Plângere contravenţională

Plângere contravenţională

Cuprins pe materii: 

Judecătoria Târgu Bujor, secţia civilă, sentinţa civilă  nr. 285/25.03.2020

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 31.10.2019, petentul O  A , în contradictoriu cu intimatul IPJ G , a formulat plângere contravenţională împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei seria PGLW nr. 028....1/27.10.2019, solicitând instanţei anularea acestuia sau înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale cu sancțiunea avertisment.

În motivarea plângerii, petentul a  învederat următoarele:

A fost sancționat pentru faptul că autoturismul pe care îl conducea, avea o defecțiune minoră la sistemul de iluminare, în sensul că lumina pe faza scurtă stânga nu funcționa.

În dovedirea plângerii petentul a solicitat proba cu înscrisuri.

Plângerea nu a fost întemeiată în drept.

În cauză a fost achitată taxă judiciară de timbru în cuantum de 20 lei, potrivit dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr.  80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii.

În dovedirea întâmpinării a solicitat proba cu înscrisuri, depunând la dosar raportul agentului constatator.

În drept, și-au întemeiat întâmpinarea pe dispozițiile  Codului de procedură civilă, pe prevederile OG nr. 2/2001 și OUG nr. 195/2002.

 Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Prin procesul verbal contestat s-a aplicat petentului O  A o amendă contravenţională în sumă de 870 lei, 6 puncte amendă și măsura complementară a reținerii certificatului de înmatriculare, pentru săvârşirea contravenţiei prev. de disp. art. 100/1 din OUG nr. 195/2002, constând în aceea că la data de 27.10.2019, ora 02,30, pe DN 2.., B  , a condus auto marca Opel Zafira, de culoare argintiu, cu numărul de înmatriculare GL 04 Z, având deficiențe majore la sistemul de iluminare – bec ars fază scurtă stânga.

Procesul verbal este încheiat cu respectarea dispoziţiilor art. 16 şi 17 din OG nr. 2/2001 şi nu conţine vicii de fond sau de formă de natură să atragă nulitatea acestuia.

Cu privire la temeinicia procesului verbal, instanţa constată că în OG nr. 2/2001 nu se arată în mod expres care este forţa probatorie a procesului verbal de constatare a contravenţiei, dar în practica judiciară internă, plecând în principal de la prevederile art. 47 din OG nr. 2/2001 care trimit la prevederile Codului de procedură civilă, se reţine de regulă că procesul verbal legal întocmit face dovada până la proba contrarie iar în temeiul art. 249 Cod procedură civilă, sarcina probei revine celui care contestă realitatea consemnărilor din cuprinsul procesului verbal.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cărei jurisprudenţă a devenit obligatorie pentru instanţele interne odată cu ratificarea Convenţiei Europene şi care se aplică cu preeminenţă  faţă de dispoziţiile dreptului intern potrivit art. 20 alin. 2 din Constituţia României) în cazurile Anghel contra României din 4 octombrie 2007 şi Telfner contra Austriei, din martie 2001, a apreciat faptul că materia contravenţională aparţine domeniului penal, acuzatul – contravenient  beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, sarcina probei contrare revenind acuzatorului, respectiv organului constatator. Dar, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată şi de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumţiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept şi nu sunt interzise de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanţa scopului urmărit, dar şi respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franţa, 7 octombrie 1988).

Forţa probantă a proceselor verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, care este liber să reglementeze importanţa fiecărui mijloc de probă, însă instanţa are obligaţia de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează şi apreciază probatoriul (cauza Bosoni v. Franţa, 7 septembrie 1999).

Persoana sancţionată are dreptul la un proces echitabil (art. 31 – 36 din OG nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt din procesul-verbal nu corespunde modului de desfăşurare al evenimentelor iar sarcina instanţei de judecată este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional (cauza Anghel v. România, Hotărârea din 4 octombrie 2007.

Având în vedere aceste principii, instanţa reţine că procesul verbal de constatare a contravenţiei beneficiază de o prezumţie relativă de veridicitate, permisă de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cât timp petentului i se asigură condiţiile specifice de exercitare efectivă a dreptului la un proces echitabil.

În consecinţă, procesul verbal de constatare a contravenţiei ce face obiectul prezentei cauze  face dovada situaţiei de fapt şi a încadrării în drept până la proba contrară, în concordanţă cu art. 34 din OG nr. 2/2001, probă care în speţă nu a fost făcută.

Procesul verbal, în măsura în care cuprinde constatări personale ale organului care l-a încheiat are forţă probantă prin el însuşi şi constituie o dovadă suficientă de vinovăţie a contravenientului cât timp,  acesta din urmă, nu este în măsură să prezinte o probă contrară.

Simpla negare a petentului în sensul că fapta reţinută în sarcina sa nu corespunde realităţii, nu poate răsturna prezumţia de legalitate şi temeinicie a procesului verbal, atâta timp cât acesta nu aduce probe şi nu invocă împrejurări credibile.

Motivul pentru care procesele-verbale prin care se constată şi se sancţionează contravenţiile sunt înzestrate cu această caracteristică este încrederea în faptul că organul emitent consemnează exact faptele pe care le constată,  fără adăugiri sau deturnări ale realităţii. Aceasta cu atât mai mult cu cât în ipoteza menţionării intenţionate sau din neglijenţă a unor împrejurări nereale, agentul constatator este supus unor posibile sancţiuni de natură disciplinară sau chiar penală.

În doctrină s-a reţinut în acord cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, în privinţa prezumţiilor şi a limitei rezonabile  pe care statele nu trebuie să o depăşească în folosirea lor, că una dintre limitele până la care să acţioneze prezumţia de temeinicie a procesului verbal trebuie să fie dată de constatarea personală a faptei de către agent.

De altfel, Curtea face distincţie între faptele constatate personal de către agentul constatator şi cele care nu au fost constatate personal.

Instanţa constată că în speţă nu a fost răsturnată prezumţia simplă de temeinicie a actului sancţionator care, conţinând constatările personale ale agentului, face dovada situaţiei de fapt ce a dus la încheierea sa, în mod analog unui proces verbal de constatare a infracţiunii flagrante.

Instanţa apreciază că sancţiunile au fost corect stabilite în raport de textele sancţionatorii, iar în ceea ce priveşte proporţionalitatea, s-a  realizat o corectă individualizare.

Opinia instanţei se fundamentează, pe de o parte, pe disp. art. 5 alin. 5 din O.G. nr. 2/2001 potrivit cărora sancţiunea trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, iar, pe de altă parte, pe dispoziţiile art. 21 alin. 3 din acelaşi act normativ, conform cărora, la aplicarea sancţiunii, trebuie să se ţină cont de împrejurările  în care a fost  săvârşită fapta, modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale petentului.

În lipsa unor dovezi care să releve împrejurări deosebite de săvârşire a faptei, care să justifice reţinerea unui grad de pericol social redus al faptei,  instanţa nu poate reţine că în speţă s-ar impune reindividualizarea sancţiunii amenzii contravenţionale aplicate.

Având în vedere gradul de pericol social ridicat al faptei, instanţa apreciază că şi sub aspectul sancţiunii complementare s-a realizat o corectă individualizare a acesteia, interesele generale ale societăţii privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice primând intereselor particulare ale petentului.

Faţă de considerentele de fapt şi de drept mai sus expuse, instanţa va respinge plângerea ca nefondată.

Domenii speta

Spete similare