Existenţa acordului de mediere

Prin sentinţa civilă nr. 1404 din data de 12.04.2021, Judecătoria A a admis cererea având ca obiect cerere de valoare formulată de către reclamanta II LP, în contradictoriu cu pârâţii PV şi CA.

A obligat pârâţii să plătească reclamantei suma de 3372 lei, reprezentând contravaloarea produselor achiziționate.

A obligat pârâţii să plătească reclamantei penalităţi de întârziere calculate conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 34/04.12.2012, modificat prin actul adiţional din data de 30.12.2013, de 0,08%/zi de întârziere, de la data scadenței fiecărei rate.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, respectiv taxa judiciară de timbru  în cuantum de 200 lei şi onorariului de avocat în valoare de 500 lei.

Hotărârea este executorie.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este reglementată de Noul Cod de Procedură Civilă în art. 1026 - 1033.

Dispozițiile cuprinse în Cartea a VI-a, Titlul X, art. 1026-1033 din C.proc.civ. au fost preluate din Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 861/2007 privind stabilirea unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă.

Astfel pentru a fi admisibilă o cerere cu valoare redusă legiuitorul instituie două criterii pentru determinarea domeniului de aplicare a procedurii cu privire la cererile de valoare redusă: a) valoarea maximă a cererii poate fi de 10.000 lei, menționându-se expres că nu se iau în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii (art. 1026 alin. (1) C.proc.civ.); și b) exceptarea materiilor prevăzute la alin. (2) al aceluiași articol (fiscală, vamală sau administrativă, precum și în ceea ce privește răspunderea statului pentru acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorității publice) și respectiv la alin. 3 (starea civilă sau capacitatea persoanelor fizice; drepturile patrimoniale născute din raporturile de familie; moștenire; insolvență, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăților insolvabile și a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare; asigurări sociale; dreptul muncii; închirierea unor bunuri imobile, cu excepția acțiunilor privind creanțele având ca obiect plata unei sume de bani; arbitraj; atingeri aduse dreptului de proprietate privată sau altor drepturi care privesc personalitatea.

În speța de față, instanța a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de chemare în judecată prevăzute de dispozițiile art. 1026 C.proc.civ., respectiv reclamanta a dedus judecății o cerere având ca obiect principal plata sumei de 4530 lei, reprezentând contravaloare facturilor neachitate.

În fapt, pârâţii au achiziţionat mai multe produse conform Contractului de vânzare – cumpărare cu plata în rate nr. 34/04.12.2012, iar prima rată trebuia achitată la data de 30.01.2013, iar pârâții nu a achitat ratele, conform înţelegerii din contract.

În cadrul raporturilor juridice obligaţionale, creditorului care invocă obligarea debitorului la îndeplinirea unei anume obligaţii îi revine sarcina de a dovedi existenţa creanţei, respectiv a raportului juridic care a dat naştere dreptului său subiectiv.

Odată făcută această probă, pârâţii erau obligaţi să iasă din pasivitate şi în apărare să facă dovada fie a ineficienţei raportului juridic obligaţional în baza căruia creditorul îşi întemeiază dreptul său de creanţă, fie a executării obligaţiei invocată de către creditor.

Astfel, s-a constatat că reclamanta a făcut dovada pretenţiilor sale ataşând la dosar  contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 34/04.12.2012, semnat de către pârâți, precum şi factura fiscală D1313/14.10.2015.

Instanța a reținut totodată că atitudinea pasivă a pârâţilor este una de recunoaștere tacită a pretențiilor reclamantei, coroborată cu aspectele rezultate din corespondenţa depusă şi datele titularului de cont în care au fost depuşi banii, astfel că obligarea pârâţilor la plata contravalorii serviciilor prestate corespunde principiului obligativității actelor juridice legal încheiate și principiul dreptului creditorului la executarea întocmai a obligației de către debitor.

Potrivit dispoziţiilor art. 1270 C.civ. „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”, astfel încât prin această dispoziţie legală se instituie forţa obligatorie a contractului între părţile contractante, conform principiului de drept pacta sunt servanda.

Conform art.1516 Cod civil ”creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”, iar potrivit art. 1548 Cod Civil ”culpa debitorului unei obligații contractuale se prezuma prin simplul fapt al neexecutării”.

Totodată, potrivit art.1530 Cod Civil ”creditorul are dreptul la daune interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei”, iar potrivit art. 1350 Cod Civil ”atunci când, fără justificare, o parte a unui contract nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii”.

Mai mult decât atât, potrivit art. 1568 alin. (1) C.civ. : ”Cesiunea de creanță transferă cesionarului: a) toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată; b) drepturile de garanție și toate celelalte accesorii ale creanței cedate”

Nu în ultimul rând conform art. 1578 alin. (1) și (2) C.civ.: ”(1) Debitorul este ținut să plătească cesionarului din momentul în care: (…) b) primește o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, în care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanța cedată și se solicită debitorului să plătească cesionarului. (…) (2) Înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului.”

În acest sens, instanţa a apreciat că la analiza unei acţiuni ce are ca obiect plata unei sume de bani ce reprezintă obiectul unei obligaţii contractuale, trebuie să se analizeze dacă se deţine de către creditor o creanţă certă, lichidă şi exigibilă faţă de debitor în urma neexecutării culpabile a contractului de către acesta din urmă.

Astfel cum rezultă din art. 663 alin. (2) C.proc.civ., o creanţă este certă atunci când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi înscrisul constatator semnat de părţi. Potrivit art. 663 alin. (3) C.proc.civ. creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui. Totodată, potrivit art. 663 alin. (4) C.proc.civ. o creanţă este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.

Analizând înscrisurile emise de către reclamantă, instanţa a apreciat că pretenţiile acesteia sunt întemeiate, fiind dovedită existenţa unui raport contractual între cedent și pârâtă, izvorât din contractele încheiate între cedent și pârâtă.

Instanţa a constatat însă că pârâţii figurează în evidenţele reclamantei, conform facturi depuse la dosarul cauzei cu un debit în cuantum total de 3372 lei.

Astfel, instanţa a apreciat în raport cu considerentele enunţate că, în conformitate cu art. 663 C.proc.civ., debitul principal în cuantum de 3372 lei reprezintă o creanţă certă, existenţa acesteia rezultând din facturile fiscale emise de cedentă şi necontestate de pârâtă.

Prin urmare, instanţa a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3372  lei reprezentând contravaloare produselor achiziţionate.

Procedând la analiza cererii referitoare la obligarea pârâtei şi la achitarea penalităţilor de întârziere de 0,08% calculate conform contractului de la data negocierii până la data achitării integrale a debitului, instanţa a apreciat că aceasta este întemeiată având în vedere că, potrivit art. 1530 din Codul civil: ”creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației”, iar art. 1535 alin. 1 din Codul civil, prevede: ”în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.”

Or, potrivit art. 1568 din Codul civil: se transferă toate drepturile şi obligaţiile cu privire la creanţa cesionată.

Potrivit art. 7 din termenii generali ai contractului, pentru sumele neplătite la termen se pot aplica penalități în cuantum de 0,08% pe zi de întârziere, de întârziere, de la data scadenței fiecărei rate.

Întrucât pârâţii nu a făcut dovada îndeplinirii la termen a obligațiilor de plată, instanța a reţinut că reclamanta este îndreptățită să primească penalități de întârziere de 0,08% pentru fiecare zi de întârziere. 

Pentru aceste considerente, instanţa a obligat pârâta să plătească reclamantei şi penalităţi de întârziere de 0,08%/zi de întârziere, de la data scadenței fiecărei rate.

Potrivit prevederilor art. 1032 C.pr.civ. rezulta ca partea care cade în pretenţii va fi obligata, la cerere, să plătească cheltuieli de judecata. La baza obligației de restituire stă culpa procesuala a părții care a căzut în pretenții.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 700 lei onorariu de avocat.

Având în vedere culpa procesuală a pârâtei și faptul că reclamanta a dovedit cheltuielile judiciare efectuate, instanța a admis capătul de cerere și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 700 lei cu titlu de onorariu de avocat şi 200 lei, taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelantul-pârât CA, solicitând admiterea apelului, astfel cum este formulat, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi pe fond, respingerea acţiunii formulate de reclamantă ca lipsită de interes, potrivit art. 40 alin 1 Ncpc sau ca nefondată.

În motivare, a arătat că înţelege să invoce excepţia lipsei de interes, condiţie obligatorie de exercitare a acţiunii civile, aşa cum prevede art. 32 alin. l lit. d Cpc şi art. 33 Cpc, întrucât prin Acordul de Mediere nr. 02/26.03.2021, încheiat de către Biroul de Mediator GA, cele două părţi din prezenta cauza au încheiat o înţelegere totală şi în legătură cu obiectul acestui dosar, în sensul ca în schimbul sumei de 48 840 lei (echivalentul a 10 000 euro) pe care i-a plătit-o intimatei II LP, aceasta prin reprezentant LP a declarat că înţelege să stingă toate datoriile apelantului către II LP, inclusiv în prezentul dosar.

De asemenea, a mai precizat că prin acelaşi acord de mediere, reclamantul s-a obligat expres să renunţe la judecată şi la dreptul pretins în dosar.

Solicită judecarea cauzei şi în lipsă.

În drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 466 şi urm. Cpc.

În probaţiune, a înţeles să se folosească de proba cu înscrisuri.

La data de 04.08.2021, intimata-reclamantă IILP a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului formulat şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii atacate.

În motivare, a arătat că prin sentinţa pronunţată, Judecătoria A, în mod corect, a admis cererea intimatei de obligare în solidar a pârâţilor PV şi CA la plata sumei de 3.372 lei reprezentând debitul principal restant, la plata penalităţilor de întârziere, calculate conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 34/04.12.2012, modificat prin actul adiţional din data de 30.12.2013, de 0,08%/zi de întârziere, de la data scadentei fiecărei rate şi la plata sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes invocată de apelantul-pârât, a arătat că prin cererea sa, apelantul-pârât CA a invocat excepţia lipsei de interes a acţiunii civile pe care intimata-reclamantă a înaintat-o împotriva sa, depunând la dosarul cauzei acordul de mediere nr. 02/26.03.2021.

A apreciat ca fiind neîntemeiata excepţia invocată de către apelant, având în vedere  că atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi în prezent intimata justifică un interes în promovarea acţiunii civile împotriva pârâţilor, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 32 Cod proc. civ.

Menţionează că interesul, aşa cum acesta este definit de art. 32 Cod proc.civ., trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Astfel, la momentul introducerii cererii de valoare redusă, interesul era determinat, existând un debit restant şi neplătit de către pârâţi.

Interesul trebuie să fie legitim (în legătură cu pretenţia formulată), personal şi direct (folosul practic trebuie să-l vizeze pe cel care recurge la forma procedurală), născut şi actual (partea s-ar expune la un prejudiciu dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune).

Pe de altă parte, interesul ca element al acţiunii civile reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare.

Interesul acţiunii în justiţie este reprezentat de avantajul, folosul practic, pe care-1 speră reclamantul în urma câştigării procesului. Cercetarea existenţei interesului de a acţiona, are o importanţă deosebită, dat fiind faptul că prin această condiţie se poate stabili dacă reclamantul a formulat cu adevărat o cerere justă, temeinică, prin intermediul căreia urmăreşte realizarea unui drept sau apărarea unui interes legitim.

Prin urmare, având în vedere cele menţionate solicită instanţei de judecată respingerea excepţiei lipsei de interes invocată de către apelant, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte acordul de mediere depus de către apelantul-pârât a învederat instanţei de judecată că acordul de mediere realizat în timpul unui litigiu civil, aflat pe rolul instanţei de judecată trebuie supus verificării către instanţă, prin cerere de consfinţire a înţelegerii părţilor cuprinsă în acesta.

A precizat că art. 63 din Legea 192/2006 prevede la alin. 1) în cazul în care litigiul a fost soluţionat pe calea medierii, instanţa va pronunţa, la cererea părţilor, cu respectarea condiţiilor legale, o hotărâre, dispoziţiile art. 438-441 din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aplicându-se în mod corespunzător. [...] (3) Hotărârea de expedient pronunţată conform prevederilor prezentei legi constituie titlu executoriu.

Or, în prezenta cauză, acordul de mediere nr. 02/26/03/2021 nu a fost consfinţit de către instanţa de fond, acesta reprezentând un act bilateral, un contract de tranzacţie, în privinţa căruia legea prevede expres, în art. 2273 C.civ. faptul că poate fi afectat de aceleaşi cauze de nulitate ca orice alt contract.

Art. 438 C. pr. civ. reglementează modalitatea în care instanţa ia act de tranzacţia părţilor, art. 441 C.pr. civ, menţionând în mod expres că procedura se aplică şi în cazul în care învoiala părţilor este urmarea procedurii de mediere.

Astfel, pentru a pronunţa, în condiţiile art. 438-441 Cod proc. Civ., o hotărâre de expedient instanţa are obligaţia să verifice dacă părţile au capacitate legală de a tranzacţiona, dacă actul este expresia voinţei libere şi dacă prin încheierea tranzacţiei nu se încalcă o dispoziţie imperativă a legii.

A învederat instanţei de judecată că intimata-reclamantă, în baza art. 59 alin. (2), a solicitat instanţei să consfinţească acordul de mediere nr. 02/26.03.2020, având în vedere că acesta nu a fost depus la dosarul de fond în timpul litigiului.

Astfel, pe rolul instanţelor de judecată este înregistrat, la cererea intimatei, dosarul nr. 2443/740/2021, având ca obiect consfinţirea acordului de mediere menţionat, dosar nesoluţionat până în prezent.

Mai mult decât atât, arată că procedura de consfinţire a acordului de mediere ar avea efect doar în momentul punerii în executare a sentinţei pronunţate de instanţa de fond.

Or, având în vedere că în prezenta cauza nu a fost pronunţată o hotărâre de expedient în legătură cu acordul de mediere nr. 02/26.03.2021 şi nici nu a fost consfinţit sau autentificat nu se poate lua act de o presupusa tranzacţie, intimata justificând în continuare un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual.

În ceea ce priveşte renunţarea la judecată, învederează instanţei că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condiţiile privind renunţarea la judecată.

Conform art. 406 alin. (1) C. proc. civ., „reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţa de judecată, fie prin cerere scrisă", iar conform art. 406 alin. (2) din acelaşi act normativ, „cererea se face personal sau prin mandatar cu procura specială".

Potrivit art. 406 alin. (4) C. proc. civ., „dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţa la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare".

Astfel, pentru că cererea de renunţare se face personal sau prin mandatar cu procură specială, în prezenta cauză, renunţarea nu s-a făcut nici personal, nici prin mandat cu procură specială.

În ceea ce priveşte aplicarea textelor de lege menţionate mai sus, declaraţia de renunţare nu îndeplineşte condiţia de formă, aceasta neavând nici o valoare juridică.

Referitor la renunţarea dreptului pretins arată că nu sunt îndeplinite, întrucât potrivit art. 408 Cod proc. civ. alin. (1) reclamantul poate, în tot cursul procesului, să renunţe la însuşi dreptul pretins, dacă poate dispune de acesta, fără a fi necesar acordul pârâtului.

Alin. (3) al aceluiaşi art. prevede că renunţarea se poate face atât verbal în şedinţă, consemnându-se în încheiere, cât şi prin înscris autentic.

Or, în cauză, presupusa renunţare la dreptul pretins nu s-a făcut nici verbal în şedinţă, nici prin înscris autentic.

Acordul de mediere depus de către apelantul-pârât nu reprezintă un înscris autentic.

Art. 59 din legea 192/2006 prevede în mod expres ca autentificarea acordului de mediere se face de către notarul public.

Declaraţia de renunţare la dreptul pretins nu îndeplineşte condiţia de formă, cât timp acordul de mediere nu este autentificat, aceasta neavând nici o valoare juridică în cauză.

În drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 59, art. 63 din Legea 192/2006, art. 406, art. 408 Cod proc. civil, art. 2267, art. 2278 Cod Civil.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată înţelege să le solicite pe cale separată.

Verificând legalitatea sentinţei apelate, în raport de criticile formulate, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Tribunalul va admite apelul pentru următoarele considerente:

 Cu titlu prealabil, tribunalul reține că în mod corect prima instanța a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de chemare în judecată prevăzute de dispozițiile art. 1026 C.proc.civ., respectiv reclamanta a dedus judecății o cerere având ca obiect principal plata sumei de 4530 lei, reprezentând contravaloare facturilor neachitate.

Ca situație de fapt,astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei,se reține că pârâţii au achiziţionat mai multe produse conform Contractului de vânzare – cumpărare cu plata în rate nr. 34/04.12.2012, iar prima rată trebuia achitată la data de 30.01.2013, pârâții nu au achitat ratele, conform înţelegerii din contract.

 În urma probelor administrate s-a constatat că reclamanta a făcut dovada pretenţiilor sale ataşând la dosar  contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 34/04.12.2012, semnat de către pârâți, precum şi factura fiscală D1313/14.10.2015.

În consecință ,prima instanță a realizat corect aplicarea la prezenta speță a dispoziţiilor art. 1270 C.civ, art.1516 Cod civil, art. 1548 Cod Civil,obligând pârâţii să plătească reclamantei suma de 3372 lei, reprezentând contravaloarea produselor achiziționate.

Prin raportare la motivele de apel declarate, tribunalul reține critica în sensul că se impune schimbarea în tot a sentinţei apelate şi pe fond, respingerea acţiunii formulate de reclamantă ca lipsită de interes, potrivit art. 40 alin 1 Ncpc sau ca nefondată.

Apelantul a arătat că înţelege să invoce excepţia lipsei de interes, condiţie obligatorie de exercitare a acţiunii civile, aşa cum prevede art. 32 alin. l lit. d Cpc şi art. 33 Cpc, întrucât prin Acordul de Mediere nr. 02/26.03.2021, încheiat de către Biroul de Mediator GA, cele două părţi din prezenta cauza au încheiat o înţelegere totală şi în legătură cu obiectul acestui dosar, în sensul ca în schimbul sumei de 48 840 lei (echivalentul a 10 000 euro) pe care i-a plătit-o intimatei II LP, aceasta prin reprezentant LP a declarat că înţelege să stingă toate datoriile apelantului către II LP, inclusiv în prezentul dosar.

De asemenea, a mai precizat că prin acelaşi acord de mediere, reclamantul s-a obligat expres să renunţe la judecată şi la dreptul pretins în dosar.

Față de aceste motive invocate, tribunalul apreciază că existența unui acord de mediere nu împiedică promovarea prezentei acțiuni, iar dacă reclamantul s-a obligat expres să renunţe la judecată şi la dreptul pretins în dosar, este necesar ca această poziție procesuală să fie exprimată în mod expres în prezenta cauză, fapt care nu s-a realizat, în condițiile art.406 cod procedură civilă. 

Acordul de mediere  trebuie supus verificării către instanţă, prin cerere de consfinţire a înţelegerii părţilor cuprinsă în acesta, în prezenta cauză, acordul de mediere nr. 02/26/03/2021 nu a fost consfinţit de către instanţa de fond.

Prin urmare, tribunalul va respinge excepţia lipsei de interes, invocată de pârâtul CA, întrucât la momentul introducerii cererii de valoare redusă, interesul era determinat, existând un debit restant şi neplătit de către pârâţi.

În ceea ce privește dispoziţia privind obligarea pârâţilor la plata penalităţilor de întârziere, tribunalul apreciază că se impune invocarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la cuantumul acestora din oficiu, având natură de ordine publică în materia protecției consumatorului.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 4, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate.

De asemenea, punctul 1, lit. i) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă, obligarea consumatorului la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanţa o apreciază îndeplinită în cauză.

În cauză, au fost stipulate penalităţi de 0,08% o cotă pe care instanţa o apreciază ca fiind disproporţionată  faţă de dobânzile practicate pe piaţa bancară, clauză care contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, astfel cum a fost modificată.

În consecință, în baza dispozițiilor art.480 alin2 cod procedură civilă, s-a admis apelul declarat, s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a înlăturat dispoziţia privind obligarea pârâţilor la plata penalităţilor de întârziere.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Domenii speta

Spete similare