Insolvență. Cerere de sesizare a îccj pentru dezlegarea unei chestiunii de drept. Neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate. Contestație în anulare. Imposibilitatea valorificării unor pretinse greşeli de apreciere a probelor, de interpretare a unor în

Insolvență. Cerere  de sesizare a ÎCCJ pentru dezlegarea unei chestiunii de drept. Neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate. Contestație în anulare. Imposibilitatea valorificării unor pretinse greşeli de apreciere a probelor, de interpretare a unor înscrisuri depuse la dosar în probaţiune sau de aplicare sau interpretare a legii pe calea unei contestații în anulare.

Codul de procedură civilă, art. 519, art. 503 alin. (2) pct. 2

Pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi valorificate pretinse greşeli de apreciere a probelor, de interpretare a unor înscrisuri depuse la dosar în probaţiune sau de aplicare sau interpretare a legii, acestea constituind critici directe ale raţionamentului instanţei de control judiciar.

Secția  a  II-a  civilă - Decizia  civilă  nr. 412 din 30 octombrie 2019

Prin Decizia nr. .../2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția a II-a Civilă în dosarul nr. .../.../2017/a1 au fost respinse apelurile declarate de contestatoarele creditoare U.C.M. SA S. şi A. SRL împotriva Sentinţei nr. .../C/2018 pronunţată de judecătorul sindic din cadrul Tribunalului S. în dosarul nr. .../.../2017/a1.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că:

Prin Sentinţa nr. .../C/2018 pronunţată de judecătorul sindic din cadrul Tribunalului S. în dosarul nr. .../.../2017/a1 a fost respinsă contestaţia formulată de creditorii: SC U.C.M. SA şi SC A. SRL împotriva Tabelului preliminar al creanţelor, publicat în BPI nr. .../27.02.2018, întocmit de administratorul judiciar ..... SPRL – Filiala B. şi în contradictoriu cu societatea debitoare SC B. SA.

Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătorul sindic a reţinut următoarele:

Prin Încheierea civilă nr. .../20.12.2017 pronunţată de Tribunalul S. în dosarul nr. .../.../2017 a fost deschisă procedura de insolvenţă a debitoarei SC B. SA, la solicitarea acesteia, fiind numit în calitate de administrator judiciar .... - Filiala B.

În îndeplinirea atribuţiilor statuate de dispoziţiile art. 58 din Legea insolvenţei, administratorul judiciar a întocmit şi publicat în BPI nr. .../27.02.2018, tabelul preliminar al creanţelor, în îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de art. 110 alin. 4 din Legea insolvenţei notificând creditorii a căror creanţe nu au fost trecute sau au fost trecute parţial în tabelul preliminar.

Împotriva acestui tabel s-au formulat contestaţii, formându-se dosarele asociate nr. .../.../2017/a1; a2 şi a3.

Judecătorul sindic, uzitând de dispoziţiile art. 131 din CPC, în aplicarea dispoziţiilor art. 111 alin. 6 din Legea 85/2014, ce statuează asupra faptului că, contestaţiile trebuie soluţionate printr-o singură hotărâre a dispus la termenul de judecată din data de 25 aprilie 2018 conexarea dosarelor asociate: nr. .../.../2017/a2 şi a3 la dosarul asociat .../.../2017/a1, părţile depunând înscrisurile fiecare în dosarul asociat care le aparţine.

Contestaţia formulată la data de 5 mai 2018 priveşte pe contestatoarea - creditoare SC U.C.M. SA.

Obiectul dosarului a constat în: solicitarea contestatorului de a fi înregistrat în tabelul preliminar al creanţelor cu suma de 96.024 lei, în loc de 45.105,53 lei, cu cât a fost înscris.

În motivarea contestaţiei s-a învederat judecătorului sindic că reducerea creanţei de la suma de 96.024 lei la suma de 45.105.53 lei trebuia să fie justificată cu menţionarea în raport a sumei care este înregistrată în contabilitatea debitorului şi nu trebuia să se rezume doar la verificarea actelor depuse în probațiune de către creditor şi că, într-adevăr, din verificarea actelor depuse de creditor a constatat că nu apar copiile facturilor emise, dar că obligaţia administratorului  judiciar este aceea de a verifica evidenţele contabile ale societăţii.

S-a apreciat că, faţă de ceea ce este cuprins în contabilitatea debitoarei, suma de 96.024 lei cuprinde cheltuielile de executare în sumă de 10.887,40 lei, care au fost probate de creditoare cu actele de executare depuse la dosar şi care au fost calificate a fi creanţe curente aferente unor acte, care nu trebuie să fie verificate şi acceptate a fi înscrise în tabelul preliminar al creanţelor.

Apreciază că administratorul judiciar s-a rezumat în a înregistra în tabel doar valoarea biletelor la ordin emise de către debitoare pentru o parte din facturile existente în contabilitatea acesteia.

Contestaţia nu a fost motivată în drept.

Creditorul a depus la dosarul cauzei dovada comunicării contestaţiei către debitoare şi către administratorul judiciar, precum şi înscrisuri în dovedirea declaraţiei de creanţă.

Contestaţia a fost legal timbrată prin raportare la dispoziţiile art. 14 alin. 1 din OUG nr. 80/2013.

Administratorul judiciar a depus întâmpinare, cu înscrisurile necesare soluționării contestaţiei, Raportul pe declaraţiile de creanţă, tabelul preliminar al creanțelor, publicat în BPI şi dovada de comunicare a întâmpinării contestatorului.

Prin întâmpinare administratorul judiciar a solicitat respingerea contestaţiei, ca fiind neîntemeiată şi nefondată, motivat de aceea că, însuşi contestatorul recunoaşte şi îşi invocă propria culpă în sensul că nu a ataşat declaraţiei de creanţă toate actele doveditoare, ori în conformitate cu dispoziţiile art. 104 alin. 2 din Legea 85/2006, această obligaţie îi incumbă.

Încheierile privind cheltuielile de executare au fost avute în vedere, acestea au calitatea de creanţe curente, fiind născute după data deschiderii procedurii, raportat la data întocmirii lor de către executorul judecătoresc.

Sub aspect probatoriu, părţile au solicitat proba cu înscrisuri.

Faţă de contestaţia formulată, Judecătorul sindic a avut în vedere următoarele:

Prin declaraţia de creanţă iniţială, înregistrată la dosarul de insolvenţă, creditorul solicită înscrierea sa la masa credală cu suma de 96.024 lei. Deşi i s-a pus în vedere de instanţă să depună copie după declaraţie, creditorul nu a făcut acest lucru.

Ulterior, prin declaraţia de creanţă, înregistrată la dosarul de insolvenţă la data de 29.01.2018, creditorul a solicitat înscrierea sa la masa credală şi cu suma de 10.886,9 lei, conform Încheierilor emise în 18.01.2018 din dosarele de executare silită aflate în instrumentarea BEJ T.F.L., înregistrate sub nr. .../2017 şi .../2017.

Ca atare, s-a constatat că creanţa invocată prin declaraţie se fundamentează pe titlurile executorii obţinute de creditori şi puse în executare silită, precum şi pe cheltuielile de executare.

Prin contestaţia formulată în faţa instanţei, creditorul şi-a indicat valoarea totală a creanţei de 96.024 lei.

Administratorul judiciar a înscris acest creditor în tabelul de creanţe cu suma de 45.105,53 lei. Rezultă astfel o diferenţă neînregistrată de 50.918,47 lei, obiect al contestaţiei.

În Raportul întocmit asupra declaraţiilor de creanţă, în mod just administratorul judiciar analizând documentele anexate declaraţiei de creanţă a reţinut că sumele de 29.105,53 lei şi 16.000 lei cuprinse în hotărârile judecătorești executorii vor fi trecute în tabelul preliminar, aceste sume nefiind supuse verificării administratului judiciar, în raport cu dispoziţiile art. 105 alin. 1 din Legea 85/2014.

De asemenea, valoarea biletelor la ordin solicitate prin declaraţie sunt incluse în Încheierea civilă nr. ..../26.06.2017 pronunțată în dosarul nr. .../.../2017 de Judecătoria S. şi Încheierea civilă nr. .../6.06.2017 pronunțată în dosarul nr. .../.../2017 al Judecătoriei S., motiv pentru care în mod just administratorul judiciar a apreciat că acestea nu mai pot fi înscrise încă odată la masa credală pentru a nu fi dublată creanţa.

Cenzurând actele depuse de către creditor în dovedirea declaraţiei sale de creanţă, raportat la motivaţia faptică din contestaţie, judecătorul sindic a reţinut că nu sunt indicate de către creditor ce facturi sunt cuprinse în biletele la ordin depuse, titluri de creanţă ce ulterior au fost cuprinse în cele două titluri executorii faţă de care a fost încuviinţată executarea silită (cele două valori amintite: 16.000 + 29.252,9 lei). Sarcina probei aparţine creditorului conform obligaţiei legale statuate de dispoziţiile art. 249 CPC, expresie a principiului civil oglindit în adagiul latin: onus probandi incumbit actori.

Judecătorul sindic a confirmat astfel poziţia lichidatorului judiciar, care a înregistrat doar în parte creanţa înregistrată tocmai pentru a se evita dubla impunere.

Singurul act depus la dosar de către creditor, şi care îi este în favoare, a fost cel de la fila ..., raportat la care debitorul confirmă existenţa la o anumită dată a unui debit faţă de creditor în sumă de 85.136,60 lei. Acest înscris, însă, în lipsa documentelor justificative nu poate sta la baza înscrierii întregii creanţe.

Depunerea la dosar de către creditor a unui listing al facturilor nu poate fi privită de către judecătorul sindic decât în strânsă legătură cu motivarea faptică dată de creditor în contestaţie. Acesta s-a limitat în a afirma că „o parte” din facturi sunt cuprinse în BO, însă sarcina de a identifica „ce parte” îi aparţine. Doar în acest context judecătorul sindic ar fi putut verifica întinderea restului de creanţă. Mai mult, aceste facturi le depune doar în procedura specială a contestaţiei la tabelul preliminar fără să le fi ataşat declaraţiei de creanţă.

În partea privind cheltuielile de executare silită (obiect al declaraţiei de creanţă depusă ulterior), judecătorul sindic a constatat că acestea corespund dosarului de executare silită nr. .../2017 şi .../2017 ( Încheierile executorului judecătoresc ... şi ... ambele din 18.01.2018, în valoare de 3634 lei şi 7252,9 lei – f. ..., ...), administratorul judiciar a apreciat valenţa juridică a acestora ca fiind creanțe curente născute după deschiderea de procedură, situație ce profită creditorului.

Judecătorul sindic a susținut şi în această parte poziţia administratorului judiciar.

De altfel, contestaţia nu a vizat şi această parte a creanţei.

Ca atare, judecătorul sindic a reţinut că în mod corect administratorul judiciar a înscris creanța în tabelul preliminar, la valoarea de 45.105,53 lei.

Contestaţia formulată la data de 8 mai 2018 priveşte pe contestatoarea - creditoare S.C. A. SRL.

Obiectul contestaţiei a constat în solicitarea contestatorului de a-i fi admisă în totalitate declaraţia de creanţă şi a fi înregistrat în tabelul preliminar al creanţelor cu suma de 76.001,58  în loc de 19.847,18 lei, cu cât a fost înscris, fiindu-i respins capătul de cerere vizând acordarea de penalităţi.

În motivarea contestaţiei s-a învederat judecătorului sindic că penalităţile solicitate a fi înscrise în tabelul creanţelor, în sumă de 56.154,40 lei, au fost calculate în temeiul clauzei înserate pe facturile acceptate de către societatea debitoare prin semnătură şi ştampilă, în care se precizează că: „Neplata la termenul menţionat atrage după sine penalităţi de 1%/zi”. A apreciat că această clauză înserată în facturile acceptate de debitoare este o clauză contractuală şi că acest raţionament este susţinut de prevederile art. 272 NCPC şi ale art. 273 alin. 2 NCPC.

S-a susţinut că facturile poartă semnătura şi ştampila ambelor părţi (aspect recunoscut şi necontestat de debitoare), iar clauza din cuprinsul facturilor privind penalităţile de întârziere reprezintă legătura directă cu raportul juridic al părţilor stipulând sancţiunea la care este supusă debitoarea în cazul neachitării preţului la scadenţă.

A subliniat că acceptarea expresă a clauzelor inserate în facturi rezultă şi din faptul că ştampila aplicată de debitoare este chiar ştampila societăţii debitoare, conţinând sumarul datelor de identificare.

A apreciat  că administratorul judiciar a dat o interpretare incorectă a stării de fapt şi datorită citării în susţinere a unei jurisprudențe generate de vechiul cod comercial, dar şi datorită ignorării prevederilor art. 1268 alin. 3 NCC care statuează: "clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în sensul în care nu ar putea produce niciunul".

Contestaţia a fost motivată în drept pe dispoziţiile art. 1268, art. 1270, art. 1272 şi art. 1350 NCC, art. 272, 273 şi art. 277 NCPC, art. 102 şi art. 111 din Legea nr. 85/2014.

Contestaţia a fost legal timbrată în conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. 1 din OUG nr. 80/2013, a fost comunicată debitoarei şi administratorului judiciar.

Administratorul judiciar a depus întâmpinare, cu înscrisurile necesare soluționării contestaţiei şi dovada de comunicare a contestaţiei şi a întâmpinării.

Prin întâmpinare, s-a solicitat respingerea contestaţiei ca fiind neîntemeiată şi nefondată, motivat de aceea că, creanţa înscrisă în tabelul preliminar al creanţelor  constă în debitul principal, penalităţile i-au fost respinse, întrucât nu există contract în acest sens, doar facturi în care este inserată menţiunea „penalizări de 1% pentru fiecare zi de întârziere”, ori ÎCCJ a tranşat acest aspect prin Decizia comercială nr. 778/2011 din dosarul nr. 4483/118/200, în sensul că simpla menţiune pe factură cu privire la plata penalităţilor nu poate fi asimilată unei clauze penale prevăzută într-un contract încheiat între părţi.

În probaţiune s-a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Faţă de contestaţia formulată, Judecătorul sindic a avut în vedere următoarele:

Prin declaraţia de creanţă înregistrată în dosarul de insolvență, creditorul a solicitat înscrierea sa în tabelul preliminar cu suma de 70.001,58 lei.

Creditorul a fost trecut în tabelul de creanțe de către administratorul judiciar cu parte din creanţa solicitată, respectiv cu 19.847,18 lei, reprezentând debit principal. Au fost respinse penalităţile de întârziere solicitate în valoare de 56.154,40 lei, motivat de aceea că între părți nu există contract în formă scrisă şi, ca atare, nu subzistă clauza penală înserată în facturile emise.

Judecătorul sindic a reţinut corectitudinea poziţiei administratorului judiciar. Creditorul a confirmat că nu are încheiat cu societatea debitoare un contract în formă scrisă. Facturile depuse la dosar, şi pe care sunt inserate clauze penale, nu sunt semnate şi ştampilate de către societatea debitoare, cum în mod eronat susţine creditorul. Ca atare, aceste facturi au valenţa juridică a unor simple instrumente de plată şi în nici un caz ele nu reprezintă un contract de vânzare-cumpărare în formă simplificată.

Corespunde adevărului că pentru debitul principal factura face dovada obligaţiei de plată a preţului, însă pentru penalităţile de întârziere trebuia să existe o convenţie legal încheiată, ceea ce nu este cazul în speţă, astfel s-a reţinut că în mod corect administratorul judiciar a înscris creanța în tabelul preliminar la valoarea de 19.847,18 lei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel contestatoarele creditoare U.C.M. SA S. şi A. SRL.

Prin apelul formulat, creditoarea U.C.M. SA S. a solicitat schimbarea sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii introductive de instanţă şi să se dispună schimbarea în parte, în sensul admiterii contestaţiei la tabelul preliminar al creanţelor şi înscrierea în tabelul definitiv a creanţei în sumă de 96.024 lei.

În motivare a arătat că instanţa de fond a pronunţat sentinţa raportându-se la art. 249 Cod proc. civ. şi fără a se face aplicarea prevederilor art. 254 Cod proc. civ şi, deşi a constatat recunoaşterea debitului solicitat, l-a eliminat nejustificat, în opinia sa. Din dispozitivul sentinţei atacate se poate observa că instanţa a luat act de recunoaşterea creanţei de către debitor şi cu toate acestea nu a luat act de acest document şi a înlăturat efectele recunoaşterii creanţei.

Apreciază, de asemenea, că administratorul judiciar trebuia să solicite clarificări de la debitor şi să verifice evidenţele contabile ale acestuia şi să facă aplicarea şi a prevederilor art. 342 din Legea 85/2014.

Faptul că administratorul judiciar nu a verificat cuantumul creanţei, care este consemnată în evidenţa contabilă a debitoarei, reiese şi din faptul că acea creanţă a fost confirmată de către aceasta din urmă chiar în timpul judecării contestaţiei la tabelul preliminar.

Prin cererea de apel formulată, creditoarea A. SRL a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate şi admiterea în totalitate a contestaţiei la tabelul preliminar, rectificarea tabelului preliminar al creanţelor prin cuprinderea în totalitate a declaraţiei sale de creanţă aşa cum a fost formulată şi înscrierea A. SRL în tabelul preliminar al creanţelor asupra averii debitoarei B. SA cu întreaga sumă de 76.001,58 lei, compusă din: 19.647,18 lei reprezentând contravaloarea produselor achiziţionate şi neachitate, 56.154,40 lei penalităţi de întârziere calculate pentru zilele curse de la data scadenţei facturilor şi până la data deschiderii procedurii insolvenţei(20.12.2017) şi 200 lei taxă judiciară de timbru.

În motivarea cererii de apel arată că apreciază Sentinţa nr. .../C/2018 pronunţată de judecătorul sindic din cadrul Tribunalului S. în dosarul nr. .../.../2017/a1 netemeinică şi nelegală, arătând că toate facturile au fost semnate şi ştampilate de un prepus al debitoarei, fiind aplicată şi ştampila.

Mai arată că penalităţile în sumă de 56.154,40 lei au fost calculate în temeiul clauzei înserate pe facturile acceptate prin semnătură şi ştampilă, în opinia sa aceasta având natura juridică a unei clauze contractuale.

Apreciază că interpretarea dată de judecătorul sindic în motivarea sentinţei apelate încalcă prevederile art. 273 din Noul Cod de proc. civ. coroborat cu cele ale art. 280 din acelaşi act normativ.

În drept au fost invocate prevederile art. 264, 272-273, 277, 280, 476, 480 din Noul Cod de procedură  civilă  coroborate cu prev. art. 1268, 1270, 1272 şi 1350 din Codul Civil, precum şi  cu cele ale  art. 8-9, art. 43, art. 102 şi art. 111 din Legea 85/2014.

Prin întâmpinările formulate, .... Filiala B. SPRL, administrator judiciar al debitoarei B. SA, a solicitat respingerea apelurilor formulate de contestatoarele creditoare U.C.M. SA S. şi A. SRL împotriva Sentinţei nr. .../C/2018 pronunţată de judecătorul sindic din cadrul Tribunalului S. în dosarul nr. .../.../2017/a1, ca neîntemeiate şi nefondate, şi menţinerea sentinţei apelate ca legală şi temeinică.

Analizând actele dosarului instanța constată:

Raportat la apelul formulat de către creditoarea U.C.M. SA Sibiu:

Potrivit  art. 104 - (1) din Legea 85/2014, cererea  de creanță va cuprinde: numele/denumirea creditorului, domiciliul/sediul, suma datorată, temeiul creanţei, precum şi menţiuni cu privire la eventualele cauze de preferinţă.

(2) La cerere vor fi anexate documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de cauze de preferinţă, cel mai târziu în termenul stabilit pentru depunerea cererii de admitere a creanţei.

În consecință, termenul de depunere a documentelor justificative este un termen de decădere. În situația în care creditorul nu depune documentele justificative ale creanţei în termenul mai sus analizat, acesta este decăzut din dreptul de a mai depune documente justificative după termenul stabilit pentru depunerea cererii de admitere a creanţei.

Potrivit art. 105 - (1) din Legea 85/2014, toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de prezentul capitol.  În consecință, procedura de urmat este una specială, care nu se completează cu prevederile Codului de procedura civilă și astfel este de strictă interpretare.

Față de cele analizate, apelul formulat de către U.C.M. Sibiu, s-a apreciat că nu este fondat și, potrivit art. 480 Cod procedura civilă, a fost respins.

Relativ la apelul formulat de către A. SRL:

În deplina concordanță cu jurisprudenţa în materie, dacă operaţiunile comerciale dintre părţi s-au desfăşurat în baza unui contract în formă simplificată, cum este cazul în speță, respectiv comanda urmată de executare, simpla menţiune pe facturi a unor penalităţi de întârziere nu poate fi asimilată unei clauze penale sub forma penalităților de întârziere din perspectiva principiului forţei obligatorii a contractului consacrat de art. 1270 Cod Civil deoarece, factura este un act unilateral de voinţă al reclamantei apelante, neasumat de către pârâta intimată sub forma penalităților.

În concluzie, acceptarea la plată a facturilor nu echivalează cu acordul părţii adverse cu privire la cuantumul penalităţilor de întârziere, astfel că judecătorul sindic a stabilit corect că cuantumul creanței apelantei nu cumulează penalități de întârziere, ci doar debitul principal.

Față de cele analizate, apelul formulat de către A. SRL, s-a considerat a fi nefondat și, potrivit art. 480 Cod procedura civilă, a fost respins.

Împotriva Deciziei nr. .../18.12.2018, U.C.M. SA a depus ,,contestație în anulare și revizuire”, contestația în anulare fiind înregistrată în dosarul de față, nr. .../.../2019.

Prin contestația în anulare, formulată în temeiul art. 503 alin. 2 pct. 2 din Codul de procedură civilă, contestatoarea U.C.M. SA a solicitat să fie admisă și să se constate că apelantul-creditor a transmis declaraţia de creanţe şi actele justificative atât la instanţă, cât şi la administratorul judiciar, pe adresa electronică, în care se regăsesc toate actele justificative şi, ca urmare a admiterii contestaţiei, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea Sentinţei civile nr…/21.03.2018 şi reţinerea cauzei spre judecare, iar prin hotărârea, care se va pronunţa, să se admită cererea U.C.M. SA şi să se dispună modificarea tabelului de creanţe, în care să se menţioneze întreaga sumă de 96.024 lei (85136,60 lei contravaloare facturi şi 10887,40 lei cheltuieli de judecată).

A motivat contestatoarea că, din actul trimis Tribunalului S. pentru înscrierea creanţei, nu s-au putut lista toate facturile cuprinse în fişa clientului, dar în cel trimis la administratorul judiciar se pot vedea toate facturile, că aşa cum se poate constata, din probele ce vor fi administrate în dosar şi care nu pot fi contestate de către administratorul judiciar, cererea de creanţă a fost depusă atât la dosarul instanţei, cât şi pe adresa electronică a celui dintâi, respectiv cea comunicată în timpul procedurii, adică ...............

A precizat că, cu siguranţă, reprezentanţii administratorului judiciar s-au rezumat doar la studierea şi copierea actelor existente la dosarul de instanţă şi, dat fiind că nu mai aveau nevoie să listeze actele din adresa lor electronică, au preluat şi s-au raportat doar la acelea.

A susţinut contestatoarea că, pentru întocmirea întâmpinării ce se va depune de administratorul judiciar, se va putea verifica corespondenţa primită şi o să constate că toată creanţa era dovedită cu toate actele necesare, iar suma datorată ce trebuia înscrisă în tabelul creanţelor este, cu siguranţă, cea cuprinsă în fişa clientului B. SA, creanţă care a fost confirmată de către debitor prin Adresa înregistrată la creditoare sub nr. ..../21.02.2018.

A mai motivat contestatoarea că, prin actul de confirmare nr. ..../21.02.2018, este recunoscută creanţa de 85.136,60 lei, iar instanţa de fond şi cea de apel, au trecut peste acest act depus în dosarul de fond, trecând peste voinţa debitorului şi a creditorului.

A precizat că înţelege să puncteze şi eroarea materială a instanţei de fond, care s-a legat doar de aspecte procedurale şi a instanţei de apel, care nu a dat valoarea confirmării de sold nr. 205/21.02.2018, transmisă pe adresa electronică a instanţei de judecată în data de 16.03.2018.

A susţinut contestatoarea că, aşa cum se poate observa din cuprinsul dosarului de fond, cât şi din cel de apel, chiar dacă această confirmare a fost depusă la data de 16.03.2018, cât şi împreună cu apelul înaintat împotriva sentinţei instanţei de fond, ambele instanţe nu au dat valoare actului încheiat de părţi.

A mai arătat că judecătorul sindic a făcut referire la existenţa documentului de mai sus la fila 28 şi în mod inexplicabil a considerat că este insuficient, în condiţiile în care listingul facturilor este începutul de dovadă scrisă, care se completează cu confirmarea de sold, iar la art. 104 alin. 2 nu este menţionat că singura probă este factura, ci că „La cerere vor fi anexate documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de cauze de preferinţă, cel mai târziu în termenul stabilit pentru depunerea cererii de admitere a creanţei”.

A susţinut, astfel, că este cert că şi doar listingul cu confirmarea de sold, care reprezintă o procedură reglementată de Legea 80/1991, a cărui nerespectare se sancţionează în conformitate cu prevederile art. 41-42 din această lege.

A arătat şi că instanţa de apel nu a dat curs prevederilor art. 342 din legea 85/2014, în care se arată că această lege se completează cu prevederile Codului de procedură civilă şi ale Codului civil.

De altfel, prevederile art. 104 din Legea 85/2014 le regăsim şi în cuprinsul Codului de procedură civilă la art. 194, iar în Legea 85/2014 nu se regăseşte sancţiunea decăderii din dreptul de a se depune probele, pe care o regăsim la art. 254 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Cu toate acestea, la alin. 2 al art. 254 din CPC se arată condiţiile în care „dovezile care nu fost propuse în condiţiile alin. 1 nu mai vor putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile în care: 1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii; 2. nevoia administrării probei reiese din cererea judecătorească şi partea nu o putea prevedea; 3. partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute; 4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii; 5. există acordul expres al tuturor părţilor.

În prezenta cauză, probele au fost indicate, fiind cuprinse în listingul facturilor, iar administratorul judiciar, fără a mai face referire la faptul că apelanta contestatoare a dovedit că a transmis pe adresa sa electronică şi facturile, dacă nu le-a regăsit în dosar, dar a putut vedea listingul, nu a făcut nici o referire la lipsa lor şi nu a verificat nici contabilitatea debitoarei, ca să infirme existenţa creanţei de 85.136,60 lei.

A pretins contestatoarea că instanţa de fond şi apel, încercând să fie ,,excesiv de proceduristă”, din eroare, nu a analizat completarea legii insolvenţei cu prevederile Codului de procedură civilă, care decade din drept propunerea de probe, dar şi pentru aceasta pentru care există excepţii.

În cursul contestaţiei s-a efectuat depunerea şi la instanţă a facturilor din listing, aşa cum s-a făcut şi în faţa instanţei de apel.

A mai arătat contestatoarea că scopul legi insolvenţei nu este acela de a încerca să scapi debitorul de la plată vreunei datorii, ci, dimpotrivă este acela de a sancţiona doar pe cei care nu au interes să depună o asemenea cerere sau să fie verificate toate creanţele cu privire la corectitudine acestora.

În final, contestatoarea a arătat că, cu privire la această problemă, consideră că este imperios necesar să fie sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 521 şi urm., pentru a se pronunţa o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, referitor la completarea Legii nr. 85/2014 cu prevederile Codului de procedură civilă şi dacă depunerea probei în cursul contestaţiei este admisibilă, în condiţiile în care administrarea acesteia s-a cerut în declaraţia de creanţă, dar nu s-a depus fizic acea probă.

În drept, au fost invocate prevederile art. 503 alin. 2 pct. 2, art. 521 şi urm. din CPC.

Ulterior, prin notele scrise (f. ...), contestatoarea U.C.M. SA a precizat că solicitarea sesizării, în temeiul art. 519 din CPC a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, priveşte aplicabilitatea art. 342 din Legea nr. 85/2014, în care se arată „(1) Dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului Civil”, respectiv dacă creditorul poate uza de prevederile art. 254 alin. 2 pct. 4, în care se prevede „(2) Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile în care:……4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii”.

A motivat că prin dezlegarea chestiunilor de drept se doreşte a fi reglementat dacă, în condiţiile în care împreună cu cererea debitorului este depus doar extrasul din contabilitate cu privire la valoarea creanţei, iar administratorul judiciar şi judecătorul sindic au respins cererea de înscriere în tabelul creditorilor fără a uza de procedura premergătoare litigiului şi fără a cere depunerea facturilor cuprinse în extrasul din contabilitate-fişa clientului, creditorul poate contesta decizia acestora şi, în baza art. 342 din Legea nr. 85/2014 şi a art. 254 alin. 2 pct. 41, poate depune facturile în cadrul contestaţiei înaintate împotriva tabelului creditorilor.

În ceea ce priveşte cererea formulată de contestatoarea U.C.M. SA de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea chestiunii de drept privind: ,,aplicabilitatea art. 342 din Legea nr. 85/2014, în care se arată (1) Dispoziţiile prezentei legi se completează,în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului civil, respectiv dacă creditorul poate uza de prevederile art. 254 alin. 2 pct. 4, în care se prevede (2) Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin. 1 nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile în care:(...) 4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii”, se constată următoarele:

Dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă impun îndeplinirea mai multor condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare, condiţii ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ.

În cauză, astfel cum rezultă din cele prezentate mai sus, sunt îndeplinite condiţiile ce vizează: 1) existenţa unei cauze în curs de judecată, şi anume contestația în anulare împotriva Deciziei nr. .../18.12.2018 pronunțată de Curtea de Apel A.I.; 2) instanţa chemată să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecând contestația în anulare împotriva unei decizii pronunțată în apel, în materie de insolvență, soluţionează cauza în ultimă instanţă; 3) cauza ce face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel (Curtea de Apel A.I.), apel – insolvenţă, ce urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 634 alin. 1 pct. 4 din Codul de procedură civilă corob. cu art. 43 alin. 1 din Legea nr. 85/2014.

Însă, întrucât, în speţă, s-a invocat de către contestatoare faptul că ,,prin dezlegarea chestiunilor de drept se doreşte a fi reglementat dacă, în condiţiile în care împreună cu cererea debitorului este depus doar extrasul din contabilitate cu privire la valoarea creanţei, iar administratorul judiciar şi judecătorul sindic au respins cererea de înscriere în tabelul creditorilor, fără a uza de procedura premergătoare litigiului şi fără a cere depunerea facturilor cuprinse în extrasul din contabilitate-fişa clientului, creditorul poate contesta decizia acestora şi, în baza art. 342 din Legea nr. 85/2014 şi a art. 254 alin. 2 pct. 4, poate depune facturile în cadrul contestaţiei înaintate împotriva tabelului creditorilor”, nu este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, respectiv a contestației în anulare.

Astfel, în speță, raportat  la motivele invocate, în contestația în anulare se impune a se analiza dacă hotărârea contestată este rezultatul unei erori materiale.

Celelalte cerinţe impuse pentru admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept enunţate sunt ca respectiva chestiune să fie nouă, apoi, ca asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Cum nu este îndeplinită condiția ca de lămurirea chestiunii de drept enunțate să depindă soluționarea contestației în anulare, analiza îndeplinirii celor din urmă cerinţe nu se mai impune, dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă pretinzând îndeplinirea cumulativă a tuturor cerințelor.

Așa fiind, în aplicarea dispozițiilor legale precitate, se va respinge cererea formulată de contestatoarea U.C.M. SA de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea chestiunii de drept mai sus arătată.

Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor contestației în anulare de față, se constată că aceasta nu este fondată.

Potrivit art. 503 alin. 2 pct. 2 din Codul de procedură civilă, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, iar în alin. 3 al art. 503 se arată că dispozițiile alin. 2 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

În sensul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă, noţiunea de ,,eroare materială” reprezintă o greşeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluţia respectivă.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, întrucât este vorba de un text de excepţie, noţiunea de ,,eroare materială” nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Prin consacrarea acestui motiv de contestaţie în anulare se urmăreşte îndreptarea unor erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării apelului, aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

În oricare dintre situaţii, pretinsa eroare materială trebuie să se fi produs în etapa apelului soluţionat prin decizia a cărei retractare se solicită şi în raport de situaţia existentă la dosar la data pronunţării acesteia.

În cauză, în esență, motivul susţinut de contestatoare din perspectiva acestui text legal este acela că instanţa de judecată învestită cu soluţionarea apelului nu a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 342 din Legea nr. 85/2014, în care se arată că ,,dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului civil” și respectiv, că instanța de apel nu a dat valoare probatorie unor înscrisuri.

Curtea constată că instanţa de apel a reţinut incidența prevederilor art. 104 din Legea nr. 85/2014, conform cărora: (1) Cererea de creanță va cuprinde: numele/denumirea creditorului, domiciliul/sediul, suma datorată, temeiul creanţei, precum şi menţiuni cu privire la eventualele cauze de preferinţă; (2) La cerere vor fi anexate documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de cauze de preferinţă, cel mai târziu în termenul stabilit pentru depunerea cererii de admitere a creanţei.

În consecință, instanța de apel a apreciat că termenul de depunere a documentelor justificative este un termen de decădere, că în situația în care creditorul nu depune documentele justificative ale creanţei în termenul mai sus analizat, acesta este decăzut din dreptul de a mai depune documente justificative după termenul stabilit pentru depunerea cererii de admitere a creanţei.

A motivat instanța de apel că, potrivit art. 105 - (1) din Legea nr. 85/2014, toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de prezentul capitol, astfel că procedura de urmat este una specială, care nu se completează cu prevederile Codului de procedura civilă și astfel este de strictă interpretare.

Or, având în vedere criticile formulate, Curtea reţine că pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi valorificate pretinse greşeli de apreciere a probelor, de interpretare a unor înscrisuri depuse la dosar în probaţiune sau de aplicare sau interpretare a legii, acestea constituind critici directe ale raţionamentului instanţei de control judiciar.

Faţă de temeiurile expuse, rezultă cu evidenţă că prin motivele formulate, contestatoarea nu vizează greşeli materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă, aşa cum neîntemeiat susţine, deoarece tinde să pună în discuţie elemente ale cauzei care, departe de a fi greşeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecăţii, ţin de dezlegarea dată de către instanţa de apel aspectelor pricinii, de interpretarea înscrisurilor depuse la dosar în probaţiune.

Dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a apelului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un apel la apel.

Aşa fiind, faţă de considerentele expuse, Curtea a  respins, ca nefondată, contestaţia în anulare.

Domenii speta

Spete similare