Uzucapiune de lunga durata. conditii

Prin sentinţa judecatoriei, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta UAT Municipiul  ...

S-a constatat că reclamanţii au dobândit prin efectul uzucapiunii de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 467 m.p. categoria de folosinţă arabil, În temeiul art. 77 ind. l alin. 6 din Legea 571/2003 republicată, s-a dispus ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, un exemplar al acesteia cu documentaţia aferentă să fie comunicată la organul fiscal competent şi s-a luat act că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta UAT Municipiul prin Primar, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei prin prisma criticilor formulate se constată că apelul este nefondat.

Primul motiv de apel vizează soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei UAT Municipiul  , apelanta pârâtă susţinând că nu are calitatea de proprietar al terenului în litigiu şi nu are nicio legătură cu dreptul subiectiv înscris in cartea funciara. Tribunalul constată că acest motiv de apel este este neintemeiat, solutia instantei de fond de respingere a acestei exceptii fiind legala.

În cauză, Municipiul  prin Primar are calitate procesuală pasivă, în considerarea faptului că terenurile aflate pe raza localităţii şi care nu aparţin cu acte valabile de proprietate unei anumite persoane fizice sau juridice, nu pot aparţine decât unităţii administrativ-teritoriale Municipiul C, în temeiul prevederilor Legii 18/1991, Legii 213/1998 şi Legii 215/2001, municipiu care este reprezentat prin primar.

In plus, legitimitate procesuală pasivă a paratului se justifica si pentru ca, în calitate de autoritate a administraţiei publice locale, poate contesta dreptul de proprietate al reclamantului, având în vedere că unitatea administrativ teritoriala - comuna are în patrimoniu un drept de proprietate asupra bunurilor din domeniul public şi privat.

Tribunalul are in vedere ca prin dispoziţiilor art.36 din Legea nr. 18/1991 se stabileşte că terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26 din aceeaşi lege, care la rându-i prevede că terenurile situate în intravilanul localităţii, care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moştenitori, trec în proprietatea comunei, oraşului sau a municipiului, după caz, şi în administrarea primăriilor, pentru a fi vândute, concesionate ori date în folosinţa celor care solicita să îşi construiască locuinţe şi nu au teren, ori pentru amplasarea de obiective social-culturale sau cu caracter productiv, potrivit legii, ori pentru compensările prevăzute la art. 24.

Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat, iar bunurile fără stăpân intră, potrivit, art.25 din Legea nr. 213/1998, în domeniul privat al statului sau unităţii administrativ-teritoriale.

Legea fondului funciar stabileşte definiţia fondului funciar al României în art.1, ca fiind alcătuit din terenurile de orice fel indiferent de destinaţie, de titlul pe baza cărora sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte. Acest articol asigură aplicabilitatea generală a legii fondului funciar privind situaţia juridică a tuturor terenurilor.

Dat fiind că niciun alt proprietar nu a putut fi identificat, reclamanţii s-ar afla în imposibilitate de valorificare a drepturilor lor rezultând dintr-o îndelungată stăpânire a unui teren din cauza lipsei unei activităţi coerente a statului privind publicitatea imobiliară referitoare la înscrierea dreptului de proprietate.

Prin urmare, nu rămâne decât ca instanţa să constate că, atunci când reclamantul dintr-o acţiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune depune diligenţe rezonabile pentru identificarea adevăratului proprietar şi, cu toate acestea, nu reuşeşte să-l identifice, intră în aplicare prezumţia simplă că bunul respectiv nu a avut niciodată un proprietar şi, ca atare, unitatea administrativ-teritorială în circumscripţia căreia se află situat ar fi singura care ar putea invoca un drept asupra acestuia.

Această calitate procesuală pasivă atribuită în mod forţat statului sau unitatilor administrativ teritoriale, chiar atunci când acestea neagă prezumţia de proprietate ridicată împotriva lor, are susţinere în dispoziţiile legale anterior citate.

De asemenea, Tribunalul constată că nu sunt întemeiate nici motivele de apel referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prescripţiei achizitive de lungă durată de către reclamanţi.

Astfel, reclamanţii au susţinut că în anul 1984 au  cumpărat cu chitanţă de mână, un imobil compus din teren în suprafaţă de 200 mp  şi construcţie situat în C, iar în  continuarea terenului de 200 mp se mai afla o suprafaţă de aproximativ 500 mp care nu aparţinea nimănui şi pe care au îngrădit-o, ulterior în anul 1990 încheind contractul de vânzare cumpărare în formă autentică cu vânzătorii numai pentru suprafaţa de 200 mp şi construcţia aflată pe acest teren.

Potrivit art. 1890 C.civ. de la 1864, "toate acţiunile reale se vor prescrie in 30 de ani fără ca cel care invoca aceasta prescripţie sa fie obligat a produce vreun titlu si fără sa i se poată opune reaua credinţa".

Astfel, pentru ca dreptul de proprietate asupra unui bun sa poată fi dobândit prin efectul uzucapiunii, este necesar sa fie îndeplinite doua condiţii cumulative : sa se fi exercitat o posesie utila asupra respectivului bun si imobilul sa fi fost posedat cel puţin 30 de ani, posesorul posterior având facultatea reglementata de art.1860 C.civ. de a invoca joncţiunea posesiilor, adică de a-si uni posesia sa actuala cu aceea a autorului sau pentru a putea opune prescripţia achizitiv .

Prin urmare, uzucapiunea se întemeiază pe existenta unei posesii care, pentru a putea conduce la dobândirea proprietăţii, trebuie sa fi fost exercitata in mod util, potrivit art.1847c.civ., adică fară sa fi fost afectata de vreun viciu- discontinuitatea, violenta, clandestinitatea si echivocul - si fara ca respectiva posesie sa fi încetat prin întrerupere sau precaritate.

Tribunalul constata că in speta din probele administrate in cauza – declaratiile martorilor ( fila 28 dosar de fond) si ( fila 29 dosar de fond) coroborate cu concluziile expertizei  efectuate în cauză rezulta ca reclamanţii au exercitat o posesie utila timp de peste 30 ani asupra terenului in litigiu de 467 mp,  in sensul ca încă din anul 1985 au folosit in permanenta imobilul, in urma delimitarii cu gard de proprietatea vecinilor, au stapanit in mod exclusiv terenul, posesia si folosinta fiind continue, netulburate si sub nume de proprietari.

Faptul că, la data intrării în posesia terenului, reclamanţii au cunoscut că nu sunt proprietarii terenului nu imprimă posesiei exercitate lipsa caracterului de exercitare sub nume de proprietar. Uzucapiunea este instituţia juridică ce conferă dreptul unei persoane care exercită o posesie utilă, în condiţiile legii, să obţină dreptul de proprietate asupra unui bun. Împrejurarea că persoana ce pretinde că are calitatea de posesor a cunoscut că exercită o posesie fundamentată pe un titlu nul (cunoscând că nu are calitatea de proprietar) nu imprimă, pe cale de consecinţă, precaritatea posesiei respective.

 Pentru dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani nu interesează dacă posesorul a fost sau nu de rea-credinţă, în sensul că a cunoscut că nu deţine un drept de proprietate în condiţiile legii. Ceea ce interesează este componenta animus a posesiei, în ce măsură cel ce o exercită se consideră proprietar al imobilului, chiar dacă ştie că nu deţine în condiţiile legii dreptul de proprietate. Animus presupune o posesie sub nume de proprietar exercitată tocmai în scopul de a obţine un drept de proprietate, întrucât nu este deţinut cu acte de proprietate.

În consecinţă, precaritatea invocată de către apelantul pârât nu este dovedită prin simpla fundamentare a posesiei pe lipsa unui titlul. Precaritatea se manifestă prin lipsa intenţiei de a poseda pentru sine sub nume de proprietar.

Odată dovedit elementul material, elementul intenţional este prezumat de art. 1854 C.civ, care precizează că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul.

 Aşa cum s-a reţinut în paragrafele precedente, faptul că reclamanţii cunoşteau că nu deţin un titlu asupra terenului, nu dovedeşte că nu au înţeles să posede pentru sine sub nume de proprietar, dimpotrivă, cu depoziţiile martorilor audiaţi în cauză reclamanţii au dovedit că au exercitat posesia sub nume de proprietar, astfel încât critica întemeiată pe precaritatea considerată ca atare, nu este fondată.

 Caracterul public al posesiei reiese din însăşi natura de bun imobil a obiectului litigiului, care exclude posibilitatea exercitării unei posesii pe ascuns, reclamanţii fiind cunoscuţi ca proprietari din anul 1985 , aşa cum au arătat martorii audiaţi în cauză în cauză şi figurând înscrisă în evidenţele fiscale cu o suprafaţă totală de 700 mp , astfel cum rezultă din  Certificatul de atestare fiscală nr. 600960/2018 emis  de către Primăria Mun., aflat la fila 7 dosar fond.

Aşadar, nu se poate reţine ca fiind întemeiată nici critica prin care se invocă lipsa caracterului public al posesiei.

Şi în ceea ce priveşte critica prin care se invocă neîndeplinirea termenului prescripţiei achizitive de lungă durată, tribunalul constată caracterul neîntemeiat al acesteia, în condiţiile în care probatoriul testimonial administrat în cauză relevă faptul că reclamanţii au intrat în posesia imobilului în litigiu în anul 1985, în urmă cu peste 30 ani.

Ca atare, se apreciază că soluţia adoptată se întemeiază pe întreg materialul probator administrat, neexistând nici un argument pertinent pentru care prima instanţă să nu fi dat eficienţă probei testimoniale, atât în ceea ce priveşte starea de fapt, cât şi în ceea ce priveşte data de la care reclamanţii au intrat în posesia imobilului.

În concluzie, faţă de considerentele expuse, Tribunalul apreciază că prima instanţă a dat o interpretare corectă dispoziţiilor legale incidente, astfel că în temeiul art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge apelul formulat de apelanta pârătă, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare