii solidare a persoanelor prevăzute la art. 25 alin. (2) lit. d din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală care prevede: „Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale”.

Starea de pasivitate manifestată prin neachitarea la termenul scadent a obligaţiilor bugetare aferente perioadei administrate, precum şi faţă de demersurile întreprinse de organul de executare silită din cadrul A.J.F.P. Constanţa pentru recuperarea acestor sume sunt elemente care conduc la îndeplinirea condiţiilor răspunderii solidare în sarcina d-lui [...].

Având în vedere că debitorul [...] nu deţine bunuri mobile şi/sau imobile în patrimoniu şi nici venituri urmăribile, pentru a asigura stingerea obligaţiilor fiscale, ţinând cont de prevederile cap. X, pct. 10.1, 10.2 din Ordinul nr.127/2014 pentru aprobarea instrucţiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispoziţiile art.27 şi art.28 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, considerăm oportună instituirea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor şi veniturilor asociatului/administratorului [...].

Un alt motiv avut în vedere pentru instituirea măsurilor asigurătorii este vechimea şi cuantumul obligaţiilor fiscale datorate de [...], care exced posibilităţile de plată ale debitorului, determinând pericolul semnificativ ca datoriile să nu fie achitate.

Apreciază recurenta că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligaţiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului personal periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea.

Potrivit dispoziţiilor art.213 alin.(2) din Legea nr.207/2015 - Codul de procedură fiscală, se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art.231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art.230 alin(1) sau art.236 alin.(12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite.

Potrivit art.213 alin.(3) din Legea nr.207/2015 - Codul de procedură fiscală, aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

Recurenta învederează instanţei de judecată că speţa de faţă nu se află în situaţia prevăzută de art.230 din cod procedură fiscală, nu este în faza unei executări propriu - zise, ci este în faza unei acţiuni de conservare a bunurilor debitorului reglementată de art.213 alin.(2) din Legea nr.207/2015 din Codul de procedură fiscală, pentru a se înlătura pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Executarea silită nu a fost începută, deoarece nu s-au emis Somaţia şi titlul executoriu, a fost emisă Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr.32054C/26.03.2019, în scopul protejării creanţei pe care contestatoarea o datorează bugetului de stat. Indisponibilizarea bunurilor nu echivalează cu executarea lor.

Susţinerile contestatorului privind nemotivarea actului administrativ atacat nu pot fi luate în considerare deoarece, d-l [...] nu se poate absolvi de obligaţiile legale pe care le avea în calitate de administrator al societăţii [...]. Pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, rezidă din situaţia anterioară, când în calitate de administrator al societăţii debitoare, acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de legislaţia în vigoare şi nu a achitat debitele restante ale societăţii, declarată ulterior insolvabilă.

Încălcarea acestor obligaţii anterior enunţate, cu bună ştiinţă de către administrator, demonstrează că organul fiscal a procedat corect la instituirea masurilor asigurătorii.

Conform prevederilor pct.57 din Ordinul nr.2546/2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente şi pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare şi de păstrare a unor formulare - Procedura de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente din 05.09.2016, organul de executare poate dispune măsurile asigurătorii ori de câte ori sunt indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situaţii: a) înainte de existenţa posibilităţii legate de aplicare a măsurilor executorii;

Potrivit prevederilor pct.58 din Ordinul nr.2546/2016, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile pentru deschiderea procedurii de atragere a răspunderii solidare, organul fiscal competent în administrarea debitorului poate dispune măsuri asigurătorii înainte de comunicarea deciziei de atragere a răspunderii solidare persoanelor prevăzute la art.25 din Codul de procedură fiscală.

Măsurile asigurătorii nu trebuie confundate cu măsurile concrete de executare silită întreprinse de organele fiscale.

Aplicarea sechestrului asigurător asupra bunurilor contestatorului are drept consecinţă juridică limitarea dreptului de dispoziţie al proprietarului asupra bunului respectiv, importanţa acestei măsuri fiind de necontestat în vederea punerii în executare ulterioară a titlului executoriu ce va fi obţinut de creditor.

În scopul înlesnirii executării silite şi pentru a elimina eventualele posibilităţi de sustragere de la executare, legea, prin reglementarea prevăzută în Codul de procedură fiscală în art.213 şi următoarele, permite luarea unor astfel de măsuri menite să asigure eficacitatea până la capăt a acţiunii judiciare.

Instituţiile juridice prin care se realizează aceste măsuri sunt sechestrul asiguratoriu şi poprirea asiguratorie.

Este pe deplin satisfăcută condiţia prevăzută de Codul de procedură fiscală pentru instituirea acestei măsuri şi anume existenţa pericolului ca debitoarea, faţa de bugetul general consolidat al statului să se sustragă, să-şi ascundă sau să-şi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea veniturilor.

Instanţa de fond a reţinut greşit faptul că, aprecierea pericolului de a se sustrage contribuabilul, de a-şi ascunde sau de a-şi risipi patrimoniul, îngreunând în mod considerabil colectarea, nu este subiectivă, ci trebuie justificată prin raportare la conţinutul declaraţiilor fiscale şi a situaţiei financiare a debitorului, de istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanţilor legali şi al asociaţilor/acţionarilor majoritari.

Faptele prin care s-au încălcat de către contestator dispoziţiile fiscale în materie, cu referire directă la obligaţiile stabilite, îmbracă pericolul social al unor acţiuni ilegale, pentru care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii, măsuri ce constituie o obligaţie pentru organele fiscale şi nu o opţiune, măsura necesară garantării executării creanţei către bugetul de stat.

Referitor la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, recurenta solicită instanţei de judecată respingerea acestuia, ca neîntemeiat, având în vedere că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. 1 din Codul procedură civilă.

Conform acestor prevederi „partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces”, însă, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpa procesuală sau prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.

O altă condiţie care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care le solicită să fi câştigat în mod irevocabil procesul, ori în situaţia de faţă nu ne încadrăm în această categorie.

De asemenea, nici aspecte privind reaua-credinţă, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reţinute în sarcina recurentei astfel încât să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.

În cazul de faţă nu este îndeplinită nici una din condiţii, actele atacate de către reclamantă fiind temeinic şi legal întocmite, motiv pentru care recurenta solicită respingerea acestei cereri privind cheltuielile de judecată.

Faţă de aspectele anterior menţionate, recurenta solicită admiterea recursului împotriva Sentinţei Civile nr.1107/CA pronunţată în şedinţa publică din data de 14.08.2019 de Tribunalul Constanţa, în dosarul nr. 2351/118/2019, casarea în tot a sentinţei recurate şi respingerea contestaţiei formulată împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr.32054C/26.03.2019 prin care solicită anularea acestei decizii şi a tuturor actelor subsecvente emise în baza acesteia şi cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr.134/2010 - Codului de Procedură Civilă, Ordinului nr.2546/2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente şi pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare şi de păstrare a unor formulare şi Legea nr.207/2015 - Codului de procedură fiscală şi pe celelalte dispoziţii legale invocate.

În apărare recurenta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri precum şi orice alt mijloc de probă pertinent şi concludent în soluţionarea prezentei cauze.

Legal citat intimatul – reclamant acesta nu a înţeles să formuleze întâmpinare.

Examinând legalitatea hotărârii recurate, prin prisma criticilor formulate, Curtea constată următoarele:

Potrivit art. 213 Cod procedură fiscală:

(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.

(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile.

(3) Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare.

 (4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent.

Curtea apreciază că, din interpretarea dispoziţiilor legale mai sus expuse, rezultă că măsurile asigurătorii pot fi dispuse doar „în cazuri excepţionale”, definiţia caracterului excepţional fiind dată chiar de textul de lege, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

De asemenea, acelaşi articol califică pericolul ca fiind cel de sustragere, de ascundere sau de risipire a patrimoniului, consecinţa fiind aceea a periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării creanţei bugetare.

Împrejurarea că reclamantul a deţinut, la un moment dat, funcţia de administrator în cadrul societăţii [...], declarată insolvabilă, fără bunuri sau venituri urmăribile, cuantumul mare al obligaţiilor fiscale şi vechimea acestora,  starea de pasivitate a administratorului decurgând din neachitarea la termenul scadent a obligaţiilor bugetare, nu reprezintă  criterii legale pentru înfiinţarea măsurii asigurătorii şi nici elemente de natură a justifica instituirea acesteia. De asemenea, nu pot fi considerate indicii privind intenţia debitorului fiscal de a se sustrage de la plata creanţelor stabilite în sarcina sa, la fel cum nu poate determina periclitarea sau îngreunarea considerabilă a colectării acestora din urmă.

Curtea constată că pârâta pleacă de la premisa că există pericolul ca debitorul contestator să-şi înstrăineze patrimoniul, prejudiciind astfel bugetul de stat. Raţionamentul încalcă însă prezumţia de bună credinţă a contribuabilului şi omite că, sub aspect probatoriu, sarcina probei le aparţine. Nu contestatorul trebuie să probeze un fapt negativ, acela că nu există pericolul de a se sustrage de la urmărire, ci organul de control trebuie să probeze, prin date obiective, faptul pozitiv al pericolului că aceasta s-ar putea sustrage, ascunde ori şi-ar putea risipi patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, posibilitatea conferită prin dispoziţiile art. 213 alin. 3 din Legea nr. 207/2015 de a lua măsuri asigurătorii în cazul antrenării răspunderii solidare nefiind suficientă pentru justificarea măsurii.

Astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, analiza deciziei contestate relevă neîndeplinirea condiţiei privind descrierea şi, implicit, existenţa pericolului ca debitoarea să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimonial.

Aspectele menţionate în cuprinsul deciziei, în speţă faptul că debitoarea [...] nu are venituri sau bunuri urmăribile nu configurează pericolul concret ca administratorul debitoarei să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul.

În plus, Curtea reţine că aspectele care ilustrează dificultatea sau chiar imposibilitatea obiectivă a societăţii de a achita eventualele creanţe fiscale nu se circumscriu ipotezelor expres reglementate de legiuitor pentru dispunerea de măsuri asigurătorii în privinţa administratorului acesteia. Ceea ce interesează în cauză este prezenţa elementului volitiv care să configureze existenţa unui pericol concret de sustragere, ascundere ori risipire a patrimoniului, element care, însă, trebuie să reiasă din comportamentul debitorului.

Or, din actele dosarului nu rezultă această calitate de debitor a administratorului societăţii, calitate care nu reiese din declararea stării de insolvabilitate a societăţii debitoare şi nici din deschiderea procedurii de atragere a răspunderii solidare a acestuia.

Criticile recurentei referitoare la obligaţiile administratorului în contextul funcţionării societăţii comerciale, răspunderea acestuia faţă de societate în condiţiile Codului civil şi Codului de procedură fiscală sau neprezentarea administratorului la solicitarea organului fiscal pentru a clarifica situaţia fiscală a debitoarei sunt lipsite de relevanţă în cauză, având în vedere că procedura de atragere a răspunderii solidare a reclamantului nu a fost finalizată.

Or, obligaţiile fiscale ale reclamantului, în calitate de administrator al societăţii, nu au fost încă stabilite, procesul-verbal de insolvabilitate neavând valoarea unui titlu de creanţă fiscal în ceea ce îl priveşte pe acesta.

În ceea ce priveşte critica ce vizează cheltuielile de judecată, Curtea reţine că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă conform cărora „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată.”

Poziţia juridică de parte câştigătoare în proces a reclamantului este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului, ceea ce înseamnă că atunci când pretenţiile ce formează obiectul acţiunii sunt admise, instanţa trebuie să acorde celui care a câştigat procesul, cheltuielile de judecată, în raport de dispoziţiile  legale.

Curtea retine că, în speţă, culpa procesuală aparţine pârâtei care a pierdut procesul, şi că reclamantul din prezenta cauza a efectuat anumite cheltuieli de judecată.

Temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretentii, fapta acesteia declan?ează o răspundere civilă delictuală al cărei con?inut îl constituie obliga?ia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câ?tigat procesul a fost nevoită să le realizeze.

Pentru considerentele expuse, se constată că hotărârea instanţei de fond este legală,  motiv pentru care, în baza art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare