Procedura insolvenţei. Interpretarea dispoziţiilor art. 122 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

Rezumat:

În art. 117 din Legea nr. 85/2014 legiuitorul instituie o prezumţie de fraudă în defavoarea debitorului pentru actele expres prevăzute încheiate de acesta în „perioada suspectă” (de 6 luni sau 2 ani anterior deschiderii procedurii în funcţie de natura actului încheiat). Dispoziţiile art. 122 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 reglementează o prelungire a perioadei suspecte cu consecinţa menţinerii prezumţiei de fraudă şi pentru acte încheiate în afara termenelor reglementate de dispoziţiile art. 117 „şi în cazul în care, prin abuz de drepturi procesuale, debitorul a întârziat momentul deschiderii procedurii pentru a expira termenul la care se referă art. 117”.

Raportat la prevederile art. 122 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 Curtea constată că acesta nu este aplicabil speţei deduse judecăţii în condiţiile în care acesta se referă la situaţia premisă a formulării unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei, iar debitorul demarează o cascadă de acţiuni, abuzând de drepturile procesuale, în scopul de a întârzia data deschiderii procedurii. Curtea reţine că orice alte acţiuni formulate de către debitor anterior înregistrării unei cereri de deschidere a procedurii nu se încadrează în acest text pentru simplul motiv că, nefiind înregistrată o cerere introductivă în vederea deschiderii procedurii insolvenţei, momentul deschiderii nu poate fi întârziat. Abia în momentul înregistrării unei astfel de cereri, debitorul, sesizând riscul anulării unor acte frauduloase încheiate de acesta poate acţiona prin abuz de drepturi procesuale în vederea întârzierii momentului deschiderii procedurii insolvenţei.

Hotărârea :

Prin cererea înregistrată la data de 11.02.2020 în dosarul nr. ../86/2018/a1, reclamantul A. SPRL, în contradictoriu cu pârâţii SC B. SRL, C. şi D., a solicitat, în temeiul art. 117, alin. (2), lit. b) şi c) din Legea 85/2014, anularea transferurilor patrimoniale ce au intervenit între B. SRL, reprezentată de pârâtul C., în calitate de asociat unic şi administrator şi D., având ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, proprietatea vânzătoarei, efectuate prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1060/ 30.04.2014 de BNP V., respectiv teren în suprafaţă de 2.300 mp, împreună cu C1 - Magazin universal, C2 - Grădină de vară şi C3 - Magazie, cu ultima destinaţie a imobilelor de Pensiune turistică categoria 4 Margarete, funcţionând sub denumirea de „Pensiunea turistică E.”, complexul compus din: pensiune, magazin, restaurant şi bar în conformitate cu Autorizaţiile de construcţie nr. 14/3557/06.07.2006 şi 14/3557/06.11.20116.

De asemenea, a solicitat anularea transferurilor patrimoniale realizate prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1060/30.04.2014 de BNP V. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii bunurilor în patrimoniul vânzătoarei, iar în cazul în care acestea nu mai există, obligarea pârâţilor C. şi D. la plata contravalorii bunurilor vândute, raportat la valoarea de piaţă valabilă la datele înstrăinării lor (30.04.2014), cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 253 din 4 august 2020, Tribunalul Suceava - Secţia a II-a civilă, a respins, ca nefondată, acţiunea având ca obiect „anulare transfer patrimonial”, formulată de lichidatorul judiciar A. SPRL, în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi debitorul B. SRL.

La pronunţarea soluţiei, prima instanţă a făcut referire la dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 85/2014. În speță, transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, proprietatea vânzătoarei, efectuat prin intermediul contractului de vânzare - cumpărare autentificat , a avut loc la data de 30 aprilie 2014.

Procedura generală de insolvenţă faţă de debitoarea SC B. SRL s-a deschis la data de 25.03.2019, astfel încât, este evident că nu este îndeplinită condiția temporală impusă de textul de lege menționat, ambele termene, de 6 luni și de doi ani fiind cu mult depășite.

Față de cele reținute, judecătorul sindic a respins, ca nefondată, acţiunea având ca obiect „anulare transfer patrimonial”, formulată de lichidatorul judiciar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. SPRL, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC B. SRL, în temeiul dispoziţiilor art. 466 şi urm. Cod procedură civilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei civile apelate în sensul admiterii acţiunii formulate.

În motivarea apelului a arătat faptul că prin cererea de chemare în judecată formulată în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC B. SRL a solicitat anularea transferurilor patrimoniale ce au intervenit între SC B. S.R.L, reprezentată de pârâtul C. în calitate de asociat unic şi administrator şi D., având ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, proprietatea vânzătoarei, efectuate prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1060/30.04.2014 de BNP V. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii bunurilor în patrimoniul vânzătoarei, iar în cazul în care acestea nu mai există, obligarea pârâţilor C. şi D. la plata contravalorii bunurilor vândute, raportat la valoarea de piaţă valabilă la datele înstrăinării lor (30.04.2014).

A precizat faptul că, în motivarea cererii de chemare în judecată a făcut referire atât la analizarea condiţiei de admisibilitate a cererii de anulare prin prisma momentului când a avut loc transferul patrimonial cât şi la aspectele de fapt care susţin şi justifică cererea formulată, cu trimiteri în concret la probatorii - înscrisuri - ce au fost anexate cererii de chemare în judecată.

 În raport de acest motiv, instanţa de fond nu a mai analizat şi celelalte motive din cererea de chemare în judecată.

A considerat că sentinţa civilă nr. 259/04.08.2020 este netemeinică şi nelegală motivat de următoarele argumente:

Cu privire la motivul invocat de instanţa de fond pentru respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată întrucât s-ar fi depăşit termenul de 6 luni/2 ani pentru formularea acţiunii, a subliniat faptul că, din succinta motivare a sentinţei civile apelate rezultă că motivul de respingere al acţiunii formulate este strict legat de termenul în care aceasta a fost promovată, judecătorul sindic apreciind că au fost depăşite cu mult atât termenul de 6 luni cât şi cel de 2 ani, având în vedere că transferul dreptului de proprietate a avut loc la data de 30.04.2014, iar procedura generală a insolvenţei a fost deschisă la data de 25.03.2019.

A învederat faptul că judecătorul sindic nu a ţinut cont de apărarea formulată cu privire la acest termen atât prin cererea de chemare în judecată cât şi prin concluziile scrise depuse la dosar şi prin care a combătut apărările formulate de pârâtul C. cu privire la depăşirea termenului pentru formularea acestei acţiuni, mai mult, judecătorul sindic nici măcar nu a motivat, chiar sumar, de ce respinge apărarea invocată de reclamantă şi prin care a dovedit că deşi aparent s-ar fi depăşit termenele de 6 luni/2 ani, în realitate, acţiunea este introdusă în termenul legal. Or, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond avea obligaţia de a da răspuns acestor apărări cu privire la termenul de formulare a acţiunii pentru anularea transferurilor patrimoniale.

Cu privire la termenul de promovare al acestei acţiuni a susţinut că promovarea cererii de chemare în judecată s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, având în vedere că, deşi aparent transferul patrimonial nu se încadrează în categoria actelor de transfer de proprietate asupra bunurilor debitorului, sancţionate de legiuitor cu anularea întrucât vânzarea a avut loc în data de 30.04.2014, în timp ce deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitorului s-a pronunţat în data de 25.03.2019, în situaţia de faţă, sunt aplicabile prevederile art. 122 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

Cu privire la incidenţa prezumţiei de fraudă şi a abuzului de drepturi procesuale prin care debitorul a întârziat momentul deschiderii procedurii pentru a expira termenele la care se referă art. 117, acestea rezultă din faptul că starea de insolvenţă a societăţii debitoare a apărut în anul 2014, urmare a finalizării inspecţiei fiscale şi a emiterii Deciziei de impunere nr. 81616/19.12.2013, care a instituit sume de plată suplimentare cu titlu de TVA, în cuantum de 481.968,00 lei, precum şi dobânzi la care se adaugă şi penalităţi de întârziere aferente TVA în cuantum de 264.715,00 lei. A rezultat astfel o datorie totală către urmare a inspecţiei fiscale în sumă de 746.683,00 lei, cu termen de plată în 20.02.2014.

Contestaţia formulată de debitor în dosarul nr. .../86/2016* a avut doar rolul de a tergiversa rămânerea definitivă a raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere. O dovadă în aceste sens este pe de o parte soluţia de respingere ca nefondată a contestaţiei de către instanţa de fond, fără a mai fi urmată de formularea unui recurs, iar pe de altă parte pentru că, în cursul judecării cauzei, la termenul de judecată din data de 09.02.2017 cauza a fost suspendată pentru lipsa părţilor şi a fost repusă pe rol abia după 3 luni de zile.

Contrar susţinerilor pârâtului făcute prin întâmpinarea depusă la fond, chiar faptul că acesta nu a formulat cerere de suspendare a deciziei de impunere şi a acceptat procedurile de executare silită iniţiate de organul fiscal este o dovadă în plus a faptului că a fost doar o contestare formală a actelor de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere.

În acelaşi timp, susţinerea pârâtului din întâmpinarea depusă la fond este contrazisă de faptul că prin cererea de chemare în judecată, reprezentanţii legali ai debitoarei au preconizat că inspecţia fiscală se va termina cu un raport de inspecţie fiscală şi o decizie de impunere, motiv pentru care au înstrăinat din patrimoniul societăţii bunurile care puteau fi urmărite silit de către organul fiscal sau de către alţi creditori, sens în care sunt constatările lichidatorului judiciar redate în raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitorului SC B. SRL, întocmit în conformitate cu art. 97 din Legea 85/2014.

Astfel, se arată în raport că pentru formarea unei imagini generale asupra patrimoniului societăţii şi a evoluţiei principalelor elemente care îl compun, se prezintă bilanţul simplificat al societăţii în anii 2012 - 2017 (în anii 2018 şi 2019 societatea nu a mai înregistrat activitate), conform, situaţiei tablou de sinteză bilanţieră, reprezentând structura activelor fixe aferentă anilor 2012-2017. Din aceste tabele de sinteză rezultă foarte clar că debitoarea nu a solicitat suspendarea deciziei de impunere tocmai pentru faptul că ea nu avea cum să fie afectată de măsurile de executare silită întrucât nu avea bunuri sau venituri urmăribile şi care să poată fi valorificate de către organul fiscal pentru recuperarea sumelor datorate.

Prin acelaşi raport de cauze se mai consemnează şi faptul că analiza financiar contabilă a societăţii în perioada 01.01.2011 - 31.12.2017, denotă starea de insolvenţă a societăţii: gradul de îndatorare artificial ridicat, lipsa solvabilităţii patrimoniale, societatea fiind decapitalizată integral, de către asociatul unic şi administratorul statutar C.

Factorii care au condus la apariţia, instalarea şi menţinerea stării de insolvenţă identificaţi de lichidatorul judiciar sunt de natură eminamente internă, nefiind identificaţi factori de natură externă, acesta constatând că în ceea ce priveşte managementul aplicat resurselor disponibile ale societăţii (dotări materiale, de natură umană şi financiară), rezultă următorii factori care au condus la declanşarea stării de insolvenţă, care sunt datoraţi unei activităţi de decapitalizare şi probabil transferul fondului comercial pe alte persoane şi societăţi afiliate, precum şi organizării unei evidenţe financiar contabile şi de gestiune care să susţină activitatea ilicită, toate acestea în frauda creditorilor, prezentând Factorul 1 şi Factorul 2, factori interni care au condus la agravarea situaţiei economico - financiare a societăţii începând cu anul 2014.

Faptul că organul fiscal a formulat cererea de deschidere a procedurii insolvenţei abia în anul 2018 este motivată de aceea că s-a aşteptat finalizarea dosarului civil nr. .../86/2016*, pentru că din moment ce societatea debitoare a contestat raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere, procedural nu se putea solicita deschiderea procedurii insolvenţei, creanţa nefiind certă, lichidă şi exigibilă, chiar dacă cuantumul acesteia depăşea plafonul prevăzut de lege. Cererea de deschidere a procedurii insolvenţei a fost depusă la 20.12.2018, după ce s-a comunicat şi a rămas definitivă prin nerecurare hotărârea instanţei de fond.

Dat fiind faptul că starea de insolvenţă a intervenit încă de la începutul anului 2014, iar debitorul nu respectat prevederile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014lşi dacă ar fi solicitat instanţei deschiderea procedurii în termen legal. condiţia privind transferurile patrimoniale efectuate în cele 6 luni/2 ani anterior deschiderii procedurii, ar fi fost îndeplinită la acea dată.

În raport de cele arătate mai sus, se justifică pe deplin incidenţa prevederilor art. 122, alin. 4 din Legea nr. 85/2014, privind prezumţia de fraudă. Or, art. 122, alin. 4 din Legea nr. 85/2014 face trimitere expresă la art. 117. Cele două texte de lege se coroborează în sensul că dacă debitorul a întârziat voluntar deschiderea procedurii pentru a expira termenul de 6 luni/2 ani, operează prezumţia de fraudă. Prin apărările invocate, pârâtul nu a răsturnat această prezumţie, conform dispoziţiilor art. 328 alin. 1 Cod procedură civilă, situaţie în care face dovada temeiniciei apărării cu privire la faptul că acţiunea civilă este formulată în termenul legal. Chiar dacă au trecut 5 ani între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi momentul deschiderii procedurii insolvenţei, se poate promova o asemenea cerere de chemare în judecată întrucât termenul de 2 ani a fost depăşit, tocmai prin întârzierea momentului deschiderii procedurii realizată de debitor prin abuzul de drepturi procesuale, operând prezumţia de fraudă.

Instanţa de fond a pierdut din vedere şi un alt fapt care din punctul său de vedere poate fi apreciat inclusiv ca o situaţie în care a intervenit o suspendare a cursului termenului prescripţiei şi a făcut referire la un principiu de drept, transpus inclusiv prin prevederile din Codul civil, „contra non valentem agere non currit praescriptio".

În prezenta cauză a apreciat că a existat o suspendare a cursului prescripţiei motivat de faptul că societatea debitoare SC B. SRL, aflată sub controlul pârâtului C., nu avea cum să acţioneze împotriva acestuia, abia la momentul la care societatea a ieşit de sub controlul pârâtului C., intrând în procedura insolvenţei sub controlul lichidatorului judiciar, a putut să formuleze un astfel de demers prin depunerea cererii de chemare în judecată din prezenta cauză.

Cu privire la fondul cauzei, a solicitat instanţei de apel să constate, în urma administrării probatoriului, că cererea de chemare în judecată formulată este întemeiată, sens în care se impune admiterea ei astfel cum a fost formulată.

Prin cererea de chemare în judecată a arătat cronologic şi motivat situaţia de fapt şi argumentele din care rezultă că transferul patrimonial realizat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1060/30.04.2014 a fost una fictivă, formală, cu scopul de a scoate bunurile din patrimoniul societăţii debitoare pentru a nu putea fi urmărite de creditorii societăţi.

În desfăşurarea activităţii comerciale, SC B. SRL a fost subiectul unei inspecţii fiscale parţiale privind TVA, pentru perioada 01.12.2008 - 30.06.2012. La data de 24.02.2016, administratorul statutar formulează contestaţie împotriva actului administrativ fiscal şi a concluziilor raportului de inspecţie fiscală, solicitând anularea lui în cadrul dosarului nr. .../86/2016, aflat pe rolul Tribunalului Suceava, litigiu finalizat la data de 01.02.2018, prin respingerea cererii ca nefondată. Anterior finalizării inspecţiei fiscale asociatul unic şi administratorul statutar C., a luat decizia de a suspenda activitatea societăţii debitoare şi ca atare, la data de 13.12.2013 a introdus cererea de suspendare aferent intervalului 06.12.2013 - 05.12.2016, înregistrată la ORCT sub nr. 41341, este admisă prin rezoluţia nr. 14253/17.12.2013, publicată pentru opoziţie în M. Of. p. IV-a, nr. 2152/10.04.2014.

În acelaşi timp, urmare a emiterii Deciziei de impunere nr. 81616/19.12.2013 (care a instituit sume de plată suplimentare cu titlu de TVA, în cuantum de 481.968,00 lei, precum şi Dobânzi la care se adaugă şi penalităţi de întârziere aferente Taxei pe valoarea adăugată în cuantum de 264.715,00 lei), pentru a evita identificarea de către organele fiscale de bunuri în patrimoniul societăţii şi executarea acestora în contul sumelor datorate conform acestei decizii, pârâtul C. a procedat la înstrăinarea bunurilor imobile teren în suprafaţă de 2.300 mp împreună cu CI - Magazin universal, C2 - Grădină de vară şi C3 - Magazie, cu ultima destinaţie a imobilelor de Pensiune turistică categoria 4 Margarete, funcţionând sub denumirea de "Pensiunea turistică E.",complexul compus din: pensiune, magazin, restaurant şi bar în conformitate cu Autorizaţiile de construcţie nr. 14/3557/06.07.2006 şi 14/3557/ 06.11.20116 către pârâtul D.

În acest sens este încheiat contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1060/30.04.2014 prin care SC B. SRL, reprezentată de asociat unic şi administrator C. vinde pârâtului D. aceste bunuri imobile, iar în contract se consemnează că pârâtul D. a achitat în numerar preţul convenit de 133.200 lei, conform facturii fiscale seria SV, nr. 000110/29.11.2013. La scurt timp, cumpărătorul activului Pensiune turistică E, D., închiriază prin contractul notarial autentificat sub nr. 1611/10.07.2014 acest obiectiv, către fostul deţinător B. SRL, pentru o perioada de trei ani, la un preţ simbolic de 100 lei/lună.

La data de 10.07.2019, prin cererea înregistrată sub nr. 22334 pe rolul ORCT Suceava acelaşi administrator statutar C. solicită reluarea activităţii societăţii debitoare începând cu 07.07.2019. Această cerere este admisă prin rezoluţia nr. 7280/14.07.2014, publicată pentru opoziţie în M. Of. p. IV-a, nr. 5551/15.09.2014.

Din prezentarea acestei situaţii de fapt rezultă că înstrăinarea bunurilor imobile prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1060/30.04.2014 s-a realizat în mod fictiv, formal pentru ca aceste bunuri să nu mai fie proprietatea societăţii şi să poată fi executare silit în contul datoriei către bugetul de stat rezultată urmare a emiterii Deciziei de impunere nr. 81616/19.12.2013.

A subliniat faptul că din actele depuse în probaţiune rezultă că pârâtul C. a încercat pe toate căile posibile să împiedice efectuarea inspecţiei fiscale, recurgând chiar la distrugerea documentelor contabile ale societăţii pentru a nu putea fi prezentate echipei de inspecţie fiscală care le solicitase.

Dovada cea mai evidentă a caracterului fictiv al vânzării este dată, pe de o parte, de modalitatea în care este achitat preţul contractului - în numerar, iar, pe de altă parte, de faptul că la scurt timp - la data de 10.07.2014, pentru aceleaşi bunuri imobile cumpărătorul încheie cu societatea un contract de închiriere la un preţ derizoriu de 100 lei/lună.

Cu privire la preţul achitat în numerar, a apreciat că această sumă de bani nu a fost achitată efectiv şi chiar dacă suma ar fi fost achitată în numerar, în evidenţa contabilă a societăţii ea ar trebui să se regăsească evidenţiată ca fiind încasată între data emiterii facturii - 29.11.2013 şi data încheierii contractului - 30.04.2014 şi deşi în contractul de vânzare-cumpărare se face menţiunea achitării în numerar a acestei sume de bani, notarul nu face menţiunea că s-a achitat suma de bani în faţa sa, ceea ce înseamnă că această menţiune s-a făcut doar în raport de declaraţia părţilor.

Consideră că această situaţie dovedeşte că de fapt vânzarea a avut un caracter fictiv, a fost încheiată doar cu scopul de a scoate scriptic din patrimoniul societăţii aceste bunuri imobile pentru a nu putea face obiectul unei executări silite, dar faptic aceste bunuri au rămas în mod continuu în folosinţa societăţii.

Cu privire la apărările invocate de pârât, a solicitat ca acestea să fie respinse, întrucât din raportul întocmit de lichidatorul judiciar în baza documentelor contabile pe care le-a avut la dispoziţie, rezultă că valoarea imobilelor înstrăinate prin contractul de vânzare - cumpărare este inferioară valorilor din contabilitatea debitoarei la nivelul anului 2012. Documentele contabile arată faptul că în anul 2012 în cadrul activelor fixe societatea debitoare deţinea terenuri în valoare de 5.000 lei şi construcţii în valoare de 504.325 lei, bunuri care nu se mai regăsesc în patrimoniul societăţii începând cu anul 2013 pentru că au fost înstrăinate în modalitatea indicată în cererea de chemare în judecată. Conform facturii fiscale şi contractului de vânzare-cumpărare, preţul pentru aceste active fixe încasat teoretic de societate este de 133.200 lei.

Ceea ce a susţinut cu privire la acest fapt al închirierii este că modul cum a fost realizată, inclusiv închirierea susţine fictivitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, societatea avea în patrimoniu aceste bunuri imobile esenţiale pentru desfăşurarea activităţii, în lipsa cărora activitatea de tip pensiune/restaurant nu putea fi desfăşurată; aceste bunuri sunt înstrăinate pentru un preţ mult inferior valorii lor după care, la scurt timp după transferul de proprietate, noul cumpărător închiriază vânzătorului aceste bunuri la un preţ de 100 lei/lună; în această modalitate, societatea debitoare nu mai este proprietara bunurilor imobile, dar poate continua activitatea folosind aceste bunuri pentru care plăteşte o chirie simbolică.

Dacă pârâtul D. ar fi avut intenţia reală de a cumpăra aceste bunuri imobile şi ar fi achitat efectiv preţul înscris în contract, în mod cert el ar fi folosit bunurile cumpărate sau, dacă le-ar fi închiriat înapoi către societate, ar fi primit o chirie mult mai mare, corespunzătoare valorii bunurilor şi scopului pentru care acestea erau folosite. Indirect, pârâtul C. recunoaşte că preţul nu a fost plătit, atunci când susţine că dacă el nu a depus banii primiţi ca preţ în numerar în casieria societăţii, fiind pasibil de o răspundere fiscală.

Nu în ultimul rând, este de remarcat faptul că deşi pârâtul C. invocă toate aceste apărări în încercarea de a menţine ca valabil acest transfer patrimonial, pârâtul D. nu a făcut nicio apărare în scris, adoptând o atitudine pasivă şi dezinteresată. Tocmai această pasivitate a pârâtului D. este o confirmare indirectă a celor invocate prin cererea de chemare în judecată. Atitudinea interesată a pârâtului C. şi atitudinea total dezinteresată a pârâtului D. nu fac decât să confirme şi să valideze raţionamentul prezentat în cererea de chemare în judecată.

În drept: a invocat dispoziţiile art. 466 şi urm. Cod procedură civilă, art. 117 alin. (1), lit. b) şi lit. c), art. 122 alin. (4) din Legea 85/2014.

Prin întâmpinare, pârâtul C. a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

 Având in vedere dispoziţiile art.117 din Legea nr. 85/2014, judecătorul fondului a reţinut faptul ca transferul drepturilor de proprietate asupra bunurilor imobile, efectuat prin intermediul Contractului de vânzare - cumpărare, autentificat sub nr.1060/30.04.2014 de către BNP V., a avut loc la data de 30 aprilie 2014. Întrucât procedura generala de insolventa fata de debitoare SC B SRL s-a deschis la data de 25 martie 2019, în mod legal şi temeinic, judecătorul sindic a constatat faptul că nu este îndeplinită condiţia temporala impusa de textul legal anterior citat deoarece ambele termene (6 luni/2 ani) fiind cu mult depăşite.

Referitor la motivele de apel prevăzut la pct.A, în dezvoltarea acestuia, apelanta susţine faptul ca judecătorul sindic nu a ţinut cont de apărările formulate prin cererea de chemare in judecata, respectiv concluziile depuse cu privire la depăşirea termenului legal prevăzut de art.117 alin.1 si 2 din Legea nr. 85/2014, or, instanţa de fond a ţinut seama de obligaţia sa de a-şi motiva hotărârea adoptata, conform dispoziţiilor art. 425 Cod procedură civilă, stabilind în considerentele hotărârii situaţia de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa de a răspunde tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent. Judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile.

Curtea Europeană acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil, totuşi în jurisprudenţa sa, s-a reţinut în mod constant faptul că; „Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei.

Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze.

Având în vedere aspectele concrete legate de data deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitoarea SC B. SRL şi data transferului dreptului de proprietate a bunurilor imobile, în mod just, judecătorul sindic a respins acţiunea formulată de către lichidatorul judiciar, fără a răspunde argumentelor interpretative invocate de către reclamanta potrivit cărora acţiunea s-ar încadra in termenul prevăzut la de art.117 din Legea nr. 85/2014.

Apelanta, în dezvoltarea motivului de apel prevăzut la pct.A, reia aceleaşi apărări şi argumente invocate în faţa instanţei de fond, invocând dispoziţiile art. 122 alin.4 din Legea insolventei.

Prezumţia de frauda reglementata de alin.4 al art. 122 deriva din prezumţia relativa de frauda reglementata de alin 3 al articolului menţionat în legătură cu actele şi operaţiunile prevăzute la art. 117 alin. (2) din legea insolventei. Dispoziţiile alin. 4 se aplică în corelaţie cu disp.alin.3 din art.122.

Astfel, prezumţia de fraudă se referă la durata perioadei suspecte (6 luni/2 ani) şi nicidecum la o perioada nedeterminată anterior deschiderii procedurii. Prin instituirea prezumţiei de fraudă pe durata perioadei suspecte se dă posibilitatea administratorului judiciar (sau lichidatorului) să anuleze actele încheiate de către debitor doar în acest interval de timp. Condiţia termenelor de 6 luni/2 ani prevăzut de art.117 alin.1 si 2 lit. b) si c) din lege este imperativa si trebuie îndeplinita pentru a se putea dispune anulare a transferurilor patrimoniale realizate intre debitoare.

Lichidatorul judiciar susţine faptul că starea de insolvenţă a apărut în anul 2014 şi nu s-a conferit aplicare dispoziţiilor art. 66 alin.1 din Legea nr.85/2014, în sensul de a formula o cerere de deschidere a procedurii insolventei la momentul respectiv.

Apelanta susţine existenta unui abuz de drept procesual urmarea a formulării unei contestaţii adm. fiscale in conformitate cu prevederile Codului de procedura fiscala şi ale Legii nr. 554/2004, procedura in care debitoarea a contestat obligaţiile fiscale stabilite prin Decizia de impunere nr.81616/19.12.2013.

Faptul ca debitoarea s-a prevalat dreptul sau legal, de a ataca in justiţie o decizie de impunere, nefiind de acord cu obligaţiile fiscale stabilite prin acesta, nu poate reprezenta un abuz de drept procesual in sensul disp.art.122 alin.4 din Legea insolvenţei.

Mai mult, aceasta contestaţie adm. fiscala nu a împiedicat autoritatea fiscala să formuleze cerere de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva societăţii, după momentul scadenţei acelor obligaţii fiscale (anul 2014).

Nu este de acord cu susţinerea lichidatorului potrivit căreia debitoarea trebuia să ceară deschiderea procedurii insolventei, cu toate că a contestat creanţa fiscala stabilită prin Decizia de impunere nr.81616/19.12.2013, având in vedere că această sumă contestată reprezenta singura datorie care putea să permită, din punct de vedere legal (valoarea prag), deschiderea procedurii insolventei. Deci, aşa - zisul abuz de drepturi procesuale nu există, motiv pentru care invocarea disp. 122 alin.4 din Legea insolvenţei nu se justifică, iar apărările apelantei sunt netemeinice.

Totodată, existenţa unei stări de insolvenţă nu are relevanţă în planul aplicării dispoziţiilor art.117 alin.2, lit. b) şi c) din Legea nr. 85/2014, întrucât acest text legal stipulează, în mod expres şi fără echivoc, momentul de la care se ia în calcul perioada anterioară, şi anume de la deschiderea procedurii. Nu exista vreo reglementare legală în cuprinsul art. 117 alin.1 şi 2, lit.b) şi c) din legea nr.85/2014, care să prevadă faptul că termenele de 6 luni/2 ani se calculează de la data apariţiei stării de insolvenţă.

În această situaţie, toata argumentaţia apelantei privind apariţia stării de insolvenţă, constatările acesteia în legătura cu factorii care au condus la insolventa din conţinutul raportului privind cauzele şi împrejurările apariţiei stării de insolvenţă, etc. nu are relevanţă în planul prezentei cauze, deoarece momentul deschiderii procedurii este reperul legal de la care se calculează termenele de 6 luni/2 ani. În aceste condiţii, toata argumentaţia apelantei potrivit căreia contestaţia adm. fiscala reprezintă un abuz de drept procesual nu se susţine, întrucât aceasta cale de atac împotriva deciziei de impunere nu a putut întârzia, din punct de vedere legal, formularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei de către autoritatea fiscala.

Creditorul bugetar nu a fost împiedicat în vreun fel să-si realizeze creanţa începând cu momentul scadenţei acesteia din anul 2014 şi până în anul 2018 (când a depus cererea de deschidere a procedurii insolvenţei). Organul fiscal avea la dispoziţie procedura Legii nr.85/2006, respectiv a Legii nr.85/2014, încă din anul 2014, dacă considera oportună şi eficientă această procedura, însă a preferat să-şi realizeze procedurile de executare a creanţei, prin mijloace proprii, potrivit Codului de procedura fiscală.

Mai mult, art. 122 alin.3 si 4 din Legea insolventei face trimitere la dauna creditorilor, or, D.R.F.P. - A.J.F.P. reprezintă singurul creditor din dosarul de insolvenţă, creanţa acestuia fiind constituita din debitul stabilit prin decizia de impunere nr.81616/19.12.2013, la care s-au adăugat dobânzile si penalităţile calculate pana la data deschiderii procedurii insolventei. Creditorul bugetar nu a suferit vreo dauna urmare a transferurilor patrimoniale realizate intre debitoare.

În luna septembrie 2015, creditorul fiscal, prin Decizia nr. 14872/29.09.2015, in temeiul disp. art.27 alin.2 lit.c), d) şi e) din OG nr.92/2003 (vechiul Cod de procedura fiscala), a dispus angajarea răspunderii solidare pe numele adm. debitoarei - C., pentru suma totala de 881.206 lei, pentru datoriile SC B. SRL, valoare ce cuprinde sumele stabilite cu titlu de TVA si dobânzi /penalităţi prin Decizia de impunere nr.81616/19.12.2013. Urmare acestui demers făcut de către organul fiscal, datoria debitoarei reprezentând creanţa fiscală stabilită prin decizia de impunere a fost transferată în sarcina fostului adm.- C., iar acesta a fost şi este supus măsurilor de executare silită realizate de către Serviciul Fiscal din cadrul Administraţiei Finanţelor Publice.

În acest sens, organul fiscal de executare a emis înştiinţări, notificări, adrese de înfiinţare poprire, proces verbal de sechestru bunuri mobile (privind doua autovehicule), proces verbal de sechestru bunuri imobile, anunţuri privind vânzarea bunurilor imobile (privind suprafeţe de teren intravilan, curti-constructii situate în loc. ..).

In contextul prezentat, nu exista o dauna a creditorului fiscal din moment ce acesta a ales sa-si urmărească creanţa încă din anul 2015 (cu 4 ani înainte de deschiderii procedurii) şi nu mai avea interes să urmărească societatea pentru recuperarea datoriilor, atâta vreme cât urmărea averea personala a fostului administrator. Raţiunea formulării cererii de deschidere a procedurii în anul 2018 a constat în interesul organului fiscal de constatare a falimentului si radierea societăţii.

În concluzie, a apreciat că nu este îndeplinita cerinţa legală prevăzută de art. 122 alin.4 din lege, întrucât nu există vreo daună adusă creditorului fiscal prin realizarea transferurilor patrimoniale.

Apelanta invoca existenţa unei suspendări a termenului de prescripţie de 2 ani, însă aceasta apărare este netemeinică, întrucât termenele de 6 luni/2 ani prevăzute de art.117 alin.1 si 2 lit. b) si c) din Legea insolvenţei nu sunt termene de prescripţie, pentru a putea fi supuse suspendării/întreruperii.

Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege sau chiar de părţi, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune, sub sancţiunea stingerii dreptului material la acţiune.

Termenele de 6 luni/2 ani prevăzute de art.117 alin.1 si 2 lit. b) şi c) din Legea insolvenţei nu reprezintă un interval de timp înlăuntrul căruia trebuie exercitat un drept la acţiune.

Termenul prevăzut de art. 118 este un termen de prescripţie, însă, în cauză, nu se impune o astfel de analiză, întrucât acţiunea lichidatorului nu a fost respinsă ca fiind prescrisă.

Referitor la motivele de apel prevăzut la pct. B, in dezvoltarea acestuia, apelanta reia susţinerile invocate prin cererea de chemare in judecată, criticând apărările noastre in fata primei instanţe.

Sub aspectul motivării, apelul este văzut ca o examinare a corectitudinii hotărârii primei instanţe (revisio prioris înstantiae).Această cale de atac de reformare presupune posibilitatea părţii nemulţumite de hotărârea primei instanţe de a o critica în faţa unei instanţe superioare, din toate punctele de vedere, respectiv atât din punctul de vedere al legalităţii, cât şi al temeiniciei.

Întrucât motivele de apel prevăzut la pct.B nu aduc critici privind legalitatea si temeinicia hotărârii apelate, se impune neluarea în considerare a acestor apărări.

Lichidatorul judiciar îşi fundamentează apărările pe presupuneri, deducţii, prezumţii, etc., sens în care a făcut referire la incidenţa dispoziţiilor art. 329 Cod procedură civilă.

A subliniat faptul că lichidatorul se erijează în apărătorul intereselor organului fiscal, arătându-şi interesul pentru recuperarea datoriilor acestora, fără a avea în vedere faptul că acesta îşi urmăreşte creanţa prin mijloace proprii din averea personala a fostului adm.

Fata de motivele prezentate, a solicitat respingerea apelului declarat de către A. SPRL, ca fiind nefondat.

Examinând legalitatea şi temeinicia încheierii atacate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a motivelor de apel invocate, Curtea constată următoarele :

Motivul determinant al apelului formulat de către lichidatorul judiciar priveşte neanalizarea de către judecătorul sindic a apărării invocate de către acesta legate de aplicabilitatea dispoziţiilor art. 122 alin. 4 din Legea nr. 85/2014.

Faţă de această situaţie, Curtea observă că judecătorul fondului nu a analizat această apărare determinantă pentru soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, astfel că, în cauză, apelul apare întemeiat din perspectiva dispoziţiilor art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă, neanalizarea acestei apărări apărând ca o veritabilă necercetare a fondului, instanţa de apel urmând a analiza cererea formulată în raport de susţinerile părţilor invocate cu ocazia judecării cauzei în fond şi în apel.

În art. 117 din Legea nr. 85/2014 legiuitorul instituie o prezumţie de fraudă în defavoarea debitorului pentru actele expres prevăzute încheiate de acesta în „perioada suspectă” (de 6 luni sau 2 ani anterior deschiderii procedurii în funcţie de natura actului încheiat). Dispoziţiile art. 122 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 reglementează o prelungire a perioadei suspecte cu consecinţa menţinerii prezumţiei de fraudă şi pentru acte încheiate în afara termenelor reglementate de dispoziţiile art. 117 „şi în cazul în care, prin abuz de drepturi procesuale, debitorul a întârziat momentul deschiderii procedurii pentru a expira termenul la care se referă art. 117”.

În concret, lichidatorul judiciar face trimitere la acţiunea introdusă de către debitor având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal, ce a fost înregistrată sub nr.../86/2016* prin care debitorul a contestat raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere nr. 81616/19.12.2013 prin care s-a stabilit obligaţii de plată suplimentare în sarcina debitoarei cu titlu de TVA în cuantum de 481.968,00 lei precum şi dobânzi şi penalităţi de 264.715,00 lei. De asemenea, lichidatorul invocă decizia de suspendare a activităţii societăţii debitoare în intervalul 06.12.2013-05.12.2016 prin Rezoluţia Directorului Oficiului Registrului Comerţului nr. 14253/17.12.2013. Mai mult, lichidatorul susţine că în cauză a operat o întrerupere a termenului de prescripţie întrucât este aplicabil principiul consacrat de Codul civil : „Contra non valentem agere non currit praescriptio” (prescripţia extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acţiona), iar societatea se afla sub controlul pârâtului C., astfel că creditorul fiscal putea formula o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, chiar în condiţiile în care actul administrativ fiscal era contestat.

Motivul referitor la suspendarea activităţii debitoarei în perioada 06.12.2013 – 05.12.2013 nu poate fi reţinut în considerarea celor ce preced ca un abuz de drepturi personale, mai ales în situaţia în care prin Rezoluţia Directorului ORCT nr. 7280/14.07.2014 se reia activitatea societăţii începând cu data de 07.07.2014.

Raportat la suspendarea cursului de prescripţie derivat din faptul că termenul de prescripţie nu curge împotriva celui ce este împiedicat să acţioneze, Curtea arată că termenele prevăzute de art. 117 din Legea nr. 85/2014 nu sunt termene de prescripţie întrucât nu reglementează un termen în care partea interesată să poată acţiona, ci doar marchează temporal perioada pentru care se instituie o prezumţie de fraudă pentru actele încheiate de debitor, astfel că acest termen nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare aşa cum este în cazul termenelor de prescripţie. Mai mult, administratorul statutar nu putea acţiona.

Raportat la prevederile art. 122 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 Curtea constată că acesta nu este aplicabil speţei deduse judecăţii în condiţiile în care acesta se referă la situaţia premisă a formulării unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei, iar debitorul demarează o cascadă de acţiuni, abuzând de drepturile procesuale, în scopul de a întârzia data deschiderii procedurii Curtea reţine că orice alte acţiuni formulate de către debitor anterior înregistrării unei cereri de deschidere a procedurii nu se încadrează în acest text pentru simplul motiv că, nefiind înregistrată o cerere introductivă în vederea deschiderii procedurii insolvenţei, momentul deschiderii nu poate fi întârziat. Abia în momentul înregistrării unei astfel de cereri, debitorul, sesizând riscul anulării unor acte frauduloase încheiate de acesta poate acţiona prin abuz de drepturi procesuale în vederea întârzierii momentului deschiderii procedurii insolvenţei.

Mai mult, Curtea reţine că decizia de impunere nu a fost suspendată pe perioada judecării contestaţiei actului administrativ fiscal, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile legale în materie fiscală decizia de impunere îşi păstrează caracterul de titlu executoriu şi, pe cale de consecinţă nu este titularul acţiunii în anulare, astfel că, chiar în condiţiile în care s-ar aprecia termenele de la art. 217 drept termene de prescripţie, aşa cum susţine în mod eronat lichidatorul judiciar, nu este aplicabil principiul „Contra non valentem agere non currit praescriptio”.

În considerarea celor ce preced Curtea conchide că transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat la 30.04.2014 nu a operat în perioada suspectă, astfel că prezumţia de fraudă nu este operabilă în speţă, acţiunea formulată de lichidatorul judiciar apărând ca nefondată.

Prin urmare, în temeiul art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă, Curtea va admite apelul, va anula sentinţa apelată şi în rejudecare, va respinge acţiunea ca nefondată.

Domenii speta

Spete similare