Drepturi salariale. Întreruperea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune.

Rezumat:

În situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, sunt aplicabile disp. art. 268 lit. c Codul muncii, potrivit cărora termenul de prescripţie este de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune. Dispoziţiile cuprinse la art. 2537 pct.4 Cod civil şi art. 2540 Cod civil, referitoare la întreruperea termenului de prescripţie prin realizarea unui act ce are ca efect punerea în întârziere a debitorului nu sunt aplicabile deoarece în situaţia neachitării unor drepturi salariale cuvenite angajatului, debitorul este de drept în întârziere potrivit art. 1523 alin.2 Cod civil încă de la momentul scadenţei fiecărei obligaţii de plată. Prin urmare, formularea unei plângeri prealabile nu întrerupe termenul de prescripţie de 3 ani de la data naşterii dreptului material la acţiune întrucât nu are valoarea unui act de punere în întârziere, debitorul fiind de drept în întârziere de la data scadenţei.

Hotărârea:

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal la data de 21.02.2020 şi înregistrată sub număr unic E-cris .../86/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

1. stabilirea şi acordarea de către pârâta IPJ a cuantumului maxim al salariului funcţiei de bază şi al sporurilor (elemente salariate care să cuprindă şi drepturile salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti), prin raportare la nivelul maxim de salarizare existent în plată, în sensul dispoziţiilor : art. 3 ind. 1, al. 1 ind. 3, teza a II-a, din OUG nr. 57/2015, pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, conform dispoziţiilor: art. 1, al. 5 ind. 1, din OUG nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, şi a dispoziţiilor art. 3 ind. 1, al. 1, din OUG nr. 57/2015, întocmirea dispoziţiilor de salarizare având în vedere acest nivel maxim de salarizare, şi plata diferenţelor drepturilor salariale dintre drepturile cuvenite şi cele încasate efectiv, pentru perioada: 21.10.2016 - 31.10.2016.

2. stabilirea şi acordarea de către pârâta IPJ a sporului maxim de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 20%, pentru perioada: 21.10.2016 - 31.10.2016, prin raportare la dispoziţiile legale enunţate la punctul 1, întocmirea dispoziţiilor de salarizare având în vedere acest spor, şi plata diferenţelor drepturilor salariale luând în considerare şi acest spor, dintre drepturile cuvenite şi cele încasate efectiv, pentru perioada 21.10.2016- 31.10.2016.

3. stabilirea şi acordarea de către pârâta IPJ a procentului de 50% din cuantumul sumelor compensatorii tranzitorii corespunzătoare salariului de merit în plată la nivelul anului 2009, pentru perioada: 21.10.2016 - 31.10.2016, prin raportare la dispoziţiile legale enunţate la punctul 1, întocmirea dispoziţiilor de salarizare având în vedere aceste sume compensatorii tranzitorii, şi plata diferenţelor drepturilor salariale luând în considerare şi aceste sume compensatorii tranzitorii, dintre drepturile cuvenite şi cele încasate efectiv, pentru perioada mai sus menţionată.

4. stabilirea şi acordarea de către pârâta IPJ a sumelor compensatorii tranzitorii corespunzătoare sporului maxim pentru lucrări de excepţie şi misiuni speciale, în procent de 50%, în plată la nivelul anului 2009, pentru perioada: 21.10.2016-31.10.2016, prin raportare la dispoziţiile legale enunţate la punctul 1, întocmirea dispoziţiilor de salarizare având în vedere aceste sume compensatorii tranzitorii, şi plata diferenţelor drepturilor salariale luând în considerare şi aceste sume compensatorii tranzitorii, dintre drepturile cuvenite şi cele încasate efectiv, pentru perioada mai sus menţionată.

5. stabilirea şi acordarea de către pârâta IPJ a sumelor compensatorii tranzitorii corespunzătoare sporului maxim de fidelitate, în procent de 20%, pentru perioada : 21.10.2016-31.10.2016, prin raportare la dispoziţiile legale enunţate la punctul 1, întocmirea dispoziţiilor de salarizare având în vedere aceste sume compensatorii tranzitorii, şi plata diferenţelor drepturilor salariale luând în considerare şi aceste sume compensatorii tranzitorii, dintre drepturile cuvenite şi cele încasate efectiv, pentru perioada mai sus menţionată.

6. calcularea şi plata dobânzilor legale penalizatoare şi a indicilor lunari ai preţurilor de consum, pentru toate diferenţele salariale mai sus menţionate la punctele: 1-5, rezultate din salarizarea la nivel maxim, dobânzi legale penalizatoare şi indicii ai preţurilor de consum calculate de la data scadenţei fiecărui drept salarial şi până la data plăţii efective.

Tribunalul Suceava, prin sentinţa nr. 316/25.06.2020, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean şi a respins acţiunea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, reclamantul A. a promovat recurs, criticile formulate fiind următoarele:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 al. 1, punctul 8, din Codul de Procedură Civilă: ...când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material...

1. Prima instanţă de judecată a încălcat şi a aplicat greşit, normele de drept material din Codul Civil, ce reglementează împlinirea şi calculul prescripţiei dreptului material la acţiune, norme de drept material reglementate prin art. 2544 din Codul Civil, care constituie dreptul comun în această materie.

În concret, în referire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie de procedură ridicată de către pârâtă prin întâmpinare şi admisă de către prima instanţă de judecată, se poate observa faptul că dispoziţiile art. 2544 din Codul Civil sunt pe deplin aplicabile.

În acest sens, cursul termenului general de prescripţie al dreptului material la acţiune, de 3 ani, calculat de la data exigibilităţii (scadenţei) obligaţiei succesive de plată a fiecărui drept salarial a fost întrerupt începând cu data de 21.10.2019, prin punerea în întârziere a pârâtei IPJ Suceava, în baza dispoziţiilor art. 2537 punctul 4, din Codul Civil, în referire la art. 2540 din Codul Civil. Aplicabilitatea acestui caz de întrerupere a prescripţiei dreptului material la acţiune a fost argumentată de către reclamant în cadrul cererii de chemare în judecată din data de 19.02.2020 (înregistrată pe rolul instanţei de judecată la data de 21.02.2020), precum şi în cadrul răspunsului la întâmpinare din data de 15.05.2020, argumente juridice reiterate şi prin concluziile scrise din data de 03.06.2020. Astfel, în esenţă a argumentat următoarele:

La data de 21.10.2019, reclamantul a îndeplinit procedura administrativă prealabilă cu pârâta IPJ Suceava, procedură care a fost trimisă prin email, şi primită de pârâtă la data de 21.10.2019, ora: 13.28, cod sesizare: cwma82874.

Pârâta nu a dat curs solicitării prealabile administrative, motivând prin adresa nr. 114871 din 21.11.2019, în mod nereal şi inexact că reclamantul a solicitat aceste drepturi salariale, pentru perioada: 09.04.2015 - 31.10.2016, în cadrul dosarului civil nr. ../86/2017*, Tribunalului Suceava - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal. În realitate drepturile salariale la care face referire pârâta nu sunt identice ca modalitate de solicitare şi de raportare a cuantumului maxim de salarizare şi au fost solicitate doar pentru perioada: 09.04.2015-05.10.2016.

Tot prin cererea prealabilă din data de 21.10.2019, mai sus menţionată, pârâta a fost pusă în întârziere, în conformitate cu disp. art. 1522 din Codul Civil, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, cu privire la executarea tuturor obligaţiilor mai sus detaliate, într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării: 21.10.2019.

Având în vedere că pârâta a fost pusă în întârziere începând cu data de 21.10.2019, iar de la acea dată încă nu s-a împlinit termenul legal de 6 luni, prev. de art. 2540 din Codul Civil, în situaţia de faţă operează de drept întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune, în sensul dispoziţiilor art. 2540 din Codul Civil.

Recurentul consideră că, chiar şi în situaţia în care şi-ar fi desfăşurat activitatea profesională, în baza unui contract individual de muncă, încheiat cu angajatorul IPJ Suceava, dispoziţiile art. 2540 din Codul Civil, invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, ar fi fost pe deplin aplicabile, acestea nefiind excluse ca aplicabilitate generală prin reglementarea specială cuprinsă în art. 171 al. 2, din Codul Muncii. Dispoziţiile art. 171 al. 2, din Codul Muncii, introduc, în sprijinul salariaţilor în baza unui contract individual de muncă, reglementat prin norme specifice de dreptul muncii, un caz suplimentar, special (pe lângă cele reglementate de Codul Civil), în care prescripţia dreptului la acţiune este întreruptă. (în condiţiile în care în cuprinsul art. 171 din Codul Muncii, nu sunt prevăzute expres dispoziţii legale care să invalideze aplicabilitatea art. 2540 din Codul Civil).

În opinia recurentului, având în vedere aceste considerente, se observă faptul că dispoziţiile art. 171 din Codul Muncii, invocate de pârâtă, nu sunt inaplicabile în situaţia concretă dată, iar dispoziţiile art. 2540 din Codul Civil, invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, sunt pe deplin aplicabile.

Astfel, prin cererea prealabilă din data de 21.10.2019, formulată în cadrul procedurii administrative prealabile, pârâta a fost pusă în întârziere, în conformitate cu disp. art. 1522 din Codul Civil, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, cu privire la executarea tuturor obligaţiilor detaliate în cerere, într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării: 21.10.2019. Având în vedere că pârâta a fost pusă în întârziere începând cu data de 21.10.2019, iar de la acea dată încă nu s-a împlinit termenul legal de 6 luni, prev. de art. 2540 din Codul Civil, în situaţia de faţă operează de drept întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune, în sensul dispoziţiilor art. 2540 din Codul Civil.

Pentru motivele mai sus detaliate, recurentul solicită respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, ca inadmisibilă.

Mai arată recurentul că prima instanţă de judecată, în mod nelegal, nu a luat în considerare argumentele juridice prezentate de el şi nu a aplicat dispoziţiile legale de drept material în materia întreruperii cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, mai sus invocate, dispoziţii cuprinse în: art. 2544, art. 2537 punctul 4, din Codul Civil, în referire la art. 2540 din Codul Civil şi că, fiind un caz de întrerupere a termenului de prescripţie, ce operează exclusiv în baza legii, instanţa de judecată trebuia să verifice, să constate din oficiu, şi nu la solicitarea vreuneia dintre părţi, îndeplinirea condiţiilor legale privind incidenţa şi aplicarea acestuia. Excepţia relativă, nedirimantă, a prescripţiei dreptului material la acţiune, nu poate fi invocată sau analizată, motivată, din oficiu de către instanţa de judecată, şi trebuie analizată, strict în limitele procesuale fixate de partea interesată, prin motivarea excepţiei de procedură.

În situaţia în care instanţa de recurs consideră că prima instanţă a analizat cazul de întrerupere a termenului de prescripţie, prev de art. 171 al. 2, din Codul Muncii, recurentul consideră că dispoziţiile speciale de drept material ale acestui text normativ, au fost aplicate greşit de către prima instanţă, sens în care reiterează întreaga argumentaţie mai sus expusă.

2. Prima instanţă de judecată a încălcat şi a aplicat greşit, normele de drept material din Codul Civil, ce reglementează împlinirea şi calculul prescripţiei dreptului material la acţiune, norme de drept material reglementate prin art. 2544 din Codul Civil, care constituie dreptul comun în această materie, şi prin faptul că a încălcat dispoziţiile legale de drept substanţial, în materia suspendării cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, neaplicând la situaţia concretă dedusă judecăţii cazul de suspendare prev. de art. 2532, punctul 7, în referire la art. 2534 din Codul Civil.

Conform dispoziţiilor art. 2534 al. 2, din Codul Civil, prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării.

Raportând aceste dispoziţii legale, la data la care reclamantul a luat la cunoştinţă de răspunsul dat de pârâtă în cadrul procedurii prealabile administrative: 21.11.2019, rezultă chiar de plano, faptul că la data sesizării instanţei de judecată cu cererea de chemare în judecată: 21.02.2020, termenul de prescripţie nu era împlinit, acesta împlinindu-se la data de: 21.05.2020, ca efect al aplicării ope legis a dispoziţiilor legale mai sus invocate, stipulate de art. 2532, punctul 7, în referire la art 2534 al. 1, al. 2, din Codul Civil.

Cu toate acestea, prima instanţă de judecată a încălcat dispoziţiile de drept material conţinute în art. 2532, punctul 7, în referire la art. 2534 al. 1, al. 2, art. 2544, din Codul Civil, neconstatând îndeplirea condiţiilor legale, privind incidenţa ope legis (în baza legii), a acestui caz de suspendare a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, mai sus menţionat. Fiind un caz de suspendare a termenului de prescripţie, ce operează exclusiv în baza legii, instanţa de judecată trebuia să verifice, să constate din oficiu, şi nu la solicitarea vreuneia dintre părţi, îndeplinirea condiţiilor legale privind incidenţa şi aplicarea acestuia.

Prima instanţă de judecată, în cuprinsul considerentelor hotărârii, face referiri inexacte, confuze, în referire la inaplicabilitatea termenului de 6 luni, şi la aplicabilitatea termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 268 lit. c, din Codul Muncii, nerezultând cu claritate, neechivoc, despre ce termen de 6 luni este vorba, din punct de vedere al calificării juridice. Mai mult de atât, prima instanţă de judecată, prin încălcarea şi neaplicarea dispoziţiilor art. 2532, punctul 7, în referire la art. 2534 al. 1, al. 2, art. 2544, din Codul Civil, nu a respectat dispoziţiile general obligatorii, cuprinse în cel puţin 13 Decizii ale CCR.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 al. 1, punctul 6 din Codul de procedură civilă:... când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei...

Hotărârea judecătorească pronunţată de către prima instanţă de judecată este motivată superficial, necuprinzând motivele efective pe care se întemeiază, care să fundamenteze dispozitivul hotărârii, să argumenteze în condiţiile legii aplicarea sau neaplicarea cazurilor de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, mai sus invocate. De asemenea, cuprinde şi motive contradictorii, confuze, nerezultând cu claritate, fără echivoc, dacă prima instanţă a admis excepţia relativă, neperemptorie, de procedură, invocată de pârâtă, prin prisma argumentaţiei expuse de pârâtă, în referire la incidenţa cazului suplimentar de întrerupere a prescripţiei, stipulat de art. 171 al. 2, din Codul Muncii, nerezulând nici care este natura juridică a termenului de 6 luni la care face referire prima instanţă, sau dacă dispoziţiilor legale de drept material, invocate de instanţă în cadrul considerentelor, li se aplică sau nu cazurile de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, mai sus invocate. Mai mult de atât, prima instanţă de judecată nu a motivat deloc, de ce anume cursul prescripţiei dreptului material la acţiune era împlinit la data sesizării instanţei de judecată: 21.02.2020, sau de ce anume a invalidat aplicarea dispoziţiilor legale în materia suspendării şi întreruperii prescripţiei, dispoziţii prev. de: art. 2532, punctul 7, în referire la art. 2534 al. 1, al. 2, art. 2544, din Codul Civil, respectiv de: art. 2544, art. 2537 punctul 4, din Codul Civil, în referire la art. 2540 din Codul Civil, dispoziţii a căror aplicabilitate este consolidată şi la nivel constituţional, prin considerentele general obligatorii cuprinse în Decizii ale CCR.

Din considerentele sentinţei atacate, nu rezultă dacă instanţa de judecată a analizat argumentele expuse de reclamant, şi chiar argumentele expuse de pârâtă, în referire la incidenţa cazului suplimentar de întrerupere a prescripţiei, stipulat de art. 171 al. 2, din Codul Muncii.

Prima instanţă, în cadrul considerentelor a indicat doar dispoziţiile legale din Codul Civil, în materia termenului general de prescripţie de 3 ani, privind plata drepturilor salariale (art. 2500, art. 2517, art. 2526, din Codul Civil), dispoziţii pe care însă le-a aplicat greşit la situaţia concretă dedusă judecăţii, neluând în considerare şi dispoziţiile art. 2544, art. 2537 punctul 4, din Codul Civil, în referire la art. 2540 din Codul Civil, dispoziţii pe care le-a încălcat, nu le-a mai pus în aplicare, cu privire la cazul de întrerupere a prescripţiei dreptului material la acţiune, mai sus detaliat. Din considerentele hotărârii judecătoreşti nu rezultă faptul dacă instanţa de judecată a analizat efectiv acest caz particular, suplimentar de întrerupere a termenului de prescripţie, prev de art. 171 al. 2, din Codul Muncii, în limitele argumentelor aduse de către părţile litigante.

Prin întâmpinare, pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean solicită respingerea recursului ca nefondat, apreciind că prima instanţă în mod corect a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât au trecut mai mult de 3 ani de la data când reclamantul a încetat raporturile de muncă cu I.P.J. Suceava, iar cauza de întrerupere invocată de reclamant şi reglementată de art. 2540 din Codul Civil, nu are incidenţă, întrucât întreruperea prescripţiei drepturilor de natura salarială este reglementată, în mod special, de art 171 alin. 2 Codul Muncii şi este aplicabil principiul „specialia derogant generalibus”, astfel: „(2) Termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.”, situaţie care nu s-a petrecut. Celelalte apărări vizează fondul pretenţiilor deduse judecăţii.

Analizând recursul declarat, ale cărui motive de critică se subsumează prevederilor art.488 alin.1 pct.6 și pct.8 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:

Recurentul a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin.1 pct. 6 C.pr.civilă, apreciind că instanţa de fond nu ar fi analizat în integralitate argumentele invocate de aceasta şi prevederile legale aplicabile.

Potrivit textului menționat, motivul de nelegalitate este dat atunci când hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele de fapt și drept ce i-au format convingerea acesteia sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Examinând hotărârea atacată sub aspectul invocat, Curtea constată că instanța de fond a analizat cauza, argumentând atât în fapt, cât și în drept soluția pronunțată, iar motivarea acesteia nu cuprinde raționamente care să fie străine de natura cauzei. Chiar dacă nu se realizează o prezentare detaliată a tuturor argumentelor reclamantului, instanţa de fond a prezentat considerentele ce susţin soluţia. Prin urmare, motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin.1 pct.6 C.pr.civilă este neîntemeiat.

În ceea ce privește motivul de casare prev. de art. 488 alin.1 pct. 8 C.pr.civ., invocat de către recurent, Curtea reține că și acesta este nefondat, hotărârea instanței de fond nefiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul a susţinut că instanţa de fond a soluţionat cauza cu aplicarea greşită a normelor referitoare la împlinirea şi calculul prescripţiei dreptului material la acţiune, şi anume a disp. art. 2544Cod civil.

Sub un prim aspect, prezentarea amplă a recurentului este centrată pe argumentul că termenul de prescripţie de 3 ani a fost întrerupt prin formularea plângerii prealabile la data de 21.10.2019, dată de la care ar fi început să curgă un nou termen de prescripţie.

Examinând susţinerea reclamantului prin raportare la normele aplicabile cauzei, Curtea constată că aceasta nu este întemeiată.

Astfel, instanţa de fond a reţinut în mod corect că sunt aplicabile în cauză disp. art. 268 lit. c Codul muncii, potrivit cărora termenul de prescripţie este de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, iar termenul de prescripţie pentru drepturile salariale aferente perioade 21.10.2016-31.10.2016 s-a împlinit anterior introducerii cererii de chemare în judecată, acesta nefiind întrerupt sau suspendat.

Dispoziţiile cuprinse la art. 2537 pct.4 Cod civil şi art. 2540Cod civil, invocate de recurent, referitoare la întreruperea termenului de prescripţie prin realizarea unui act ce are ca efect punerea în întârziere a debitorului nu sunt aplicabile în cauză deoarece în situaţia neachitării unor drepturi salariale cuvenite angajatului, debitorul este de drept în întârziere potrivit art. 1523 alin.2 Cod civil încă de la momentul scadenţei fiecărei obligaţii de plată. Prin urmare, nu se poate reţine că formularea unei plângeri prealabile întrerupe termenul de prescripţie de 3 ani de la data naşterii dreptului material la acţiune întrucât nu are valoarea unui act de punere în întârziere, debitorul fiind de drept în întârziere de la data scadenţei.

Sub un al doilea aspect, recurentul a invocat intervenirea unei cauze de suspendare a termenului de prescripţie potrivit art. 2532 pct.7 cod civil corob. cu art. 2534Cod civil.

Nici dispoziţiile legale menţionate anterior nu sunt aplicabile în cauză deoarece urmarea procedurii prealabile prev. de art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi considerată o procedură obligatorie în cazul litigiilor de muncă faţă de considerentele Deciziei RIL nr. 9/2017 a ÎCCJ, care prevede că În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, dispoziţiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă.

Pe cale de consecinţă, nu sunt date elementele menţionate la pct.7 al art. 2532Cod civil, astfel că termenul de prescripţie nu a fost suspendat.

Având în vedere aspectele reţinute anterior, se constată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu respectarea normelor de drept material, nefiind întemeiat motivul de casare prev. de art. 488 alin.1 pct. 8 Cod proc. civilă, astfel că, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare