Solicitarea de acordare retroactivă a unor diferenţe de drepturi salariale ce nu rezultă dintr-o pretinsă greşită reîncadrare a reclamanţilor, ci din utilizarea unui cuantum mai mic decât cel maxim, pretins aflat în plată, al salariului de bază

Întrucât obiectul litigiului îl constituie solicitarea de acordare retroactivă a unor diferenţe de drepturi salariale ce nu rezultă dintr-o pretinsă greşită reîncadrare a reclamanţilor potrivit prevederilor Legii nr. 284/2010 sau ale Legii nr. 153/2017, ci din utilizarea unui cuantum mai mic decât cel maxim, pretins aflat în plată, al salariului de bază pentru o funcţie similară, Curtea constată că cererea este admisibilă, atât sub imperiul Legii nr. 284/2010, cât şi sub imperiul Legii nr. 153/2017 – art. 37, pentru identitate de raţiune, întrucât şi legea nouă conţine o reglementare similară, formularea directă a unei cereri de chemare în judecată de către reclamanţi în acest scop, legea necondiţionând admisibilitatea demersului judiciar de formularea unei contestaţii administrative prealabile la ordonatorul de credite, astfel cum a statuat instanţa supremă în cuprinsul paragrafelor 48-50 din cuprinsul deciziei nr. 9.2017.

Pentru admisibilitatea prezentului demers judiciar având drept scop egalizarea salariilor de bază ale reclamanţilor la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similară în cadrul pârâtei, instanţa de apel constată că actele adiţionale contestate pe calea excepţiei de drept substanţial (apărare pe fondul cauzei din perspectivă procedurală) nu sunt de natură a conduce la respingerea cererii de chemare în judecată, deci invocarea, pe cale de excepţie de drept substanţial, a nulităţii acestora, indiferent de caracterul absolut sau relativ al nulităţii, nu este admisibilă, acest mijloc de apărare pe fondul cauzei nefiind necesar pentru admiterea cererii de egalizare a salariilor de bază la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similară ori pentru plata diferenţelor salariale.

Art. 38 alin. 6, art. 39 din Legea nr. 153/201

Decizia ICCJ nr. 9/2017 - RIL

I. Sentinţa apelată:

Prin sentinţa civilă nr. 2.596 din data de 21.10.2020, pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia I Civilă în dosarul nr. .../118/2020, s-au dispus următoarele:

-respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei nulităţii absolute a actelor adiţionale, invocată de reclamanţi;

-respingerea, ca nefondată, a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă;

-admiterea acţiunii formulate de reclamanţii [...] şi [...], în contradictoriu cu pârâta [...], şi, în consecinţă, obligarea pârâtei la plata către fiecare reclamant a diferenţelor nete dintre salariul de bază la nivelul maxim aflat în plată şi cel efectiv plătit în perioada iulie 2017 - februarie 2020, actualizate cu dobânda legală penalizatoare la data plăţii efective, precum şi a sumei de 1.000 de lei, către fiecare reclamant, cu titlu de cheltuieli judiciare (onorariu avocat).

În motivarea sentinţei, prima instanţă a reţinut următoarele:

Asupra excepţiei nulităţii actelor adiţionale invocată de reclamanţi.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, pe cale de excepţie, s-a invocat nulitatea absolută a actelor adiţionale nr. .../14.01.2020, nr..../11.06.2019, .../14.01.2019, nr. .../18.12.2017, nr. .../26.06.2017 şi nr. .../27.09.2016 pentru reclamantul [...] şi a actelor adiţionale nr. .../14.01.2019, nr. .../23.03.2019, nr. .../14.01.2019, nr. .../18.12.2017 şi nr. .../12.02.2016 pentru reclamantul [...].

 În susţinerea acestei excepţii s-au prevalat de încălcarea la emiterea actelor adiţionale a unor acte normative de interes general (Legea nr.71/2015, art.31 alin.1 din OUG nr.57/2015 modificată şi completată prin O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016, a Legii nr. 153/2017), sub aspectul obligării tuturor angajatorilor din sectorul de stat de a asigura egalizarea salariului de bază pentru angajaţii din aceeaşi clasă ocupaţională, la nivelul celui maxim aflat în plată.

Tribunalul a apreciat că nulitatea actelor adiţionale nu poate fi invocată de reclamanţi pe cale de excepţie, în cadrul acţiunii având ca obiect acordarea unor diferenţe de drepturi salariale pentru perioada în care şi-au produs efectele respectivele acte, pentru argumentele care succed.

Cine se prevalează de excepţie o poate face în limitele în care aceasta e valabilă din punct de vedere procesual ca apărare de fond (excepţie substanţială), iar nu ca cerere reconvenţională, astfel că nu va exista putere de lucru judecat în privinţa nulităţii actului, ci pur şi simplu va fi respinsă cererea de executare a reclamantului.

Ipoteza avută în vedere de art. 1.247 alin. (3) NCC presupune existenţa unui act juridic (de regulă, a unui contract) neexecutat integral şi presupune, de asemenea, ca atât acţiunea principală, cât şi excepţia îndreptată ca mijloc de apărare împotriva acesteia, să se bazeze pe acelaşi contract. Ipoteza tipică este a celui care cere executarea contractului, iar pârâtul invocă nulitatea actului pentru a-i paraliza acţiunea.

Prin urmare, fiind un mijloc de apărare, excepţia de nulitate a unui act juridic nu poate fi invocată de reclamant, ci doar în întâmpinare, de către pârât, sau din oficiu de către instanţa de judecată.

Pe de altă parte, chiar presupunând că reclamanţii ar fi putut invoca nulitatea actelor adiţionale pe cale de excepţie, prin prezenta cerere de chemare în judecată, iar nu doar ca apărare împotriva unei eventuale cereri reconvenţionale a pârâtei, o asemenea excepţie ar fi inadmisibilă din perspectiva efectelor nulităţii în materia dreptului muncii.

 Astfel, specificul sancțiunii nulității în dreptul muncii este dat de efectele produse numai pentru viitor, contrar regulii generale instituite prin art.1.254 și următoarele din Codul civil. Aceste efecte ale nulității contractului individual de muncă se justifică prin raportul de subordonare în care se găsește salariatul față de angajatorul său și, mai ales, prin specificul prestațiilor lor reciproce, în sensul că munca prestată de salariat este urmată de remunerarea ei de către angajator.

 Or, în cazul unui contract individual de muncă la încheierea căruia nu au fost respectate toate condițiile legale, supus deci sancțiunii nulității, părțile nu pot fi ținute să își restituie prestațiile primite pentru că munca prestată de salariat nu poate fi înapoiată de cel în beneficiul căruia a fost făcută, ceea ce atrage lipsa temeiului de restituire de către salariat a prețului muncii sale.

Acestea sunt considerentele pentru care, potrivit art. 283 din Codul muncii, „constatarea nulităţii unui contract individual de muncă poate fi cerută de părţi pe întreaga perioadă a derulării acestuia”.

Deşi acest articol de lege se referă în mod expres la contractul individual de muncă, trebuie considerat că reglementarea se aplică și actelor adiționale la contract.

Aşadar, nulitatea unui act adiţional la contractul individual de muncă, indiferent de motive sau de calea procesuală aleasă, nu va mai putea fi invocată după momentul la care actul respectiv a încetat să mai producă efectele în vederea cărora a fost încheiat.

De altfel, şi prin Decizia nr. 17/13 iunie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie de care se prevalează reclamanţii în susţinerea excepţiei de nulitate, se stabileşte că “În interpretarea prevederilor art.138 alin.(3) - (5) și art.142 alin.(2) din Legea nr.62/2011, nulitatea unei clauze a contractului colectiv de muncă negociate cu nerespectarea art. 138 alin.1-3 din Legea nr. 62/2011 poate fi cerută de către părțile interesate, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, respectiv poate fi invocată de către instanță, din oficiu, pe durata existenței contractului colectiv de muncă.

 Cum în cauză toate actele adiţionale la contractele individuale de muncă ale reclamanţilor, care le-au precedat pe cele încheiate la data de 28.02.2020, au avut perioade determinate de valabilitate, producând efecte şi fiind executate integral până la data cererii de chemare în judecată, partea interesată nu se mai poate prevala de o eventuală nulitate absolută a acestor acte.

Faţă de toate aceste considerente, Tribunalul a respins ca inadmisibilă excepţia nulităţii actelor adiţionale invocată de reclamanţi.

Asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă, Tribunalul a constatat următoarele:

Prin Decizia nr.9/29.05.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, în interpretarea unitară a dispozițiilor art.34 din Legea nr. 330/2009, art.30 din Legea nr.284/2010, art.7 din Legea nr. 285/2010 și a art.11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.83/2014, s-a stabilit că acestea  nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă.

În considerentele acestei decizii, paragraful 48 şi 49, se arată că „nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite.

Prin urmare, atunci când pretenţiile angajaţilor nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ/act adiţional la contractul individual de muncă ori actul respectiv nu a fost comunicat angajaţilor, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanţa specializată în litigii de muncă nu este condiţionată de parcurgerea procedurii prealabile.

În speţă, reclamanţii solicită acordarea, cu caracter retroactiv, a unor diferenţe de drepturi salariale ce nu le-au fost recunoscute prin actele de salarizare emise succesiv de către ordonatorul de credite competent, fără ca acestea să rezulte din vreo greşită reîncadrare a potrivit Legii nr.284/2010 sau a Legii nr. 153/2017, ci din utilizarea unui cuantum mai mic decât cel maxim, pretins aflată în plată, al salariilor de bază pentru persoane ocupând funcţii similare în cadrul pârâtei.

În raport de conţinutul deciziei obligatorii anterior menţionate, Tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă prin întâmpinare, constatând că pretenţiile reclamanţilor adresate direct instanţei de judecată sunt admisibile, atât sub imperiul Legii nr.284/2010, cât şi sub imperiul Legii nr.153/2017 – art.37, pentru identitate de raţiune, întrucât şi legea nouă conţine o reglementare similară.

Pe fond, analizând pretențiile deduse judecății în raport de materialul probator existent la dosar și de prevederile legale incidente, Tribunalul a constatat următoarele:

[...] este o instituţie publică, cu personalitate juridică, finanţată integral din venituri proprii, aflată în subordinea Ministerului Transporturilor, iar după încetarea valabilității contractului colectiv de muncă pentru anul 2014 salariile angajaților din cadrul acestei instituții au fost stabilite în baza legii unice de salarizare a personalului plătit din fonduri publice.

Reclamantul [...] este angajat în funcţia de şef birou IT din data de 23.09.2016, fiind detaşat pe acest post pana la revenirea titularului postului de sef birou IT, detaşat la rândul său la Agenţia Europeana pentru Siguranţa Maritimă, astfel cum rezultă din actul adiţional nr. 149/27.09.2016, iar reclamantul [...] ocupă funcţia de şef Serviciu Financiar Contabilitate - Căpitănia Zonala … din cadrul ANR Constanta, având studii superioare si gradul II.

În perioada de timp analizată, pentru funcţia de conducere ocupată, angajatul [...] a fost plătit în anul 2017 cu un salariu de bază de 4877 lei, la care se adaugă sporul de condiţii vătămătoare şi sporul pentru siguranţa navigaţiei, în anul 2018 a beneficiat de un salariu de bază de 6096 lei, in anul 2019 a avut un salariu de baza de 6447 lei, majorat cu 50% începând cu data de 11.06.2019, pentru perioada în care face parte din echipa de proiecte finanţate din fonduri europene. Începând cu luna ianuarie 2020, acest reclamant a fost remunerat cu un salariu de baza de 6798 lei pentru funcţia de conducere.

În aceeaşi perioadă, reclamantul [...] a fost remunerat în perioada 2016 - 2017 cu un salariu de bază in cuantum de 5634 lei, la care s-au adăugat un spor de 10% pentru siguranţa navigaţiei si un spor pentru condiţii vătămătoare in procent de 10%, ajungând astfel la un salariu brut lunar de 7352 lei. La data de 01.01.2018 salariul de baza era de 7043 lei si salariul brut de 9156 lei, la 01.01.2019 reclamantul avea salariul de baza 7039 lei si brutul de 9856 lei, iar la 01.01.2020 salariul de baza era de 7676 lei si venitul lunar brut de 10557 lei.

În acelaşi timp, alţi angajaţi cu funcţii similare, precum [...], [...], ..., au avut salarii de bază mai mari.

Astfel, angajatul [...], care ocupa tot funcţie de conducere (Sef Serviciu Comunicaţii), având acelaşi grad II si studii superioare, era remunerat la 01.01.2017 cu un salariu de baza de 6126 lei, care prin aplicarea aceloraşi sporuri a ajuns la un salariu lunar brut de 7964 lei, la data de 01.01.2018 avea un salariu de baza de 7658 lei si un brut lunar de 9956 lei, la data de 01.01.2019 salariul de baza a ajuns la 7981 lei si un brut de 10279 lei, iar la 01.01.2020 salariul de baza este de 8304 lei si salariul brut de 10602 lei.

Angajata [...], având funcţia şef Birou Înmatriculări Nave, studii superioare şi gradaţie II, a avut începând cu data de 01.01.2018 şi până în prezent un salariu de bază de 7500 lei.

Începând cu luna martie 2020, salariile de bază ale ambilor reclamanţi au fost aduse la nivelul celor maxime aflate în plată la nivelul instituţiei, astfel: prin actul adiţional nr.778/28.02.2020, pentru reclamantul [...] a fost stabilit un salariu de bază pentru funcţia de conducere ocupată de 7500 lei, iar prin actul adiţional nr.807/28.02.2020, pentru reclamantul [...] a fost stabilit un salariu de bază de 8304 lei.

În cuprinsul celor două acte adiţionale de egalizare a salariului de baza prin aducerea la nivelul celui maxim plătit se menţionează că „noua salarizare a fost stabilită potrivit art. 39 din Legea nr. 153/2017 la nivelul de salarizare pentru funcţii similare”.

În drept, s-a reţinut că prin art.1 alin.51 din OUG nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.925 din 18 decembrie 2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr.71/2015, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilind că, începând cu data de data de 09.04.2015, ”angajaţii care beneficiază de un cuantum al salariilor de baza şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, vor fi salarizaţi la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea in aceleaşi condiţii”.

Aceste prevederi legale au fost menţinute începând cu luna august 2016  prin art.31 alin. l din OUG nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, modificata si completata prin OUG nr. 20/2016 si OUG nr. 43/2016, prevederi declarate constituţionale prin Decizia CCR nr. 794/15.12.2017.

Astfel, în forma finală stabilită prin OUG nr. 43/2016, art.31 alin.(l) din OUG nr.57/2015 prevede că, ”începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.”

Prin urmare, începând cu luna august 2016, în vederea egalizării prevăzute de art.31 alin.(1) din O.U.G. nr.57/2015, funcțiile publice care erau la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective se vor considera ca etalon pentru uniformizarea salarială, pentru aceeași funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceleași condiții de studii din cadrul aceleiași instituții/autorități, dar se va lua în considerare doar nivelul salariului de bază sau al indemnizației, fără sumele/sporurile adiționale.

Referitor la contextul legislativ în care au fost adoptate actele normative mai sus menționate, se impune precizarea că legea în domeniul salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice a fost reprezentată de Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările și completările ulterioare. Acest act normativ este în prezent abrogat prin Legea-cadru nr. 153/2017 (art.44 alin.1 pct.9 din noua lege, ce a intrat în vigoare la 1 iulie 2017).

 Potrivit art.7 din Legea-cadru nr.284/2010, aplicarea legii urma a se realiza etapizat, prin legi speciale anuale de aplicare, astfel că a fost succedată de mai multe acte normative.

Deși scopul declarat de legiuitor la instituirea unui sistem unic de salarizare a fost acela de a aduce transparență și previzibilitate în materia salarizării, în realitate, drepturile salariale s-au calculat pornind de la cuantumul stabilit potrivit legislației anterioare, prin fiecare din legile speciale anuale făcându-se trimitere la cuantumul drepturilor salariale din anul precedent.

Așa cum rezultă din nota de fundamentare și din preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2016, de la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr.284/2010, nu au fost aplicate valoarea de referință sectorială și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele legii-cadru.

 Așadar, scopul declarat al celor două acte normative care au modificat și completat, succesiv, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2015, ce stabilea salarizarea în anul 2016, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.20/2016 și, respectiv, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2016, a constat în „eliminarea inechităților în materie de salarizare, în raport cu nivelul studiilor și al activității profesionale prestate” și a discrepanțelor rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr.284/2010, decurgând din conservarea, în esență, a salarizării, potrivit cadrului normativ din anul 2009.

În considerentele Deciziei nr.794/15.12.2016 de stabilire a constituţionalităţii art.31 din OUG 57/2015, Curtea Constituțională a arătat că, prin art.1 alin.51 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr.71/2015, s-a prevăzut soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim”, respectiv că scopul adoptării OUG nr.20/2016 a fost acela al ”eliminării inechităţilor în materie de salarizare în raport cu nivelul studiilor şi al activităţii profesionale prestate” şi a „discrepanţelor rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr.284/2010".

 De altfel, întreaga reglementare a salarizării unitare în vigoare în perioada supusă analizei de către reclamante se fundamentează pe ”principiul nediscriminării”, având ca scop eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, precum și pe ”principiul egalităţii”, constând în asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală.

 În cauză, raportat la situația de fapt redată în precedent, s-a constatat că pârâta nu a respectat dispozițiile legale în vigoare în ceea ce-i privește pe reclamanţi, în sensul că nu le-a acordat acestora drepturile salariale cuvenite, pentru perioada iulie 2017 - februarie 2020, prin raportare la nivelul maxim al salariului de bază din cadrul instituţiei pentru funcţii similare.

Contrar susținerilor pârâtei, diferența de salarizare între reclamanţi şi alţi angajaţi cu funcţii similare (în condiţiile în care în Anexa 2-1 - Grila de salarizare a personalului de execuţie conform Legii nr.153/2017 - la contractul colectiv de muncă valabil la nivelul instituţiei pârâte pentru perioada analizată s-a stabilit că angajaţii care ocupă funcţii de economist, căpitan specialist cu 6 ani experienţă pe funcţie şi căpitan specialist de la [...] Constanţa beneficiază de aceeaşi salarizare) nu s-a justificat din perspectiva reglementărilor în vigoare, din moment ce este vorba de angajați cu aceeași pregătire profesională, care ocupă aceeași funcție și au aceeași gradație, desfășurându-și activitatea în aceleași condiții. Pentru a se considera îndeplinită această din urmă cerință, este suficient ca angajații în discuție să se afle în situații identice, în sensul că desfășoară același tip de activitate, neexistând temei legal pentru a se face distincție în funcție de serviciul în cadrul căruia activează efectiv.

De altfel, pârâta nici nu a justificat în vreun fel, prin indicarea unor criterii certe de diferențiere, un salariu de bază mai mare pentru şef Birou Înmatriculări Nave în raport cu un şef birou IT, respectiv pentru şef Serviciului Comunicații în raport cu şeful Serviciului Financiar Contabilitate. Mai mult, a recunoscut existenţa unei inechităţi odată cu încheierea actelor adiţionale nr. 778/28.02.2020 şi nr. 807/28.02.2020, prin care le-a stabilit reclamanţilor salarii de bază la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei.

În ceea ce-l priveşte pe reclamantul [...], Tribunalul a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin.2 din Legea nr. 153/2017 „în perioada în care persoana angajată/numită exercită cu caracter temporar o funcţie de conducere, aceasta beneficiază de drepturile salariale aferente funcţiei de conducere respective”.

Prin urmare, îndeplinind funcţia de şef birou până la revenirea pe post a titularului, acest angajat trebuia să fie remunerat cu acelaşi salariu de care ar fi trebuit să beneficieze titularul postului de conducere [...], aspect recunoscut de asemenea de pârâtă prin încheierea actului adiţional din 28.02.2020.

Acordarea unor salarii de bază mai mici a generat în cazul reclamanţilor o diminuare a salariului brut rezultat prin aplicarea sporurilor pentru siguranţa navigaţiei și pentru condiţii vătămătoare, iar aceste diferențe s-au mărit considerabil după aplicarea de către pârâtă a majorării de 10% a salariului de baza si a sporurilor, dispusă de legiuitor prin art. II din OUG nr. 83/2014 (introdus prin punctul 13 din Ordonanţă de urgenţă nr. 35/2015 începând cu 28.11.2015), și după creşterea salariilor de bază cu 1/4 din diferenţa dintre salariul de baza prevăzută de lege pentru anul 2022 si cel din luna decembrie 2018 acordata în temeiul art. 38 alin.4 din Legea nr. 153/2017 și art.34 alin. l şi 2 din OUG nr.114/2018 (aplicabila din 01.01.2019).

Fiind, așadar, întrunite cerințele privind identitatea funcţiei și a criteriilor de salarizare dintre reclamanţi și alți angajaţi și existența în cadrul instituției a unor salarii de bază mai mari decât cele acordate reclamanţilor, se naște în sarcina pârâtei, în calitate de angajator, obligaţia de a plăti diferențele salariate astfel rezultate, fără ca reclamanţii să fie ținuţi a urma o procedură prealabilă anterior sesizării instanței de judecată, pentru recuperarea acestor diferențe, conform celor arătate în precedent.

Plata cu întârziere sau neplata salariului dau dreptul angajatului să solicite (în instanță) daune-interese, conform art.166 alin.4 Codul muncii, care nu precizează în ce constau aceste daune.

Conform art.278, Codul muncii se completează cu legislaţia civilă  în materie reprezentată de Codul civil, care la art. 1530 prevede: Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecința directă şi necesară a neexecutării obligației.

Potrivit art. 1531 alin. 1 Cod civil: „Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit”, iar la art.1535 alin.1 se arată că: „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic”.

Potrivit acestor texte de lege, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către creditor a obligaţiei, prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans).

În cazul de faţă, acoperirea beneficiului de care a fost lipsit reclamantul creditor prin neplata la scadenţă a drepturilor ce i se cuveneau pentru munca prestată se realizează prin acordarea de daune interese moratorii sub forma dobânzii legale, cu aplicarea art.2 din OG nr. 13/2011 („În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea”).

Pentru toate aceste considerente, Tribunalul a admis acţiunea reclamantului aşa cum a fost formulată.

 Totodată, în aplicarea disp.art.453 alin.1 Cod procedură civilă, a obligat pârâta la plata cheltuielilor efectuate de reclamantă în acest proces cu onorariul de avocat, în sumă de 1000 lei, potrivit înscrisului doveditor ataşat la f.5 din dosar.

I.Apelurile:

1. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii [...] şi [...], solicitând schimbarea în parte a acesteia în sensul admiterii excepţiei nulităţii absolute a actelor adiţionale indicate de aceştia în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată în apel, în motivare, învederând, în esenţă, că soluţia primei instanţe de respingere, ca inadmisibilă, a acestei excepţii este nelegală, actele adiţionale contestate fiind nule absolut pentru încălcarea dispoziţiilor legale înscrise în Legea nr. 71/2015 şi în O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum acest din urmă act normativ a fost modificat prin O.U.G. nr. 20/2016 şi nr. 43/2016, care prevedeau în sarcina angajatorului obligaţia salarizării la nivelul maxim aflat în plată pentru funcţii similare din cadrul instituţiei, încălcată prin actele adiţionale contestate, prin care salariul de bază al acestora a fost stabilit la un cuantum inferior celui maxim aflat în plată în cadrul instituţiei publice pârâte, această nulitate absolută putând fi invocată, pe cale de excepţie, în temeiul art. 1.247 alin. 3 din Codul civil şi al interpretării date de instanţa supremă prin decizia preliminară nr. 17/2016 (punctul 53), oricând, deci şi ulterior încetării producerii efectelor juridice de către acestea, şi de orice parte interesată, deci şi de către aceştia, consecinţa constatării, pe cale de excepţie, a nulităţii absolute, fiind înlocuirea de drept a clauzelor contractuale prin care salariul de bază al acestora a fost stabilit la un nivel inferior celui maxim prevăzut de lege cu dispoziţiile legale prin care acesta să fie stabilit la nivelul maxim aflat în plată în cadrul instituţiei publice pârâte pentru o funcţie similară.

A fost solicitată încuviinţarea şi administrarea probei cu înscrisuri, fără a fi anexate înscrisuri cererii de apel.

De asemenea, a fost solicitată judecata în lipsă.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel şi pârâta [...], solicitând schimbarea în parte a acesteia în sensul respingerii, în integralitate, a cererii de chemare în judecată, fie ca inadmisibile, fie ca nefondate, în motivare, învederând, în esenţă, că, prima instanţa a respins în mod eronat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, fundamentată pe dispoziţiile art. 37 alin. 1 – alin. 4 din Legea nr. 153/2017, cât timp reclamanţii, care nu au contestat în termen şi după procedura prealabilă descrisă de antemenţionatele dispoziţii legale, actele adiţionale prin care le-a fost stabilit salariul de bază în perioada iulie 2017 - februarie 2020, nu au deschis accesul direct la o cerere în justiţie prin care să solicite salarizarea la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similară, ca urmare a neformulării contestaţiei administrative prealabile, aceştia fiind decăzuţi din dreptul de a contesta actele adiţionale necontestate în termen şi care au încetat să mai producă efecte anterior învestirii primei instanţe, acţiunea fiind, astfel, inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, pârâta a învederat că, în prezent, consecutiv intrării în vigoare a Legii nr. 42/2020, salariile de bază în cadrul acesteia, deci şi cele ale reclamanţilor din prezenta cauză, se acordă în cuantumul maxim prevăzut în Legea nr. 153/2017, însă, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 42/2020, Legea nr. 153/2017 a urmărit înlăturarea inechităţilor în materie de salarizare în mod etapizat, în perioada 2018-2022, iar nu dintr-o dată, astfel cum a dispus prima instanţă, care nu a avut în vedere că, deşi în cadrul instituţiei există decalaje în privinţa salarizării persoanelor care ocupă funcţii similare, acestea au fost cauzate de momentul încadrării diverşilor salariaţi în instituţie, respectiv după sau înainte de apariţia legii salarizării, nefiind posibilă acordarea unor salarii mai mari decât cele maxime prevăzute în grila de salarizare aprobată prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, cu atât mai mult cu cât acestea au fost obţinute anterior aplicării prevederilor legii salarizării, prin negocieri purtate între salariaţi şi angajator.

S-a mai arătat că reclamanţii din prezenta cauză au beneficiat, în perioada litigioasă, în acord cu prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate şi ale Legii nr. 153/2017, de o aplicare etapizată a acesteia din urmă, potrivit art. 38 din cuprinsul actului normativ, dispoziţiile art. 1 alin. 51 din O.U.G. nr. 83/2014 nefiindu-i aplicabile acesteia în baza art. 4 din acelaşi act normativ.

A fost solicitată încuviinţarea şi administrarea probei cu înscrisuri, fără a fi anexate înscrisuri cererii de apel.

De asemenea, a fost solicitată judecata în lipsă.

3. Reclamanţii au formulat întâmpinare la cererea de apel a părţii adverse, prin care au solicitat respingerea, ca nefondat, a apelului pârâtei, învederând, în esenţă, că sentinţa apelată este legală şi temeinică sub aspectul chestiunilor contestate în apelul pârâtei, aceştia nefiind ţinuţi, prin raportare la cele dezlegate prin decizia în interesul legii nr. 9/2017, să urmeze vreo procedură prealabilă de contestare a actelor juridice prin care salariile de bază le-au fost stabilite într-un cuantum inferior celui maxim aflat în plată în cadrul aceleiaşi instituţii pentru o funcţie similară, putându-se adresa în acest scop direct instanţei, salariile de bază în cadrul pârâtei fiind stabilite, începând cu anul 2014, în temeiul Legii nr. 284/2010, iar, ulterior, al Legii nr. 153/2017, fiind astfel irelevante apărările pârâtei în sensul stabilirii anterioare a salariilor de bază utilizate drept etalon pentru egalizare la nivelul maxim în temeiul unor negocieri între angajator şi salariaţi, Legea nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 57/2015, aplicabile şi pârâtei, instituind în sarcina angajatorilor din sistemul public obligaţia stabilirii salariilor de bază la nivelul maxim aflat în plată în cadrul instituţiei, care a fost menţinută şi în cuprinsul Legii nr. 153/2017, aplicarea etapizată a acesteia neînlăturând obligaţia de acordare a salariului de bază la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeaşi funcţie în cadrul pârâtei.

 A fost solicitată încuviinţarea şi administrarea probei cu înscrisuri, fără a fi anexate înscrisuri întâmpinării, cu excepţia chitanţelor de plată a onorariului de avocat.

De asemenea, a fost solicitată judecata în lipsă.

4. Pârâta a formulat întâmpinare la cererea de apel a părţilor adverse, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a apelului reclamanţilor, învederând, în esenţă, că sentinţa apelată este legală şi temeinică sub aspectul chestiunilor contestate în apelul reclamanţilor, nulitatea contractelor individuale de muncă, deci şi a actelor adiţionale la acestea, putând fi invocată, prin raportare la dispoziţiile art. 268 alin. 1 lit. d din Codul muncii, numai pe durata existenţei şi aplicării acestora, or, în speţă, actele adiţionale litigioase nu au fost contestate de reclamanţi pe durata aplicării acestora în conformitate cu procedura de contestare prevăzută de art. 30 din Legea nr. 284/2010 sau, după caz, cu procedura prevăzută de art. 37 din Legea nr. 153/2017, acestea neputând fi contestate, pe cale de excepţie de drept substanţial - cu atât mai mult cu cât interesul ocrotit este unul privat, iar nu unul general, nulitatea fiind, în consecinţă, una relativă, iar nu una absolută – cu eludarea procedurii obligatorii administrative obligatorii de contestare instituite prin antemenţionatele dispoziţii legale, excepţia de drept substanţial a nulităţii unui act juridic fiind un mijloc de apărare, care poate fi invocat de instanţă din oficiu sau de pârât, prin întâmpinare, iar nu şi de către reclamanţi.

A fost solicitată încuviinţarea şi administrarea probei cu înscrisuri, fără a fi anexate înscrisuri întâmpinării.

De asemenea, a fost solicitată judecata în lipsă.

5. În cadrul judecăţii în apel a fost ataşat dosarul primei instanţe şi nu au fost încuviinţate şi administrate probe noi.

II.Analiza apelurilor:

1. Procedând la judecata apelurilor în acord cu prevederile art. 477 alin. 1 din Codul de procedură civilă, adică în limitele stabilite în mod implicit prin motivele de apel formulate în cauză, Curtea apreciază că se impune soluţionarea cu prioritate a motivului de apel formulat de pârâtă şi vizând pretinsa respingere eronată de către prima instanţă a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, în referire la care constată că prezintă relevanţă împrejurarea că prima instanţă, prin sentinţa apelată, s-a pronunţat asupra acordării către reclamanţi, cu caracter retroactiv, a unor diferenţe de drepturi salariale ce nu le-au fost recunoscute acestora prin actele de salarizare emise succesiv de către ordonatorul de credite competent, diferenţe ce nu rezultă însă din vreo greşită reîncadrare a acestora potrivit Legii nr. 284/2010 sau a Legii nr. 153/2017, ci din utilizarea unui cuantum mai mic decât cel maxim, pretins aflată în plată, al salariului de bază pentru o persoană ocupând o funcţie similară din perspectiva salarizării în cadrul pârâtei cu funcţiile ocupate de reclamanţi.

2. Sub acest aspect, Curtea reţine că, prin decizia nr. 9/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, instanţa supremă, în referire la chestiunea admisibilităţii formulării unor cereri precum cea pendinte, a statuat, în cuprinsul paragrafelor 45-50, următoarele:

„45. Dacă angajatorul a emis şi a comunicat decizia de stabilire a salariilor, salariatul trebuie să urmeze procedura specială obligatorie, statornicită de legile salarizării în vigoare la momentul respectiv.

46. De asemenea, angajaţii trebuie să urmeze procedura prealabilă atunci când sesizează instanţa de contencios administrativ cu acţiuni ce au ca obiect anularea/revocarea/modificarea actelor administrative — comunicate — prin care angajatorii cărora li se aplică dispoziţiile ar. 34 din legea nr. 330/2009, art. 30 din legea nr. 284/2010, art. 7 din legea nr. 285/2010 şi art. 11 din ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 83/2014 au făcut încadrarea/reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice şi au stabilit drepturile salariale ce se acordă potrivit acestei încadrări/reîncadrări, respectiv au stabilit salariile de bază.

47. Rolul procedurii descrise în legile de salarizare este tocmai asigurarea posibilităţii ordonatorului de credite de a corecta rapid orice eroare în stabilirea salariilor.

48. Per a contrario, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă:

- alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator,

- şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite.

49. Prin urmare, atunci când pretenţiile angajaţilor nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează:

- obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate,

- precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ/act adiţional la contractul individual de muncă ori actul respectiv nu a fost comunicat angajaţilor, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanţa specializată în litigii de muncă nu este condiţionată de parcurgerea procedurii prealabile.

50. În concluzie, răspunzând primului punct al sesizării, se constată că, în condiţiile în care obiectul litigiilor este reprezentat de acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă, textele de lege menţionate, respectiv art. 34 din legea nr. 330/2009, art. 30 din legea nr. 284/2010, art. 7 din legea nr. 285/2010, art. 11 din ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 83/2014, urmează a se interpreta în sensul că nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu aceste litigii.”

3. Aplicând dezlegările jurisdicţionale obligatorii redate în precedent la speţa dedusă judecăţii, Curtea, reţinând că obiectul litigiului îl constituie solicitarea de acordare retroactivă a unor diferenţe de drepturi salariale ce nu rezultă dintr-o pretinsă greşită reîncadrare a reclamanţilor potrivit prevederilor Legii nr. 284/2010 sau ale Legii nr. 153/2017, ci din utilizarea unui cuantum mai mic decât cel maxim, pretins aflată în plată, al salariului de bază pentru o funcţie similară, constată că este admisibilă, atât sub imperiul Legii nr. 284/2010, faţă de antemenţionata decizie în interesul legii, cât şi sub imperiul Legii nr. 153/2017 – art. 37, pentru identitate de raţiune, întrucât şi legea nouă conţine o reglementare similară, formularea directă a unei cereri de chemare în judecată de către reclamanţi în acest scop, legea necondiţionând admisibilitatea demersului judiciar de formularea unei contestaţii administrative prealabile la ordonatorul de credite, astfel cum a statuat instanţa supremă în cuprinsul paragrafelor 48-50 din cuprinsul antereferitei decizii, în aceste condiţii, motivul de apel vizând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată dovedindu-se a fi nefondat.

4. În privinţa posibilităţii invocării de către reclamanţi, pe calea excepţiei de drept substanţial, apărare pe fondul cauzei din perspectivă procesuală, a nulităţii absolute a actelor adiţionale la contractul individual de muncă al fiecăruia dintre aceştia, prin care le-au fost stabilite salariile de bază în perioada iulie 2017 - februarie 2020, în litigiu în prezenta cauză, Curtea constată că admisibilitatea invocării nulităţii unui act juridic pe calea excepţiei de drept substanţial este condiţionată de întemeierea apărării adversarului pe actul pretins nul şi de aptitudinea acelui act, în măsura în care este valid, de a conduce la respingerea pretenţiei celui care invocă excepţia de drept substanţial a nulităţii actului juridic, or, în speţă, în raport cu dezlegarea dată de instanţa supremă în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 9/2017 şi cu temeiul de fapt calificat juridic al cererii de chemare în judecată, faţă de concluzia reţinută în precedent, în sensul că nu era necesară contestarea actelor adiţionale ori a actelor juridice unilaterale ale angajatorului prin care a fost stabilită salarizarea reclamanţilor în perioada litigioasă, pentru admisibilitatea prezentului demers judiciar având drept scop egalizarea salariilor de bază ale reclamanţilor la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similară în cadrul pârâtei, instanţa de apel constată că actele adiţionale contestate pe calea excepţiei de drept substanţial (apărare pe fondul cauzei din perspectivă procedurală) nu sunt de natură a conduce la respingerea cererii de chemare în judecată, deci invocarea, pe cale de excepţie de drept substanţial, a nulităţii acestora, indiferent de caracterul absolut sau relativ al nulităţii, nu este admisibilă, acest mijloc de apărare pe fondul cauzei nefiind necesar pentru admiterea cererii de egalizare a salariilor de bază la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similară ori pentru plata diferenţelor salariale.

5. Chiar dacă, în principiu, modul de soluţionare pe fond a excepţiei de drept substanţial a nulităţii, apărare pe fondul cauzei din perspectivă procesuală, în acord cu dispoziţiile art. 31 din Codul de procedură civilă, nu îşi găseşte o reflectare directă în cuprinsul minutei, printr-o menţiune relativă la modul de soluţionare a acestei apărări de fond, ci numai o reflectare indirectă, prin soluţia pronunţată cu privire la cererea în referire la care apărarea de fond a fost formulată, cu toate acestea, prin raportare la dispoziţiile art. 32 alin. 2 din acelaşi act normativ, condiţiile generale de exercitare a acţiunii civile, statornicite în cuprinsul alin. 1 al aceluiaşi articol, inclusiv cele prin care sunt stabilite condiţiile de utilizare a diverselor mijloace procesuale de ocrotire a dreptului subiect civil, sunt aplicabile şi apărărilor de fond, precum excepţia de drept substanţial a nulităţii, care, în raport cu această calificare (de apărare de fond), constituie, de asemenea, o formă de manifestare a acţiunii civile.

6. În aceste condiţii, şi apărările de fond, pentru a putea fi soluţionate în cadrul unui proces civil, chiar dacă numai în cuprinsul considerentelor hotărârii, trebuie să fie formulate de o persoană care are capacitate şi calitate procesuală şi care formulează o pretenţie şi justifică un interes, acestea trebuind să fie şi admisibile, în caz contrar, neîndeplinirea vreuneia dintre condiţiile enunţate în precedent putând conduce la respingerea apărării de fond, prin minută, ca urmare a constatării acestei neregularităţi procedurale, soluţia fiind similară cu cea aplicabilă în cazul excepţiei de nelegalitate a actului administrativ, chestiune prealabilă analizării fondului pretenţiei deduse judecăţii, reglementată în art. 4 din Legea nr. 554/2004.

7. În speţă, faţă de antemenţionatul regim juridic al apărărilor de fond, de împrejurarea că eventuala admitere a excepţiei de drept substanţial a nulităţii actelor adiţionale litigioase nu s-ar putea reflecta în mod direct în cuprinsul dispozitivului hotărârii judecătoreşti, ci numai în mod indirect, prin admiterea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţi, şi de împrejurarea că soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată, adoptată de prima instanţă, urmează a fi menţinută în apel, Curtea constată că sentinţa apelată nu poate fi, oricum, reformată în sensul solicitat de reclamanţi, respectiv cel al admiterii prin dispozitiv a excepţiei de drept substanţial a nulităţii absolute a actelor adiţionale litigioase, cât timp eventualul caracter întemeiat al unei asemenea apărări de fond, care concură la consolidarea poziţiei procesuale a părţii care a invocat-o sau al uneia dintre părţi, în cazul invocării acesteia din oficiu, îşi poate găsi reflectarea exclusiv în cuprinsul considerentelor decizorii ale hotărârii judecătoreşti, iar nu şi în cel al dispozitivului acesteia.

8. Pentru considerentele expuse în precedent, care le înlocuiesc pe cele ale primei instanţe în referire la chestiunea admisibilităţii apărării de fond, Curtea constată că nu poate fi primită solicitarea reclamanţilor de inserare, în cuprinsul dispozitivului sentinţei apelate, a soluţiei de admitere a excepţiei nulităţii absolute a actelor adiţionale contestate de aceştia, situaţie în care se constată că apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei este nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.

9. Pe fondul cauzei, instanţa de apel reţine că susţinerea pârâtei în sensul că salariile de bază ale reclamanţilor din prezenta cauză ar fi fost stabilite, în perioada litigioasă, respectiv iulie 2017 - februarie 2020, la nivelul maxim stabilit, pentru funcţia ocupată de aceştia, prin contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate în vederea aplicării etapizate a noii Legi-cadru de salarizare a personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, conform art. 38 din aceasta, nu este de natură a conduce la respingerea solicitării reclamanţilor de egalizare a salariului de bază al acestora la nivelul maxim aflat în plată în cadrul pârâtei pentru o funcţie similară, cât timp, potrivit statuării necontestate a primei instanţe sub acest aspect, salariul de bază al reclamanţilor din prezenta cauză a fost stabilit, în perioada litigioasă, la un cuantum inferior celui maxim prevăzut de Legea nr. 153/2017, care a fost atins abia începând cu luna martie 2020, consecutiv intrării în vigoare a Legii nr. 42/2020, potrivit recunoaşterii din apel a pârâtei sub acest aspect, precum şi la un cuantum inferior celui maxim aflat în plată pentru o funcţie similară în cadrul pârâtei, termenul de comparaţie reţinut de prima instanţă în procesul de egalizare a salariului de bază al reclamanţilor la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similară în cadrul pârâtei nefiind contestat de aceasta din urmă în apel prin raportare la definiţia legală a noţiunii de funcţie similară, consacrată în cuprinsul art. 7 lit. g din Legea nr. 153/2017.

10. Cât timp diferenţele de drepturi salariale litigioase vizează perioada iulie 2017 - februarie 2020, apare ca fiind lipsită de relevanţă apărarea pârâtei în sensul că, în anul 2015, salariaţilor acesteia nu li s-ar fi aplicat prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, inclusiv cele ale art. 1 alin. 51, în temeiul art. 4 din acelaşi act normativ, cât timp dispoziţiile acestui act normativ şi cele ale O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările ulterioare, în partea privitoare la soluţia egalizării salariilor de bază şi a sporurilor la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similară, au fost abrogate pe data intrării în vigoare, respectiv 01.07.2017, a Legii nr. 153/2017, care a preluat în cuprinsul său, respectiv în art. 39, şi pe durata aplicării tranzitorii a acestui act normativ, reglementată în art. 38, soluţia egalizării salariilor de bază la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similară, astfel cum a statuat şi instanţa supremă prin considerentele decizorii ale deciziei preliminare nr. 64/2020 şi prin minuta deciziei preliminare nr. 8/2021, cu respectarea, însă, a plafonării instituite în art. 38 alin. 6 din Lege, soluţia egalizării la nivelul maxim aflat în plată, preluată şi în cuprinsul art. 39 din Legea nr. 153/2017, asigurând sancţiunea juridică a principiului nediscriminării în materie de salarizare, care impune acordarea unor salarii egale la muncă de valoare egală pentru persoane aflate în situaţii comparabile din punct de vedere obiectiv, respectiv cele exercitând o funcţie similară, în accepţiunea acordată acestei noţiuni de prevederile legii-cadru în materie de salarizare.

11. Oricum, pârâta este, potrivit art. 1 alin. 1 şi 2 din H.G. nr. 1.133/2002, o instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată integral din venituri proprii şi aflată în subordinea Ministerului Transporturilor, care a avut contract colectiv de muncă la nivel de unitate aflat în derulare în anul 2014 şi care, ulterior împlinirii termenului de executare a antemenţionatului contract, a stabilit, conform art. 4 din O.U.G. nr. 83/2014, salariile de bază şi celelalte elemente componente ale salariului brut lunar al angajaţilor săi, în temeiul Anexei nr. VIII a Legii nr. 284/2010, iar, ulterior, în temeiul Anexei nr. VII a Legii nr. 153/2017 şi al contractelor colective de muncă încheiate în acord cu aceste acte normative de salarizare unitară a personalului plătit din fonduri publice, situaţie în care nu se poate reţine apărarea acesteia în sensul că salariul de bază utilizat drept termen de comparaţie în procesul de egalizare a salariilor de bază ale reclamanţilor din prezenta cauză la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similară ar fi fost stabilit prin negociere între angajator şi salariat, cât timp, faţă de perioada aflată în litigiu în prezenta cauză, respectiv iulie 2017 - februarie 2020, se constată că toate salariile de bază din cadrul pârâtei au fost stabilite în temeiul şi în limitele stabilite prin Legea-cadru nr. 153/2017.

12. Curtea mai reţine că, distinct de procesul de majorare etapizată a salariilor de bază până la nivelul aferent anului 2022, prevăzut de Legea nr. 153/2017 pentru fiecare funcţie, prefigurat a fi realizat, conform art. 38 din acest act normativ, în perioada 2018 – 2022 şi subsumat noii politici în materie de salarizare a personalului plătit din fonduri publice adoptate de legiuitor, prin art. 39 din acelaşi act normativ a fost consacrată instituţia egalizării salariului de bază la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similară, aplicabilă, de asemenea, în perioada tranzitorie cuprinsă între 2018 şi 2022 şi menită a asigura, precum dispoziţiile corespondente din reglementarea anterioară, abrogată pe data intrării în vigoare a acesteia, respectiv: art. 1 alin. 51 din O.U.G. nr. 83/2014 şi art. 31 alin. 11 din O.U.G. nr. 57/2015, egalitatea de tratament în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice şi ocupând funcţii similare, în accepţiunea acordată în art. 7 lit. g din acelaşi act normativ acestei noţiuni, din perspectiva salarizării, cele 2 instituţii juridice neexcluzându-se reciproc, ci, dimpotrivă, putând fi aplicate concomitent pe durata aplicării noului act normativ cadru în materie de salarizare, cu observarea însă, în cazul ambelor, a limitării salariului de bază instituit prin art. 38 alin. 6 din acelaşi act normativ.

13. Pentru considerentele expuse în precedent şi în limita motivelor de apel formulate, Curtea, constatând că temeinicia şi legalitatea sentinţei apelate, în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, urmează a dispune respingerea, ca nefondate, a apelurilor declarate împotriva acesteia, iar, faţă de respingerea ambelor apeluri, se constată că atât reclamanţii, cât şi pârâta au căzut în pretenţii în prezenta cauză, astfel că fiecare parte va suporta propriile cheltuieli de judecată, nefiind îndrituită a obţine restituirea acestora de la partea adversă.

Domenii speta

Spete similare