Pretenţii

JUDECĂTORIA ORADEA – SECŢIA CIVILĂ

Dosar nr. 1....../271/2017

SENTINŢA CIVILĂ NR. 3530/2019

Şedinţa publică din data de 6 iunie 2019

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE

GREFIER

Constată că, prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 06.10.2017, sub dosarul nr. 1....../271/2017, reclamanta C.B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții P.V. şi P.S., ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la plata pretenţiilor reprezentând cheltuieli de judecată şi daune, potrivit hotărârii pronunţate în Dosarul  nr. 17....../271/2017, având ca obiect „anulare act”.

La data de 22.11.2017, reclamanta a depus precizare de acţiune (fila 11), arătând că solicită obligarea pârâţilor la plata sumei de 8.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii, reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat.

În fapt, reclamanta arată că s-a judecat cu pârâţii în Dosarul nr. 15269/271/2016, soluţionat definitiv de Curtea de Apel Oradea, pentru anularea unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil, datorită faptului că cei doi pârâţi nu i-au achitat niciodată preţul acestui imobil. Pârâţii au recurat decizia Tribunalului Bihor la Curtea de Apel Oradea, în această cale de atac reclamanta arătând că a fost reprezentată de av.. Totodată, reclamanta subliniază că a achitat un onorariu de avocat de 3.000 lei, ulterior, în anul 2016, fiind acţionată în judecată de avocată, fiindu-i solicitat un onorariu de succes de 8.000 euro.

Prin Sentinţa civilă nr. 1805/2017, pronunțată de Judecătoria Oradea în Dosarul nr. 376/111/2016, definitivă, reclamanta arată că a fost obligată să achite numitei B.O.B. suma de 8.000 euro, cu titlu de onorariu de succes.

Reclamanta consideră că acest prejudiciu este imputabil pârâților deoarece aceştia, cu rea-credinţă, prin fapta lor de a contesta şi de a-i lua imobilul, fără nicio plată, au obligat-o să se apere în instanţă.

În drept, a invocat prev. art. 1349, art. 1357, art. 1381 C.civ.

La data de 27.12.2017, pârâţii au depus întâmpinare (fila 20), prin care au solicitat respingerea acţiunii ca netemeinică şi nefondată; cu cheltuieli de judecată.

Pe cale de excepţie, au invocat excepţia netimbării acţiunii, reclamanta nefăcând dovada achitării taxei de timbru aferentă acţiunii introductive. Consideră că precizarea de acţiune depusă ulterior de reclamantă este de fapt o nouă acţiune şi nu are nicio legătură cu cele solicitate prin cererea iniţială.

Au mai invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, subliniind că instanţa de fond, cât şi instanţele din căile de atac s-au pronunţat asupra cheltuielilor de judecată în Dosarul nr. 15..../271/2009 al Judecătoriei Oradea. Astfel, arată că orice cheltuială de judecată referitoare la onorariul cuvenit avocatului care a asigurat apărarea părți respective trebuia adusă la cunoștință părții căzută in pretenții în litigiul inițial, până cel mai târziu la data punerii concluziilor pe fondul cauzei, chiar dacă se preciza în mod expres că solicitarea acesteia se va face pe cale separată în cadrul altui proces, numai astfel putându-se preveni eventualele înțelegeri oneroase ulterioare prin care să se solicite cheltuieli de judecată mai mari decât obiectul pretențiilor.

Cum în speța de faţă acțiunea este făcută de aceeași reclamantă împotriva aceloraşi pârâți și are același obiect și aceeași cauză, pârâţii solicită să se constate că există tripla identitate cerută de lege, urmând a admite excepția invocată ca fiind întemeiată.

Totodată, au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei, in raport de forma in care aceasta a fost inițial înregistrată acțiunea la data de 06.10.2017, fiind inadmisibila. Astfel, arată că Încheierea de anulare cerere nr. 911/2017, pronunțată de Judecătoria Oradea la data de 05.04.2017, în dosarul nr. 17....../271/2017, este definitiva si nu poate fi atacata, conform legii, acțiunea reclamantei fiind o adevărată inovație in materie de drept procesual. Chiar daca acțiunea inițială a fost ulterior „precizata", nu se susține de către reclamanta in ce măsură își păstrează sau nu acțiunea introductiva alăturat precizării.

Pe fondul acţiunii, consideră că aceasta este neîntemeiată, raportat la faptul că reclamanta nu a plătit onorariul avocațial de succes către avocatul cu care a încheiat contractul de asistență juridică. In acest context, consideră că pretențiile reclamantei sunt prematur formulate, neputându-se vorbi despre vreo vătămare a patrimoniului reclamatei câtă vreme nu a fost efectuata vreo plata a onorariului de succes către avocata dumneaei.

Analizând Decizia nr. 431/A/2012 a Tribunalului Bihor, precum si Decizia nr. 293/2014-R a Curții de Apel Oradea, ambele emise în Dosarul nr. 15....../271/2009, se poate observa ca instanțele s-au pronunțat cu privire la cheltuielile de judecată, acestea nefiind solicitate, motiv pentru care în dispozitivul ambelor hotărâri apare mențiunea „fără cheltuieli de judecată". In faza de fond nu s-a pus problema cheltuielilor de judecată, raportat la împrejurarea ca acțiunea reclamantei de atunci si acum a fost respinsa inițial de către Judecătoria Oradea - Sentința nr. 12534 din 17.11.2011, din Dosarul nr. 15…../271/2009.

Totodată, arată că reclamanta nu a solicitat cu ocazia apelului vreo sumă cu titlu de onorariu avocațial, deși in dosar au participat in numele dumneaei 3 avocați) și nici nu a menționat că onorariul avocațial urmează a fi solicitat pe cale separată, iar în recurs nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

În aceste condiții, apreciază că formularea unei astfel de cereri pe cale separată este nefondată, întrucât cheltuielile de judecată se solicită, iar instanța apreciază asupra lor odată cu rezolvarea litigiului care le-a generat. Solicitarea lor ulterior și pe cale separată nu mai poate fi făcută, în cazul în care partea nu le-a cerut și nu le-a dovedit în cadrul dosarului în legătură cu care s-au născut, urmând să suporte consecințele neglijentei sale în acest sens. Fiind un accesoriu și în legătură directă cu soluția pronunțată, singur judecătorul care rezolvă litigiul (sau instanța de control) poate aprecia asupra cuantumului acestora, știut fiind că instanța poate, chiar din oficiu, să reducă, de exemplu, onorariile avocațiale, atunci când acestea sunt vădit disproporționate în raport cu complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de către avocat, ținând seama de circumstanțele cauzei.

Asupra onorariului avocaţial de succes, subliniază că, prin Decizia nr. 255/2014, s-a pronunțat Secţia I Civilă din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Având în vedere contractul de asistenţă juridică depus la dosarul nr. 3....../111/20196*, solicită să se constate că acest onorariu nu a avut rolul de a achita activitatea efectuată de avocat în cauză, ci rolul de onorariu de succes, asupra căruia avocatul și clientul său au convenit că se achită după finalizarea dosarului, lucru care nici măcar nu s-a întâmplat în cauză.

Temeiul obligării părții la plata cheltuielilor de judecată este constituit, întotdeauna, de culpa procesuală în care aceasta se află, în lipsa culpei procesuale, cheltuielile de judecată neputând fi acordate.

Referitor la onorariul de succes, mai subliniază că acesta este stabilit între client și apărătorul său, în considerarea muncii prestate de către acesta din urmă, și reprezintă o recompensă suplimentară muncii efectiv prestate de către avocat, cu un vădit caracter voluntar și voluptoriu (avocata reclamantei nu s-a prezentat la niciun termen de judecată şi a depus un singur înscris la dosar pe tot parcursul judecăţii).

Între judecata propriu-zisă şi cheltuielile pe care aceasta le necesită, pe de o parte, şi onorariul de succes stabilit, pe de altă parte, pârâţii consideră că nu există legătură directă de cauzalitate. În cazul primelor, acestea sunt efectuate tocmai în vederea susținerii procesului, în cazul onorariului de succes, acesta vizând obținerea ulterioară a unui anumit rezultat în legătură cu procesul sau orice altă activitate, aspect de natură să ducă la concluzia că eventualele cheltuieli realizate cu acesta sunt în afara procesului dintre părți.

Modul in care reclamanta și avocatul sau au înţeles să îşi reglementeze atât modul de asistență juridică și reprezentare, dar și onorariul care trebuia să fie achitat, privește în mod exclusiv reclamanta, neputând fi opus pârâtului, care ar putea fi supus în mod arbitrar supus efectuării unor cheltuieli suplimentare, în funcție de existenţa sau nu a unui rezultat favorabil în procesul iniţial.

În drept, au invocat prev. art. 205 şi urm. N.C.proc.civ.

La data de 16.02.2018, reclamanta a depus o nouă precizare de acţiune (fila 56), prin care solicită obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei 26.000 Euro sau contravaloarea in lei la data plății, reprezentând prejudiciul cauzat, din culpa lor, prin rezilierea Contractului de Închiriere nr. 2/05.08.2008, încheiat pentru imobilul, proprietatea reclamantei.

Reclamanta arată că a dobândit în cursul anului 2008 imobilul situat în Oradea, str. ......jud. Bihor, prin schimbul unui teren cu acest imobil. Respectivul teren arată că l-a dobândit extratabular, aflând ulterior faptul că vânzătoarea acestui teren înstrăinase acest teren si altor persoane, după ce reclamanta îl cumpărase si îi achitase prețul integral.

Având interesul ca acest imobil să nu mai figureze pe numele său, pentru a nu fi angrenată în litigii îndelungate, dar mai ales din teama de a nu-si pierde banii pe care i-a investit in respectivul teren, la sugestia paratului P.V., cu care era prietena foarte apropiata, atât cu el cat si cu familia lui, având încredere deplină in el, reclamanta a acceptat sa treacă imobilul pe numele lui si a soției, acest lucru făcându-l in baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. ..... de către BNP.

Reclamanta mai arată că a achitat toate taxele notariale, în schimbul ajutorului lor, pârâţii solicitându-i o sumă de bani, pe care le-a dat-o cu titlu de împrumut.

Ulterior, pentru a putea dispune de imobilul său, la data de 16.06.2008, cei doi pârâți i-au făcut, la același notar, o procură specială, prin care o împuterniceau sa vândă imobilul in cauza, inițial aceasta fiind intenția sa. Întrucât nu a găsit un cumpărător, imobilul in cauza rămânând in posesia si folosința sa, reclamanta arată că a decis să închirieze imobilul.

In acest sens, a încheiat cu SC ........SRL un contract de închiriere, pentru suma de 500 Euro/luna. Mai arată că, până la momentul respectiv, pârâții nu i-au contestat niciodată proprietatea, rămânând ” prietenii săi”, intre timp mai solicitându-i o suma de bani, cu titlu de împrumut, pana la momentul la care le-a solicitat să confirme, in calitate de proprietari în acte, contractul de închiriere, in sensul că firma in cauza dorea sa-si mute sediul social la adresa imobilului închiriat.

Abia in momentul respectiv, pârâții si-au dat ”armele pe față”, contestându-i dreptul de proprietate, anulându-i procura si rupând orice relații cu ea, afirmând că imobilul in cauza este imobilul lor, deși cunoșteau faptul că nu au achitat niciun leu pentru acest imobil.

Bineînțeles că, în condițiile arătate, chiriașul a reziliat contractul de închiriere, făcându-i și o plângere penala, iar cei doi pârâți, cu toate insistentele reclamantei, nu au dorit sa-i mai recunoască dreptul, reclamanta arătând că a fost astfel obligată să se adreseze instanței de judecată.

Astfel, in fata instanței de judecată, in baza Deciziei nr. 431/A/2012, rămasă definitiva prin Decizia nr. 293/05.02.2014 a Curții de Apel Oradea, Tribunalul Bihor a dispus anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat intre reclamanta si cei doi pârâți, dispunând totodată si repunerea părților in situația anterioara.

Însă, pe lângă prejudiciul pe care i l-au adus in cei 5 ani de procese, consideră că pârâţii au prejudiciat-o prin atitudinea si reaua lor credință voita si de posibilitatea de a dispune si de a închiria acest imobil, timp de 4 ani si 4 luni, pana la pronunțarea Deciziei de către Tribunalul Bihor, pierzând in acest mod suma de 26.000 Euro, cat ar fi putut sa încaseze in baza contractului de închiriere arătat.

La data de 22.03.2018, reclamanta a depus cerere de renunţare la judecată la capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata sumei de 8.000 euro, reprezentând onorariu de succes, urmând ca instanţa să se pronunţe asupra acţiunii astfel cum a fost precizată (fila 78).

La data de 02.04.2018, pârâţii au depus întâmpinare la cea de-a treia precizare a cererii de chemare în judecată (fila 92), solicitând respingerea acţiunii ca netemeinică şi nefondată; cu cheltuieli de judecată.

Pe cale de excepţie, au invocat excepţia netimbării şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, arată că fondul cauzei a fost soluţionat definitiv şi irevocabil la data de 05.02.2014, prin Decizia nr. 293/2014-R a Curții de Apel Oradea, pronunţată în Dosarul nr. 15…./271/2009.

Într-o interpretare extinsa, pârâţii apreciază că, începând cu această dată (05.02.2014) reclamanta C.D. ar fi putut formula acțiunea in instanță privind „prejudiciul" cauzat dumneaei, ori acțiunea inițială a fost înregistrată la data de 22.11.2017, deci in afara termenului de prescripție.

Într-o a doua opinie, contractul de închiriere atașat precizării este încheiat in data de 09.08.2008, pe un termen de 2 ani. Prin urmare, nu exista nicio certitudine ca respectivul contract s-ar fi prelungit intre părți. Admițând ca respectivul contract ar fi unul real si ca ar fi ajuns la termen, calculul prescripției ar începe de la 09.08.2010.

Raportat la momentul introducerii prezentei acțiuni, termenul de prescripție de 3 ani expirase cu mult înainte de introducerea acțiunii, chiar si in forma sa inițială.

Referitor la fondul acțiunii reclamantei, consideră că este neîntemeiată, deoarece astfel cum rezultă din conținutul dosarului nr. 15…../271/2009, pârâţii arată că nu au avut posesia acestui bun imobil niciodată.

Reclamanta a avut posesia bunului imobil pe întreaga perioada de derulare a litigiului inițial ce a format obiectul Dosarului nr. 15…./271/2009 al Judecătoriei Oradea, cat si după această dată pana in prezent. Personal dumneaei a folosit acest imobil, fără să-i fie îngrădită in vreun fel, aspect ce poate fi confirmat de către martorii propuși spre a fi audiați.

Pe cale de consecinţă, pârâţii consideră că nu datorează reclamantei nicio suma cu titlu de prejudiciu, astfel cum este prezentat de aceasta data sub forma unor daune echivalente cu contravaloarea chiriei de care ar fi putut beneficia.

În drept, au invocat prev. art. 205 şi urm. N.C.proc.civ.

Prin încheierea de ședință din data de 24 mai 2018, instanţa a admis excepţia netimbrării petitului privind obligarea pârâţilor la plata sumei de 8.000 Euro şi a anulat ca netimbrat petitul privind obligarea pârâţilor la plata sumei de 8.000 Euro, a respins excepția netimbrării celorlalte petite cu care a rămas învestită și a luat act că pârâții, prin reprezentant, au renunțat la a mai invoca excepția inadmisibilității acţiunii și excepția autorităţii de lucru judecat (fila 138).

Prin încheierea de ședință din data de 20 septembrie 2018, instanţa a dispus unirea cu fondul a excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți, având în vedere dispozițiile art. 2539, alin. 2 Cod civil, precum și aspectul că reclamanta a introdus anterior o primă acțiune având obiectul prezentei, în dosarul nr. 17....../271/2017, dosar în care acțiunea sa a fost anulată, considerând așadar că soluția care se va pronunța asupra acestei excepții este strâns legată de soluționarea fondului cauzei (fila 144).

Instanța a încuviințat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul părților (filele 149-162) și proba testimonială cu martori.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

În fapt, prin Decizia civilă nr. 431/A din 18 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. 15...../271/2009, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 293/2014-R din 05 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în același dosar, s-a admis ca fondat apelul formulat de apelanta C.D., în contradictoriu cu intimaţii P.V. şi P.S., împotriva Sentinţei civile nr. 12534 din 17 noiembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Oradea, care a fost schimbată în tot, în sensul că s-a admis acţiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâţii şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. ......... de B.N.P.. S-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară (filele 114-125).

În considerentele acestei hotărâri judecătorești, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. ............ de către B.N.P. ., reclamanta a vândut pârâtului P.V, căsătorit cu P.S., imobilul înscris în ........... Oradea, reprezentând în natură apartament situat în Oradea. Apartamentul a fost dobândit de către reclamantă de la familia ..... în schimbul unei sume de bani şi a unei cote părţi dintr-un teren, achiziţionat de reclamantă de la numita ........... Întrucât numita .............. a fost acţionată în judecată  pentru că vându-se terenul reconstituit în baza Legii 18/1991 la peste 30 de persoane, pentru a evita posibilitate anulării contractului de schimb în baza căruia reclamanta a devenit proprietara apartamentului, aceasta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare sus-menţionat, însă la acelaşi biroul notarial s-a încheiat şi procura specială autentificată sub nr.1852 din data de 16 iunie 2008, prin care pârâţii o împuterniceau pe reclamantă ca în numele lor şi pentru ei să vândă la preţul cel mai avantajos imobilul reprezentând în natură apartament, înscris în .............. Oradea.

De asemenea, s-a mai reținut, cu putere de lucru judecat, că acest contract de vânzare-cumpărare s-a încheiat fără plata vreunui preţ şi fără intenţia părţilor de a transmite proprietatea imobilului în cauză. Întrucât vânzarea-cumpărarea este un contract sinalagmatic, acesta dă naştere la două obligaţii reciproce, şi anume obligaţia vânzătorului de a transmite lucrul vândut, respectiv obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul. În lipsa acestor elemente, contractul nu poate fi valabil încheiat, iar întrucât chiar la momentul întocmirii acestuia lipsea consimţământul părţilor, în cauză sancţiunea aplicabilă fiind cea a nulităţii absolute, în acest context au fost pronunțate hotărârile judecătorești antemenționate.

Raportat la excepţia prescripţiei dreptului material la acțiune, excepţie invocată de pârâți prin întâmpinare, instanţa va reţine următoarele: potrivit art. 6, alin. 4 din Noul Cod civil, ,,prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit’’.

Potrivit Deciziei nr. 1 din 17 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 20/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, statuând: ,,În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011’’.

Instanța constată că, speța pendinte, reclamanta solicită obligarea pârâților la plata echivalentului în lei al sumei de 26.000 Euro reprezentând despăgubiri aferente perioadei 05.08.2008 – 18.12.2012, cu titlu de chirie solicitată pe perioada arătată de 4 ani și 4 luni în care reclamanta a fost lipsită de posibilitatea de a folosi imobilul situat în Oradea, str. .................... județul Bihor, respectiv până la momentul la care Tribunalul Bihor a pronunțat Decizia civilă nr. 431/A din 18 decembrie 2012, în dosarul nr. 15269/271/2009. Cu privire la obiectul speței pendinte, în ședința de judecată din data de 09 mai 2019, atât reclamanta, cât și reprezentanta convențională a acesteia, au învederat instanței că perioada  05.08.2008 – 18.12.2012 este intervalul de timp cu privire la care reclamanta solicită plata despăgubirilor în cuantum de 26.000 Euro.

Potrivit dispoziţiilor articolului 1 alin. 1 din Decretul-lege nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit articolului 3 din acelaşi act normativ, termenul general de prescripţie este de 3 ani. Conform dispoziţiilor articolului 7 alin. 1 din Decretul mai sus-menţionat, prescripţia începe sa curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.

Dispoziții similare sunt prevăzute și de art. 2.500 alin. 1 din Noul Cod civil, care statuează că dreptul material la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art. 2.517 din același Cod civil, ,,termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen”.

Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 1 lit. din Decretul-lege nr. 167/1958, ,,prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj, necompetent’’.

(2) Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare in judecata sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori daca cel care a făcut-o a renunţat la ea’’.

Potrivit dispoziţiilor art. 17 din Decret, ,,întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie. În cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul executării, până la îndeplinirea ultimului act de executare."

Astfel, dacă prescripţia a început să curgă potrivit dispoziţiilor Decretului-lege nr. 167/1958, se vor aplica prevederile acestui act normativ sub orice aspect ce interesează prescripţia. Derogările de la această regulă trebuie stipulate expres, ele fiind de strictă şi limitată aplicare, fiind prevăzute de art. 203 şi art. 204 din Legea nr. 71/2011, care statuează:

,,Art. 203 - Dispoziţiile art. 2.532 pct. 6 si 7 Cod civil privitoare la suspendarea cursului prescripţiei se aplica si in cazul prescripţiilor începute înainte de intrarea in vigoare a Codului civil, daca împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după aceasta din urma data.

Art. 204 - Dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil se aplica și în cazul cererii de chemare in judecata sau de arbitrare introduse după intrarea in vigoare a Codului civil’’.

Potrivit art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Noul Cod civil, ,,(2) Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă.

Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă’’.

Aşadar, se impune a fi reţinut faptul că, în cazul respingerii sau anulării cererii, dacă reclamanta, în termen de şase luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă (art. 2.539 alin. 2, teza a doua, din Noul Cod civil). Această soluţie dovedeşte preocuparea legiuitorului de a asigura o protecţie concretă şi efectivă titularului dreptului la acţiune, în sensul de a-1 scuti de riscul suportării consecinţelor juridice negative ale respingerii pentru motive formale, procedurale, a cererii în justiţie, iar nu pentru motive ţinând de temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii. Prin urmare, formularea unei cereri premature, nulă sau anulabilă, insuficient timbrată, introdusă împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pentru a sta în judecată etc. este un motiv care nu se constituie în cauză absolută de suprimare a efectului întreruptiv al prescripţiei decât dacă o nouă cerere, regulat introdusă şi admisă pe fond, nu este introdusă în 6 luni de la data când prima hotărâre de respingere sau de anulare a rămas definitivă.

Instanța constată că reclamanta a înregistrat o primă acțiune pe rolul Judecătoriei Oradea în data de 08.02.2017, prin care a solicitat obligarea pârâților P.V. şi P.S. la plata sumei de 26.000 Euro sau contravaloarea în lei la data plății, reprezentând prejudiciul care i-a fost cauzat de pârâți. Această acțiune a constituit obiectul dosarului nr. 17....../271/2017, în care Judecătoria Oradea a pronunțat Încheierea civilă nr. 911/05 aprilie 2017, prin care a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, în baza art. 200 alin. 4 Cod procedură civilă (fila 73).

Ulterior, în data de 06.10.2017, reclamanta a înregistrat prezenta acțiune pe rolul Judecătoriei Oradea, așadar în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de art. 2.539, alin. 2, teza a II-a Cod civil.

Raportând aceste consideraţii teoretice la situaţia de fapt în litigiu, instanţa constată următoarele:

Reclamanta și-a motivat acțiunea pe instituția răspunderii civile delictuale, susținând că pârâții i-au produs un prejudiciu, prin aceea că nu i-au permis să închirieze unor terți imobilul în litigiu, deși imobilul avea destinația de spațiu comercial, iar reclamanta găsise un chiriaș.

Astfel, reclamanta a depus în probațiune contractul de închiriere nr. 2/05.08.2008, încheiat între reclamantă, în calitate de proprietar, și S.C. ................, prin administrator ..............., în calitate de chiriaș, având ca obiect închirierea imobilului situat în Oradea, str. .............., județul Bihor, reprezentând în natură spațiu comercial în suprafață de 62 m.p. Termenul de închiriere a fost stabilit pe o perioadă de 2 ani, începând cu data de 02.08.2008, cu posibilitate de renegociere după 12 luni. Chiria lunară a fost stabilită la suma de 500 Euro, iar garanția convenită a fost în cuantum de 500 Euro (filele 59-60).

Din cuprinsul Ordonanței de scoatere de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ din data de 19.05.2010, pronunțată în dosarul penal nr. 191/P/2010 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, rezultă următoarea stare de fapt: S.C. .............., reprezentată legal de numita ..................., a formulat plângere penală împotriva reclamantei pentru infracțiunea de înșelăciune. Astfel, după ce s-a încheiat contractul de închiriere nr. 2/05.08.2008, S.C. .................... a început demersurile pentru desfășurarea unei activități comerciale în spațiul care a făcut obiectul contractului, constatând că reclamanta nu mai avea calitatea de proprietară a imobilului, pe care îl înstrăinase anterior familiei P., pârâții din litigiul pendinte (filele 63-66).

Este de necontestat caracterul fictiv al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1783 din 4 iunie 2008, după cum s-a statuat, cu putere de lucru judecat, prin Decizia civilă nr. 431/A din 18 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. 15…./271/2009, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 293/2014-R din 05 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în același dosar.

Totodată, este de necontestat că reclamanta ar fi avut temei legal să solicite pârâților plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului pe perioada în care contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1783 din 4 iunie 2008 a fost în vigoare, cu condiția să probeze că pârâții au împiedicat-o să se folosească de imobil, inclusiv să îl închirieze. În acest din urmă caz, reclamanta nu putea închiria imobilul fără consimțământul pârâților, în contextul în care în evidențele de carte funciară pârâții apăreau ca proprietari ai imobilului, cu efecte de opozabilitate erga omnes.

Însă, instanța este ținută de principiul disponibilității părții care guvernează procesul civil, constatând că, în speța pendinte, reclamanta solicită obligarea pârâților la plata echivalentului în lei al sumei de 26.000 Euro reprezentând despăgubiri aferente perioadei 05.08.2008 – 18.12.2012, cu titlu de chirie solicitată pe perioada arătată de 4 ani și 4 luni în care reclamanta a fost lipsită de posibilitatea de a folosi imobilul, respectiv până la momentul la care Tribunalul Bihor a pronunțat Decizia civilă nr. 431/A din 18 decembrie 2012, în dosarul nr. 15…../271/2009.

Or, raportându-ne la data de 08.02.2017, data la care reclamanta a înregistrat o primă acțiune pe rolul Judecătoriei Oradea, în dosarul nr. 17....../271/2017 (prin care a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 26.000 Euro reprezentând prejudiciul care i-a fost cauzat de pârâți), dreptul material la acțiune al acesteia pentru despăgubirile aferente perioadei 05.08.2008 – 18.12.2012 era deja prescris, termenul de prescripție de 3 ani împlinindu-se integral la data de 18.12.2015.

Este adevărat că Decizia civilă nr. 431/A din 18 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. 15…../271/2009, a rămas irevocabilă la data de 05 februarie 2014, dată la care Curtea de Apel Oradea a pronunțat Decizia civilă nr. 293/2014-R.

Însă, Decizia civilă nr. 431/A din 18 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Bihor, era executorie și reclamanta ar fi trebuit să promoveze o acțiune în justiție chiar la acel moment pentru a solicita despăgubiri pe o perioadă de 3 ani anterior datei de 18.12.2012, pentru a evita astfel incidența prescripției dreptului său la acțiune.

Instanța arată că, pentru ca reclamanta să fi putut beneficia de despăgubirile aferente întregii perioade 05.08.2008 – 18.12.2012, bineînțeles cu condiția dovedirii răspunderii civile a pârâților, ar fi trebuit să înregistreze o acțiune în instanță cel mai târziu la data de 05.08.2011, prin care să solicite obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, începând din data de 05.08.2018 și în continuare, până la momentul la care reclamanta ar fi avut folosința imobilului. Este adevărat că, la acel moment, nu se pronunțase încă o hotărâre favorabilă reclamantei în dosarul nr. 15…./271/2009, însă dosarul având ca obiect plata despăgubirilor ar fi putut fi suspendat până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile în dosarul nr. 15…../271/2009.

Așadar, la data de 08.02.2017, data la care reclamanta a înregistrat prima acțiune pe rolul Judecătoriei Oradea, în dosarul nr. 17....../271/2017, dreptul material la acțiune al acesteia pentru despăgubirile aferente perioadei 05.08.2008 – 18.12.2012 era deja prescris.

La acel moment, reclamanta ar fi putut solicita obligarea pârâților la plata unor despăgubiri aferente perioadei 08.02.2014 – 08.02.2017, adică pe perioada de 3 ani anterioară înregistrării acțiunii. Doar în acest caz, chiar dacă acțiunea din dosarul nr. 17....../271/2017 s-ar fi anulat, în contextul în care reclamanta a promovat acțiunea din prezentul dosar în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Noul Cod civil, instanța ar fi putut analiza fondul pretențiilor reclamantei.

Totuși, reclamanta nu mai avea interes să solicite obligarea pârâților la plata unor despăgubiri pe perioada 08.02.2014 – 08.02.2017, deoarece aceasta a putut folosi neîngrădită imobilul începând din decembrie 2012, de la momentul pronunțării de către Curtea de Apel Oradea a Deciziei civile nr. 431/A.

Având în vedere toate aceste argumente de fapt și de drept, constatând că dreptul la acțiune al reclamantei pentru plata sumei de 26.000 Euro, reprezentând despăgubiri aferente perioadei 05.08.2008 – 18.12.2012, era deja prescris la data de 08.02.2017 (data la care reclamanta a înregistrat prima acțiune pe rolul Judecătoriei Oradea, în dosarul nr. 17....../271/2017, acțiune care i-a fost anulată de instanță), nu se mai pune problema incidenței art. 2.539 alin. 2, teza a doua, din Noul Cod civil, iar instanța nu mai are posibilitatea să analizeze fondul pretențiilor reclamantei, neputând trece peste incidența prescripției dreptului la acțiune.

Concluzionând, instanța va admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, excepție invocată de pârâți, și, în consecință, va respinge ca fiind prescrisă acţiunea civilă formulată și precizată de reclamanta C.D. în contradictoriu cu pârâții P.V. şi P.S., având ca obiect obligarea pârâților la plata echivalentului în lei al sumei de 26.000 Euro, reprezentând despăgubiri aferente perioadei 05.08.2008 – 18.12.2012.

Raportat la dispozițiile art. 453, alin. 1 Cod procedură civilă, constatând culpa procesuală a reclamantei, instanța o va obliga pe aceasta să plătească pârâților suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial (conform chitanței nr. 69/06.12.2017 - fila 282).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepție invocată de pârâți, și, în consecință:

Respinge ca fiind prescrisă acţiunea civilă formulată și precizată de reclamanta C.D, în contradictoriu cu pârâții P.V. și P.S.

Obligă reclamanta să plătească pârâților suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria Oradea.

Pronunţarea prezentei hotărâri se face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei instanţei, azi, 06 iunie 2019.

PRESEDINTE

GREFIER

Domenii speta

Spete similare