Înfiinţare poprire asiguratorie. Condiţia constatării în scris a creanţei. Hotărâre favorabilă prin care s-a soluţionat în primă instanţă fondul pretenţiilor creditorului

-C. proc. civ., art. 953 alin. 1

În momentul în care pretinsul creditor obţine o soluţie favorabilă în primă instanţă, deşi acesta nu este încă în posesia unui titlu executoriu, în accepţiunea art. 632 C. proc. civ. (cu excepţia situaţiei unei hotărâri cu executare provizorie, ipoteză care nu se regăseşte în speţă), el dobândeşte recunoaşterea creanţei sale printr-un înscris, şi anume minuta/hotărârea favorabilă prin care s-a soluţionat în primă instanţă fondul pretenţiilor sale.

Legiuitorul nu stabileşte modalitatea de constatare a creanţei „în scris” la care se referă art. 954 alin. 1 C. proc. civ., dar, în mod neechivoc, acest „înscris” este cel care face dovada elementelor raportului juridic încheiat între părţi, în special, existenţa şi exigibilitatea datoriei şi obligaţia asumată de debitor, de a plăti o anumită sumă de bani.  Sub aspect probatoriu, din perspectiva probei cu înscrisuri, legiuitorul a stabilit prin art. 434 C. proc. civ. că „Hotărârea judecătorească are forţa probantă a unui înscris autentic.”

Prin Încheierea nr. 72/C/10.04.2020, Tribunalul SM, a admis cererea formulată de creditoarea SC A S.R.L., în contradictoriu cu debitoarea SC TGA S.R.L., şi a dispus încuviinţarea popririi asiguratorii a sumelor de bani, titlurilor de valoare ori a altor bunuri mobile incorporale datorate ori care vor fi datorate în viitor în temeiul unui raport juridic existent, de către un terţ pretinsei debitoare SC TGA S.R.L., până la concurenţa valorii pretinselor creanţe, în sumă totală de 985.383,21 lei. Totodată, s-a fixat cauţiunea la suma de 19.707,66 lei, reprezentând o2,oo % din valoarea pretinselor creanţe în temeiul cărora a fost încuviinţată măsura asigurătorie, cu termen de constituire până la 29 mai 2020, sub sancţiunea desfiinţării de drept a măsurilor asiguratorii.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a constatat că reclamanta creditoare, deşi nu deţine încă un titlu executoriu astfel cum este definit de legiuitor prin prisma dispoziţiilor art. 633 alin. 2 teza I C.pr.civ.(2010), rep. Sentinţa nr. 8/19 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. 219/1371/2019 de Tribunalul SM, cu uşurinţă poate fi privită ca un înscris de felul celui la care se referă dispoziţiile art. 953 alin.1 C.pr.civ.(2010), rep., creanţele principală şi accesorii acolo cuprinse bucurându-se cu puterea evidenţei de exigibilitate.

Aşadar, s-a verificat deplin întrunirea cumulativă a condiţiilor cerute de legiuitor pentru înfiinţarea măsurii asigurătorii avute în vedere (poprire asiguratorie) din perspectiva dispoziţiilor art. 952 alin. 1 C.pr.civ.(2010), rep., cu aplicarea normei juridice de trimitere, reglementată de dispoziţiile art. 970 C.pr.civ.(2010), rep., respectiv: existenţa unor creanţe principale şi accesorii constatate în scris şi exigibile, cu dovedirea evidentă a promovării unei cereri de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte cauţiunea, s-a reţinut că, potrivit cu norma juridică reţinută cu ocazia dezlegării cererilor judiciare speciale pendinte, recte cele ale art. 952 alin. 1 C.pr.civ.(2010), rep., judecătorul a observat că legiuitorul nu a instituit o obligaţie expresă de constituire a unei cauţiuni, ci a lăsat la aprecierea sa oportunitatea unei astfel de obligaţii procesuale. Ţinând seama că diferendul poartă între doi profesionişti, că se discută despre o creanţă principală şi unele accesorii de valori nu tocmai derizorii, ci dimpotrivă, judecătorul cererii judiciare speciale a găsit deplin oportun să stabilească obligaţia procesuală de constituire de către pretinsa creditoare a unei cauţiuni, tocmai pentru a asigura o proporţionalitate şi o echitate firească între protecţia recunoscută în acest fel intereselor contradictorii dintre împricinate şi convingându-se de oportunitatea instituirii unei asemenea obligaţii pe seama pretinsei creditoare, a găsit folositoare regulile instituite de legiuitor prin dispoziţiile art. 1057 alin. 1-2 C.pr.civ.(2010), rep., acestea indicându-i ca prag valoric superior pentru întinderea cauţiunii cel determinat de 20,oo% din valoarea obiectului cererii, respectiv creanţele principale şi accesorii cumulate la valoarea de 985.383,21 lei, însă va considera că doar 2,oo % din această valoare ar fi îndestulătoare pentru o protecţie adecvată corelativă a intereselor pretinsei debitoare, adică o cauţiune pe seama pretinsei creditoare de 19.707,66 lei.

Ca termen de constituire a apreciat că data de 29.05.2020 ar fi rezonabilă, mai cu seamă în condițiile în care, în prezent operează efectele stării de urgență astfel cum aceasta a fost instituită prin Decretul Președintelui României privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212/16.03.2020, încuviințat prin Hotărârea nr.3/2020 a Parlamentului României privind încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224/19.03.2020).

Împotriva sus-menţionatei hotărâri a declarat apel SC TGA SRL, care a solicitat să se admită apelul, să se anuleze Încheierea nr. 72/C din 10.04.2020 pronunţată de Tribunalul SM și să se dispună anularea popririi asigurătorii instituite, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea apelului, apelanta consideră că argumentele expuse în considerentele încheierii atacate sunt neîntemeiate şi eronate sub aspectul constatării existenţei unui înscris constatator al creanţei, al exigibilităţii așa-zisei creanţe și în privinţa întrunirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 952 alin. 1 Cod procedură civilă, pentru următoarele argumente:

Pretinsa creanţa a creditoarei SC A SRL nu este constatată în scris, aşa cum impune art. 953 alin. 1 Cod procedură civilă.

A învederat instanţei faptul că pretenţiile reclamantei SC A S.R.L. nu sunt constatate printr-un înscris asumat de părţi și nici nu constituie o creanţă certă, lichidă și exigibilă, a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat chiar de Tribunalul SM, prin sentinţa nr. 84/24.10.2018 pronunţată în dosar nr. 407/1371/2018, prin care a fost respinsă cererea de emitere a ordonanţei de plată tocmai pentru motivul că creanţa deţinută de creditoarea SC A S.R.L. nu constituie o creanţă certă, lichidă și exigibilă. Această sentinţa a fost menţinută prin Decizia 21/2019 a Tribunalului SM care a respins cererea în anulare formulate împotriva sentinţei nr. 84/2018.

În ceea ce priveşte raportarea, la sentinţa nr. 8/19 februarie 2020 pronunţată de către Tribunalul SM în dosarul 219/1371/2019, apelanta a menţionat faptul că această sentinţă nu a fost motivată, redactată şi nici comunicată părţilor din proces la data judecării cererii de luare a măsurilor asigurătorii, pentru a constitui un înscris opozabil părţilor și la care să se pot raporta. Apelanta a considerat că atâta timp cât sentinţa nr. 8 nu a fost motivată și redactată în întregime ea nu există ca şi înscris şi nu poate fi considerată ca fiind un înscris constatator al creanţei.

Apelanta a mai arătat că sentinţa în sine nu constituie înscrisul în sensul de instrumentum - care atestă și constituie izvorul raportului juridic dintre părţi ci este doar o dezlegare dată la un anumit moment procesual litigiului dintre părţi.

A precizat şi faptul că înscrisul la care se referă art. 953 alin. 1 Cod procedură civilă vizează în mod clar înscrisul care atestă raportul juridic dintre părţi, de exemplu contract în care este prevăzută creanţa, factura acceptată la plata, etc., dar care nu constituie titlu executoriu, dar care trebuie să fie constatată în scris și exigibilă. Ori în speţă, nu există un contract semnat care să ateste creanţa, nu există nici factura acceptată de părţi care să fie exigibilă, deci nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 953 alin. 1 Cod procedură civilă.

În lipsa unei creanţe constatate în scris, cum este așa zisa creanţa pretinsă de reclamantă, consideră că este ilegală dispunerea popririi asigurătorii în temeiul 953 alin. 1 Cod procedură civilă. În condiţiile în care legea permitea pentru creanţa care nu e constatată în scris varianta de a solicita instituirea măsurii asigurătorii în baza alin. 2 al aceluiaşi art. 953 Cod procedură civilă  cu obligativitatea de a se depune odată cu cererea de sechestru o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată.

Apelanta a susţinut că pretinsa creanţă a creditoarei SC A SRL nu este exigibilă, aşa cum impune art. 953 alin. 1 Cod procedură civilă, deoarece caracterul exigibil al unei creanţe este definit de art. 663 alin. 3 și 4 Cod procedură civilă.

Apelanta a mai menţionat că prin sentinţa nr. 84/24.10.2018 pronunţată în dosar nr. 407/1371/2018 de Tribunalul SM s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat în mod clar faptul că creanţa deţinută de creditoarea SC A S.R.L. nu constituie o creanţă certă lichidă și exigibilă, sentinţă prin care a fost respinsă cererea de emitere a ordonanţei de plată tocmai pentru motivul că creanţa deţinută de creditoarea SC A S.R.L. nu constituie o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, sentinţă care a fost menţinută prin Decizia nr. 21/2019 a Tribunalului SM care a respins cererea în anulare formulate împotriva acestei sentinţe.

Chiar și în situaţia în care instanța ar trece peste apărările de la pct. I și ar considera că sentinţa nr. 8/19.02.2020 pronunţată de Tribunalul SM poate fi privită ca un înscris constatator al creanţei SC A SRL, sentinţa nr. 8/19.02.2020 nu este exigibilă în momentul de faţă, întrucât această sentinţă nu este nici măcar motivată, redactată şi comunicata părților.

Caracterul exigibil al prevederilor unei sentinţe este indisolubil legat de momentul la care aceasta rămâne definitivă şi poate fi pusă în executare şi în măsura în care nu este modificată sau anulată în căile de atac. A mai arătat că nu poate înţelege cum poate fi exigibilă o sentinţa atâta timp cât obligaţiile prevăzute în aceasta nu au ajuns la scadenţă, respectiv sentinţa nu poate fi executată silit.

Apelanta a mai susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute în mod imperativ de art. 953 alin. 1 Cod procedură civilă pentru a se putea dispune înfiinţarea sechestrului asigurători asupra bunurilor debitoarea SC TGA S.R.L., întrucât nu se află în prezenţa unui înscris care să constate existenţa creanţei în sensul de instrumentum al izvorului raportului juridic al părților şi că pretinsa creanţă invocată de reclamanta SC A S.R.L. nu este exigibilă, fapt constatat cu autoritate de lucru judecat de Tribunalul SM prin sentinţa nr. 84/24.10.2018 pronunţată în dosar nr. 407/1371/2018.

În aceste condiţii, a solicitat instanței să se constate că nu sunt îndeplinite condiţiile esenţiale imperativ prevăzute de art. 953 alin. 1 din Cod procedură civilă, şi în consecinţă, a solicitat admiterea apelului și anularea încheierii.

În continuare, apelanta a susţinut că există contradicţie între considerente instituirii cauţiunii şi dispozitivul privind cauțiunea. Apelanta a subliniat faptul că proporţionalitatea și echitate firească între protecţia recunoscută în acest fel intereselor contradictorii dintre împricinate presupun un cuantum însemnat al cauţiunii, tocmai dată fiind valoarea valori nu tocmai derizorii a creanţei și obligatoriu un termen scurt de depunere a cauţiunii, în condiţiile în care efectele popririi asigurătorii se produc de îndată în patrimoniul debitoarei. Mai mult, invocarea stării de urgenţă nu constituie un impediment pentru acordarea unei păsuiri atât de mari pentru depunerea cauţiunii, deoarece băncile funcţionează și poate fi depusă cauţiunea. În plus, în condiţiile actuale ale stării de urgenţă invocate se poate constitui și online cauţiunea.

A mai arătat că nu se justifică acordarea unei termen de constituire a cauţiunii până la 29.05.2020, în condiţiile în care la data de 10.04.2020, nu se prelungise starea de urgenţă și aceasta avea ultima zi 14.04.2020, iar efectele sechestrului asigurător s-au produs la 15.04.2020 blocându-i activitatea într-un mod total și cu efecte devastatoare și imediate.

De asemenea, apelanta a precizat şi faptul că, cuantumul cauţiunii nu este deloc proporţional cu efectele devastatoare din punct de vedere financiar asupra activităţii sale și nu poate acoperi prejudiciul produs prin blocarea activităţii, în condiţiile în care au contracte cu instituţii publice în derulare și peste o suta de angajaţi. Din această cauţiune nu se poate acoperi nici măcar o parte din prejudiciul suferit, în condiţiile în care cauţiunea este un mijloc juridic de protecţie față de reaua credinţa a reclamantei.

Pentru aceste motive solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat.

Intimata SC A SRL a formulat întâmpinare la apelul declarat de SC TGA SRL, prin care a solicitat respingerea acestuia pentru următoarele motive:

Intimata a menţionat faptul că apelanta şi-a întemeiat argumentaţia pe două critici principale, respectiv lipsa unui înscris constatator al creanţei şi lipsa caracterului exigibil.

În primul rând, intimata a arătat în ceea ce priveşte existenţa sau nu a înscrisului constatator al creanţei, că această cerinţă, astfel cum este reglementată de legiuitor în dispoziţiile art. 971 coroborate cu cele ale art. 953 Cod procedură civilă, este pe deplin îndeplinită de creanţa invocată, deoarece pronunţarea sentinţei nr. 8/19.02.2020 face dovada existenţei unui înscris constatator al creanţei, întrucât dispoziţiile art. 953 Cod procedură civilă fac referire la noţiunea de înscris în sens de intrumentum probationis, astfel că şi în lipsa motivării instanţei, simpla existenţă a dispozitivului sentinţei, care poate fi eliberat părţilor în materialitatea sa, se subsumează definiţiei înscrisului prevăzută de art. 265 Cod procedură civilă şi îndeplineşte cerinţei forţei probante reglementate de art. 270 Cod procedură civilă.

De asemenea, a menţionat că Sentinţa nr. 8/19.02.2020 se coroborează cu celelalte înscrisuri depuse în probaţiune sub aspectul îndeplinirii cerinţei speciale prevăzute pentru procedura măsurii asigurătorii. Modul în care apelanta contestă existenţa contractului, respectiv a apreciat că neacceptarea facturilor reprezintă un impediment la instituirea popririi reprezintă mai degrabă argumente legate de fondul cauzei. Cerinţele necesare pentru instituirea unei măsuri asigurătorii presupun o verificare formala a creanţei invocate, ceea ce s-a şi făcut în mod corespunzător de către tribunal.

Apelanta se află aşadar într-o vădită confuzie cu privire la abordarea judecăţii într-o cerere de instituire a unei măsuri asigurătorii fundamental diferită de modul în care se analizează aceleaşi cerinţe (în acest caz ale creanţei) atunci când se cercetează fondul cauzei.

Argumentele întemeiate pe soluţionarea cauzei în procedura ordonanţei de plată (dos. nr. 407/1371/2018) nu produc efectele juridice cu privire la care face referire apelanta. Autoritatea de lucru judecat invocată există strict în raport de procedura ordonanţei de plată în cadrul căreia cererea a fost respinsă nu pentru că nu ar fi întemeiată cererea societăţii intimate ci pentru că instanţa a considerat că se impune parcurgerea procedurii de drept comun şi administrarea unui probatoriu mai complex. Pentru aceste motive, nu se poate afirma că respingerea unei cereri în procedura simplificată a ordonanţei de plată ar avea semnificaţia unei respingeri pe fondul cauzei cu efectele imposibilităţii instituirii ulterioare a unei măsurii provizorii precum este poprirea asiguratorie.

Mai mult decât atât, în motivarea hotărârii din procedura ordonanţei de plată, s-a reţinut în esenţă că, nu s-a putut demonstra caracterul cert al creanţei, având în vedere contradicţiile care există între părţi în ceea ce priveşte cantităţile de materiale furnizate, motiv pentru care „..societatea creditoare are posibilitatea formulării pretenţiilor sale pe calea dreptului comun…”. Contradicţiile dintre părţi au fost generate de afirmaţia pârâtei potrivit căreia ar fi achiziţionat asfalt şi de la alte societăţi comerciale, afirmaţie care a fost reţinută de instanţă ca fiind posibil reală.

Intimata a precizat că, nici în timpul soluţionării dosarului ce a făcut obiectul ordonanţei de plată, şi nici pe parcursul prezentei acţiunii de drept comun (dosar nr. 219/1371/2019), pârâta nu a făcut dovada achiziţionării de asfalt de la alţi furnizori, împrejurare care face dovada că societatea intimată a fost singura care a livrat asfalt şi a prestat lucrările ce fac obiectul litigiului, şi implicit exigibilitatea creanţei şi împrejurarea că aceasta este certă.

Cu privire la criticile de apel relative la cerinţa exigibilităţii, intimata a susţinut că se menţin aceleaşi argumentele expuse anterior în ceea ce priveşte efectele înscrisurile depuse în probaţiune, respectiv a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în legătură cu situaţia litigioasă a părţilor. Exigibilitatea creanţei nu este determinată de pronunţarea sau redactarea şi comunicarea sentinţei nr. 8/19.02.2020, ci de condiţiile contractuale agreate de părţi şi de scadenţa convenită în facturi (deşi afirma, apelanta nu a fost în măsură să indice o dispoziţie contractuală expresă în sensul în care exigibilitatea creanţei să fie supusă formalităţii acceptării facturilor).

Intimata a arătat că sub aspectul lichidităţii nu s-au formulat critici concrete.

În continuare, intimata a arătat că sub aspectul modalităţii de stabilire a cauţiunii, dispoziţiile an. 953 alin. 1 Cod procedură civilă, lasă la latitudinea instanţei nu doar cuantumul cauţiunii, ci însăşi stabilirea obligaţiei achitării acesteia. Ca atare, cu toate că în calitate de creditoare ar fi fost optim ca tribunalul să nu fixeze nicio obligaţie în acest sens, consideră că nu există motive de cenzură a deciziei în acest sens, legiuitorul lăsând o marjă de apreciere considerabilă judecătorului, respectiv soluţia este corespunzător motivată.

Intimata a mai precizat că, criticile apelantei sunt pur formale nefiind subliniate aspecte de nelegalitate concretă, şi mai mult decât atât, criticile relative la cuantumul cauţiunii chiar dacă ar fi acceptate nu ar determina netemeinicia încheierii de admitere şi desfiinţarea soluţiei instituirii popririi asigurătorii.

Apelanta SC TGA SRL, a formulat răspuns la întâmpinare (f. 63-66).

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma apărărilor invocate, Curtea reţine:

Prin Încheierea nr. 72/C/10.04.2020, Tribunalul SM a admis cererea formulată de creditoarea SC A S.R.L., în temeiul art. 953 alin. 1 C. proc. civ. şi a dispus încuviinţarea popirii asiguratorii a sumelor de bani, titlurilor de valoare ori a altor bunuri mobile incorporale datorate ori care vor fi datorate în viitor în temeiul unui raport juridic existent, de către un terţ pretinsei debitoare SC TGA S.R.L. Sibiu, până la concurenţa valorii pretinselor creanţe în valoare totală de 985.383,21 lei.

Procedând la analiza criticilor formulate de apelantă, instanţa găseşte necesar a reaminti textul legal care a stat la baza admiterii cererii adresate instanţei de fond – art. 953 alin. 1 Cod proc.civ. -, care statuează: „(1) Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat cerere de chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă.”

Curtea reţine că sechestrul asigurător/poprirea asiguratorie reprezintă o măsură asiguratorie al cărui scop este indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului, pentru a se evita dispariţia lor sau diminuarea activului patrimonial al debitorului. Dreptul de a recurge la acest mijloc procesual aparţine creditorului diligent care, deşi are un titlu de creanţă, nu are un titlu executoriu pe care să îl poată pune în executare silită.

Curtea apreciază că prima instanţă a verificat în mod corect îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 953 alin. 1 C. proc. civ., respectiv: creanţa afirmată de creditor să fie constatată în scris, să fie exigibilă, iar creditorul să fi intentat cerere de chemare în judecată.

Apelanta invocă neîndeplinirea primelor două condiţii.

Interpretarea sintagmei „creanţă constatată in scris”, prevăzută de art. 953 alin. 1 C. pr. civ. drept condiţie de instituire a sechestrului asigurator a fost făcută de către prima instanţă ca incluzând posibilitatea pretinsului creditor de a se prevala de hotărârea nedefinitivă prin care s-a soluţionat însuşi fondul pretenţiilor dintre părţi.

Deşi astfel de situaţii sunt mai rare, pretinsul creditor solicitând, de regulă, luarea măsurilor asiguratorii imediat după formularea acţiunii de fond, nu există niciun impediment legal care să nu îi permită acestuia să ceară luarea măsurilor asiguratorii oricând, până la momentul obţinerii titlului executoriu. Astfel, în momentul în care pretinsul creditor obţine o soluţie favorabilă în primă instanţă, deşi acesta nu este încă în posesia unui titlu executoriu, în accepţiunea art. 632 C. proc. civ. (cu excepţia situaţiei unei hotărâri cu executare provizorie, ipoteză care nu se regăseşte în speţă), el dobândeşte recunoaşterea creanţei sale printr-un înscris, şi anume minuta/hotărârea favorabilă prin care s-a soluţionat în primă instanţă fondul pretenţiilor sale.

Legiuitorul nu stabileşte modalitatea de constatare a creanţei „în scris” la care se referă art. 954 alin. 1 C. proc. civ., dar, în mod neechivoc, acest „înscris” este cel care face dovada elementelor raportului juridic încheiat între părţi, în special existenţa şi exigibilitatea datoriei şi obligaţia asumată de debitor, de a plăti o anumită sumă de bani. Astfel, cele două noţiuni, respectiv constatare „în scris” şi „înscris” sunt echivalente, constatarea creanţei în scris neputându-se materializa decât într-un înscris.

Art. 265 C. proc. civ. prevede că „Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare.” Sub aspect probatoriu, din perspectiva probei cu înscrisuri, legiuitorul a stabilit prin art. 434 C. proc. civ. că „Hotărârea judecătorească are forţa probantă a unui înscris autentic.”

Analiza instanţei de control judiciar cu privire la minuta Sentinţei nr. 8/19 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr.219/1371/2019, de Tribunalul SM are în vedere şi dispoziţiile art. 430 alin. 1 şi 4 C. proc. civ. care prevăd că „(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată… (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.”

Concluzionând, Curtea apreciază că este indiferentă împrejurarea că până la acest moment Sentinţa nr. 8/19 februarie 2020 pronunţată în dosarul nr. 219/1371/2019, de Tribunalul SM nu este motivată, aceasta bucurându-se de la pronunţare de autoritate de lucru judecat provizorie şi implicit de forţa probantă provizorie a unui înscris autentic.  Luarea măsurii asiguratorii prevăzute de art. 953 alin. 1 C. proc. civ. nu presupune verificarea puterii probatorii a înscrisului de care se prevalează pretinsul creditor şi condiţionarea luării măsurii respective de stabilirea unei valorii probatorii absolute a acelui înscris, deoarece în procedura specială reglementată de art. 952-954 C. proc. civ. nu se tranşează fondul litigiului, ci se verifică aparenţa dreptului creditorului în vederea luării unor măsuri provizorii de conservare a bunurilor debitorului, care să îi permită creditorului, la momentul obţinerii titlului executoriu, să îşi îndestuleze creanţa.

Apelanta a susţinut faptul că pretenţiile reclamantei SC A S.R.L. nu sunt constatate printr-un înscris asumat de părţi și nici nu constituie o creanţă certă, lichidă și exigibilă, deoarece acest lucru a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat chiar de Tribunalul SM, prin Sentinţa nr. 84/24.10.2018, pronunţată în dosar nr. 407/1371/2018, prin care a fost respinsă cererea de emitere a ordonanţei de plată, respectiv prin Decizia 21/2019 a Tribunalului SM care a respins cererea în anulare formulate împotriva Sentinţei nr. 84/2018.

Curtea apreciază că această apărare este fără relevanţă, deoarece aspectele verificate de instanţele învestite în procedura ordonanţei de plată au fost înlăturate în mod provizoriu în procedura de drept comun declanşată de creditor, în concordanţă cu dispoziţiile art. 1021 alin. 3 C. proc. civ., în dosarul nr. 219/1371/2019, cu privire la care Tribunalul SM a pronunţat Sentinţa nr. 8/19 februarie 2020.

În acest context, trebuie observat că lipsa înscrisului constatator al creanţei a reprezentat iniţial motiv de respingere a cererii de emitere a ordonanţei de plată, faţă de dispoziţiile art. 1014 alin. 1 C. proc. civ.. Această situaţie şi-a pierdut semnificaţia juridică, de vreme ce instanţa de drept comun a admis cererea în pretenţii şi a constatat obligaţia de plată a creanţei în valoare totală de 985.383,21 lei, minuta pronunţată având în prezent valoarea probatorie de înscris constatator al creanţei.

În ceea ce priveşte exigibilitatea creanţei, apelanta face referire la împrejurarea că, analizând cererea de ordonanţă de plată, instanţa care a soluţionat dosarul nr. 407/1371/2018 a apreciat că, în lipsa procesului verbal de recepţie a lucrărilor, nu se poate stabili existenţa, întinderea şi exigibilitatea sumei înscrise în factura fiscală emisă de creditoare ce a făcut obiectul cererii de emitere a ordonanţei de plată. Apelanta face din nou confuzie între situaţia analizată în dosarul având ca obiect cererea de emitere a ordonanţei de plată şi cea rezultată în urma pronunţării Sentinţei nr. 8/19.02.2020, în dosarul nr. 219/1371/2019 al Tribunalului SM, deoarece odată admise pretenţiile reclamantei creditoare, rezultă că minuta acestei sentinţe nedefinitive confirmă atât existenţa creanţei, întinderea şi exigibilitatea sa, cât şi obligaţia debitoarei de plată.

Împrejurarea că sentinţa în discuţie nu este definitivă face doar ca această hotărâre să nu fie în acest moment titlu executoriu, însă, exigibilitatea creanţei nu este dată de executorialitatea sentinţei, obligaţia de plată fiind deja constatată de către prima instanţă. Astfel cum s-a arătat deja, respectiva sentinţă, pronunţată în prima instanţă şi faţă de care nu a început să curgă termenul de apel, fiind nemotivată, se bucură, în condiţiile art. 430 C. proc. civ., de autoritate de lucru judecat provizorie şi este opozabilă părţilor în contradictoriu cu care s-a pronunţat, sub toate aspectele, chiar dacă în acest stadiu procesual sentinţa nu poate fi pusă în executare silită.

Pentru considerentele expuse, Curtea apreciază că analiza primei instanţe cu privire la îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 953 alin. 1 C. proc. civ. este corectă, aparenta creditoare putând obţine măsurile asiguratorii solicitate, creanţa sa fiind constată printr-un înscris care confirmă inclusiv exigibilitatea sumelor în discuţie.  Acestea erau singurele condiţii ce trebuiau verificate de către prima instanţă, fără a avea vreo relevanţă verificarea solvabilităţii şi a bunei-credinţe a debitoarei, astfel cum solicită apelanta.

În ce priveşte stabilirea unei cauţiuni, aspect criticat de asemenea de către apelantă, instanţa de apel constată că, în cazul prevăzut de art. 953 alin. 1 C. proc. civ., legiuitorul lasă la latitudinea judecătorului atât stabilirea obligaţiei, cât şi întinderea cauţiunii, aceasta având caracter facultativ, cu respectarea limitelor stabilite prin art. 1057 alin. 1-2 C. proc. civ..

Curtea observă, mai întâi, că stabilirea unei cauţiuni nu a făcut obiectul contestaţiei creditorului, motiv pentru care, necesitatea stabilirii acestei cauţiuni nu va mai face obiectul analizei instanţei de control judiciar.

 În ceea ce priveşte cuantumul cauţiunii, se observă că Tribunalul SM a apreciat că fiind îndestulătoare suma de 2% din valoarea creanţei, deşi limita maximă stabilită de legiuitor, prin art. 1057 C. proc. civ., este 20%. Prin instituirea cauţiunii în sarcina creditorului, ca o condiţie de admisibilitate a măsurii asigurătorii, legiuitorul a urmărit tocmai să-l pună la adăpost, pe debitor, de o eventuală exercitare abuzivă a drepturilor procesuale de către cel dintâi. Cu alte cuvinte, raţiunea instituirii cauţiunii este aceea de a asigura debitorul că, în situaţia în care sechestrul asigurător nu ar fi întemeiat (în sensul că acţiunea prin care creditorul urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu ar fi respinsă), va putea fi despăgubit pentru eventualul prejudiciu pe care l-ar încerca prin indisponibilizarea bunurilor.

Concluzionând, Curtea apreciază că, prin instituirea cauţiunii, legiuitorul a urmărit să asigure un just echilibru între interesul celor două părţi (interesul creditorului de a avea asigurată executarea creanţei invocate; interesul debitorului de a-şi exercita toate atributele dreptului de proprietate asupra bunurilor sechestrate). De aceea, în dezacord cu prima instanţă, Curtea va aprecia ca nefiind suficientă suma de 2% stabilită prin sentinţa apelată, faţă de valoarea sumelor indisponibilizate, respectiv de posibilele prejudicii pe care apelanta le-ar putea suferi în măsura în care creditorul nu ar obţine în final titlul executoriu, iar măsura sechestrului/popririi asiguratorii s-ar desfiinţa. Faţă de caracterul devolutiv al apelului, Curtea apreciază că este posibilă reevaluarea cuantumului cauţiunii fixate de prima instanţă, apreciind că acesta trebuie orientat spre o valoare mai mare. De altfel, însăşi apelanta a apreciat că o astfel de cauţiune ar trebui să fie de măcar 10% din valoarea creanţei deduse judecăţii de fond.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 480 C. proc. civ. Curtea va admite apelul formulat de SC TGA SRL, împotriva Încheierii nr. 72/C/10.04.2019, pronunţată în dosarul nr. 117/1371/2020 al Tribunalul SM şi va schimba în parte hotărârea atacată, în sensul majorării la suma de 98.538,32 lei, a cauţiunii pe care creditoarea SC A SRL este obligată să o plătească, menţinând condiţiile şi termenul de plată de 29.05.2020 stabilite prin Încheierea nr. 72/C/10.04.2019 a Tribunalului SM. Se are în vedere, pe de o parte menţinerea condiţiilor de consemnare a cauţiunii în cuantumul nou fixat, a consecinţelor legate de nedepunerea acesteia şi a modalităţii de verificare a consemnării ei şi de executare dispuse prin încheierea atacată.

Pe de altă parte, Curtea menţine termenul până la care trebuie consemnată cauţiunea şi anume 29.05.2020 pe care care îl apreciază ca fiind rezonabil faţă de momentul soluţionării prezentului apel, precum şi faţă de efortul financiar pe care îl presupune consemnarea sumei nou stabilite cu titlu de cauţiune, fără a mai da relevanţă aspectelor legate de instituirea stării de urgenţă, avute în vedere de către prima instanţă.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Domenii speta

Spete similare