Iimpozite şi taxe. Impozitul pe venit.

Domeniu asociat: impozite şi taxe. Impozitul pe venit. Cheltuieli deductibile. Condiţii.

Dosar nr. 5046/105/2019

Sentinţa  nr. 580/02.07.2020

Judecător VASILE ALEXANDRU

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 06.11.2019 sub nr. 5046/105/2019, reclamantul D.G., în contradictoriu cu pârâta A.J.F.P. PRAHOVA, a contestat Raportul de inspecţie fiscală nr. 385/28.01.2019, precum şi pretinsa poprire ilegală efectuată de către ANAF Câmpina în luna aprilie 2019.

În fapt, se arată că, în perioada iunie 2014 – martie 2016, reclamantul a achiziţionat din Germania un număr de 27 de autoturisme pe care le-a valorificat în România, ştiind că nu există vreo lege care să-i interzică acest fapt.

Ulterior, în aprilie 2016, reclamantul a decis să fie autorizat în a face comerţ cu autoturisme şi astfel, a deschis întreprindere individuală D.G..

Susţine reclamantul că, în urma controlului efectuat, acesta a fost obligat la efectuarea anumitor plăţi, însă nu au fost luate în calcul corect toate cheltuielile deductibile.

Învederează reclamantul că, în urma controlului efectuat, acesta este obligat la efectuarea următoarelor plăţi: anul 2014: 1618 lei impozit + 556 CASS aferent; anul 2015: 1433 lei impozit + 493 CASS aferent; anul 2016: 420 lei impozit + 144 CASS aferent – în total 4664 lei + penalităţi, ajungând în prezent la peste 6400 lei.

Precizează reclamantul că, în urma controlului efectuat asupra întreprinderii individuale,vizată fiind perioada aprilie 2016 – decembrie 2017, acesta a înregistrat pierdere fiscală, întrucât a rămas în stoc cu autoturisme din anul 2016, 2017 până în prezent.

Ulterior, controlul efectuat de instituţia DGPF s-a extins pe perioada 2012-2017, iar acesta a adus la cunoştinţă faptul că în perioada 2012-2015 a avut domiciliul în mun. Câmpina, iar din 2015 până în prezent, are domiciliul în com. Băneşti, sat Urleta, pentru a se face adrese către ambele Administraţii Fiscale în vederea comunicării contractelor de vânzare cumpărare.

Susţine reclamantul că, toate autoturismele au fost vândute cu profit consistent şi real, cu o sigură excepţie şi anume, un autoturism vândut în pierdere în anul 2015, care nu a fost luat în considerare.

Mai mult, menţionează reclamantul că unele cheltuieli deductibile sunt luate în considerare selectiv, iar în anul 2016, cheltuielile au fost omise intenţionat, având în vedere că au fost cele mai consistente din aceea perioadă scurtă, acelaşi tip de cheltuieli fiind acceptate în anii trecuţi, respectiv, reparaţie caroserie – 2000 lei; piese auto – 1287 lei; vopsea – 300 lei; piese auto – 600 lei.

Precizează reclamantul că, în anul 2014, cheltuiala de la punctul 2 din registrul de cheltuieli întocmit de către acesta şi anume, comanda de transport 4 auto, ruta Germania – România, între SC N.C. şi D.G., nu a fost luată în considerare ca fiind cheltuială deductibilă. De asemenea, nici taxa de mediu de la pct. 3 în valoare de 943 lei nu a fost considerate cheltuială deductibilă.

Totodată, arată reclamantul că, în anul 2015, cheltuiala de la pct. 17 din registrul întocmit de către acesta, respectiv dovada – chitanţă transport 4 autoturisme pe ruta Germania – Olanda – România, încheiată între persoanele fizice D.G.A. şi M.S., nu a fost luată în considerare ca fiind cheltuială deductibilă şi de asemenea, cheltuiala ce are legătură cu aceasta şi anume, cea de la pct. 12, respectiv achiziţie auto marca Skoda Fabia în valoare de 8976,2 lei din Germania, răsturnată în Ungaria de către transportatorul anterior menţionat şi valorificată cu suma de 200 lei la filiala Remat din com. Conru DN1, SC M SRL, conform borderou de achiziţie nr. 327/04.09.2015 şi dispoziţie de plată nr. 262/04.09.2015.

Menţionează reclamantul că, în iulie 2014, la primul drum în Germania, acesta a achiziţionat un Ford Focus cu suma de 1500 euro, în scop personal, ce nu a fost luat în considerare în urma controlului, autoturism pe care l-a vândut numitului Ş.C. în anul 2015, ulterior cumpărându-l de la el cu aceeaşi sumă de 4500 lei şi vânzându-l către L.A. cu suma de 2400 euro, profit ce îi este imputat, întrucât în anexa din anul 2015, pct. 17, se arată ca şi concluzie că a fost socotit ca auto personal, nefiind considerat activitate independentă când a fost vândut în pierdere, iar după ce a fost recumpărat şi revândut cu profit, i-a fost imputat profitul.

Arată reclamantul că, tot în anul 2015, cheltuiala de la pct. 20 comanda – contract de transport ocazional 3 auto ruta Germania – România, nu a fost luată în considerare fiind încheiată între persoanele fizice D.G.A. şi J.G..

Precizează reclamantul că cele două pierderi le-a avut în perioada 2014 – 2016 şi anume, Skoda Fabia răsturnată şi Ford Focus auto personal, în rest toate autoturismele au fost vândute cu profit, fiind luate în considerare doar câştigurile, nu şi cheltuielile punctate pentru acestea.

Susţine reclamantul că, acesta este un mic comerciant, cu pensie de handicap şi realizează venituri modeste, având în vedere că nu a depăşit plafonul impus de lege pentru a deveni plătitor de TVA.

Referitor la punctul său de vedere depus în data de 18.01.2019, unde a specificat faptul că este de acord, precizează reclamantul că, nu a folosit sintagma „sunt de acord cu constatările stabilite”, întrucât de la acel moment a realizat că nu toate cheltuielile deductibile legal i-au fost luate în considerare.

De asemenea, subliniază reclamantul că penalităţile de întârziere din perioada 2015 – ianuarie 2019, trebuiau încheiate, însă fără preaviz, a fost executat silit prin poprirea contului de la B.T., iar penalităţile nu s-au încheiat în ianuarie 2019 la sfârşitul controlului, ci s-a mers până la data efectuării actelor de poprire până în aprilie 2019, respectiv încă trei luni de penalităţi încasate ilegal.

În consecinţă, solicită reclamantul să se aibă în vedere toate cheltuielile socotite deductibile conform legii, aferente anilor 2014 – 2016, precum şi exonerarea de la plata sumei executate silit, intervenind şi oprirea a trei taxe de mediu ce îi erau datorate, făcând astfel o compensare.

Anexat cererii, reclamantul a depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri (f. 11-84 vol. I).

La data de 18.12.2019, pârâta A.J.F.P. PRAHOVA a depus la dosarul cauzei întâmpinare (f. 104 vol. I), prin care a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În fapt, se arată că, prin Decizia de impunere privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 385/28 ianuarie 2019, au fost stabilite obligaţii de plată în sarcina reclamantului în sumă de 4.664 lei, reprezentând impozit pe venit stabilit suplimentar – 3.471 lei şi contribuţie individuală asigurări sociale de sănătate – 1.193 lei.

Referitor la cererea de anulare a Raportului de inspecţie fiscală nr. 385/28.01.2019 şi a procesului-verbal din 30.10.2018, arată pârâta că, aceste înscrisuri nu reprezintă acte administrativ fiscal, ci acte premergătoare în care sunt prezentate constatările inspecţiei fiscale cu privire la situaţia de fapt şi normele legale incidente şi măsurile ce urmează a fi dispuse prin emiterea actelor administrativ fiscale.

În speţă, urmare constatărilor cuprinse în Raportul de inspecţie fiscală nr. 385/28.01.2019, a fost emisă Decizia de impunere privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 385/28 ianuarie 2019, prin care au fost stabilite în sarcina reclamantului obligaţiile fiscale de plată anterior menţionate.

Astfel, susţine pârâta că raportul de inspecţie fiscală şi procesul-verbal de constatare din 30.10.2018, contestate de către reclamant, nu reprezintă acte administrativ fiscale întrucât acestea nu stabilesc raporturi juridice de drept material între contribuabilul verificat şi stat, ci au caracter de acte premergătoare emiterii actelor administrativ fiscale. Neavând natura juridică a unui act administrativ fiscal, Raportul de inspecţie fiscală şi procesul verbal de constatate din 30.10.2018 nu stabilesc, nu modifică şi nu sting raporturi de drept fiscal între contribuabilul D.G.A. şi stat şi nu sunt susceptibil de a fi puse în executare şi, pe cale de consecinţă, de a fi contestat.

Aşadar, apreciază pârâta că Raportul de inspecţie fiscală şi procesul verbal de constatare din 30.10.2018 nu au calitatea de acte administrativ fiscale în sensul legii 207/2015, întrucât nu stabilesc raporturi juridice de drept material fiscal între contribuabil şi organul fiscal.

Pe cale de consecinţă, consideră pârâta că, în speţă este incidentă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere împrejurarea că cererea reclamantului priveşte anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. 8793/18.02.2019 şi a procesului verbal din 30.10.2018 şi nu a actelor administrativ fiscale emise faţă de acesta, respectiv, Decizia de impunere privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 385/28 ianuarie 2019, şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 342/08.05.2019 emisă de DGRFP Ploieşti şi astfel, solicită admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi respingerea acesteia ca inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, consideră pârâta că acţiunea reclamantului este nefondată, iar actele emise faţă de acesta sunt legale şi temeinice.

Arată pârâta că inspecţia fiscală încheiată în data de 28 ianuarie 2019 a avut ca obiectiv verificarea stării de fapt fiscale în ceea ce priveşte achiziţia şi vânzarea de autoturisme de către reclamant în perioada 2014-2017.

Urmare verificării efectuate, au fost stabilite în sarcina acestuia prin Decizia de impunere privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr.385/28 ianuarie 2019 obligaţii fiscale suplimentare în sumă totală de 4.664 lei reprezentând impozit pe veniturile din activităţi independente în sumă de 3.471 lei şi contribuţie pentru asigurări de sănătate datorate de persoane care realizează venituri din activităţi independente şi persoane care nu realizează venituri obligaţii fiscale în sumă de 1.193 lei.

Referitor la impozitul pe venit în sumă de 3.471 lei şi contribuţia de asigurări sociale de sănătate în sumă de 1.193 lei, stabilite suplimentar de plată, aferente veniturilor realizate din vânzarea de autovehicule arată pârâta că, prin Raportul de inspecţie fiscală nr.385/28 ianuarie 2019 încheiat de reprezentanţii A.J.F.P. Prahova s-a reţinut că, reclamantul a efectuat în perioada 01.01.2014 – 31.12.2017 un număr de 27 de tranzacţii cu autoturisme, activitate care nu a fost autorizată conform legii şi în urma căreia a obţinut venituri impozabile.

În baza documentelor puse la dispoziţie de către contribuabil, precum şi a documentelor transmise de către Primăria comunei Bucov şi Primăria Municipiului Câmpina, organele de inspecţie fiscală au procedat la verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor fiscale de către D.G.. Astfel, organele de inspecţie fiscală au stabilit că, urmare a activităţii desfăşurate în perioada verificată, reclamantul a obţinut un venit impozabil în sumă totală de 21.694 lei, stabilind în sarcina acestuia impozit pe venit de plată în sumă de 3.471 lei (21.694 lei x 16%) şi contribuţie de asigurări sociale de sănătate datorată de persoanele care realizează venituri din activităţi independente în sumă totală de 1.193 lei (21.694 lei x 5,5%).

De asemenea, prin Raportul de inspecţie fiscală se precizează că persoana impozabilă D.G.A. nu a fost înregistrat ca plătitor de TVA în evidenţele organelor fiscale şi nu a condus evidenţa fiscală şi contabilă privind TVA, întrucât nu a depăşit cifra de afaceri aferentă scutirii.

Potrivit art.127 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, „(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi. (2) În sensul prezentului titlu, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.”.

Conform art. 41 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, „Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor prezentului titlu, sunt următoarele: a) venituri din activităţi independente, definite conform art. 46; [...].”, iar potrivit art. 46, „(1) Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile comerciale, veniturile din profesii libere şi veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente. (2) Sunt considerate venituri comerciale veniturile din fapte de comerţ ale contribuabililor, din prestări de servicii, altele decât cele prevăzute la alin. (3), precum şi din practicarea unei meserii.”.

De asemenea, art. 72 din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, precizează că, „(1) Orice persoană sau entitate care este subiect într-un raport juridic fiscal se înregistrează fiscal primind un cod de identificare fiscală. Codul de identificare fiscală este: [...] c) pentru persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau exercită profesii libere, cu excepţia celor prevăzute la lit. b), codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal; d) pentru persoanele fizice, altele decât cele prevăzute la lit. c), codul numeric personal atribuit potrivit legii speciale; [...]. (2) În scopul administrării impozitului pe venit, în cazul persoanelor fizice care sunt contribuabili potrivit titlului III privind impozitul pe venit din Codul fiscal, codul de identificare fiscală este codul numeric personal. [...] (6) Persoanele fizice care deţin cod numeric personal şi sunt supuse impozitului pe venit se înregistrează fiscal la data depunerii primei declaraţii fiscale. (7) Declaraţia de înregistrare fiscală se depune în termen de 30 de zile de la: [...] b) data eliberării actului legal de funcţionare, data începerii activităţii, data obţinerii primului venit sau dobândirii calităţii de angajator, după caz, în cazul persoanelor fizice. (8) În scopul administrării creanţelor fiscale, organele fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală pot să înregistreze, din oficiu sau la cererea altei autorităţi care administrează creanţe fiscale, un subiect de drept fiscal care nu şi-a îndeplinit obligaţia de înregistrare fiscală, potrivit legii. (9) În cazurile prevăzute la alin. (4) şi (8), atribuirea codului de identificare fiscală se face pe baza cererii depuse de solicitant, cu excepţia cazului în care înregistrarea fiscală se efectuează din oficiu.”.

Susţine pârâta că, din coroborarea textelor legale evocate, rezulta că sunt considerate fapte de comerţ vânzările de produse, de mărfuri cumpărate cu scop de revânzare, iar ca atare activitatea desfăşurată din care se obţin venituri cu caracter de continuitate, sunt activităţi economice.

Persoanele care desfăşoară astfel de activităţi economice în mod independent, din care obţin venituri sunt consideraţi persoane fizice impozabile, contribuabili. Totodată, se reţine că orice persoană sau entitate care desfăşoară fapte de comerţ din care se obţin venituri comerciale este considerată subiect al raportului juridic fiscal şi are obligaţia de a se înregistra fiscal, în termen de 30 zile de la data înfiinţării în cazul persoanelor juridice, respectiv 30 zile de la data eliberării actului legal de funcţionare, a începerii activităţii sau de la data obţinerii primului venit în cazul persoanelor fizice.

Precizează pârâta că, din analiza documentelor existente la dosarul cauzei, a raportului de inspecţie fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere contestate, rezultă că organele de inspecţie fiscală au reţinut că în perioada 01 ianuarie 2014 - 31 decembrie 2017, reclamantul a efectuat un număr de 27 de tranzacţii cu autoturisme, obţinând din vânzarea acestora câştiguri/venituri, încă din anul 2014, fără a fi autorizat să desfăşoare acest gen de activităţi economice independente de natură comercială.

Menţionează pârâta că activitatea desfăşurată de reclamant reprezintă activitate cuprinsă în sfera de aplicare a impozitului pe venit, conform prevederilor art. 40 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normative, potrivit cărora, „(1) Impozitul prevăzut în prezentul titlu, denumit în continuare impozit pe venit, se aplică următoarelor venituri: a) în cazul persoanelor fizice rezidente române, cu domiciliul în România, veniturilor obţinute din orice sursă, atât din România, cât şi din afara României;”.

Adaugă pârâta că determinarea venitului net anual impozabil este reglementată de prevederile art. 48 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora, „(1) Venitul net anual din activităţi independente se determină în sistem real, pe baza datelor din contabilitate, ca diferenţă între venitul brut şi cheltuielile deductibile efectuate în scopul realizării de venituri cu excepţia situaţiilor în care sunt aplicabile prevederile art. 49 şi 50.”.

Mai mult, precizează pârâta că, în cauză, trebuie reţinut şi faptul că, prevederile art. 40, art. 41, art. 43, art. 46 şi art. 48 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare sunt preluate de Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare şi menţinute prin art. 59, art. 61, art. 64, art. 67 şi art. 68 din acest act normativ.

De asemenea, şi Directiva 112/2006 CE califică, prin art. 9 alin. (1) paragraful 2, activitatea producătorilor, comercianţilor sau persoanelor care prestează servicii, inclusiv activităţile miniere şi agricole şi activităţile prestate în cadrul profesiunilor liberale, ca fiind o „activitate economică”, iar art. 12 din Directivă arată că, statele membre pot considera ca persoană impozabilă orice persoană care efectuează o operaţiune legată de activităţile prevăzute la art. 9 alin. (1) paragraful 2.

Caracterul de continuitate al operaţiunii de vânzare-cumpărare a autoturismelor este dat de existenţa contractelor succesive de vânzare, caz în care legiuitorul încadrează persoana fizică vânzătoare în categoria persoanelor impozabile. În situaţia în care persoana fizică vinde succesiv bunuri şi obţine continuu venituri din astfel de activităţi, veniturile obţinute se încadrează la operaţiuni economice şi se supun impozitării, astfel, cuantumul şi repetabilitatea tranzacţiilor derulate care generează venituri din vânzarea de autoturisme determină caracterul de continuitate al operaţiunilor.

Menţionează pârâta că reclamantul a realizat, în perioada 01 ianuarie 2014 – 31 decembrie 2017, conform anexei privind situaţia contractelor de vânzare cumpărare, un număr de 27 tranzacţii constând în vânzări de autoturisme pentru care a încasat venituri, cele 27 tranzacţii neavând ca obiect bunuri utilizate de contribuabil în scopuri personale, activitatea economică desfăşurată de contribuabil constând în cumpărarea de autoturisme pe care ulterior le vinde diverselor persoane fizice. Aşadar, pentru perioada 01 ianuarie 2014 – 31 decembrie 2017, organele de inspecţie fiscală au stabilit un venit net obţinut din cele 27 tranzacţii în sumă de 21.694 lei, ca diferenţa între valoarea de achiziţiei şi valoarea de vânzare ulterioară a autovehiculului, venit care a fost luat în considerare la stabilirea bazei impozabile de stabilire a impozitului pe venit aferent veniturilor obţinute din fapte de comerţ.

Din prevederile legale anterior menţionate, rezultă că veniturile comerciale din fapte de comerţ, prestări servicii sau din practicarea unei meserii, sunt supuse impozitării în vederea stabilirii impozitului pe venit, cu excepţia veniturilor obţinute urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile şi mobile din patrimoniul personal.

Susţine pârâta că stabilirea impozitului pe venit se face în funcţie de perioada realizării veniturilor şi astfel, pentru veniturile obţinute de contribuabil în perioada 2014 – 2015 sunt aplicabile prevederile art. 43 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora, „(1) Cota de impozit este de 16% şi se aplică asupra venitului impozabil corespunzător fiecărei surse din fiecare categorie pentru determinarea impozitului pe veniturile din: a) activităţi independente;”, iar pentru veniturile obţinute de contribuabil începând cu anul 2016, sunt aplicabile prevederile art. 64 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Referitor la susţinerea petentului în sensul că nu au fost luate în considerare toate cheltuielile efectuate în vederea comercializării autoturismelor, arată pârâta că aceasta este nefondată, întrucât organele fiscale au stabilit atât veniturile obţinute, cât şi cheltuielile efectuate pentru obţinerea veniturilor. Astfel, precizează pârâta că, au fost luate în considerare în perioada 2014 – 2017 cheltuieli în sumă totală de 534.671 lei (39.350 lei anul 2014+93.094 lei în anul 2015+149.560 lei anul 2016+252.667 lei anul 2017), motiv pentru care, afirmaţia reclamantului este neîntemeiată.

Arată pârâta că, pentru anul 2017, organele fiscale au diminuat pierderea fiscală înregistrată de petent cu suma de 173.899 lei urmare stocului existent, astfel că a rezultat o pierdere fiscală în sumă de 33.020 lei.

Mai mult, prin raportul de inspecţie fiscală se precizează, la pagina 7 alineatul 4, că pentru anul 2016 au fost stabilite cheltuieli deductibile fiscal în sumă de 149.560 lei, cu 48.596 lei mai mult faţă de cheltuielile declarate de contribuabil în sumă de 100.964 lei.

Prin contestaţia formulată, se arată că nu au fost luate în calcul cheltuieli în sumă de 78.031,54 lei (total cheltuieli anul 2014 neluate în calcul 16775,43 lei, total cheltuieli anul 2015 neluate în calcul 39715,79 lei, total cheltuieli anul 2016 neluate în calcul 21540,32 lei) şi astfel, consideră pârâta că, susţinerile reclamantului sunt nefondate, iar analiza organului de soluţionare a contestaţiei administrative a relevat pe deplin netemeinica acesteia.

Analizând susţinerile reclamantului, organul de soluţionare a contestaţiei a reţinut că, prin raportul de inspecţie fiscală se precizează că nu au fost acceptate ca şi cheltuieli deductibile fiscal următoarele sume: pentru anul 2014 suma de 8.837,6 lei reprezentând cheltuială cu transportul auto aferent contractului auto fn/31.07.2014 şi pentru anul 2015 suma de 12.978,77 lei reprezentând cheltuială cu transportul auto aferent contractului auto fn/05.08.2015 suma de 5.597,5 şi contractului auto fn/30.06.2015 în valoare de 7.381,27 lei.

Arată pârâta că reclamantul a depus în susţinerea cauzei comanda-contract şi comanda transport, ambele nedatate, în care părţile nu sunt menţionate, având ca obiect – comandă fermă transport marfă, semnată la transportator de Unicom Expediţii Logistica SRL sau Norsadi Cars SRL.

La analiza cheltuielilor, organele fiscale au avut în vedere prevederile Codului fiscal aprobat prin Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv, „Reguli generale de stabilire a venitului net anual din activităţi independente, determinat pe baza contabilităţii în partidă simplă. (1) Venitul net din activităţi independente se determină ca diferenţă între venitul brut şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, deductibile, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă, cu excepţia prevederilor art. 49 şi 50.[…].”.

Potrivit art. 48 alin. (4), „Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească cheltuielile aferente veniturilor, pentru a putea fi deduse, sunt: a) să fie efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului, justificate prin documente;”.

De asemenea, la pct. 37 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, se menţionează că, „Din venitul brut realizat se admit la deducere numai cheltuielile care sunt aferente realizării venitului, astfel cum rezultă din evidenţele contabile conduse de contribuabili, cu respectarea prevederilor art. 48 alin. (4) - (7) din Codul fiscal. Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească cheltuielile aferente veniturilor pentru a putea fi deduse sunt: a) să fie efectuate în interesul direct al activităţii; b) să corespundă unor cheltuieli efective şi să fie justificate cu documente;”.

Menţionează pârâta că, faţă de aceste prevederi legale, rezulta că venitul net din activităţi independente se determină ca diferenţă între venitul brut şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, deductibile numai dacă au fost efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului şi sunt justificate prin documente. Astfel, rezultă că dreptul de deducere a cheltuielilor nu poate fi exercitat prin simpla deţinere a unor facturi de achiziţie, ci trebuie dovedit că serviciile sau bunurile incluse în facturi sunt necesare activităţii economice a persoanei respective, ducând la obţinerea de venituri şi realizarea de operaţiuni impozabile; prestarea serviciilor sau livrarea bunurilor, aşa cum sunt consemnate în facturile deţinute, a avut loc în realitate; serviciile prestate sau livrările de bunuri sunt destinate obţinerii de venituri impozabile şi nu fără legătură cu activitatea economica în cauză sau în folosul unor alte persoane.

Aşadar, susţine pârâta că, în cazul persoanelor fizice care obţin venituri din activităţi independente, sunt deductibile numai acele cheltuieli care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: sunt efectuate în interesul direct al activităţii impozabile şi nu în interes personal, sunt înregistrate corect în evidenta contabilă în partida simplă şi sunt justificate cu documente corect întocmite

În speţă, precizează pârâta că, pentru a deduce cheltuielile aferente activităţii de transport, închiriere platformă, servicii auto, sunt necesare documente care să ateste prestarea efectivă a lucrărilor şi serviciilor, simpla prezentare a unui contract comandă ce nu prezintă toate elementele de identificare neîndeplinind calitatea de document justificativ.

De asemenea, subliniază pârâta că reclamantul nu a depus în susţinere nicio factură fiscală emisă de prestator şi nici un alt document doveditor al executării serviciilor contractate şi prin urmare, comanda contract depusă de petent nu poate fi reţinută în soluţionarea favorabilă a contestaţiei, neîndeplinind calitatea de document justificativ.

Arată pârâta că, în  soluţionarea  contestaţiei administrative,  organul competent a  mai reţinut şi faptul că petentul a depus o serie de documente editate în limba germană, fără însă a oferi şi traducerea în limba română, astfel că acestea nu au putut fi analizate sub aspectul forţei probante, astfel cum prevăd şi dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 207/2015, „(1) Limba oficială în administraţia fiscală este limba română.”.

În ceea ce priveşte documentele depuse de petent cu ocazia formulării contestaţiei, organul de soluţionare a contestaţie a reţinut că, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 48 alin. (7) din Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare şi anume, „(7) Nu sunt cheltuieli deductibile: f) amenzile, confiscările, dobânzile, penalităţile de întârziere şi penalităţile datorate autorităţilor române şi străine, potrivit prevederilor legale, altele decât cele plătite conform clauzelor din contractele comerciale;”.

Referitor la facturile fiscale, bonurile depuse de petent ce fac referire la achiziţii de materiale, reparaţii auto, decizii de calcul pentru stabilirea taxei de mediu pentru autovehicule, susţine pârâta că, în mod legal acestea nu au fost considerate documente justificative întrucât, petentul nu a făcut dovada că acestea erau aferente bunurilor întreprinderii individuale.

Astfel, în baza prevederilor art. 48 alin. (7) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare şi normelor metodologice de aplicare aprobate prin HG nr. 44/2004, „Art. 48 Reguli generale de stabilire a venitului net anual din activităţi independente, determinat pe baza contabilităţii în partidă simplă [...] (4) Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească cheltuielile aferente veniturilor, pentru a putea fi deduse, sunt: a) să fie efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului, justificate prin documente; [...]. (7) Nu sunt cheltuieli deductibile: a) sumele sau bunurile utilizate de contribuabil pentru uzul personal sau al familiei sale;”.

Prin urmare, având în vedere faptul că petentul nu a depus niciun document care să indice autoturismul pentru care au fost utilizate, din care să reiasă că bunurile achiziţionate (vopsea, rulment, ulei, radiator etc.) şi sumele achitate cu titlu de taxă mediu sunt aferente autoturismelor comercializate şi nu celor utilizate pentru uz personal, rezultă că acestea nu sunt deductibile fiscal.

Prin prisma celor precizate, organul de soluţionare a contestaţie a reţinut că documentele depuse de petent cu ocazia formulării contestaţiei nu constituie documente justificative în vederea includerii în categoria cheltuielilor deductibile fiscal, astfel că acestea nu pot susţine argumentele contestatorului.

În ceea ce priveşte emiterea Deciziei de impunere privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr.385/28 ianuarie 2019 pe CNP-ul petentului, în condiţiile în care acesta a devenit persoană impozabilă din anul 2016, arată pârâta că, organele de soluţionare a contestaţiei au apreciat că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 82 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la data începerii inspecţiei fiscale.

De asemenea, precizează pârâta că, în speţă sunt aplicabile şi prevederile art. 14, art. 22, art. 23 şi art. 41 din Ordonanţa de urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale.

Aşadar, organele fiscale au apreciat că întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică, iar o persoană poate avea câte un singur certificate de înregistrare pentru statutul juridic, respectiv cel de titular de întreprindere individuală pentru care a fost autorizată. Astfel, s-a reţinut că, organele de inspecţie fiscală în mod legal au emis pe CNP-ul contribuabilului Decizia de impunere privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 385/28 ianuarie 2019, având în vedere prevederile legale anterior menţionate care precizează în mod clar că pentru administrarea impozitului pe venit şi contribuţiilor sociale, codul de identitate fiscală este codul numeric personal.

Având în vedere situaţia de fapt şi de drept, organele fiscale au procedat la stabilirea veniturilor nete realizate de către reclamant în perioada 2014 – 2017, în sumă totală de 21.694 lei şi pe cale de consecinţă, la impozitarea acestora cu cota de impozit de 16%, rezultând astfel un impozit pe venit suplimentar de plată în sumă de 3,471 lei (21.694 lei x 16%).

Faţă de aspectele de fapt constatate şi dispoziţiile legale incidente, apreciază pârâta că, în mod corect organele de inspecţie fiscală au stabilit în sarcina II D.G.A. impozit pe venit suplimentar în sumă de 3.471 lei, conform prevederilor art. 40, art. 41, art. 43, art. 46 şi art. 48 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 59, art. 61, art. 64, art. 67 şi art. 68 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Referitor la contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate, arată pârâta că, organele fiscale au apreciat că în speţă sunt incidente prevederile art. 29621 alin. (1) lit. c) şi ale art. 29622 alin. (2) din Codul fiscal., potrivit cărora: „art. 29621 – Contribuabili (1) Următoarele persoane au calitatea de contribuabil la sistemul public de pensii și la cel de asigurări sociale de sănătate, cu respectarea prevederilor instrumentelor juridice internaționale la care România este parte, după caz: […] c) persoanele cu statut de persoană fizică autorizată să desfășoare activități economice;”, iar art. 29622 – Baza de calcul „(2) Baza lunară de calcul al contribuției de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate pentru persoanele prevăzute la art. 29621 alin. (1) lit. a) - e) este diferența dintre totalul veniturilor încasate și cheltuielile efectuate în scopul realizării acestor venituri, exclusiv cheltuielile reprezentând contribuții sociale, sau valoarea anuală a normei de venit, după caz, raportată la cele 12 luni ale anului, și nu poate fi mai mică decât un salariu de bază minim brut pe țară, dacă acest venit este singurul asupra căruia se calculează contribuția.”.

Menţionează pârâta că, pentru veniturile obţinute de contribuabil în anul 2016 sunt aplicabile prevederile art. 153, art. 155, art. 156 şi art. 158 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, pentru venitul net impozabil stabilit suplimentar de organele de inspecţie fiscală, în sumă de 21.694 lei, contestatorul datorează contribuţie pentru asigurări sociale de sănătate în sumă de 1.193 lei (21.694 x 5,5%).

Având în vedere dispoziţiile legale evocate, consideră pârâta că, în mod corect organele de inspecţie fiscală au procedat la stabilirea venitului net impozabil, în sumă de 21.694 lei şi, implicit, la stabilirea în sarcina contestatorului a contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate în sumă de 1.193 lei, în baza prevederilor art. 29621 alin. (1) lit. c) şi art. 29622 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

În concluzie, pentru motivele de fapt şi de drept prezentate, solicită pârâta respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În drept, întâmpinarea se întemeiază pe Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Legea nr. 207/2015, Legea nr. 227/2015 şi Legea nr. 571/2003.

În combatere, solicită pârâta încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Anexat întâmpinării, pârâta a depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri (f. 116-162 vol. I).

La data de 08.01.2020, reclamantul D.G.A. a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinarea formulată de către pârâtă (f. 164 vol. I).

În fapt, se arată că, în perioada iunie 2014 – martie 2016, reclamantul a achiziţionat din Germania un număr de 27 de autoturisme pe care le-a valorificat în România, ştiind că nu există vreo lege care să-i interzică acest fapt.

Ulterior, în aprilie 2016, reclamantul a decis să fie autorizat în a face comerţ cu autoturisme şi astfel, a deschis întreprindere individuală D.G..

Susţine reclamantul că, în urma controlului efectuat, acesta a fost obligat la efectuarea anumitor plăţi, însă nu au fost luate în calcul corect toate cheltuielile deductibile.

Învederează reclamantul că, în urma controlului efectuat, acesta este obligat la efectuarea următoarelor plăţi: anul 2014: 1618 lei impozit + 556 CASS aferent; anul 2015: 1433 lei impozit + 493 CASS aferent; anul 2016: 420 lei impozit + 144 CASS aferent – în total 4664 lei + penalităţi, ajungând în prezent la peste 6000 lei.

Precizează reclamantul că, în urma controlului efectuat asupra întreprinderii individuale,vizată fiind perioada aprilie 2016 – decembrie 2017, acesta a înregistrat pierdere fiscală, întrucât a rămas în stoc cu autoturisme din anul 2016, 2017 până în prezent.

Ulterior, controlul efectuat de instituţia DGPF, s-a extins pe perioada 2012-2017, iar acesta a adus la cunoştinţă faptul că, în perioada 2012-2015, a avut domiciliul în mun. Câmpina, iar din 2015 până în prezent, are domiciliul în com. Băneşti, sat Urleta, pentru a se face adrese către ambele Administraţii Fiscale în vederea comunicării contractelor de vânzare cumpărare.

Susţine reclamantul că, toate autoturismele au fost vândute cu profit consistent şi real, cu o sigură excepţie şi anume, un autoturism vândut în pierdere în anul 2015, care nu a fost luat în considerare.

Mai mult, menţionează reclamantul că unele cheltuieli deductibile sunt luate în considerare selectiv, iar în anul 2016, cheltuielile au fost omise intenţionat, având în vedere că au fost cele mai consistente din aceea perioadă scurtă, acelaşi tip de cheltuieli fiind acceptate în anii trecuţi, respectiv, reparaţie caroserie – 2000 lei; piese auto – 1287 lei; vopsea – 300 lei; piese auto – 600 lei.

Precizează reclamantul că, în anul 2014, comanda de transport 4 auto, ruta Germania – România, între D.G.A. şi R.N., administrator al SC N.C., nu a fost luată în considerare ca fiind cheltuială deductibilă. De asemenea, nici taxa de mediu în valoare de 943 lei nu a fost considerate cheltuială deductibilă.

Totodată, arată reclamantul că, în anul 2015, nu au fost luate în considerare, între altele, dovada – chitanţă transport 4 autoturisme pe ruta Germania – Olanda – România, încheiată între persoanele fizice D.G.A. şi M.S., achiziţie auto marca Skoda Fabia în valoare de 8976,2 lei din Germania, răsturnată în Ungaria de către transportatorul anterior menţionat şi valorificată cu suma de 200 lei SC M SRL, conform borderou de achiziţie nr. 327/04.09.2015 şi dispoziţie de plată din 04.09.2015.

Arată reclamantul că totalul cheltuielilor neluate în calcul în anul 2015 este de 34156,04 lei şi încasări neluate în calcul de 200 lei.

Cu privire la cheltuielile pe anul 2016, reclamantul precizează, între altele, achiziţie auto Volkswagen Touran în valoare de 13407 lei, timbru de mediu pentru acest autovehicul de 2256 lei, piese auto de 60,25 lei, total cheltuieli neluate în calcul în anul 2016 – 21540,32 lei.

Solicită reclamantul luarea în considerare a tuturor cheltuielilor care sunt considerate deductibile conform legii, aferente anilor 2014-2016 şi anularea actelor administrativ fiscale incluse în raportul de inspecţie fiscală nr. 8793/18.02.2019.

La termenul din data de 25.02.2020, la interpelarea instanței, reclamantul a învederat faptul că solicită introducerea în cauză a DGRFP Ploiești, iar actele contestate sunt Raportul de inspecție fiscală nr. 385/28.01.2019, Decizia de impunere privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale nr. 385/28.01.2019 și Decizia de soluționare a contestației nr. 342/08.05.2019 emisă de DGRFP Ploiești. Instanța a luat act de precizările reclamatului şi a dispus introducerea în cauză a D.G.R.F.P. Ploiești.

La termenul din data de 22.06.2020, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată, pentru motivele arătate în încheierea de la termenul menţionat.

La acelaşi termen de judecată, tribunalul, în baza art. 255 alin. (1) şi art. 258 alin. (1) Cod procedură civilă, a încuviinţat, pentru reclamant şi pârâte, proba cu înscrisuri, considerând că este admisibilă, pertinentă şi concludentă în soluţionarea cauzei. 

Faţă de probatoriul încuviinţat, în baza art. 392 Cod procedură civilă, tribunalul a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul în dezbateri, asupra fondului cauzei. Având nevoie de timp pentru a delibera şi pentru a acorda părţilor posibilitatea să depună concluzii scrise, instanţa a amânat pronunţarea la data de 02.07.2020.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Prin Decizia de impunere privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane fizice nr. 385/28.01.2019 (f. 129, Vol. I), s-au stabilit în sarcina reclamantului, următoarele obligaţii fiscale: pentru anul 2014, impozit pe venit – 1.618 lei; pentru anul 2015, impozit pe venit – 1.433 lei, iar pentru perioada 01.01.2014 – 31.12.2017, contribuţie socială stabilită suplimentar de 1.193 lei.

În motivarea deciziei menţionate, s-a reţinut, referitor la impozitul pe venit stabilit suplimentar pentru anul 2014, că reclamantul a efectuat tranzacţii auto, în nume propriu, respectiv achiziţionarea şi comercializarea de autoturisme, fără să declare veniturile realizate la organul fiscal competent. Aceste venituri reprezintă venituri din activităţi independente, respectiv venituri comerciale constând în achiziţia şi vânzarea de autoturisme în mod repetat; în baza art.46 alin. (1) şi ale art. 48 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv punctul 21 din HG 44/2004, echipa de inspecţie fiscala a procedat la stabilirea impozitului pe venit.

Venitul brut reprezintă veniturile stabilite de organele de inspecţie fiscala urmare a desfăşurării de către contribuabil a activităţii de comercializare autoturisme, reclamantul încasând, în cursul anului 2014, conform contractelor de vânzare cumpărare încheiate în calitate de vânzător, suma de 49.461 lei. La control în conformitate cu prevederile art. 48 alin.(2) din Legea nr.571/2003, privind Codul Fiscal, cu modificările si completările ulterioare care arată că „(2) Venitul brut cuprinde: a) sumele încasate şi echivalentul în lei al veniturilor în natură din desfăşurarea activităţii”, suma de 218.230 lei a fost considerată venit brut.

Cheltuielile deductibile reprezintă contravaloarea autoturismelor achiziţionate şi înstrăinate în cursul anului 2014, în sumă de 39.350 lei şi cheltuieli efectuate cu autoturismele achiziţionate, asigurare auto, taxă numere provizorii în sumă de 984 lei. La control, în conformitate cu prevederile art. 48 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările si completările ulterioare care arată că „Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească cheltuielile aferente veniturilor, pentru a putea fi deduse, sunt: să fie efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului, justificate prin documente;”, suma de 39.350 lei a fost considerata cheltuiala deductibilă.

Pentru anul 2014, nu a fost acceptată cheltuiala cu transportul auto aferent contractului auto din 31.07.2014, în valoare de 8.837,6 lei, în conformitate cu prevederile art. 48 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 571/2003, de asemenea avându-se în vedere şi OMFP. 2634/2015 privind documentele financiar contabile, care prevede că „Documentele care stau la baza înregistrărilor în contabilitate pot dobândi calitatea de document justificativ numai în condiţiile în care furnizează toate informaţiile prevăzute de normele legale în vigoare”.

Având în vedere venitul brut realizat, în sumă de 49.461 lei şi cheltuielile deductibile aferente anului 2014, în sumă de 39.350 lei, la control, conform art. 48, alin. (1) din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările si completările ulterioare, a fost stabilit un venit net în sumă de 10.111 lei.

Corespunzător venitului net suplimentar în sumă de 10.111 lei, prin aplicarea cotei legale de 16%, s-a stabilit un impozit pe venit în sumă de 1.618 lei (10.111 lei x 16%) şi CASS în sumă de 556 lei (10.111 lei x 5.5%).

Pentru anul 2015, cu privire la venitul brut, s-a reţinut că reclamantul a încasat, în cursul anului 2015, conform contractelor de vânzare cumpărare încheiate în calitate de vânzător, suma de 102.053 lei. La control, în conformitate cu prevederile art. 48 alin.(2) din Legea nr.571/2003, suma de 102.053 lei a fost considerată venit brut. Nu a fost acceptată cheltuiala reprezentând contravaloare transport auto în sumă de 12.978,77 lei, (potrivit contractului auto din 05.08.2015 în valoare de 5.597.5 lei şi contractului auto din 30.06.2015 în valoare de 7.381.27 lei), în conformitate cu prevederile art. 48 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 571/2003 şi OMFP.2634/2015 privind documentele financiar contabile.

Cheltuielile deductibile în sumă de 93.094 lei reprezintă contravaloarea autoturismelor achiziţionate şi înstrăinate in cursul anului 2015 in suma de 88.860 lei şi cheltuielile cu autoturismele achiziţionate, asigurare auto, taxa numere, carburant, piese auto în sumă de 4.233 lei. La control, în conformitate cu prevederile art. 48 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 571/2003, suma de 93.094 lei a fost considerată cheltuială deductibilă.

Având în vedere venitul brut realizat în sumă de 102.053 lei şi cheltuielile deductibile aferente anului 2015, în sumă de 93.094 lei, la control conform art. 48 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, a fost stabilit un venit net în sumă de 8.959 lei.

Corespunzător venitului net suplimentar în sumă de 8.959 lei, prin aplicarea cotei legale de 16%, s-a stabilit un impozit pe venit în sumă de 1.433 lei (8.959 lei x 16%) şi CASS în sumă de 493 lei (8.959 lei x 5.5%).

Pentru anul 2016, s-a reţinut în decizia de impunere, că reclamantul a depus declaraţia de venit (D200), prin care a declarat un venit brut în sumă de 58.509 lei, cheltuieli în sumă de 100.964 lei şi o pierdere fiscală în sumă de 42.455 lei. În urma prelucrării declaraţiei menţionate, a rezultat decizia de impunere anuală nr. 2930237997035/13.12.2017, cu o pierdere fiscală în sumă de 42.455 lei, fără a se calcula impozit pentru anul 2016.

Din verificarea documentelor justificative prezentate, respectiv: facturi fiscale externe si registrul jurnal de încasări şi plăţi şi declaraţii fiscale, s-a constatat faptul că veniturile realizate au fost obţinute din activitatea autorizata, iar cheltuielile declarate de contribuabil provin din achiziţionarea mijloacelor de transport, cheltuielile cu piesele şi reparaţiile auto, cheltuielile cu transportul auto, taxele auto, iar faţă de veniturile declarate, au fost identificate elemente cu influenţe fiscale asupra impozitului pe venit şi CASS.

Faţă de venitul brut declarat, în sumă de 58.509 lei, la control, au fost stabilite venituri în sumă de 152.184 lei, cu 93.675 lei mai mult decât venitul brut declarat de contribuabil, diferenţa de 93.675 lei constând în veniturile încasate de contribuabil din tranzacţionarea în nume propriu a unui număr de 9 autoturisme.

S-a reţinut că reclamantul D.G.A. a achiziţionat autoturisme înstrăinate în nume propriu şi nu în cadrul activităţii desfăşurate de I.I. D.G., respectiv achiziţionare şi comercializare de autoturisme, fără să declare veniturile realizate la organul fiscal competent. Aceste venituri reprezintă venituri din activităţi independente, respectiv venituri comerciale constând în achiziţia şi vânzarea de autoturisme în mod repetat, în baza art. 67 alin. (1) şi ale art. 68 din Legea nr. 227/2015 privind Codul Fiscal, cu modificările si completările ulterioare, respectiv punctul 6 din H.G. nr. 1/2016, echipa de inspecţie fiscală a procedat la stabilirea impozitului pe venit.

Venitul brut reprezintă veniturile stabilite de organele de inspecţie fiscala urmare a desfăşurării de către contribuabil a activităţii de comercializare autoturisme, reclamantul încasând, în cursul anului 2016, conform contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în calitate de vânzător, suma de 93.675 lei.

La control, în conformitate cu prevederile art. 68 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul Fiscal cu modificările şi completările ulterioare, care arata ca „(2) Venitul brut cuprinde: a) sumele încasate şi echivalentul în lei al veniturilor în natură din desfăşurarea activităţii”, suma de 93.675 lei a fost considerata venit brut.

În concluzie, s-a reţinut în decizia de impunere că, pentru anul 2016, I.I. D.G.A. a realizat venituri brute în sumă de 152.184 lei, cu 93.675 lei mai mult decât venitul brut declarat de contribuabil, în sumă de 58.509 lei.

Fata de cheltuielile declarate in suma de 100.964 lei, la control au fost stabilite cheltuieli deductibile in suma de 149.560 lei, cu 48.596 lei mai mult faţă de cheltuielile deductibile declarate de contribuabil în sumă de 100.964 lei.

În conformitate cu art. 68 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul fiscal, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, „(4) Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească cheltuielile aferente veniturilor, pentru a putea fi deduse, sunt: a) să fie efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului, justificate prin documente;”, astfel, la control au fost considerate ca şi cheltuieli nedeductibile suma de 24.719 lei.

Urmare majorării cheltuielilor cu suma de 93.675 lei şi a majorării cheltuielilor cu suma de 48.596 lei, faţă de pierderea fiscală declarată de contribuabil în sumă de 42.455 lei, la control a fost stabilit un venit net în sumă de 2.624 lei.

Corespunzător venitului net suplimentar în sumă de 2.624 lei, prin aplicarea cotei legale de 16%, s-a stabilit un impozit pe venit în sumă de 420 lei (2.624 lei x 16%) şi CASS în sumă de 144 lei (2.624 lei x 5.5%).

Pentru anul 2017, s-a reţinut că reclamantul a depus declaraţia de venit (D200), nr. 149476883/05.07.2018, prin care a declarat un venit brut în sumă de 219.650 lei, cheltuieli în sumă de 426.566 lei, rezultând o pierdere fiscală în sumă de 206.916 lei. În urma prelucrării declaraţiei menţionate, a rezultat decizia de impunere anuală nr. 149476883/05.07.2018, cu o pierdere fiscală în sumă de 206.916 lei, fără a se stabili impozit de plată pentru anul 2017.

Din verificarea documentelor justificative prezentate, respectiv: rapoarte fiscale, facturi fiscale, note recepţie şi constatare de diferenţe, raport de gestiune zilnic, situaţia cheltuielilor deductibile, registrul jurnal de încasări şi plăţi şi declaraţii fiscale, s-a constatat faptul că veniturile realizate au fost obţinute din activităţile autorizate, iar cheltuielile declarate de contribuabil provin din plăţile şi alte cheltuieli (achiziţionare mijloace transport, cheltuieli piese şi reparaţii auto, cheltuieli cu transport auto, cheltuieli deplasare, taxe auto), iar faţă de veniturile declarate, au fost identificate elemente cu influenţe fiscale asupra impozitului pe venit şi CASS. Faţă de venitul brut declarat, în sumă de 219.650 lei, la control nu au fost stabilite diferenţe faţă de veniturile declarate de contribuabil.

Faţă de cheltuielile declarate, în sumă de 426.566 lei, la control au fost stabilite cheltuieli deductibile de 252.667 lei, cu 173.899 lei mai puţin faţă de cheltuielile deductibile declarate de contribuabil în sumă de 287.8850 lei.

Suma de 173.899 lei reprezintă diferenţa dintre contravaloarea stocului de marfă la preţ de achiziţie la 01.01.2017 rămas nevalorificat în anul 2016 şi valorificat în anul 2017, în sumă de 24.719 lei şi contravaloarea stocului de marfă la preţ de achiziţie la 31.12.2017, rămas nevalorificat în anul 2017, în sumă de 198.618 lei. Se menţionează că, la sfârşitul anului 2017, contribuabilul deţinea în stoc un număr de 20 de autoturisme cu o valoare la preţ de intrare în sumă de 198.6189 lei.

În conformitate cu art. 68 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul fiscal, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, la control au fost considerate cheltuieli nedeductibile în sumă de 24.719 lei. Urmare diminuării cheltuielilor cu suma de 173.899 lei, faţă de pierderea fiscală declarată de contribuabil în sumă de 206.919 lei, la control a fost diminuată pierdere fiscală cu suma de 173.899 lei, rezultând o pierdere fiscală în sumă de 33.020 lei.

Referitor la contribuţia de asigurări sociale de sănătate (CASS) aferentă anilor 2014, 2015 şi 2016, s-a reţinut că sunt incidente prevederile art. 29618 alin. (3) lit. b1), art. 29621 alin. (1) lit. d), art. 29622 alin. (2), art. 29626 alin (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi prevederile art. 156 lit. a), art. 170 alin. (1) şi art. 155 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Având în vedere aceste prevederi, aferent bazei impozabile stabilite suplimentar pentru perioada verificată, în sumă de 21.694 lei, a fost stabilita CASS suplimentară în sumă totală de 1.193 lei, astfel: an 2014, la baza suplimentară de 10.111 lei, a fost stabilit CASS în sumă de 556 lei (10.111 lei x 5,5%); an 2015, la baza suplimentară de 8.959 lei, a fost stabilit CASS în sumă de 493 lei (8.959 lei x 5,5%); an 2016, la diferenţa suplimentară de 2.624 lei, a fost stabilit CASS în sumă de 144 lei (2.624 lei x 5,5%).

Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestaţie înregistrată la A.J.F.P. Prahova sub nr. 10060 din 12.03.2019, având ca obiect obligaţiile fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 4.464 lei, reprezentând: impozit pe venit suplimentar – 3.471 lei şi contribuţie individuală de asigurări sociale de sănătate – 1.193 lei.

Prin Decizia nr. 342 din 08.05.2019 privind soluţionarea contestaţiei formulate de reclamant emisă de Serviciul Soluţionare Contestaţii din cadrul D.G.R.F.P. Ploieşti (f. 19), a fost respinsă contestaţia, ca neîntemeiată.

În motivarea acestei decizii, s-a reţinut că, din analiza documentelor existente la dosarul cauzei, a raportului de inspecţie fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere contestate, rezultă că organele de inspecţie fiscală au reţinut că, în perioada 01 ianuarie 2014 - 31 decembrie 2017, reclamantul a efectuat un număr de 27 (două zeci şi şapte) tranzacţii cu autoturisme, obţinând din vânzarea acestora câştiguri/venituri, încă din anul 2014, fără a fi autorizată să desfăşoare acest gen de activităţi economice independente de natură comercială.

Pentru aceste persoane, art. 39 lit. a) din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, stipulează că, printre persoanele care datorează plata impozitului pe venit, numite contribuabili, sunt şi persoanele fizice rezidente. Reclamantul, fiind o persoană fizică rezidentă română cu domiciliul în România, în accepţiunea Codului Fiscal, pentru veniturile comerciale realizate îi sunt aplicabile dispoziţiile art.40 alin. (1) lit.a) din acelaşi act normativ conform cărora, „(1) Impozitul prevăzut In prezentul titlu, denumit în continuate impozit pe venit, se aplică următoarelor venituri: a) În cazul persoanelor fizice rezidente române, cu domiciliul în România, veniturile obţinute din orice sursă, atât din România, cât şi din afara României;”.

Referitor la caracterul de continuitate al operaţiunii de vânzare-cumpărare a autoturismelor, s-a reţinut că acesta este dat de existenţa contractelor succesive de vânzare, caz în care legiuitorul încadrează persoana fizică vânzătoare în categoria persoanelor impozabile. În situaţia în care persoana fizică vinde succesiv bunuri şi obţine continuu venituri din astfel de activităţi, veniturile obţinute se încadrează la operaţiuni economice şi se supun impozitării. Deci, cuantumul şi repetabilitatea tranzacţiilor derulate care generează venituri din vânzarea de autoturisme determină caracterul de continuitate al operaţiunilor.

Când o persoană fizică realizează în cursul unui an calendaristic operaţiuni economice, care au caracter de continuitate, respectiv vânzare autoturisme, imobile, terenuri, altele decât cele utilizate pentru scopuri personale, aceasta devine persoană impozabilă. Reclamantul a realizat, în perioada 01 ianuarie 2014 - 31 decembrie 2017, un număr de 27 tranzacţii constând în vânzări de autoturisme, pentru care a încasat venituri.

Este evident faptul că cele 27 (o sută patruzeci şi patru) tranzacţii nu au avut ca obiect bunuri utilizate de contribuabil în scopuri personale, activitatea economică desfăşurată de contribuabil constând în cumpărarea de autoturisme pe care ulterior le vinde diverselor persoane fizice.

Aşadar, s-a reţinut că, pentru perioada 01 ianuarie 2014 - 31 decembrie 2017, organele de inspecţie fiscală au stabilit un venit net obţinut din cele 27 de tranzacţii în sumă de 21.694 lei (ca diferenţă între valoarea de achiziţiei şi valoarea de vânzare ulterioară a autovehiculului), venit care a fost luat în considerare la stabilirea bazei impozabile de stabilire a impozitului pe venit aferent veniturilor obţinute din fapte de comerţ.

Referitor la susţinerea reclamantului conform căreia nu au fost luate în considerare toate cheltuielile efectuate în vederea comercializării autoturismelor, organul de soluţionare a contestaţiei, a constatat că organele de inspecţie fiscală au analizat şi apreciat având în vedere rolul activ, pentru fiecare an fiscal veniturile obţinute, dar şi cheltuielile efectuate pentru obţinerea veniturilor. Astfel, au fost luate în considerare în perioada 2014-2017 cheltuieli în sumă totală de 534.671 lei (39.350 lei anul 2014+93.094 lei în anul 2015+149.560 lei anul 2016+252.667 lei anul 2017), astfel că afirmaţia reclamantului cum că organele de inspecţie fiscală nu au estimat corect veniturile întrucât nu au fost luate în calcul şi cheltuielile este neîntemeiată.

Pentru anul 2017, organele fiscale au diminuat pierderea fiscală înregistrată de petent cu suma de 173.899 lei, urmare stocului existent, astfel că a rezultat o pierdere fiscală în sumă de 33.020 lei.

Mai mult, prin raportul de inspecţie fiscală, se precizează la pagina 7 alineatul 4 că, pentru anul 2016, au fost stabilite cheltuieli deductibile fiscal în sumă de 149.560 lei, cu 48.596 lei mai mult faţă de cheltuielile declarate de contribuabil în sumă de 100.964 lei.

Se precizează în decizie că venitul net din activităţi independente se determină ca diferenţă între venitul brut şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, deductibile numai dacă au fost efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului şi sunt justificate prin documente. Astfel, rezultă că drepturile de deducere a cheltuielilor nu pot fi exercitată prin simpla deţinere a unor facturi de achiziţie, ci trebuie dovedit că serviciile sau bunurile incluse în facturi:

- sunt necesare activităţii economice a persoanei respective, ducând la obţinerea de venituri şi realizarea de operaţiuni impozabile;

- prestarea serviciilor sau livrarea bunurilor, aşa cum sunt consemnate în facturile deţinute, a avut loc în realitate;

- serviciile prestate sau livrările de bunuri sunt destinate obţinerii de venituri impozabile şi nu fără legătură cu activitatea economică în cauză sau în folosul unor alte persoane.

În speţă, s-a reţinut că, pentru a deduce cheltuielile aferente activităţii de transport, închiriere platformă, servicii auto, sunt necesare documente care să ateste prestarea efectivă a lucrărilor si serviciilor, nefiind suficientă simpla prezentare a unui contract comandă ce nu prezintă toate elementele de identificare, neîndeplinind calitatea de document justificativ. S-a reţinut că reclamantul nu a depus în susţinere nici o factură fiscală emisă de prestator, nici un alt document doveditor al executării serviciilor contractate, astfel că respectiva comandă contract depusă de petent nu poate fi reţinută în soluţionarea favorabilă a contestaţiei neîndeplinind calitatea de document justificativ.

Totodată, prin contestaţia formulată, petentul a depus o serie de documente editate în limba germană, fără însă a oferii şi traducerea in limba română, astfel că nici acestea nu pot fi reţinute în soluţionarea favorabilă a contestaţiei, având în vedere prevederile art.8 din Legea 207/2015 ,conform cărora „Limba oficială în administraţia fiscală este limba română.”.

Referitor la înscrisurile reprezentând amenzi şi sancţiuni fiscale depuse de reclamant, s-a reţinut că sunt aplicabile prevederile alin. (7) al art.48 din Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora „(7) Nu sunt cheltuieli deductibile: f) amenzile, confiscările, dobânzile, penalităţile de întârziere şi penalităţile datorate autorităţilor române şi străine, potrivit prevederilor legale, altele decât cele plătite conform clauzelor din contractele comerciale;”.

Referitor la facturile fiscale, bonurile depuse de petent ce fac referire la achiziţii de materiale, reparaţii auto, decizii de calcul pentru stabilirea taxei de mediu pentru autovehicule, s-a reţinut că, în mod legal acestea nu au fost considerate documente justificative întrucât, petenta nu a făcut dovada că acestea erau aferente bunurilor Întreprinderii individuale, conform prevederilor art.40 alin.(7) din Legea nr 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi normelor metodologice de aplicare aprobate prin HG nr.44/2004.

Având in vedere faptul că petentul nu a depus nici un document care să precizeze autoturismul pentru care au fost utilizate, din care sa reiasă că bunurile achiziţionate şi sumele achitate cu titlu de taxă mediu sunt aferente autoturismelor comercializate şi nu celor utilizate pentru uz personal, rezultă că acestea nu sunt deductibile fiscal.

Prin prisma celor precizate, organele de soluţionare a contestaţie menţionează că documentele depuse de petent cu ocazia formulării contestaţiei nu constituie documente justificative în vederea includerii în categoria cheltuielilor deductibile fiscal, astfel că nu pot fi reţinute în soluţionarea favorabilă a contestaţiei.

La stabilirea impozitelor şi taxelor datorate, s-a avut în vedere şi faptul că contestatorul nu a prezentat argumente clare şi precise care să constituie izvorul material al pretenţiilor deduse contestaţiei, argumente prin care să combată constatările organelor de inspecţie fiscală şi din care să rezulte o situaţie contrară faţă de cea constatată de organele de inspecţie fiscală.

În drept, conform prevederilor art. 48 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 571/2013 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare [abrogat de la data de 1.01.2016, prin art. 502 din Legea nr. 227/2015, aplicabil în prezenta cauză raportat la tranzacţiile efectuate de reclamant până la 31.12.2015]: „(4) Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească cheltuielile aferente veniturilor, pentru a putea fi deduse, sunt: a) să fie efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului, justificate prin documente;”, iar potrivit alineatului (7) lit. a) şi f) al aceluiaşi articol, „(7) Nu sunt cheltuieli deductibile: a) sumele sau bunurile utilizate de contribuabil pentru uzul personal sau al familiei sale; […] f) amenzile, confiscările, dobânzile, penalităţile de întârziere şi penalităţile datorate autorităţilor române şi străine, potrivit prevederilor legale, altele decât cele plătite conform clauzelor din contractele comerciale;”.

De asemenea, dispoziţiile art. 68 alin. (4) lit. a) şi alin. (7) lit. a) şi f) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare [aplicabile cu privire la tranzacţiile efectuate de reclamant după data de 01.01.2016] au acelaşi conţinut cu cele ale art. 48 alin. (4) lit. a) şi alin. (7) lit. a) şi f) din Legea nr. 571/2013.

Raportat la aceste prevederi, tribunalul a reţinut că, în mod corect s-a reţinut de către pârâte că drepturile de deducere a cheltuielilor nu pot fi exercitată prin simpla deţinere a unor facturi de achiziţie, ci trebuie dovedit că serviciile sau bunurile incluse în facturi:

- sunt necesare activităţii economice a persoanei respective, ducând la obţinerea de venituri şi realizarea de operaţiuni impozabile;

- prestarea serviciilor sau livrarea bunurilor, aşa cum sunt consemnate în facturile deţinute, a avut loc în realitate;

- serviciile prestate sau livrările de bunuri sunt destinate obţinerii de venituri impozabile şi nu fără legătură cu activitatea economică în cauză sau în folosul unor alte persoane.

Tribunalul a reţinut că dispoziţiile mai sus menţionate impun condiţia, pentru obţinerea deducerii cheltuielilor aferente veniturilor, ca respectivele cheltuieli să fie efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului. Utilizarea expresiei „în scopul realizării venitului” implică faptul că respectivele cheltuieli trebuie să fie apte să aducă un avantaj în legătură cu operaţiunile care formează obiectul de activitate al persoanei solicitante.

Instanţa a reţinut, în acest context, că legea se referă la activităţile „desfăşurate în scopul realizării venitului”, ceea ce implică intenţia persoanei impozabile de a realiza respectivele activităţi în scopul realizării de venituri, iar nu obligativitatea efectuării lor în acest scop. Or, tribunalul reţine că reclamantul nu a dovedit că cheltuielile solicitate a fi deduse au fost efectiv efectuate în scopul realizării venitului.

Referitor la critica reclamantului privind contribuţia de asigurări sociale de sănătate (CASS) aferentă anilor 2014, 2015 şi 2016 stabilită prin decizia de impunere contestată, în sensul că este încadrat în grad de handicap şi trebuia să fie scutit de CASS, tribunalul a reţinut, în primul rând că, reclamantul nu a făcut dovada gradului de handicap în care este încadrat, iar în al doilea rând nu a indicat temeiul legal al pretinsei scutiri şi nici nu a solicitat organului fiscal acordarea vreunei scutiri întemeiate pe gradul de handicap pretins, astfel că nu poate fi reţinută nelegalitatea actelor administrativ-fiscale contestate nici din această perspectivă.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a respins acţiunea având ca obiect „contestaţie act administrativ fiscal - Raport inspecţie fiscală nr. 385/28.01.2019”, formulată de reclamantul D.G., în contradictoriu cu pârâtele A.J.F.P. PRAHOVA şi D.G.R.F.P. PRAHOVA, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare