Recurs. Dare în plată. Impreviziune

LITIGII CU PROFESIONIȘTI

Recurs. Dare în plată. Impreviziune

- art. 4 alin. 1 ind. 1 și 8 din Legea nr. 77/2016 modif. prin Legea nr. 52/2020

- art. 26, art. 488 pct. 5 și 8 Cod procedură civilă

Deoarece legea care guvernează condițiile de admisibilitate și puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezumțiilor legale este cea în vigoare la data producerii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii, nu se poate da eficiență prezumțiilor legale introduse prin Legea nr. 52/2020 pentru a se proba existența impreviziunii dacă faptele invocate s-au produs anterior intrării în vigoare a dispozițiilor modificatoare ale Legii nr. 77/2016.

Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă

Decizia nr. 11 din 28 ianuarie 2021

Prin Sentința civilă (...)/13.07.2017 pronunțată de Judecătoria (...) a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanții (R1), (R2), și (R3), în contradictoriu cu pârâtele (BANCA) și (IFN) S.A., fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termenul legal, apelanții reclamanți (R1), (R2) și (R3), solicitând schimbarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Prin Decizia civilă nr. (...)/LP/2020 - A din 9 iunie 2020, Tribunalul (...) a respins ca nefondat apelul introdus de apelanții (R1), CNP (...), (R2), CNP (...), ambii cu domiciliul în (...), și (R3), prin moștenitorii (R1), (R4) ambii cu domiciliul în (...) și (R5) cu domiciliul în (...), în contradictoriu cu (Banca) și (IFN) S.A. ambele cu sediul ales în (...), împotriva Sentinței civile nr. (...)/13.07.2017, pronunțată de Judecătoria (...), pe care a păstrat-o în totalitate, obligând apelanții în solidar să plătească intimatului (Banca) suma de 2820,24 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța astfel instanța de apel a reținut următoarele:

Ca o chestiune prealabilă s-a constatat că deși intimatele, în primul ciclu procesual al judecării apelului, au invocat puterea de lucru judecat raportat la Decizia (...)/2017 a Tribunalului (...) în dosar (...)/2016, raportat la Decizia ICCJ nr. 7/2019, și considerentele Deciziei nr. (...)/14.05.2019 a Curții de Apel (...) din prezentul dosar, tribunalul a apreciat că în speță nu se poate reține puterea de lucru judecat invocată de intimate.

Referitor la incidența în prezenta speță a prevederilor Legii 77/2016 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 52/2020, instanța a constatat că deși apelanții fac referire la prevederile art. 26 Cod procedură civilă în susținerea tezei că la soluționarea prezentei cauze se vor avea în vedere prevederile art. 4 alin 11 din Legea 77/2016, nu s-a putut reține aceasta pentru următoarele considerente:

Prevederile art. 4 alin 11 din Legea 77/2016 nu cuprind doar o reglementare a mijloacelor de probă ci sunt veritabile modificări de esență a unei instituții juridice, respectiv cazuri în care se consideră că a intervenit impreviziune. Faptul că față de intervenția acestor cazuri, legiuitorul a înțeles să statueze intervenția acelor cazuri de impreviziune sub forma unor prezumții absolute, nu atenuează sub nici o formă faptul că noile reglementări legislative privesc o instituție de drept, respectiv norme de drept substanțial. Astfel, incident cauzei este principiul constituțional al aplicării legii doar pentru viitor.

Mai mult, chiar dacă s-ar admite poziția apelanților, pentru analiza ipotezei în care se verifică dacă în speță se poate reține prezumția absolută privind incidența în cauză a impreviziunii, nu pot fi ignorate prevederile art. 4 alin. 12 din Legea 77/2016, prevederi care trimit la analiza pragurilor valorice ale cursului de schimb CHF-RON în ultimele șase luni anterioare notificării de dare în plată. Or, în speță nu există o notificare de dare în plată, dosarul având ca obiect o cerere a debitorilor apelanți în baza art. 8 din Legea 77/2016 și nu o contestație a creditorului împotriva notificării de dare în plată.

În aceste condiții, instanța a analizat pe fond cererea apelanților, având în vedere dispozițiile legale ale Legii nr. 77/2016 la data formulării cererii.

Prin Decizia 623/2016, Curtea Constituțională a decis că dispozițiile art. 4 din Legea 77/2016 sunt constituționale în măsura în care instanța verifică condițiile referitoare la existența impreviziunii.

Instanța a apreciat că aspectele invocate de apelante, referitoare la creșterea cursului valutar a monedei împrumutate, fac parte din riscul inerent încheierii contratului de credit, putând fi previzionate.

În acest sens, francul elvețian era puțin cunoscut la nivelul anului 2008, iar prin contractarea creditului în această monedă apelantele și-au asumat riscul că aceasta ar putea avea o evoluție neprevăzută. Moneda CHF a înregistrat fluctuații în plus sau minus.

Contractul de credit a fost încheiat pe o durată foarte lungă, de 360 luni, timp în care este de așteptat ca viața intimaților să fie influențată de modificările sociale, economice și politice din țară sau din lume.

Instanța de apel a reținut că raportat la data încheierii contactului de credit nu poate analiza impreviziunea din perspectiva art. 1271 Cod civil, astfel că acest text legal poate doar avea un reper sau un cadru de pornire pentru incidența impreviziunii. Este evident că prin devalorizarea monedei naționale față de moneda creditului (CHF), deși suma de plată în CHF ar fi fost aceeași, obligațiile apelanților au devenit mai oneroase în timp, respectiv valoarea leilor pentru obținerea sumei de franci elvețieni de achitat lunar a crescut proporțional cu devalorizarea leului.

La analiza efectuată, trebuie avute în vedere și prevederile art. 1578 alin. 2 Cod civil dar, cu titlu de reper și distincția făcută de noul Cod civil referitoare la o obligație „mai oneroasă” și una devenită „excesiv de oneroasă”.

În aceste condiții se impune a analiza dacă devalorizarea monedei naționale în raport cu CHF poate fi reținută ca și „excesivă” și a avut loc ca urmare a unor împrejurări excepționale ce nu puteau fi avute în vedere de părți.

În condițiile în care doar acest aspect ar fi de analizat (deși nu s-a făcut proba certă a ratelor de schimb pentru restituirea împrumutului și fără a se face o analiză a efectelor economice a devalorizării leului în raport cu CHF pentru banca împrumutătoare) instanța de apel a apreciat că nu se poate reține că în speță obligația apelantului reclamant pentru restituirea creditului a devenit excesiv de oneroasă. Deși este de notorietate aprecierea monedei CHF în raport cu RON, instanța nu a putut-o reține ca o împrejurare excepțională, în condițiile în care deprecierea s-a realizat în timp iar procentul de apreciere/depreciere nu poate fi reținut ca fiind excesiv.

Astfel, creșterea valorii monedei împrumutate este apreciată ca fiind inclusă total în obligațiile apelanților, care și-au asumat riscul valutar prin contractarea împrumutului într-o altă monedă decât cea în care realizează venituri, neimpunându-se în acest caz adaptarea contractului. În aceste condiții este de prisos a se mai analiza existența împrejurărilor excepționale ce nu puteau fi avute în vedere de părți.

În concluzie nu s-a putut reține impreviziunea în speță cu consecința respingerii acestei apărări.

În ce privește diminuarea veniturilor, Tribunalul (...) nu le-a putut reține ca motive pentru aplicarea impreviziunii. Astfel, scăderea veniturilor anuale nu pot fi apreciate ca elemente care să ducă la concluzia că în raportul contractual încheiat a intervenit impreviziunea, cu consecința adaptării contractului, sau, raportat la obiectul prezentei cauze, cu consecința admiterii condițiilor pentru darea în plată în baza Legii 77/2016.

Astfel, deși instanța de apel nu a negat că diminuarea veniturilor aduce dificultăți în ce privește obligațiile de plată asumate prin contractul de credit, acestea nu au putut fi apreciate ca evenimente excepționale și exterioare ce nu puteau fi prevăzute în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale, evenimente ce ar fi făcut excesiv de oneroasă executarea obligațiilor prevăzute de contractul dintre părți. Dacă s-ar admite aceasta ar rezulta că orice caz în care debitorului unui contract de credit îi sunt diminuate veniturile, acel contract este susceptibil de adaptare, în raport cu așa zisa impreviziune intervenită. Ori aceasta privește evenimente excepționale și exterioare, ce nu pot fi prevăzute, ceea ce nu este cazul în speță.

În concluzie, reținând că nu poate fi reținută condiția impreviziunii pentru constatarea dării în plată și stingerea datoriei, instanța de apel a apreciat că și în măsura în care la dosar s-a făcut dovada celorlalte condiții prevăzute la art. 4 alin. 1 lit. a) – d) din Legea 77/2016, nu a putut fi reținută cumulativ îndeplinirea tuturor condițiilor pentru dare în plată, cu consecința respingerii apelului formulat, conform dispozitivului prezentei.

Având în vedere că s-a respins apelul formulat, constatând culpa procesuală a apelanților, în baza art. 453 Cod procedură civilă, i-a obligat în solidar la plata către intimatul (Banca) a sumei de 2820,24 lei, reprezentând onorariu avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și în recurs.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel au formulat recurs (R1) și (R2), solicitând instanței admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, rejudecând cauza, a se admite apelul, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului se arată că prin considerentele reținute, tribunalul a încălcat dispozițiile în materia prezumțiilor legale care sunt reglementate în cadrul Codului de procedură civilă la subsecțiunea a 3-a din cadrul Probelor:

Art. 327 Noul Cod de procedură civilă: prezumțiile, fie legale, fie judiciare, sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.

Art. 328 Noul Cod de procedură civilă: “Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta.“

Art. 26 Noul Cod de procedură civilă: (I) Legea care guvernează condițiile de admisibilitate și puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezumțiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii. (2) Administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor.

În considerarea celor de mai sus, recurenții susțin ca fiind de imediată aplicare dispozițiile modificatoare ale Legii nr. 52/2020, în ceea ce privește impreviziunea, indiferent că este vorba de o notificare de dare în plată sau de o contestație a creditorului împotriva notificării de dare în plată.

În acest sens, prevederea din Legea nr. 52/2020, conform căreia:

8. La articolul 8 alineatul (5) se modifică și va avea următorul cuprins: (5) Dreptul de a cere instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparține și consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanței, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria inițială și pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat. Dispozițiile art. 4 alin. (1^3) se aplică în mod corespunzător.

Prin Decizia 623/2016, Curtea Constituțională a decis că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 77/2016 sunt constituționale în măsura în care instanța verifică condițiile referitoare la existența impreviziunii.

Apreciază că la soluționarea cauzei Tribunalul trebuia să aibă în vedere și incidența Deciziei nr. 7 din 2 februarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. ^5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, conform căreia pot solicita stingerea obligațiilor izvorâte din contractele de credit debitorii care sunt supuși în continuare unei executări silite: „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite pot solicita stingerea obligațiilor izvorâte din contractele de credit debitorii care sunt supuși în continuare unei executări silite, deși executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanța de judecată astfel învestită urmând să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile referitoare la existența impreviziunii.”

De asemenea, susțin că trebuia avut în vedere că prin Legea nr. 52/2020 din 13 mai 2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, publicată în Mon. Of. nr. 386 din 13 mai 2020, prin articolul unic s-a dispus la art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016 „Dreptul de a cere instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparține și consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanței, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria inițială și pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat. Dispozițiile art. 4 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”

Într-adevăr, prin Decizia nr. 623 din 25.10.2016 Curtea Constituțională a constatat constituționalitatea Legii nr. 77/2016 în măsura în care instanța judecătorească verifică condiția referitoare la existența impreviziunii. Instanța constituțională a dat o interpretare constituțională legii, încadrând darea în plată forțată a imobilului ipotecat în coordonatele impreviziunii. Conform CCR, sarcina de a interpreta, în funcție de situațiile concrete ce se judecă, îndeplinirea sau nu a exigențelor sau condițiilor impreviziunii, revine instanțelor de judecată chemate să interpreteze și să aplice prevederile Legii nr. 77/2016.

Numai că, prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019 a Curții Constituționale, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. 11 și alin. 13], pct.13 [cu referire la art. 4 alin. 3 și 4], pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. 11 ], pct. 7 [cu referire la art. 7 alin. 9], pct. 8 [cu referire la art. 7 alin. 51 ] și pct. 9 [cu referire la art. 8 alin. 5 teza a doua] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 77/20l6 privind darea în plată a unor bunuri imobile, în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, mai precis prin considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a oferit instanțelor judecătorești chemate să interpreteze și să aplice prevederile Legii nr. 77/2016 anumite repere de interpretare care, în mod cert, nu pot fi apreciate decât ca fiind obligatorii.

În acest sens, Curtea Constituțională a reținut că, în mod greșit instanțele judecătorești analizau și administrau un probatoriu pentru a determina situația materială a debitorului în vederea stabilirii unei afectări a echilibrului contractual, considerând că în acest mod se afectează starea de impreviziune a contractului de credit. Curtea a stabilit că echilibrul contractual în ipoteza contractului de credit nu se determină prin raportare la întregul patrimoniu al debitorului sau la posibilitățile sale financiare de rambursare a creditului, ci prin raportare strictă și exclusivă la conținutul clauzelor contractuale. A mai stabilit că diferențele de curs valutar apărute pe perioada de executare a contractului, ca unic și exclusiv factor generator al impreviziunii, trebuie analizate doar din perspectiva consistenței valorice și a persistenței temporale.

Astfel că, în condițiile în care creditul în litigiu s-a acordat în CHF iar ulterior acordării creditului, devalorizarea CHF, în raport cu moneda națională a fost în proporție de peste 50% o astfel de fluctuație importantă a cursului valutar care prezintă o situație continuă, în sensul unei constante în timp, constituie o situație de impreviziune contractuală, cu consecința unei dezechilibrări majore a prestațiilor părților și a antrenării unei obligații mult prea oneroase în sarcina recurenților contractanți în raport de cealaltă parte contractantă și anume intimata.

Mai mult, prin Legea nr. 52/2020 din 13 mai 2020 s-a stabilit că, „Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria inițială și pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat.”

Este mai presus de orice îndoială că teoria impreviziunii este aplicabilă și actelor juridice încheiate sub imperiul Vechiului Cod civil, care guvernează contractul dintre recurenții de față și pârâtă.

Analizând incidența impreviziunii și în privința contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, Curtea Constituțională a României a statuat că sub imperiul Vechiului Cod civil, atât doctrina, cât și practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepțional și exterior voinței părților, ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului.

Această instituție și-a găsit aplicarea în sistemul de drept românesc încă din prima parte a secolului XX, după Primul Război Mondial, atunci când societatea s-a confruntat cu o importantă criză economică, fiind de asemenea utilizată de judecătorii români după 1989 și în contextul schimbărilor importante ce au avut loc ca urmare a transformării regimului politic din România și a liberalizării prețurilor.

Astfel, sub regimul Vechiului Cod civil teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 care stipulau:

“Convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa.”

Așadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezultă din însăși reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credință și echitate ce caracterizează executarea contractelor.

În esență, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor prevăzute de acesta.

Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune.

În acest context, Curtea a reținut că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credință care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ținându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când el se materializează: astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, și unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestațiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment, fiind, așadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

Consideră, așadar, că în mod eronat instanța de apel a statuat că nu este îndeplinită condiția impreviziunii. Câtă vreme fluctuația monetară a francului elvețian, monedă în care a fost contractat creditul, reprezintă o creștere aproximativ de 82%, în intervalul de la data încheierii contractului și data adjudecării imobilului, această evoluție fiind imprevizibilă și constituind un risc supraadăugat riscului firesc ce însoțește contractul de credit respectiv trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și intervine asupra unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul perfectării contractului, fiind astfel întrunite condițiile impreviziunii, cerute în mod cumulativ urmare pronunțării Deciziei Curţii Constituționale.

Referitor la chestiunile ce țin de impreviziune, instanța de apel trebuia să aibă în vedere că, pentru a fi stabilită incidența impreviziunii trebuie analizată îndeplinirea condițiilor specifice acesteia, respectiv condițiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanțelor (existența situației neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absența unei clauze de adaptare a contractului) și condițiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părților contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanțelor (caracterul licit al neexecutării obligațiilor contractuale), în acest sens fiind și considerentele Curții Constituționale din Decizia nr. 623/2016 - pct.117.

În mod greșit Tribunalul nu a ținut seama de scăderea veniturilor recurenților, inclusiv de împrejurarea că după perfectarea contractului numărul membrilor familiei a crescut prin nașterea copilului, ceea ce în plus, a condus la imposibilitatea achitării ratelor. În aceste condiții, apreciază că intervenirea impreviziunii în prezenta cauză este dincolo de orice îndoială.

În ce privește concluziile instanței de apel în sensul că recurenții – dată fiind perioada contractului – ar fi trebuit să prevadă atât fluctuația cursului valutar cât și diminuarea veniturilor, apreciază că acestea nu pot fi însușite în vreun fel.

Într-adevăr, orice contract de credit în valută este supus riscului valutar. Expunerea consumatorului de credite la riscul valutar, ca tip de risc financiar materializat în fluctuații de curs valutar, reprezintă o trăsătură naturală a contractelor de credit în monedă străină. Fluctuațiile cursurilor valutare nu numai că nu sunt anormale, ci sunt chiar tipice și previzibile. Însă, ceea ce nu a avut în vedere instanța de apel este faptul că, deși variațiile de curs pot fi anticipate, ceea ce nu poate fi anticipat este sensul (leul putând să scadă sau să crească – în mod corelativ și moneda CHF) și amploarea acestor variații. Cu alte cuvinte, deși puteau anticipa, la nivel teoretic, variația cursului leu - CHF, ceea ce nu se putea prevedea era cum anume va fluctua și, mai ales, cât anume - aceasta fiind de fapt o problemă la care nici măcar un laureat al premiului Nobel pentru economie nu putea da un răspuns.

Pentru motivele arătate, solicită admiterea recursului.

În drept: dispozițiile art. 488 (1) pct. 5 și 8 noul Cod de procedură civilă.

S.C. (Banca), (denumită în continuare „(Banca)”), și S.C. (IFN) S.A., (denumită în continuare „(I.F.N.)”), prin întâmpinarea la recursul declarat în cauză de către debitorii (R1), (R2) și (R3), solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Apreciază recursul declarat în cauză ca fiind neîntemeiat.

În ceea ce privește neaplicabilitatea Deciziei nr. 731/2019 pronunțată de către Curtea Constituțională în cauza dedusă judecații. Neaplicabilitatea Legii 52/2020.

Art. 15 alin. 2 din Constituția României interzice retroactivitatea legii, principiul fiind aplicabil și în cauza dedusă judecații, astfel încât în opinia intimaților, și în acord cu practica judecătorească conturată pe această chestiune până în prezent, aplicabile sunt prevederile Legii 77/2016 în cauza dedusă judecații forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată. Chiar și din art. 26 din Codul de procedură civilă, alin. 1, rezultă că aplicabilă în cauză este forma inițială a legii în condițiile în care legea care guvernează condițiile de admisibilitate și puterea doveditoare preconstituite și a prezumțiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii. Or, legea în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, raport în moment de care se analizează impreviziunea, nu reglementa un caz de impreviziune absolută. În atare condiții chestiunea admisibilității și chestiunea administrării probei este una diferită, iar dacă proba nu era admisibilă la data introducerii cererii de chemare în judecată, nu poate fi nici administrată.

Decizia 731/06.11.2019 nu este aplicabilă, nefiind astfel obligatorie pentru instanțele de judecată. Or, deciziile obligatorii pentru instanțele de judecată ca urmare a dispozițiilor art. 31 alin. 1 din Legea 47/1992, sunt pronunțate în temeiul art. 29 - 31 din Legea 47/1992 și nu în temeiul art. 15 și 18 din actul normativ anterior arătat. Mai mult decât atât, art. 17 alin. 3 prevede expres caracterul obligatoriu al Deciziei în raport de Parlament.

În măsura în care instanța va aprecia însă că poate aplica considerentele acestei decizii în cauză, solicită a se avea în vedere neîndeplinirea impreviziunii prin raportare chiar la conținutul acestei decizii. Prin Decizia nr. 731/2019, Curtea Constituțională a stabilit că fluctuația cursului valutar poate constitui un factor generator al impreviziunii, în măsura în care legiuitorul, în instituirea respectivului caz de impreviziune respectă, pe de o parte, criteriul consistenței valorice a fluctuației și, pe de altă parte, criteriul persistenței în timp a fluctuației. În plus, prin decizia pronunțată, Curtea a stabilit că legiuitorul are posibilitatea de a institui prezumții absolute sau relative de impreviziune, prin exprimarea aleasă lăsând chiar impresia că îl îndeamnă în această direcție.

În ceea ce privește configurația fluctuației de curs valutar, ca motiv de impreviziune, Curtea a apreciat că aceasta comportă două laturi, respectiv: pe de o parte “condiția obiectivă a intervenirii situației neprevăzute atât timp cât fluctuația de curs valutar are o anumită consistență valorică și persistență temporală” și pe de altă parte, condiția subiectivă ca debitorul să nu fi provocat el însuși situația obiectivă reținută sau să nu fi avut intenția expres materializată de a se angaja în executarea unui risc supraadăugat asociat contractului de credit. “Prin urmare, Curtea constată că diferențele de curs valutar de o anumită amploare, sub aspectul cuantumului și întinderii în timp, pot constitui, în sine, o situație de impreviziune, pentru că la momentul contractării creditului, deși părțile au avut în vedere o anumită fluctuație valutară inerentă oricărui contract convenit în monedă străină, nu se poate afirma cu drept temei că riscul astfel acceptat a depășit ceea ce este rezonabil”.

În concret, Curtea a statuat că pragul de 20% instituit prin proiectul de lege criticat nu poate fi acceptat, întrucât “nu respectă justul echilibru între interesele individuale concurente”. În plus, Curtea a constatat că acest prag nu se corelează deloc cu prevederile OUG nr. 52/2016 care instituie în sarcina creditorului, în cazul unei fluctuații cu 20% a cursului de schimb “o obligație de „informare/avertizare a consumatorului, printr-o notificare cu rol preventiv, cu posibilitatea conversiei monedei creditului într-o monedă alternativă”.

Interpretând considerentele anterior citate, constată că, pentru a respecta criteriile stabilite de Curte, creșterea valutară, ca temei al constatării stării de impreviziune, nu poate fi o creștere obișnuită, o creștere constantă, de un nivel moderat, ci, pentru a conduce la constatarea impreviziunii, este necesar ca respectiva creștere să aibă o anumită amploare, astfel încât, prin efectele sale, să nu fi putut fi avută în vedere de cocontractanți. În plus, cursul de schimb trebuie să se mențină o anumită perioadă la acest nivel ridicat, conducând astfel la o dezechilibrare perpetuă ori cel puțin cvasi-perpetuă a relațiilor contractuale.

Prin Decizia 731/2019, Curtea a stabilit că fluctuația valutară ar trebui să aibă caracter „constant, continuu și ireversibil” (par. 66) pentru a se înscrie în ipoteza impreviziunii. În acest context, se poate susține că instanța de contencios constituțional a sugerat legiuitorului instituirea, ca motiv de impreviziune, a unei fluctuații cu un trend majoritar ascendent (pentru a se putea vorbi de continuitate), întinsă pe o perioadă îndelungată de timp și cu privire la care nu se întrezărește posibilitatea obiectivă a unei scăderi a cursului la nivelul inițial ori aproape de respectiva valoare.

În primul rând, stabilirea cuantumului fluctuației valutare în funcție de cursul valutar înregistrat la data acordării creditului contravine Deciziei CCR nr. 731/2019. Cu privire la acest moment în funcție de care ar urma să se determine fluctuația, Curtea a stabilit că un cuantum de 20% a fluctuației de curs valutar, prin raportare la data contractării creditului, nu respectă justul echilibru între interesele individuale concurente” (par. 66). Astfel, Curtea a arătat că soluția de a analiza fluctuația valutară, în cazul unui credit acordat în 2008, raportând această fluctuație de la data acordării și, eventual, până în prezent ar putea să conducă la un dezechilibru.

Aceeași concluzie se desprinde și din următorul considerent: “Abaterea de la obișnuitul unor fluctuații valutare trebuie să fie bine determinată de legiuitor și să nu comporte nicio posibilă urmă de contestare, trebuind să fie evidentă din perspectiva intereselor ambelor părți contractante. Prin urmare, nu pot fi valorificate elemente circumstanțiale, precum fluctuațiile inerente riscului valutar raportat la perioada de timp îndelungată de derulare a contractului de credit”(par. 62).

O prevedere legală care are în vedere fluctuația cursului valutar prin raportare exclusivă la momentul contractării creditului, fără a se face o distincție în funcție de durata creditului și momentul la care s-a atins, pentru prima dată, un asemenea prag valoric contravine atât esenței și impreviziunii-protecția juridică oferită contractanților, deopotrivă creditori sau debitori, cât și Deciziei nr. 731/2019, prin care Curtea a statuat că nu pot fi valorificate elemente circumstanțiale, precum fluctuațiile inerente riscului valutar raportat la perioada de timp îndelungată de derulare a contractului de credit. În plus, Curtea a arătat și că prezumția de impreviziune fundamentată pe o fluctuație valutară având o anumită consistență valorică și persistență temporală se aplică numai în măsura în care este îndeplinită și condiția subiectivă ca debitorul să nu fi provocat el însuși situația obiectivă reținută sau să nu fi avut intenția expres materializată de a se angaja în executarea unui risc supraadăugat asociat contractului de credit. În al doilea rând creșterea valutară invocată de recurenți nu respectă condiția persistenței temporale, astfel cum a fost stabilită prin Decizia nr. 731/2019. Instanța de contencios constituțional a stabilit că este necesar ca fluctuația să aibă caracter „constant, continuu și ireversibil'. Potrivit art. 8 alin. 5, modificat: „Dreptul de a cere instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparține și consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanței, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria inițială și pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat Dispozițiile art. 4 alin. I se aplică în mod corespunzător. A se vedea par. 62 din Decizia nr. 731/2019 a Curții Constituționale.

Dispoziția nu schimbă, pe fond, nimic din conținutul normativ declarat deja neconstituțional în Decizia nr. 731/2019, prin raportare la prevederile art. 44 din Constituție, respectiv art. 147 alin. (4), ca urmare a nerespectării exigențelor constituționale referitoare la relația dintre dreptul de proprietate privată și impreviziune, astfel cum a fost stabilită prin Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016. În concret, dispoziția contravine flagrant Deciziei nr. 731/2019 (par. 81 - 82), în care s-a reținut că: „Prezumția legală absolută instituită implicit și explicit prin cele două texte vizează debitorul împotriva căruia s-a derulat și finalizat o procedură de executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinație de locuință și împotriva căruia se continuă executarea, având ca debit un rest neacoperit ca urmare a vânzării realizate. Se constată că nici situația în care debitorul a fost executat silit prin vânzarea imobilului ipotecat cu destinația de locuință nu poate fi calificată tale quale drept o situație de impreviziune. O asemenea prevedere permite unui debitor să nu își plătească obligațiile lunare totale de plată decurgând din contractul/contractele de credit și în consecință, indiferent de motivele pentru care nu își îndeplinește aceste obligații, contractul de credit respectiv să fie considerat în momentul în care bunul imobil cu destinația de locuință este vândut prin licitație publică de către creditor, ca fiind afectat de impreviziune. Or, nu acestea sunt rolul și rațiunea impreviziunii. Astfel cum s-a arătat, impreviziunea intervine ca urmare a dezechilibrării semnificative a prestațiilor rezultate din contractul de credit, și nu din faptul că bunul imobil ipotecat a fost vândut în cadrul unei proceduri de executare silită. Acesta din urmă poate fi efectul unei situații neprevăzute de debitor, apărute și în raport cu care debitorul nu a mai putut face față, dar în niciun caz impreviziunea în sine.

Soluția de a califica executarea silită a imobilului drept un caz de impreviziune a fost desființată de instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 731/2019 sub două aspecte:

>Pe de o parte, Curtea a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile de calitate a legii, dat fiind că textul analizat “nu specifică dacă bunul imobil supus executării silite este cel ipotecat, care are destinația de locuință, sau un alt imobil”, ci se rezumă a arăta că este vorba despre imobilul cu destinație de locuința;

>Pe de altă parte, Curtea a arătat, pe fondul problemei, că nu măsura în sine a executării silite a bunului imobil ipotecat constituie situația de impreviziune, ci un element exterior contractului de credit care a dezechilibrat prestațiile părților și a dus, eventual, la finalitatea antereferită și că “executarea silită poate fi efectul unei situații neprevăzute de debitor, apărute și în raport cu care debitorul nu a mai putut face față, dar în niciun caz impreviziunea în sine”.

Or, dintre cele două probleme tratate de Curtea Constituțională, legiuitorul a ales să corecteze numai aspectele formale, ce privesc condițiile de calitate a legii. Ceea ce a scăpat legiuitorul din vedere este tocmai fondul problemei, respectiv faptul că executarea silită a imobilului ipotecat poate constitui cel mult efectul intervenirii unei situații de impreviziune, iar nu impreviziunea în sine. Rezultă, deci, că prin prevederea analizată se eludează considerentele Deciziei nr. 731/2019 a Curții Constituționale și se instituie din nou, în totală contradicție cu raționamentul Curții, o prezumție de impreviziune fundamentată pe executarea silită a imobilului ipotecat. Caracterul de prezumție absolută se desprinde din trimiterea la dispozițiile art. 4 alin. (3) care ar urma să se aplice în mod corespunzător.

În concluzie, prevederea analizată contravine Deciziei Curții Constituționale nr. 731/2019, dat fiind că „o asemenea măsură reprezintă o ingerință a statului în dreptul de proprietate privată al creditorului, iar limitarea creanței antereferite numai la valoarea bunului ipotecat, pe motiv că acesta a fost executat silit, aspect căruia i se dă eficiența unei situații de impreviziune, fără ca aceasta să fie una reală și efectivă, nu relevă existența unui scop legitim al ingerinței, constituindu-se mai degrabă într-o măsură socială sau care valorifică o condiție potestativă simplă din partea debitorului, cu consecința privării de proprietate a creditorului asupra unei părți din creanța sa”.

Motivul de recurs vizând îndeplinirea condiției impreviziunii nu este întemeiat.

Potrivit art. 970 din Codul civil „convențiile trebuie executate cu bună-credință ... ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa.” În contractele de credit având ca obiect contractarea unui credit în valută nu trebuie ignorate dispozițiile art. 1578 ale Codului civil din 1864, care consacră principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul este obligat să înapoieze împrumutătorului aceeași sumă nominală primită, indiferent de variațiile cursului de schimb al valutei în care suma respectivă a fost acordată. Potrivit art. 1584 Cod civil: „împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate și la timpul stipulat, iar potrivit art. 1578 Cod civil: „(1) Obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași. Textul legal ce ar urma să fie introdus la art. 4 alin. (3) stabilește; “Prezumțiile prevăzute la art. 4 alin. (1) au caracter absolut. Creditorul care formulează contestație, conform art. 7, are obligația de a dovedi omisiunea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată, prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) - d)” sumă numerică arătată în contract. (2) întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată”.

Principiul este respectat și de Noul Cod civil, art. 2158 prevede că: „(1) împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate”. Conform art. 2164: „(1) în lipsa unei stipulații contrare, împrumutatul este ținut să restituie aceeași cantitate și calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creșterea sau scăderea prețului acestora. (2) în cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ținut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel (...)”.

Deci, fără putință de tăgadă, contractul de credit este un împrumut de consumație prin care o persoană, numită creditor, transmite în proprietatea unei alte persoane, numită împrumutat, o câtime de lucruri fungibile și consumptibile cu obligația pentru împrumutat de a restitui la scadență o cantitate egală de lucruri de același gen și calitate. Întrucât obiectul contractului de credit îl formează bunuri fungibile (de gen) și consumptibile potrivit naturii lor, împrumutatul devine proprietar și suportă riscurile conform art. 1577 din Vechiul Cod civil, iar principala obligație a împrumutatului este obligația de a restitui la scadență lucruri de același gen, în aceeași cantitate și de aceeași calitate potrivit art. 1584, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului și acela al plății. Acest principiu a fost respectat jurisprudențial de către instanța supremă încă din 1924: „Când un contract prevede plata într-o monedă străină, instanța de fond obligând pe debitor să plătească în acea monedă, nu face decât să interpreteze intenția pe care au avut-o părțile la facerea contractului. Această interpretare, fiind o chestiune de fapt, scapă controlului Curții de Casație. (Cas III, 2078 din 12 Nov 1924)”.

Așadar natura juridică a creditului bancar, anume aceea de a fi un împrumut de consumație și guvernarea lui de principiul nominalismului nu mai pot fi contestate. De aceea problema riscului unui astfel de contract nu poate să ignore dispozițiile art. 1577 din Vechiul Cod civil

Cât privește suma împrumutată și moneda în care aceasta a fost acordată, acestea sunt aspecte care țin de libera apreciere a părților contractului de împrumut. Odată selectată o anumită monedă a creditului, fluctuația cursului valutar al monedei este de notorietate și părțile contractuale nu ar putea porni de la premisa existenței unui curs valutar nemodificabil pe toată durata de creditare dacă în cadrul contractului de împrumut nu există prevederi în acest sens. În contractele de credit încheiate de consumatori cu instituțiile de credit din România, nu numai că nu există astfel de prevederi ci, mai mult decât atât, există prevederi exprese conform cărora riscul valutar se suportă de către împrumutat și se face aplicabilitatea regulii de drept comun privind riscul aprecierii/deprecierii monedei de împrumut, potrivit căreia orice modificare a cursului de schimb este suportată de cel căruia i se opune (deprecierea este suportată de împrumutat, aprecierea de către Bancă). Acest fapt trebuia cunoscut la încheierea contractului de credit, împrumutatul trebuind să depună un minim de diligență și de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca. Împrejurarea că moneda națională s-a depreciat față de moneda creditului și s-a depășit un prag peste care împrumutații sperau că nu se va trece, nu înseamnă că aceștia au fost induși în eroare ci, dimpotrivă, că au conștientizat riscul deprecierii, dar au apreciat fie că acesta nu se va produce, fie că se va produce în niște limite ce le păreau suportabile la data acordării creditului. De altfel, consumatorul român mediu era, la data contractării creditelor, pe deplin avizat asupra fluctuațiilor cursului de schimb, fiind de notorietate evoluțiile/aprecierea monedelor străine în perioada anilor 1990 - 2000.

Posibilitatea aprecierii sau deprecierii monedei naționale față de o valută și, implicit, riscul valutar la achiziționarea unui produs al cărui preț este determinat în valută ori la restituirea unei sume de bani primită în valută este un aspect financiar de notorietate. Informații cu privire la cursul valutar au fost și sunt menționate în știrile difuzate prin toate mijloacele de comunicare - radio, televiziune, ziare, internet), sunt afișate la sediul tuturor instituțiilor financiare și pe site-uri oficiale de informare publică (site-ul BNR). Cursul valutar influențează obligațiile financiare de bază ale populației de la facturile la utilități (gaze, telefonie), la prețurile majorității produselor vândute în România, al căror preț este determinat în CHF și plătit în echivalent lei la cursul BNR de la data plății (formula clasică care se găsește în toate ofertele comerciale în CHF), obligațiile fiscale ale românilor, ratele de credit, economiile în valută (depozitele). Cu alte cuvinte, riscul valutar și probabilitatea materializării acestuia – informație necesară consumatorilor pentru a lua o decizie avizată la cumpărare – era publică și cunoscută tuturor. În mod evident, consumatorii cunoșteau atât informația privind caracteristica monedei naționale de a varia față de monedele străine și riscul valutar aferent acestei variații – informații de notorietate -, cât și informația privind posibilitatea producerii acestui risc într-o măsură care să determine – în timp – un cost mai mare pentru creditul în monedă străină comparativ cu un credit în aceeași valoare, contractat în moneda națională.

Este de necontestat, consumatorii aveau posibilitatea de a afla cu ușurință informații certe, precise cu privire la stabilitatea/instabilitatea cursului: cu titlu exemplificativ, din istoricul evoluției cursului de schimb CHF/RON din perioada 1999 - 2009 se poate observa că această monedă a comportat o apreciere consistentă.

Prin urmare, la stabilirea îndeplinirii criteriului obiectiv al impreviziunii și stabilirea creșterii cursului valutar ca fiind un asemenea motiv, instanța de apel a ignorat total teza finală a articolului 970 din Codul civil și anume aceea potrivit căreia convențiile legal încheiate obligă nu doar la aspectele expres menționate în cuprinsul acestora, ci și la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa. Or, în cauza dedusă judecății, urmările pe care le dă legea obligației contractate sunt cele prevăzute la art. 1577, 1578 și 1584 din Codul civil, respectiv cele care obligă la restituirea sumei în moneda contractată, indiferent de valoarea cursului valutar, fluctuație asumată de către debitori odată cu încheierea contractului de credit.

Împrejurarea asumării riscului valutar derivă nu doar din dispozițiile legale mai sus arătate, ci și din prevederile contractuale care arată în mod expres că debitorul și-a asumat restituirea împrumutului bancar în moneda de creditare. În ce privește rambursarea ratelor de credit, părțile au stipulat la art. VI pct. 6.1 faptul că se va face lunar în valuta în care a fost acordat creditul, conform graficului de rambursare anexat la convenție: - începând cu luna a 7-a de la acordare creditului: dobânda lunară calculată la soldul facilitaților de credit; - începând cu luna a 49-a de la acordarea creditului: principalul și dobânda lunară calculată la soldul facilitaților de credit.

Cu referire la modul de plată, părțile au stipulat la art. VI. 6.1 următoarele variante: 6.1.1. prin ordin de plată rata se va transfera din contul împrumutatului deschis la orice bancă din România, în contul creditorului, deschis la (Banca) (Romania) S.A. SMB; împrumutatul va suporta toate eventualele comisioane ocazionate de efectuarea plății prin intermediul ordinului de plata; 6.1.2. prin ordin de plată din contul împrumutatului deschis la (Banca) (Romania) S.A. în contul creditorului deschis la (Banca) (Romania) S.A. SMB; împrumutatul va suporta toate eventualele comisioane ocazionate de efectuarea plății prin intermediul ordinului de plată; 6.1.3. prin debitare directă, din conturile împrumutatului/codebitorului, deschise la (Banca) (Romania) S.A. prin intermediul Mandatarului Creditorului (Banca) (Romania) S.A. În scopul rambursării creditului, împrumutatul autorizează mandatarul creditorului să încaseze, fără acordul său prealabil, orice sume datorate de acesta în baza prezentului contract, prin debitarea automată, la scadențe, a conturilor sale curente deschise la mandatarul creditorului.

Relevanța în contextul evaluării suportării riscului contractului este și stipulația cuprinsă la art. VI pct. 6.2 care prevede că “Dacă în contul curent nu există disponibil suficient pentru stingerea obligației de plată scadentă mandatarul creditorului, la libera sa apreciere, are dreptul, dar nu și obligația, de a debita cu suma corespunzătoare orice alt cont de disponibilități sau de depozit (chiar neajuns la termen) al împrumutatului/codebitorului, inclusiv conturile de card prezente și viitoare, în scopul efectuării plăților viitoare. Mandatarul creditorului este împuternicit de împrumutat/codebitor prin prezentul contract să efectueze, dacă este cazul, și schimbul valutar în numele și pentru acesta, utilizând propriile cotații și completând documentele aferente acestei operațiuni. Eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat/codebitor.”

Asumarea riscului valutar de către debitor are valoarea unei clauze de asumare a riscului schimbării împrejurărilor, în sensul pe care teoria impreviziunii îi dă acestei condiții (negative), blocând astfel aplicarea impreviziunii în cauză, indiferent de amploarea riscului survenit. Este de observat și că părțile nu au stabilit o limită a asumării riscului valutar de către intimați și nici de adaptare în cazul apariției dezechilibrului generat de schimbarea împrejurărilor. Împrumutând o sumă de bani într-o monedă străină, pentru o perioadă considerabilă de timp împrumutații și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monetare, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului, cu consecința inaplicabilității teoriei impreviziunii. De altfel, rațiunea acestei teorii este de a restabili echilibrul contractual, și nu de a direcționa consecințele negative ale schimbării împrejurărilor avute în vedere la încheierea contractului către creditorul obligației ajunsă dificil de executat.

Privitor la suportarea riscului valutar într-un contract de împrumut, prin Decizia nr. 1122 din 21 februarie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis următoarele: ”... riscul contractual, privind diferența de curs valutar, nu putea aparține băncii garante, care trebuia să primească contravaloarea ratelor achitate în calitate de garant. În privința schimbării esențiale a împrejurărilor avute în vedere de părți, la momentul încheierii convențiilor, se impun unele precizări. Teoria impreviziunii trebuie recunoscută în măsura în care obligația contractuală nu mai este susceptibilă de executare, când împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată prin contract. În acest sens se apreciază, dacă obligația și-a pierdut identitatea, verificându-se dacă modificarea circumstanțelor nu a fost integrată în riscul contractual. Variația circumstanțelor și, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea, fac parte din riscul contractual pe care-l suporta debitorul obligației de executat, în lipsa unei dispoziții contrare.”

Concluzionând, arată că prevederile art. 970 din Codul civil au fost corect aplicate de către instanța de apel, în condițiile în care: în convenția de credit există o clauză de asumare a riscului valutar - „convențiile trebuie executate cu bună-credință ... ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele ...”. Legea prevede obligativitatea restituirii împrumutului în moneda de creditare - art. 1577, 1578 și 1584 din Codul civil - „... dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa.” La punctul 115 din Decizia 623/2016, CCR reține: „o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare, deformează “condițiile aplicării impreviziunii”. De asemenea, se reține că “o impreviziune aplicabilă ope legis”, convertește “situația premisă în efect consumat, fără evaluarea niciuneia dintre condițiile obiective sau subiective care caracterizează impreviziunea contractuală”.

Același punct de vedere se desprinde și din Decizia nr. 62/2017 a CCR.

Cu alte cuvinte, dacă în analiza aplicabilității teoriei impreviziunii, într-o speță dată, ne limităm la a constata că a crescut simțitor cursul CHF, atunci, pentru că acest curs a crescut pentru toți participanții la viața economică, ce intră în contact cu această monedă (toți consumatorii cu credite în CHF dar și băncile, deopotrivă), se află în situația echivalentă celei reținute de către CCR, a unei impreviziuni aplicabile ope legis. Esențial este că CCR a considerat că doar creșterea cursului CHF nu poate conduce la adaptarea contractului, în beneficiul consumatorilor. Trebuie analizată în detaliu posibilitatea acestora de a-și îndeplini obligațiile contractuale astfel cum au fost convenite, sens în care trebuie cercetată foarte atent întreaga situație financiară a acestora (venituri, conturi și depozite bancare, proprietăți etc.). Consideră că nu s-ar putea pune problema aplicabilității impreviziunii, în condițiile în care moneda creditului este aceeași ca la încheierea contractului (din această perspectivă, prestația contestatorului nu a crescut, fiind întotdeauna alegerea împrumutatului în ceea ce privește moneda creditului.

Un aspect esențial ignorat de către instanța de fond este legat de faptul că Banca a acordat clienților un credit în CHF și nu un credit în RON. Acest lucru presupune că i s-a virat în cont suma împrumutată în CHF și că va trebui să restituie CHF, nu RON. Așadar, reclamantul nu urma să plătească mai mult decât i s-a acordat, ci exact aceeași cantitate de CHF împrumutată, la care se adăugau dobânda și comisioanele. Ratele în CHF nu s-au modificat, ce s-a modificat a fost ponderea costului creditului raportat la veniturile reclamantului, întrucât acesta realizează venituri în lei. Însă, modul în care debitorii procură cantitatea de CHF necesară plății ratelor este un aspect exterior contractului de credit. Debitorul avea posibilitatea de a-și procura în mod liber CHF de pe piața liberă nefiind obligat să se prezinte la bancă cu contravaloarea ratei în lei și apoi să efectueze schimbul valutar. În momentul în care intimatul s-a prezentat la bancă cu suma necesară plății ratei, ofițerul bancar a realizat pentru client două operațiuni:

a.O operațiune extracontractuală (ca pentru orice alt client), de schimb valutar din lei în CHF. Fiind o operațiune extracontractuală, rezultă că niciuna dintre părți nu are obligația de a o realiza. Cu alte cuvinte, clientul nu are obligația de a cumpăra CHF de la bancă, cum nici banca nu are obligația de a vinde CHF împrumutatului. Acesta poate apela la orice alt operator economic pentru a-și procura suma în CHF, la cursul pe care îl dorește. Întrucât operațiunea este extracontractuală, rezultă că nici instanța nu poate interveni asupra ei, obligând banca să vândă împrumutatului CHF, și cu atât mai puțin la un curs preferențial.

b.O operațiune contractuală, de stingere a obligației de plată a ratei, cu suma în CHF pe care a cumpărat-o de la bancă. Clientul are obligația contractuală de a-și plăti ratele de credit iar banca are obligația de a primi contravaloarea ratelor. Acest curs nu reprezintă și nu poate reprezenta obiectul contractului de credit ci, eventual, al unui contract distinct de vânzare cumpărare monedă străină, consumatorul având obligația de a remite băncii moneda în care a primit suma împrumutată, iar eventualul schimb valutar din lei în CHF (în cazul în care nu deține CHF) îl poate realiza la orice operator economic, care oferă cursul valutar cel mai avantajos.

Debitorii au putut prevederea creșterea cursului CHF.

Astfel, la data încheierii contractului de credit, 20.09.2007, 1 CHF era 2,0466 lei. La data introducerii cererii de chemare în judecată, 10.06.2016, 1 CHF era de 4,1395 lei. Între momentul încheierii contractului de credit și momentul formulării cererii de chemare în judecată este o perioadă de 9 ani, timp în care cursul CHF a crescut cu 102%. Anterior cu 9 ani încheierii contractului de credit, la 20.09.1998, 1 CHF era de 0,6569 lei, astfel încât în raport cu acest moment, cursul CHF a crescut cu 211% la data contractării creditului. Iată că moneda CHF nu a cunoscut o creștere spectaculoasă ulterior încheierii contractului de credit, ci a cunoscut o creștere asemănătoare raportat la o perioadă identică anterioară încheierii contractului de credit, astfel încât creșterea valutară putea fi ușor previzionată de către debitori. Potrivit Deciziei 62/2017 a Curții Constituționale, riscul valutar inerent este un element al prețului contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeași monedă. Ca urmare, diferențele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului și moneda în care împrumutatul își realizează veniturile sunt o parte componentă a prețului contractului, fiind incluse inerent în obiectul contractului. De asemenea, posibilitatea diminuării veniturilor în situația în care creditul a fost contractat pe o perioadă de 360 de luni, nu este o chestiune ce nu poate fi prevăzută. În sensul că diminuarea veniturilor (ceea ce nu este aplicabil în cauza dedusă judecății) nu reprezintă un motiv de impreviziune s-a pronunțat și Curtea de Apel Timișoara într-o decizie de speță în care a arătat că fluctuațiile veniturilor sunt aspect previzibile care nu justifică darea în plată a bunului imobil.

Nu constituie un element excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului și care să justifice aplicarea teoriei impreviziunii la contractul din cauză, aspectul invocat de reclamanți în sensul că veniturile lor au scăzut iar costul creditului acordat, ulterior cesionat, s-a dublat, adăugându-se dobânzi și penalități. O astfel de fluctuație a veniturilor, pe o perioadă contractual mare, de 360 de luni nu era imprevizibilă pentru reclamanții debitori și nu reprezintă un risc supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către aceștia, risc care să treacă dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

De asemenea, conform Deciziei CCR nr. 623/2016, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deși au acționat cu bună-credință, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituție, nu își mai pot îndeplini obligațiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior și pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit. Așa fiind, consideră că intimații au ales în mod discreționar să dea în plată imobilul ipotecat, în ciuda capacității acestora de a executa prestațiile așa cum au fost convenite de părți la încheierea contractului. Această conduită contravine însă în mod grav scopului urmărit de lege și exclude aplicarea mecanismului de dare în plată. În mod elocvent reține Curtea Constituțională, în cadrul Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016 faptul că: „Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii (forță obligatorie a contractului și executarea cu bună-credință) atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situație imprevizibilă, însă niciuna dintre părțile contractante nu abdică de la obligațiile care îi revin potrivit executării cu bună-credință a contractului.” – Paragraful 99. Or, intimații tocmai în acest sens acționează, urmărind să fie practic exonerați de la executarea obligațiilor contractuale pe care și le-au asumat față de bancă, aspect ce face inaplicabilă teoria impreviziunii tocmai în considerarea văditei încălcări, de către intimați, a principiului executării cu bună-credință a obligațiilor.

Pe cale de consecință, față de lipsa oricăror dovezi în sensul imposibilității continuării contractului și a achitării creditului, fiind evident că intimații în prezenta cauză pur și simplu nu mai doresc să plătească creditul, și având în vedere că nu suntem în prezența unei situații excepționale de natură a face obligația excesiv de oneroasă, este cert că, în speță, nu este îndeplinită condiția subiectivă a impreviziunii.

În drept: art. 201 din Codul de procedură civilă, art. 7 din Legea nr. 77/2016, art. 148 alin. (2) din Constituție, art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Examinând hotărârea recurată, prin prisma criticilor și apărărilor formulate, instanța a reținut următoarele:

Conform prevederilor art. 488 alin. 1 Cod procedură civilă, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege.

Din analiza cererii de recurs, reiese că recurenții și-au fundamentat calea extraordinară de atac exercitată pe dispozițiile art. 488 alin. 1 punctul 5 și 8 Cod procedură civilă.

Potrivit motivului de casare prevăzut la punctul 5 al art. 488 Cod procedură civilă, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În susținerea acestui motiv de recurs, reclamanții au arătat că, tribunalul, prin aplicarea eronată a dispozițiilor art. 26 Cod procedură civilă, a înlăturat prevederile Legii 77/2016, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 52/2020, în sensul că nu a reținut, în ceea ce îi privește, existența cazurilor de impreviziune, stabilite sub forma unor prezumții legale.

Potrivit art. 26 alin. 1 Cod procedură civilă, legea care guvernează condițiile de admisibilitate și puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezumțiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii. Prin alin. 2 al aceluiași articol se arată că, administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor.

Din analiza acestor prevederi legale reiese că, admisibilitatea și puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezumțiilor legale sunt guvernate de legea în vigoare la data producerii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii și doar administrarea lor se realizează potrivit legii în vigoare la data administrării lor.

Astfel, în cauză se cere a se da eficiență unor prezumții stabilite de art. 4 alin. 1 indice 1 din Legea 77/2016, pentru a se proba existența impreviziunii la momentul sesizării instanței, respectiv la data de 10.06.2016, cu o acțiune prin care reclamanții au solicitat constatarea și stingerea datoriei față de bancă, însă instanța de fond nu putea reține admisibilitatea prezumțiilor la care ne referim, deoarece, la data producerii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii – în speță faptul juridic de probat fiind impreviziunea – Legea 77/2016, nu reglementa aceste prezumții legale absolute, introduse abia prin Legea 52/2020, deci ulterior formulării acțiunii. În concret, nu se pot reține prezumțiile cu privire la impreviziune, în ceea ce-i privește pe recurenți, în condițiile în care, aceasta nu putea fi dovedită decât potrivit dispozițiilor legale în vigoare la data producerii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii, deci potrivit Legii 77/2016, înainte de modificarea ei prin Legea 52/2020. Admisibilitatea unei probe preconstituite nu trebuie confundată cu administrarea ei în fața instanței, cea din urmă derulându-se potrivit legii în vigoare la data administrării lor, iar admisibilitatea realizându-se conform legii în vigoare la data producerii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii.

Față de cele arătate, este superfluă orice analiză cu privire la îndeplinirea sau nu de către recurenți a cerințelor art. art. 4 alin. 1 indice 1 și 8 din Legea 77/2016, așa cum a fost modificată prin Legea 52/2020.

În concluzie, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 punctul 5 Cod procedură civilă, nu este întemeiat.

Nici motivul de casare, reglementat de art. 488 alin. 1 punctul 8 Cod procedură civilă, nu este incident în cauză, în ciuda susținerilor recurenților.

Potrivit acestuia, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Motivul de recurs la care ne referim, vizează situația în care, nu se poate determina, din considerentele hotărârii, dacă s-a aplicat corect legea ori situația în care, instanța aplică norme de drept substanțial cu totul străine de cauza dedusă judecății sau aplică în mod greșit normele de drept în cauză.

Criticile recurenților cu privire la modul în care instanța a analizat impreviziunea nu au putut fi primite.

Instanța a reținut că, cerința suplimentară a analizei impreviziunii derivă din decizia Curții Constituționale nr. 623/2016.

Prin această decizie, la paragraful 2, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate, s-a decis de instanța constituțională că, prevederile din art. 11 teza întâi, raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 și 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, sunt constituționale în măsura în care, instanța judecătorească verifică condițiile referitoare la existența impreviziunii.

Potrivit considerentelor Deciziei 623/2016 a Curții Constituționale, determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii trebuie realizată ținându-se cont de ideea de risc al contractului. Astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, și unul supra-adăugat care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo. Impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice. Curtea a mai reținut faptul că, față de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deși au acționat cu bună-credință, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituție, nu își mai pot îndeplini obligațiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior și pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit. Totodată, a reținut că, sub imperiul Codului civil din 1864, s-a recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepțional și exterior voinței părților ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului.

Instanța de control, analizând considerentele expuse de tribunal, raportat la clarificările aduse de Curtea Constituțională, în cuprinsul deciziei la care ne referim, a constatat că instanța de apel, prin hotărârea ce face obiectul recursului, a ținut cont de cele statuate de instanța constituțională, concluzionând că, nu s-a făcut dovada intervenirii unor situații de excepție, care să confirme existența impreviziunii, dar și că împrejurările care determină dezechilibrul grav dintre prestațiile părților trebuie să fie obiective, imprevizibile, inevitabile, în afara voinței părților și puterii lor de prevedere.

În acest sens, s-a argumentat pertinent de către instanța de apel că, prin contractarea de către recurenți a creditului în moneda CHF, aceștia și-au asumat un risc inerent, în condițiile în care, procesul de apreciere/depreciere a francului elvețian nu reprezintă un risc supra-adăugat.

Astfel, posibilitatea modificării cursului valutar a fost asumată de recurenți în momentul încheierii contractului, cu atât mai mult cu cât, creditul a fost încheiat pe o durată foarte mare, de 30 ani, iar întotdeauna viitorul este însoțit de anumite elemente aleatorii.

De asemenea, scăderea veniturilor recurenților nu poate fi circumscris impreviziunii, pentru că, aceasta intervine doar în situația unor evenimente excepționale ce nu puteau fi prevăzute în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor, evenimente ce ar fi făcut excesiv de oneroasă executarea obligațiilor prevăzute de contractul dintre părți.

Se mai impune a se arăta că, prin Decizia nr. 415/19.06.2018, prin care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra unor excepții de neconstituționalitate, vizând unele articole din Legea 77/2016, aceasta a arătat la paragraful 32 că, impreviziunea vizează numai o ruină contractuală, care afectează utilitatea socială a contractului de credit, și nicidecum o ruină personală a debitorului. Astfel, în evaluarea impreviziunii se vor analiza, exclusiv, prestațiile părților din contractul de credit de natură să determine ruina contractuală a debitorului, și nu se vor avea în vedere aspectele financiare/materiale care nu se află în legătură cu contractul de credit. În caz contrar, ar fi alterată noțiunea de impreviziune contractuală, care ar glisa, în cazul dat, de la evaluarea dezechilibrului dintre prestațiile părților la analiza caracterului suficient sau insuficient al veniturilor debitorului.

De asemenea, la paragraful 35, s-a reținut că, instanța judecătorească învestită, în temeiul art. 7 sau, după caz, art. 8 din Legea nr. 77/2016, cu soluționarea unor acțiuni având ca obiect contestații formulate de creditori și, respectiv, acțiuni ale debitorilor, ca expresie a obligației statului de a garanta dreptul de proprietate privată, nu va analiza dacă patrimoniul debitorului se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor, pe măsură ce acestea devin scadente, ci își va limita analiza la dinamica obligațiilor reciproce întemeiate pe contractul de credit și, în măsura în care va ajunge la concluzia că această dinamică este de natură să conducă la ruina contractuală a debitorului, prin materializarea riscului supraadăugat, va putea constata că, referitor la contractul de credit astfel analizat, a intervenit impreviziunea. Așadar, instanța judecătorească, în evaluarea impreviziunii, nu poate împrumuta elemente/criterii specifice procedurii insolvenței persoanei fizice.

Se mai impune a se sublinia că nu sunt pertinente nici susținerile recurenților prin care se arată că, prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019 a Curții Constituționale, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. 11 și alin. 13], pct. 13 [cu referire la art. 4 alin. 3 și 4], pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. 11 ], pct. 7 [cu referire la art. 7 alin. 9], pct. 8 [cu referire la art. 7 alin. 51 ] și pct. 9 [cu referire la art. 8 alin. 5 teza a doua] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile, în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, mai precis prin considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a oferit instanțelor judecătorești chemate să interpreteze și să aplice prevederile Legii nr. 77/2016 anumite repere de interpretare care, în mod cert, nu pot fi apreciate decât ca fiind obligatorii.

În acest sens, se va observa că, Curtea Constituțională a fost sesizată în temeiul art. 1, 10, 15 și 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu soluționarea obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, obiecție formulată de un număr de 91 de deputați. Sub acest aspect, trebuie precizat că potrivit art. 18 alin. 3) din Legea 47/1992, în cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale.

Prin urmare, față de cele arătate, nu se poate reține că Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019 a Curții Constituționale, este general obligatorie și este firesc să fie așa, întrucât este vorba despre un act normativ supus controlului a priori, înainte de promulgarea legii.

Pentru ansamblul considerentelor mai sus expuse, apreciind că motivele de recurs invocate de recurenți nu sunt întemeiate, curtea, în baza art. 496 Cod de procedură civilă, a respins recursul.

Apreciind culpa procesuală a recurenților, instanța în baza art. 451 alin. 1, 452 și 453 alin. 1 Cod procedură civilă, i-a obligat să plătească intimatelor (BANCA) și (IFN), suma de 1460,16 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial, justificate prin factura și chitanța depuse.

Domenii speta

Spete similare