Daune morale, sumă care reprezintă contravaloarea prejudiciului moral produs ca urmare a atingerea adusă demnităţii sociale şi prin discriminarea socio-economică în sens de „ranking” (tradus din limba engleză drept ranism sau clasism), datorită tergiversă

Cod ECLI:RO:TBDLJ:2020:164.000375

Dosar nr. 7326/63/2019

R O M Â N I A

TRIBUNALUL DOLJ

SECŢIA I CIVILĂ

SENTINŢA  CIVILĂ  Nr. 375/2020

Şedinţa publică de la 21 Iulie 2020

Completul compus din:

PREŞEDINTE G. C. F.

Grefier L.uminiţa V.

Pe rol,  pronunţarea asupra dezbaterilor ce au avut loc în şedinţa publică din data de 7 iulie 2020, consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată şi care face parte integrantă din prezenta hotărâre, având ca obiect soluţionarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta  M. Ş. M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român  Prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect pretenţii.

T R I B U N A L U L

Asupra cauzei civile de faţă:

Prin cererea înregistrată sub nr. 7326/63/2019, reclamanta M. Ş. M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Bucureşti, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să  se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro (una sută mii euro), în echivalent în lei la data plăţii potrivit cursului valutar oficial BNR euro/leu, reprezentând daune morale, sumă care reprezintă contravaloarea prejudiciului moral ce mi-a fost produs prin atingerea adusă demnităţii sociale şi prin discriminarea socio-economică în sens de „ranking” (tradus din limba engleză drept ranism sau clasism), datorită tergiversării acordării măsurilor reparatorii cuvenite, prin întârzierea excesivă şi nejustificată a derulării procedurilor de retrocedare prin echivalent, pentru suprafaţa de 1.240,49 m.p. teren intravilan situat în Craiova, ..., teren solicitat conform Legii nr. 1/2000 şi cu revenire la cerere sub imperiul Legilor 247/2005 şi nr. 163/2013.

Obiectul cererii  are o valoare patrimonială de 475.000 lei (patru sute şaptezeci şi cinci mii lei), calculat la un curs mediu BNR de 4,75 lei/euro în cursul lunii septembrie 2019.

Motivele de fapt ale cererii mele sunt următoarele:

În urmă cu peste 19 ani, sub imperiul Legii nr. 1/2000, a formulat cererea înregistrată în evidenţele Comisiei Locale de Fond Funciar Craiova din cadrul Primăriei Craiova sub nr. 23.017/2000, prin care solicitam restituirea sau măsuri reparatorii în privinţa terenului din Craiova str. Vasile Alecsandri nr. 122 la acea dată, judeţul Dolj, care a fost iniţial proprietatea bunicului matern Anghelescu (Angelescu) Ilie, dobândii prin act autentic în anul 1931 (la acea dată imobilul figurând ...

Terenul avea forma literei “L”, lăţimea la stradă fiind de 21 metri, în spate de 16 metri, lungimea de 91 metri, iar lăţimea bazei lateral fiind de 7,5 metri.

Terenul amintit a fost preluat de Stat prin expropriere, fără niciun un fel de plată a despăgubirilor, în baza Decretului nr. 1035/24.12.1966.

El a fost preluat prin procesul-verbal f.n. din 27.09.1967, în cuprinsul căruia nu se precizează că s-ar fi plătit proprietarilor vreo despăgubire pentru teren.

Suprafaţa terenului rezultată din acte este de 1.500 m.p., iar în cele din urmă, prin măsurătorile realizate cu ocazia expertizei tehnice întocmită de ing. M. A. D.în dosarul nr. 21115/215/2001 s-a stabilit că suprafaţa reală a terenului este de 1485,47 m.p.

Iniţial, în temeiul Legii nr. 1/2000, la cererea nr. 23.0 1 7/2000 i s-a răspuns că va fi trecută pe anexă pentru acordarea de despăgubiri (adresa nr. 23017/09.10.2000 a Primăriei Craiova).

Aceste despăgubiri nu i-au fost acordate.

În temeiul Legii nr. 247/2005 a revenit la vechea cerere, depunând o nouă cerere, revenirea fiind înregistrată la Primăria Craiova sub nr. 58.037/2005.

Prin Hotărârea Comisiei Locale nr. 234/02.06.2006 i s-a aprobat restituirea în natură doar pentru suprafaţa de 217 m.p., numai în  parte faţă de cei 1.500 m.p. solicitaţi de reclamantă.

Pentru restul de 1.283 m.p., consideraţi imposibil de restituit în natură, s-a propus acordarea de despăgubiri, fiind validată în Anexa 47.

Reclamanta a  contestat această hotărâre la Comisia Judeţeană din cadrul Prefecturii jud. Dolj.

Plângerea  împotriva Hotărârii nr. 234/02.06.2006 a Comisiei Locale Craiova a fost respinsă prin Hotărârea Comisiei Judeţene comunicată cu adresa nr. 3893 din 26.09.2007.

În temeiul art. 53 şi urm. din Legea nr. 18/1991, a depus contestaţie la instanţa de judecată împotriva celor două hotărâri.

Întrucât la data de 25 mai 2007 fusese emis şi titlul de proprietate pentru teren, respectiv Ordinul Prefectului nr. 222, pentru suprafaţa de 217 m.p. teren situat în Craiova, ..., a cerut să se constate nulitatea absolută a acestui act şi să fie obligate cele două comisii pârâte la emiterea unui nou ordin, pentru o suprafaţă de teren mai mare, teren intravilan situat la adresa amintită.

Cauza a format obiectul dosarului nr. 21115/215/2007 al Judecătoriei Craiova, iar în speţă s-a efectuat o expertiză tehnică, specialitatea cadastru-topometrie, de către ing. M. A. D..

Faţă de concluziile raportului de expertiză tehnică, prin sentinţa civilă nr. 11.554 din 08.07.2006, Judecătoria Craiova a admis în parte acţiunea reclamantei, adispus anularea Ordinului Prefectuluinr. 222/25.05.2007 pentru 217 m.p. şi emiterea unui nou ordin pentru 244,98 m.p. în dosarul nr. 21115/215/2007.

Totodată,a dispus anularea parţială a Hotărârii nr. 627/16.03.2007 a Prefecturii Dolj, şi validarea sa la despăgubiri cu suprafaţa de teren de 1240,49 m.p.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat recurs, care a fost respins prin decizia civilă irevocabilă nr. 1904 din 17.10.2008, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 21115/215/2007.

Prin urmare, atât îndreptăţirea sa la măsuri reparatorii, cât şi întinderea dreptului său au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţe.

Deoarece ulterior terminării procesului amintit procedura de acordare a măsurilor reparatorii a fost efectiv blocată de către autorităţile Statului Român sub imperiul Legii nr. 247/2005, am formulat plângere la CEDO, pentru nerespectarea dreptului de proprietate, plângere ce a format obiectul dosarului nr. 745/2009 al instanţei europene.

Iniţial, plângerea a fost declarată admisibilă în principiu, dar după apariţia Legii nr. 165/2013 ea a fost respinsă, instanţa europeană statuând că pot beneficia de prevederile legii amintite (considerente identice cu cele din cauza Preda şi alţii vs România), care constituie un remediu eficient de rezolvare a situaţiei sale, într-un termen rezonabil de derulare a procedurilor.

Deşi întinderea dreptului său a fost stabilită prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. 21115/215/2007 de către Judecătoria Craiova şi Tribunalul Dolj, contrar celor statuate de CCR în motivarea Deciziei nr. 682/2014, i s-a cerut în mod repetat de către Comisia Locală Craiova din cadrul Primăriei Municipiului Craiova să completez dosarul cu noi şi noi documente, deşi situaţia era absolut clară, fără echivoc.

Sub aspectul ameninţării verbale că dosarul a fost respins, reclamanta a depus tot ceea ce i s-a cerut, completând documentaţia conform cerinţelor Legii nr. 165/2013 încă din luna ianuarie 2016.

Cu toate acestea, de la acel moment temporal procedura nu a mai avansat deloc, astfel încât nu s-a mai întâmplat nimic cu dosarul, conţinând documentaţia de restituire în echivalent a terenului.

Or, conform art. 3 pct. 4 lit. c şi d din Legea nr. 165/2013 (Comisia Locală Craiova şi Comisia Judeţeană Dolj sunt entităţile investite de lege cu soluţionarea cererii reclamantei - cele care trebuie să emită o decizie propunerea corespunzătoare, respectiv să avizeze documentaţia, după care să o înainteze către ANRP-CNCI conform art. 21 din aceeaşi lege, per continuarea procedurii.

Prin cererile înregistrate sub nr. 821395/05.09.2017 Primăria Craiova şi nr. 2246/05.09.2017 a solicitat ca în termen de 30 zile situaţia să fie rezolvată şi dosarul să fie transmis către ANRP-CNCI.

Cele două comisii au tratat cu indiferenţă demersul reclamantei, sensul că nici nu au procedat la deblocarea procedurii, nici nu i-au trimis vreun răspuns în termenul impus de lege.

In aceste condiţii, având în vedere şi motivarea de la pct. 52-57 din Decizia nr. 62/2017 a I.C.C.J. pronunţată în dosarul 45099/3/2015 (pe calea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabil a socotit că atitudinea de pasivitate a celor două instituţii a produs vătămare drepturilor legale.

Încercând să înlăture acea vătămare, a apelat la sprijinul instanţelor de judecată.

Prin sentinţa nr. 319/2018 din data de 29.05.2018 pronunţa de Tribunalul Dolj, Secţia I Civilă, în dosarul nr. 12234/215/2017*, a fost admisă acţiunea reclamantei şi au fost obligate cele două comisii (locală şi judeţeană), în raport de competenţele fiecăreia, să înainteze către C.N.C din cadrul A.N.R.P., documentaţia conţinând propunerea de acordare 4 măsuri compensatorii, în ceea ce priveşte suprafaţa de 1.240,49 m.p. teren intravilan situat în Craiova, ..., teren solicitat conform Legii nr. 1/2000 şi cu revenire la cerere sub imperiul Leg 247/2005.

Această sentinţă a rămas definitivă prin respingerea apelului conform deciziei civile nr. 3283/2018 din data de 06.12.2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia I Civilă, în dosarul nr. 12234/215/2017*.

Prin cererile depuse la ambele comisii, înregistrate sub nr. 15641/22.01.2019 la Primăria Craiova şi nr. 124/22.01.2019 la Prefecturi Dolj, le-a solicitat să se conformeze benevol titlului executoriu reprezentat de sentinţa nr. 319/2018 din data de 29.05.2018 pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia I Civilă, şi de decizia civilă nr. 3283/2018 din data de 06.12.2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia I Civilă ambele din dosarul nr. 12234/215/2017* al respectivelor instanţe, în sensul de a fi înaintată documentaţia către ANRP.

Răspunsurile trimise cu adresele nr. 15641/25.02.2019, 124/27.03.2019 şi nr. 61477/02.05.2019 sunt mai mult decât edificatoare în a demonstra refuzul implicit şi ocult de executare a dispoziţiilor instanţei.

În faţa acestei atitudini refractare, dreptul  recunoscut de instanţe este în pericol să rămână unul iluzoriu.

Or, aşa cum şi Curtea Europeană a stabilit în numeroase speţe, Convenţia protejează drepturi efective şi concrete, nicidecum drepturi formale, teoretice şi iluzorii (cauza-pilot Maria Atanasiu şi alţii vs. Romania, cererile nr. 30.767/05 şi 33.800/06, pct. 116).

Dreptul  de proprietate, ca moştenitoare, a fost deja validat în substanţa lui în privinţa suprafeţei cuvenite şi a modalităţii de despăgubire prin echivalent bănesc, însă atitudinea celor două comisii nu a suferit vreo schimbare nici măcar după apariţia Deciziei RIL nr. 16/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 773 din data de 24.09.2019, aplicabilă mutatis mutandis şi în cazul reclamantei.

Reclamanta a înţeles să cheme în judecată Statul Român deoarece viziunea îmbrăţişată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în nenumărate speţe, a relevat ideea unei solidarităţi a statului cu diversele sale instituţii prin intermediul cărora se săvârşesc diferite încălcări ale unor drepturi apărate de Convenţie.

În această viziune mai largă a instanţei europene, statul trebuie privit ca un general-mandant, care acţionează în diversele domenii (juridice, economice, sociale etc.) şi iniţiază reglementări prin intermediul unei diversităţi de instituţii şi autorităţi de tip mandatar.

Statul în accepţiunea lui de autoritate publică este ţinut de o condiţie de rezonabilitate - est modus in rebus-, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (de proprietate în cazul de faţă).

Este adevărat că aparent obligaţia de dezdăunare a foştilor proprietari deposedaţi (ori a moştenitorilor lor) este în principal una de mijloace/diligenţe, în sensul art. 1.481 alin. 2 NCCiv, numai că, prin hotărârea-pilot din cauza Atanasiu şi alţii vs. România, CEDO a statuat că mijloacele adoptate până la acel moment sunt inadecvate şi incompatibile cu dreptul protejat de Convenţie, deoarece ori nu duc la niciun rezultat, ori întârzie foarte mult valorificarea efectivă a dreptului.

În această optică, obligaţia de acordare a măsurilor reparatorii faţă de foştii proprietari deposedaţi de bunuri imobile (ori de moştenitorii lor) ar reprezenta în realitate o obligaţie asumată de însuşi Statul Român faţă de cetăţenii săi, situaţie în care Statul Român este răspunzător de modul în care instituţia sau autoritatea publică îndrituită de lege îndeplineşte faţă de cetăţean obligaţia de rezolvare a raportului juridic de retrocedare.

Pe cale de consecinţă logică, din perspectiva cetăţeanul rând nu prezintă importanţă care sunt instituţiile obligate la soluţionarea procedurii de retrocedare, pe câtă vreme Statul este răspunzător de modalitatea în care raportul juridic este derulat şi finalizat.

Pe de o parte, în acest fel justifică calitatea procesuală pasivă a  Statului Român, în sensul art. 36 NCPCv, ca fiind răspunzător pe modul în care acţionează instituţiile din arhitectura sa legislativă (sau subordinea sa).

Pe de altă parte, dacă procesul de retrocedare este îndeplinită defectuos, apare fenomenul de lezare a demnităţii sociale şi de discriminare socio-economică, care are loc din partea politicienilor şi funcţionarilor publici raportat la categoria socială şi legislativă a persoanelor deposedate de bunurile lor imobile în perioada comunistă.

In literatura psihologică de specialitate, fenomenul discriminare între categorii sociale poartă în limba engleză termenul „ranking”, tradus în limba română prin „ranism” sau „clasism”.

El este similar celui de „bullying” sau celui de „mobbing”, toate trei sunt concepte create de psihologul american Robert W. Fuller.

Bullying-ul este recunoscut ca reprezentând umilirea la şcoală, iar mobbing-ul umilirea la locul de muncă.

Ranking-ul înseamnă o formă de discriminare şi determinată de apartenenţa la o anumită clasă socială ori dată de o ierarhie socială (similară castelor din India). In cazul de faţă, conceptul de foşti proprietari deposedaţi este unul socio-legislativ.

Ranismul sau clasismul este o formă asemănătoare rasismului (discriminarea pe criterii de rasă), sexismului (pe criterii de sex, orientare sexuală), dar este mai apropiată de bullying şi mobbing.

Rankingul reprezintă un tip de discriminare la fel de dăunătoare şi de nejustificată precum cele de mai sus, o formă de nedreptate pe care o cunoaşte toată lumea, dar nimeni nu acceptă că e fundamentată pe rang sau pe o anumită caracteristică (cu iz de etichetare socială).

Prin analogie cu cele amintite mai sus, discriminarea bazată pe un astfel de criteriu s-ar putea numi în româneşte „ranism”.

Este un abuz bazat pe diferenţe de putere (socială şi deopotrivă); el nu este mai justificat decât abuzul bazat pe diferenţe culoare a pielii, de gen sau de orientare sexuală, dat fiind că analiza pe o anumită apartenenţă determină o formă de nedreptate (de rang).

Ranismul se doreşte a fi impus şi acceptat social, de această formă de discriminare socială duce la corozivitate în viaţa socială mod subtil, şi în instituţiile  publice, ducând la disfuncţionalităţi ale  puterii în interacţiunile noastre sociale, în special sub aspect economic.

 Abuzul de rang reprezintă şi un obstacol la adresa meritocraţiei, negarea demnităţii sociale faţă de ceilalţi, o disfuncţie şi o incorectitudine socială (fără nume până acum) într-o societate democratică, un mod de comportare abuziv şi discriminatoriu al clasei politice, cu finalitatea transformării unei persoane din „cineva” într-un „nimeni”.

Acordarea de daune morale ar fi o formă cvasi-istorică de depăşire a acestui mecanism social învechit şi distructiv de a stabili o ierarhie socială şi economică, un apel minunat la acţiune împotriva pasivităţii statului, o formă de recunoaştere a respectului şi demnităţii la care fiecare fiinţă umană are dreptul.

Procesul de faţă este unul similar celor iniţiate în anii ’60 ai secolului XX de populaţia afro-americană din SUA în privinţa drepturilor şi libertăţilor lor civile (al căror promotor a fost incontestabil Martin Luther King), doar că palierul pe care se situează nu este unul de rasă, ci de rang - în sens de categorie socio-legislativă.

Este o formă de opunere la segregare şi marginalizare socială şi economică, aşa cum în precedent a existat opoziţie la segregarea rasială, cu finalitatea recunoaşterii legitimităţii statutului uman - prin schimbarea normelor sociale, a structurilor organizaţionale, a guvernanţei şi chiar a atitudinii generale, totul pentru o lume mai echitabilă.

Prin analogie, slăbiciunea, vulnerabilitatea şi absenţa puterii (atât legislative, cât şi economice), în privinţa persoanelor deposedate de proprietăţi şi a moştenitorilor lor, indică un abuz de acelaşi gen cu cele întemeiate pe rasă, religie, sex sau orientare sexuală.

Abuzul bazat pe diferenţe de putere nu este mai justificat decât abuzul bazat pe diferenţe de gen sau rasă, întrucât duce la aceeaşi diminuare a fiinţei umane în atributele sale fundamentale.

Cererea de chemare în judecată din dosarul de faţă se doreşte a fi o încercare lucidă pentru o ordine socială mai egală şi mai dreaptă, pentru o societate corectă, în care realitatea dureroasă a rangului inerent modelului de dominaţie să dispară.

Reclamanta susţine acest punct de vedere întrucât, în timp ce pentru politicienii şi funcţionarii Statului Român se găsesc necontenit resurse pentru asigurarea unor venituri substanţiale, acumularea de averi fabuloase şi concedii efectuate în locuri tot mai exotice (aspecte ce sunt de notorietate şi nu mai trebuie dovedite ţinând cont de relatările din presă şi de postările pe reţelele de socializare - care constituie spaţiu public), persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii aşteaptă de aproape 30 de ani să fie finalizate procedurile de retrocedare - în special prin măsuri reparatorii - în privinţa dumnealor.

Pentru aceste persoane, însă, se „pretextează” tot timpul că resursele sunt insuficiente (deşi în faţa Curţii Europene s-a susţinut ca procedurile vor fi finalizate până la 1 ianuarie 2016), în acest fel având tot o marginalizare economică, care duce la imposibilitatea respectivelor persoane de a-şi asigura un nivel de trai decent (în ritmul şi la nivelul celorlalţi membri ai societăţii), de a-şi achiziţiona anumite bunuri, de a-şi efectua vacanţele ori de a-şi menţine hobby-urile sau, şi mai grav, de cele mai multe ori, de a-şi îngriji sănătatea (dat fiind că în cele mai multe cazuri vorbim despre persoane în vârstă, cu numeroase afecţiuni medicale).

Practic, atitudinea politicienilor şi a funcţionarilor statului le condamnă de cele mai multe ori la un trai modest sau mizer, la stigmatizare şi marginalizare în raport cu semenii ori cu colectivitatea, discriminare care conduce la apariţia unui prejudiciu moral.

In acest sens, cu titlu de exemplu amintesc un singur episod: în momentul în care reclamanta s-a deplasat cu domnul expert M. A. D. la Primăria Municipiului Craiova, pentru a obţine informaţii în vederea efectuării expertizei tehnice topo din dosarul nr. 21.115/215/2001 al Judecătoriei Craiova, doamna I.C. funcţionar la Serviciul Registru Agricol din cadrul Primăriei Craiova, a interpelat-o pe un ton vădit ostil „Da’ ce vreţi, doamnă? Vreţi şi scările blocurilor?”

De astfel de episoade şi remarci pline de ostilitate, de genii celei descrise, a avut parte mereu din partea funcţionarilor administraţie publice locale.

Ranking-ul s-a manifestat şi prin aceea că în luna iunie 2010 prin abuz, Primăria Craiova a procedat la asfaltarea terenului  proprietate privată restituit în natură prin sentinţa civilă nr. 11554/2006 a Judecătoriei Craiova şi prin Ordinul Prefectului nr. 97/2009, fiind nevoită să deruleze alte demersuri suplimentare pentru eliberarea terenului şi aducerea lui la starea iniţială. Despre acest aspect a relatat şi presa locală (articol în Gazeta de Sud din data de 12.07.2010 -într-o zi de luni).

Prejudiciul de natură psihică şi morală este dat de atingerea adusă demnităţii sociale şi prin discriminarea socială şi economică în raport de ceilalţi membrii ai societăţii, de pierderea unora sau mai multor şanse de a avea un trai îndestulat şi îmbelşugat; persoanele supuse ranismului sunt ţinute să suporte o sarcină excesivă şi disproporţionată, în condiţiile în care prin proceduri birocratice interminabile le este îngrădită sau întârziată plata efectivă a drepturilor lor băneşti.

Într-o astfel de situaţie se află reclamanta, care, la 19 ani de la formularea cererii de acordare a măsurilor reparatorii pentru terenul autorilor  săi, este descurajată deoarece nu întrezăreşte nici cea mai mică speranţă (dată fiind şi vârsta înaintată) că va mai putea vreodată să intre în posesia despăgubirilor cuvenite.

Repararea prejudiciului nepatrimonial ce i s-a produs în dosarul descris trebuie făcută deoarece în cauză sunt îndeplinite cumulativ în condiţiile răspunderii civile delictuale: existenţa unui prejudiciu, existenţa unui vinovat de producerea prejudiciului (instituţiile statului corelativ răspunderii juridice a statului pentru entităţile din subordinea sa) şi existenţa unei legături de cauzalitate între faptă  şi prejudiciul produs.

A arătat cine se face vinovat de prejudiciul comis, precum şi ce constă legătura de cauzalitate dintre inacţiune (uneori) şi modul defectuos de acţiune în alte cazuri şi prejudiciul moral ce i s-a produs.

Prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii civile delictuale pe care înţelege să-şi fundamentez cererea, constă în efectul negativ suferit de o persoană, urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, lucru,  pentru care aceasta este ţinută a răspunde.

Cât priveşte cuantumul despăgubirilor pentru prejudicii aduse demnităţii unei persoane, el presupune o apreciere subiectivă, care, însă, trebuie să aibă în vedere anumite criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecăţii: gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora, persistenţa nedreptăţii prin discriminare în timp, consecinţele negative asupra stării psihice şi a sănătăţii persoanei afectate de restrângerea elementelor agreabile ale vieţii, posibilitatea redusă a procurării celor necesare vieţii de zi cu zi, întreţinerea satisfăcătoare a locuinţei, suferinţa psihică dată de deplasările la instituţii instanţe pe orice vreme (precipitaţii, vânt, caniculă), mica umilire provocată de funcţionari publici prin aşteptări prelungite şi nejustificate etc.

Curtea Europeană a statuat că libertatea legislativă de reglementare a anumitor raporturi juridice de către statele membre trebuie să fie subsumată respectării principiilor Convenţiei, finalitatea urmând să asigure protejarea dreptului afirmat într-un termen rezonabil, acesta din urmă apreciat funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.

Excesului de putere manifestat de diferite instituţii ale Statului Român trebuie să i se opună atenuarea suferinţelor morale şi compensarea efectelor lor, ţinând cont deopotrivă şi de implicaţiile pe plan social şi economic ale refuzului de acordare a măsurilor reparatorii.

Durerea psihică încercată de ea, ca urmare a pierderii proprietăţii deţinute de către bunici, urmată de nesfârşite drumuri la instituţii şi autorităţi, demersuri administrative şi judiciare fără finalitate, i-au creat in complex de inferioritate pe plan social, de multe ori fiind la un pas de depresie datorită imposibilităţii de a reuşi să intre în posesia cuvenitelor despăgubiri.

Reclamanta s-a simţit pusă la zid (un „zid” social, invizibil), şicanată, destabilizată psihic, ca şi cum ar fi trăit la marginea societăţii, ca un paria fără vină, ca şi cum aş fi suferit o umilinţă mascată.

Complexul de inferioritate este imposibil de surmontat, dramatismul situaţiei fiind accentuat de faptul că două generaţii ale familiei sale au fost deposedate de un bun, şi din vina politicienilor şi funcţionarilor nu a beneficiat de niciun fel de măsuri reparatorii.

Ca element esenţial pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, arată că ea este angajată şi pentru cea mai uşoară culpă, adică pentru neglijenţă.

Instituţiile statului implicate în procesul de acordare a măsurilor reparatorii puteau să realizeze că prin modul lor de lucru în in un caz nu vor crea sentimente pozitive de bucurie, de plăcere, de mândrie pentru persoanele îndreptăţite; dimpotrivă, i-au adus la o stare psihologică negativă cvasi-permanentă.

In perioada cât am fost în activitate (în tinereţe) a fost soprană, prim-solistă (primadonă) la Operă, susţinând numeros spectacole la Opera şi Filarmonica din Craiova, precum şi în alte oraşe din ţară şi din străinătate, obţinând chiar şi medalie de aur la un concert internaţional.

In prezent este pensionară, şi ar fi vrut să aibă acces la actul de cultură de pe scenele de operă, de  la noi din oraş şi din oraşele mari ale lumii (Milano, Paris, Barcelona etc.) dar actualele mijloace economice modeste nu-i permit acest lucru, fiind prioritară asigurarea de medicamente, procurarea de hrană etc.

Dat fiind caracterul subiectiv, intern, al vinovăţiei, dovada sa directă este imposibilă, persoana afectată având posibilitatea să dovedească, doar elementele exterioare de comportament ale funcţionarilor şi politicienilor.

Prejudiciul moral a fost amplificat de faptul că persecutarea sistematică a familiei mele din perioada comunistă a continuat sub o forma mai voalată după Revoluţia din 1989, rezultatul fiind menţinerea reclamantei într-o poziţie de inferioritate economică şi de degradare a vieţii sociale.

Această discriminare perpetuă trebuie reflectată într-o reparaţie corespunzătoare, din moment ce rezultatul este unul umilitor atât prin specificul lui, cât şi prin gradul său de inutilitate.

Întreaga atitudine a Statului Român, prin persoanele îndrituite (politicieni, funcţionari etc.) a soluţiona cererile de retrocedare ale persoanelor îndreptăţite, a urmărit extenuarea şi descurajarea acestora din urmă şi tergiversarea nejustificată a acordării efective a drepturilor lor.

Această aserţiune trebuie conjugată cu principialitatea statuată in materia pierderii unei şanse, consacrată prin Hotărârea din 16 ianuarie 2018 din cauza Nedescu vs România.

Daunele morale sunt greu de cuantificat, însă aplicând jurisprudenţei CEDO, raportul între criteriile obiective şi  despăgubirile acordate trebuie să satisfacă partea prejudiciată, şi să nu constituie un mijloc de îmbogăţire fără justă cauză.

Trebuie să existe un raport de proporţionalitate şi rezonabilitate în stabilirea cuantumului lor, inclusiv atunci când ele sunt în echitate.

Judecata în echitate, ca perspectivă nouă în percepţia fenomenelor juridice, rămâne tributară principiilor echităţii schiţate de „a trăi onest, a nu dăuna altuia, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine.” Honeste vivere, neminem ledere, sum cuique tribuere.”

Este rezumată în dictonul: „Poartă-te cu ceilalţi aşa cum vrei să se poarte ceilalţi cu tine.” Judecata în echitate este un transplant juridic, în prevederile art. 630 Cod Civil Nou, din materia raporturilor de vecinătate, dar aplicat de multe ori „mutatis mutandis” şi la cuantificarea daunelor morale.

Ea reprezintă o exigenţă practică de evaluare a acţiunilor, generată de faptul că aspectele deduse judecăţii nu au corespondent în legi sau uzanţe (cutume). Echitatea este bazată pe o justă proporţie, aceasta din urmă fundamentată la rândul ei pe conceptul de atitudine.

Judecata în echitate (praeter legem, în suplinirea legii) reprezintă o corecţie a raporturilor sociale, o noţiune cu o solidă tentă filozofică, mijlocul prin care se pronunţă o soluţie în completarea legii (aceasta din urmă dovedindu-se a fi lacunară), intuind ceea ce este just sau drept.

Însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului îşi întemeiază propriile hotărâri pe considerente de echitate.

Revenind la cuantumul de 100.000 euro solicitat prin acţiunea faţă, el a fost stabilit ţinând cont de raportul de evaluare a terenului întocmit în anul 2009 pentru dosarul nr. 745/09 al instanţei europene, conform căruia la acel moment terenul avea o valoare de peste 800.000  euro (şi peste 400.000 euro un an mai târziu, în 2010, conform evaluării făcute la cererea Guvernului, de un evaluator care nu a vizualizat nemijlocit terenul, în condiţiile în care criza/recesiunea economică afectase între timp drastic preţurile imobilelor).

Este inutil să mai descrie lista infinită de posibilităţi sociale, care le-ar fi avut deschise în urmă cu 10 ani dacă ar fi existat posibilitatea restituirii în natură şi a valorificării terenului. In alte cuvinte, viaţa reclamantei şi a fiicei sale ar fi fost cu totul şi cu totul alta.

A fost o persoană care a căutat toată viaţa să trăiască onest şi demn. De cel puţin 4-5 ori Primăria Craiova i-a comunicat că dosarul  va fi analizat în următoarea şedinţă a Comisiei Locale, însă acest nu s-a întâmplat de peste 10 ani.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională a României a decis eşalonarea despăgubirilor pe o perioadă de 5 ani este constituţională, aceeaşi instanţă de contencios constituţional a statuat că eşalonarea lor perioadă de 10 ani este neconstituţională, deoarece nu mai exista raport rezonabil de proporţionalitate, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să suporte o sarcină excesivă şi disproporţionată (Decizia CCR nr. 528/2013).

 Ţinând cont de faptul că demersurile pentru retrocedare (în natură ori prin echivalent) a terenului au fost iniţiate în urmă cu 19 ani şi nu se întrevede nici cea mai mică posibilitate să intru în posesia efectivă a vreunei despăgubiri, consideră că suma de 100.000 euro solicitată a plătită de către pârât este una rezonabilă.

În aprecierea cuantumului daunelor morale rog a se ţine cont de deciziile CCR care au statuat că este constituţional termenul de 1 ianuarie 2016 acordat instituţiilor pentru soluţionarea cererilor de restituire  şi punere în posesie, dar termenul de 1 ianuarie 2018 prelungit în acelaşi sens a fost considerat neconstituţional, încălcând acel raport juridic formulată de proporţionalitate foarte des amintit de instanţa de contituţională.

Situaţia descrisă se circumscrie perfect definiţiei de art. 2 al OG nr. 137/2000, cu precizarea că enumerarea de la alin. 1 şi consideră a fi una enunciativă, nu limitativă.

În drept,  invocă  art. 1349, 1373, 1385-1387, 1391, art. 1531 alin. 3, art. 1531 alin 2 şi 3 NCCiv, art. 1 alin. 2 lit. a, art. 2 alin. 1, 3, 4 şi 11, art. 27 din O.G. nr. 137/2000.

La dosarul cauzei au fost depuse: copia actului  de identitate C.l. seria ... nr. .../..., Decretul nr. 55/1966, certificat nr. ... din ... eliberat de Serviciul Judeţean Dolj al Arhivelor Naţionale, proces-verbal de preluare  din 21.09.1967, cererea din 12.09.2000, adresa nr. 23017/09.10.2000 a Primăriei Mun. Craiova, adresa nr. 34586/04.08.2004 a Primăriei Mun. Craiova, cererea mea din 10.06.2004, adresa nr. 3250/07.08.2004 a Prefecturii jud. Dolj, adresa nr. 22522/30.03.2005 a Primăriei Mun. Craiova, cerereanr. 58037/17.08.2015 de revenire conformLegiinr.

47/2005 la vechea cerere, hotărârea nr. 234/02.06.2006 a Comisiei Locale Craiova, proces-verbal privind starea de fapt nr. 58037/15.05.2006 şi aferatul cu acelaşi număr şi din aceeaşi dată - ambele ale Primăriei Municipiului Craiova, Ordinul Prefectului nr. 222/25.05.2007, adresa nr. 5846/30.03.2007a Primăriei MunicipiuluiCraiova, cerereadin 18.04.2007, adresa nr. 49414/2007 a Primăriei Municipiului Craiova, cererea din 18.09.2007, adresa nr. 3893/26.09.2007 a Prefecturii Dolj, adresa nr. 58037/14.01.2008 a Primăriei Municipiului Craiova, sentinţa civilă nr. 11554 din 08.07.2006 (de fapt din 08.07.2008 - este o eroare materială a instanţei) pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 21115/215/2007,încheierea de îndreptare eroare materială f.n. din 11.12.2008 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 21115/215/2007, decizia civilă irevocabilă nr. 1904 din 17.10.2008 pronunţată de Tribunalul Dolj - Secţia Civilă în dosarul nr. 21115/215/2007, adresa nr. 58037/14.01.2008 a Primăriei Mun. Craiova, cererea din 18.01.2008, cererea nr. 2549 din 24.02.2009, cererea formulată în iunie 2010 pentru respectarea posesiei, adresa nr. 89514/30.06.2019 a Primăriei Mun. Craiova, articol din cotidianul „Gazeta de Sud” din data de 12.07.2010, notificarea nr. 58037/28.05.2014 a Primăriei Craiova, cererea  de răspuns şi depunere a actelor doveditoare din data de 14.07.2014, declaraţia notarială autentificată sub nr. 1155 din 24.06.2014 de NP D. A.-C., cererea din 15.07.2014, adresa nr. 13661/25.01.2016 a Primăriei Mun. Craiova însoţită  de Ordinul Prefectului nr. 97/29.04.2009, adresa nr. 3246/20.10.2017 a Instituţiei Prefectului Judeţului Dolj, declaraţie autentificată sub nr. 1565 din 22.09.2014 de NP Dincă Alina-Camelia, cererea  către A.N.R.P., adresa nr. 1244/DFF/27.12.2017 a A.N.R.P., cererea  către Avocatul Poporului, adresa nr. 1349/16.01.2018 a Primăriei Craiova, adresa nr. 17/30.01.2018 a Comisiei Judeţene Dolj, adresa nr. 153/13.02.2018 a Avocatului Poporului, adresa nr. 6375/25.01.2018 a Primăriei Craiova, cererea  nr. 221395/05.09.2017, cererea nr. 2246/05.09.2017, sentinţa nr. 319/2018 din data de 29.05.2018 pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia I Civilă, în dosarul nr. 12234/215/2017*, decizia civilă nr. 3283/2018 din data de 06.12.2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia I Civilă, în dosarul nr. 12234/215/2017*, cererea mea nr. 15641 din 22.01.2019, cererea nr. 124 din 22.01.2019, adresa nr. 573,804/DFF din 26.02.2018 a A.N.R.P., adresa nr. 15641/25.02.2019 a Primăriei Craiova, adresa nr. 124/27.03.2019 a Instituţiei Prefectului Judeţului Dolj, cererea adresată către Curtea Europeană a Drepturilor Omului ce a formal obiectul dosarului nr. 745/09, cu diverse completări şi punctul de vedere al Guvernului, Raport de Evaluare din iunie 2009 pentru terenul fost proprietate a bunicului meu, în limbile română şi franceză, observaţiile Guvernului şi raport de expertiză tehnică pentru evaluarea terenului amintit întocmit în ianuarie 2010 de un evaluator desemnat de Guvern (fară vizualizarea terenului), comunicarea Curţii Europene din data de 30.10.2014 privind închiderea procedurii datorită adoptării Legii nr. 165/2013 care va finaliza emiterea titlurilor până în 01.01.2016, cerere de reexaminare (ignorată de Curte), bilete de externare din data de 17.09.2004 şi din 18.10.2004, bilet de ieşire din spital din 27.09.2019, extras de pe site-ul BNR privind cursul valutar euro/leu pentru luna septembrie 2019. toate actele din dosarul de executare nr. 83/E/2019 al BEJ L. N.(prin care am încercat să realizez executarea silită a obligaţiei de a face din sentinţa definitivă nr. 319/2018 din data de 19.05.2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia I Civilă, în dosarul nr. 12234/63/2017*), diploma pentru Premiul I obţinut pe scena Operei din Barcelona la un concurs din 1973, material de prezentare a stagiunii 1992-1993 a Teatrului Liric din Craiova, articol (interviu) apărut în publicaţia „Mozaicul" nr. VII din 2004.

In completarea acestor acte, solicită să fie audiate ca martori: B. E., domiciliată în Craiova, ..., jud. Dolj, şi B. G., domiciliată în Craiova, ..., jud. Dolj.

Pârâta Direcţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Craiova pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care solicită admiterea excepţiilor invocate, iar pe fond respingerea cererii formulate de reclamanta M. S. M.a.

Invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, în considerarea prevederilor art.25 din Decretul 31/1954, care prevăd că statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care stabileşte anume alte organe în acest scop, or, în speţă, calitate procesuală in reprezentarea Statului Român, au Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

Prin art. 25 alin. (2). din Decretul-Lege nr. 31/1954 a fost stabilită o normă de principiu potrivit căreia Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are vocaţia de a reprezenta Statul în afară de cazurile când legea nominalizează expres alte organe în acest scop.

În cauza de faţă, cum legea prevede alte organe responsabile cu punerea în aplicare a dispoziţiilor legale prevăzute de Legea 10/2001, Legea 247/2005 şi Legea 165/2013, rezultă că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală în cauză.

In speţa de faţă reclamanta arată că a urmat procedura administrativa prevăzută de legile speciale si a obţinut despăgubiri pentru suprafaţa de 1240,49 mp teren intravilan în Craiova, ... în anul 1931, teren solicitat conform Legii nr.1/2000 şi cu revenire la cerere sub imperiul Legii nr.247/2005 şi 163/2013.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 17 alin.l lit.a) şi b) şi art.21-26 alin Legea nr. 165/2013, procedura de soluţionare a dosarului de despăgubii finalizează prin validarea sau invalidarea de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a deciziei entităţii învestite de lege, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri, iar în situaţia validării dosarului, Comisia Naţională emite o decizie de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv.

Potrivit art.31, în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2017, deţinătorul poate opta pentru valorificarea punctelor şi în numerar. în aplicarea acestor dispoziţii, deţinătorul poate solicita, anual, după 1 ianuarie 2017, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor emiterea unui titlu de plată pentru cel mult 14% din numărul punctelor acordate prin decizia de compensare şi nevalorificate în cadrul licitaţiilor naţionale de imobile. Sumele plătite în titluri se plătesc de către Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere.

Apreciază că în cauza dedusa judecaţii ca nu există un raport juridic concret din care să rezulte obligaţia de despăgubire ce incumbă pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice.

Ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr.165/2003, procedura de soluţionare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art.4 din acest act normativ.

Totodată, a fost înfiinţată Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care a preluat atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Întrucât noua legislaţie a abrogat prevederile din Titlul VII al Legii .247/2005 care reglementau emiterea de către Comisia Centrală a deciziilor conţinând titlul de despăgubire, precum şi condiţiile şi termenele de valorificare a acestora, a fost instituită o nouă procedură privind soluţionarea dosarelor de despăgubire.

Din economia dispoziţiilor art. 17 alin.l lit.a) şi b), precum şi art.21-26 din legea nr. 165/2013, rezultă că procedura de soluţionare a dosarului de despăgubire se finalizează prin validarea sau invalidarea, în tot sau în parte, de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a deciziei entităţii învestite de lege, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri

Pârâta  arată că este inadmisibilă cererii de chemare în judecata în raport de dispoziţiile art. 1349 şi următoarele cod civil

Reclamanta solicită obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la acordarea de despăgubiri în cuantum de 100.000 euro, invocând ca si temei de drept răspunderea civilă delictuală, respectiv dispoziţiile prevăzute de art. 1349 si următoarele cod civil.

Din economia dispoziţiilor art. 1349 din noul Cod civil reiese faptul ca orice persoana are îndatorirea sa respecte regulile de conduita pe care legea sau obiceiul locului le impune si sa nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cel care, având discernământ, încalcă aceasta îndatorire răspunzând de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sa le repare integral.

Din cuprinsul art. 1357 rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se impune a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) existenţa unui prejudiciu; b) săvârşirea unei fapte ilicite; c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;

Răspunderea civilă delictuală reprezintă o sancţiune civilă cu caracter reparator, ce ia naştere în momentul în care cu intenţie, din neglijenţă sau din imprudenţă s-a comis o faptă care a cauzat un prejudiciu altei persoane.

Raportat la textul de lege mai sus menţionat, apreciem că reclamanta trebuie să facă dovada atât a prejudiciului cât şi a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu şi a vinovăţiei. Literatura de specialitate prevede că nu va fi angajată răspunderea civilă delictuală, daca fapta ilicită nu a cauzat un prejudiciu patrimonial.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definita ca fiind orice fapta prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

Totodată, fapta ilicită se obiectivează în anumite activităţi ale autorului său, ce reprezintă manifestarea exterioara a conştiinţei si voinţei autorului, astfel încât, în speţa, răspunderea nu poate fi angajată întrucât, sub aspectul laturii subiective, fapta la care face referire reclamanta a fost săvârşita fără vinovăţie, sub toate aspectele sale.

Astfel, nu este îndeajuns sa fi existat o fapta ilicita aflata în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca aceasta fapta sa fie imputabilă autorului ei, adică autorul sa fi avut o vina atunci când a săvârşit-o, acţionând deci cu vinovăţie.

Statul prin Ministerul Finanţelor Publice nu răspunde sub nici o formă şi nu poate acorda diverse despăgubiri, decât în cazul în care aceasta răspundere este prevăzută în mod expres, prin legi speciale (ex: art. 504 si urm. Cod procedură penală, Legea nr. 221/2009, Legea nr. 10/2001 etc).

Astfel, acţiunea în pretenţii a reclamantei faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor, este inadmisibilă, atâta timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile legale de atragere a răspunderii administrativ - reparatorie a statului pentru eventuale prejudicii cauzate prin acte sau fapte administrative.

Reclamanta solicită obligarea paratului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 100.000 euro daune morale, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral produs prin atingerea adusa demnităţii si prin discriminarea socio-economica, datorită tergiversării procedurilor si întârzierea nejustificata a derulării procedurilor de retrocedare prin echivalent pentru suprafaţa de 1240,49 mp teren intravilan în Craiova, ... în anul 1931, teren solicitat conform Legii nr.1/2000 şi cu revenire la cerere sub imperiul Legii nr.247/2005 şi 163/2013.

In ceea ce priveşte cuantumul sumei solicitată cu titlu de daune morale, acesta trebuie să respecte principiul acordării unei juste despăgubiri, dar care, în prezenta cauză, este disproporţionat faţă de criteriile obiective ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea evaluării suferinţelor şi atingerilor aduse drepturilor fundamentale ale reclamantei.

Stabilirea întinderii daunelor morale în cazul răspunderii statului pentru erori judiciare este netăgăduit condiţionată de respectarea principiului acordării unei juste despăgubiri. Prin urmare, nu se poate analiza latura subiectivă a stării de fapt care a generat prejudiciul moral, atâta timp cât nu au la dispoziţie criterii la care se poată raporta cu privire la evaluarea impactului moral asupra celui care se consideră îndreptăţit să formuleze o astfel de cerere, nu poate fi justificată.

Raportat la textul de lege mai sus menţionat, apreciază că reclamanta trebuie să facă dovada atât a prejudiciului, cât şi a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu şi a vinovăţiei. Literatura de specialitate prevede că nu va fi angajată răspunderea civilă delictuală, daca fapta ilicită nu a cauzat un prejudiciu patrimonial. Prejudiciul suferit de reclamantă trebuie să întrunească condiţiile prevăzute pentru angajarea răspunderii civile delictuale: să fie real, cert şi dovedit.

Conform jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -Secţia Civilă, respectiv Decizia civilă nr.4458 din 27 mai 2005, pronunţată în dosarul nr.9924/2005, reţine împrejurarea că " la cuantificarea prejudiciului moral este de retinut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare.

La stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia materială, familială, profesională şi socială.

Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii, apare necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsura drepturile nepatrimoniale ocrotite prin Constituţie i-au fost afectate prin măsura preventiva ilegală si pe cale de consecinţă să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul, acestea neputând excede noţiunii de "satisfacţie echitabilă" consacrată de practica Curţii Europene în aplicarea art.5 din C.E.D.O

În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Prin urmare, trebuie evaluată despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Pentru ca satisfacţia materială obţinută să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului din punctul de vedere al victimei. Prin urmare, trebuia evaluată despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente a unui prejudiciu nepatrimonial include o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral sub aspectul importanţei valorii morale lezate. Acest cuantum nu presupune stabilirea “preţului“ suferinţelor fizice şi psihice ale reclamantei, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi implicaţiile acestora pe toate planurile vieţii sale sociale.

Astfel, instanţa de trebuie să analizeze cererea reclamantei raportat la toate aceste criterii, în sensul că nu este suficient să analizeze numai consecinţele negative.

Este de principiu de observat că, diferit de situaţia daunelor materiale când întinderea lor se stabileşte precis, matematic, pe baza probelor administrate în cauza, în cazul daunelor morale funcţionează reguli si criterii specifice diferite, întinderea acestor daune fiind determinata prin apreciere, în temeiul unei motivaţii si a unor argumente ce trebuie clar exprimate. Desigur, argumentele si motivaţia menţionate nu operează cu elemente matematice, precise, probate ca atare, ca în cazul daunelor materiale, ceea ce nu înseamnă ca în materia daunelor morale funcţionează libera apreciere, fără o baza raţională de explicaţie care sa dea si posibilitatea unui control, în sistemul legal al controlului judiciar.

Aceasta aptitudine a instanţei de judecata trebuie exercitata în limitele analizării de către aceasta a unui probatoriu, pertinent si util cauzei, care să dovedească cuantumul prejudiciului moral, şi nu în lipsa acestuia, în ultima situaţie, hotărârea devenind susceptibila de a fi criticata sub aspectul legalităţii.

Aprecierea asupra cuantumului moral suferit de o persoana nu se poate face prin analogie cu alte situaţii reţinute in practica judiciara a instanţelor naţionale sau europene, pentru ca deşi criteriile de analiză a prejudiciului moral sunt criterii obiective, evaluarea lor se face prin raportare la fiecare individ, percepţia consecinţelor morale sau ale încălcării drepturilor fundamentale fiind o chestiune care se verifica diferit de la o persoana la alta.

De asemenea solicită instanţei sa aprecieze cu privire la faptul ca tergiversarea acordării despăgubirilor cuvenite reclamantei, se datorează acesteia care, deşi prin Sentinţa civilă nr. 11554/2008 a Judecătoriei Craiova, s-a statuat cu privire la îndreptăţirea acesteia la acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţa de 1240,49 mp şi s-a dispus validarea acesteia, în fapt aşa cum rezulta din probele administrate în fata instanţei, aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce ii reveneau potrivit Legii nr.247/2005 în vederea validării.

Legea 165/2013 invocata de reclamanta, este un act normativ a cărui adoptare a fost impusa de necesitatea adoptării unui cadru normativ unitar pentru urgentarea şi finalizarea procesului de restituire, în natura sau prin echivalent, a bunurilor imobile preluate abuziv în perioada regimului comunist, cu condiţia ca persoanele îndreptăţite să urmeze procedura administrativa prevăzută de lege, respectiv depunerea documentaţiei necesare în vederea finalizării procedurii.

În situaţia în care o parte nu este mulţumită de modul de soluţionare a unei notificări, întrucât nu a obţinut tot ce a solicitat, acestea trebuie contestată în termenul prevăzut de lege, neavând relevanţă dacă autoritatea competentă s-a pronunţat sau nu asupra tuturor pretenţiilor solicitate prin notificare.

Potrivit Deciziei în interesul legii nr.33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cazul în care se constată neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile Convenţiei au prioritate în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.

Jurisprudenţa europeană a reţinut constant că dreptul de acces la instanţe, recunoscut de art. 6 § 1 din Convenţie, nu este absolut: el se pretează la limitări admise implicit deoarece, prin însăşi natura sa, impune o reglementare de către stat, limitări care trebuie să urmărească un scop legitim şi este necesar să existe raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.

Reclamanta avea dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Procedurile reglementate de legea specială impuneau reclamantei să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv în situaţia în care era nemulţumit de soluţia asupra notificării să formuleze contestaţie în justiţie în termenul legal prevăzut de lege. Dacă reclamanta ar fi urmat întocmai prevederile legii speciale, ar fi avut posibilitatea de a obţine o reparaţie efectivă dispoziţiile art.6 din Convenţia europeană a drepturilor omului privind accesul la justiţie nefiind încălcate.

Nici în Legea nr.10/2001 şi nici în Legea nr.165/2013, nu este prevăzută posibilitatea de a fi obligat statul direct la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului, cu atât mai mult la acordarea de daune morale către persoanele cărora deja le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de despăgubiri în temeiul actelor normative mai sus menţionate.

Potrivit art. 1 alin.2 din Legea nr.10/2001 în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent care constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, legea specială fiind Legea nr.247/2005.Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin.6 şi 7 din titlul VII al L. nr.247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Potrivit Legii nr. 165/2013 aşa cum a fost modificată prin Legea nr.38/2013 în cazul în care restituirea în natură a imobilelor preluat în mod abuziv nu mai este posibilă măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent şi compensarea prin puncte.

In consecinţă, persoanele îndreptăţite pot obţine restituirea în natură sau prin echivalent doar în condiţiile şi termenele prevăzute de această lege specială.

Potrivit actului normativ, dosarele privind despăgubirile cuvenite foştilor proprietari ai acestor imobile se soluţionează în termen de 60 de luni (36 de luni pentru dosarele de fond funciar). Momentul de la care începe să curgă acest termen

Astfel, dacă dosarul de despăgubiri a fost înregistrat înainte de data de 20.05.2013, termenul de 60 de luni începe să curgă de data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Corespunzător, pentru situaţia în care dosarul a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei ulterior datei de 20.05.2013, termenul de 60 de luni va curge de la data înregistrării.

în măsura în care dosarele privind despăgubirile, înregistrate înainte de data de 20.05.2013, nu au fost soluţionate până la data de 20.05.2018, persoanele îndreptăţite se pot adresa, în termen de 6 luni, respectiv până la data de 20.11.2018 , tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii - Tribunalul Bucureşti - pentru soluţionarea dosarelor.

Culpa pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice în tergiversarea soluţionării acordării de despăgubiri, nu este însă suficientă pentru obligarea sa la plata daunelor morale, în condiţiile în care nu există dovezi privind prejudiciul moral suferit de reclamantă şi legătura de cauzalitate între acest prejudiciu şi fapta pârâtului, ce se cere să fi fost săvârşită cu vinovăţie.

În privinţa dovedirii vinovăţiei, dat fiind caracterul subiectiv, intern, al acestui element, care face ca dovada sa directă să fie greu de făcut, victimei i se cere să dovedească numai elementele exterioare de comportament, respectiv fapta autorului, caracterul ilicit obiectiv al acestei fapte, legătura de cauzalitate dintre această faptă şi prejudiciu, eventualele circumstanţe de loc şi de timp, revenindu-i judecătorului sarcina, în virtutea rolului său activ, să reconstituie desfăşurarea întregului proces psihic şi să deducă existenţa vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Pentru acordarea daunelor morale este nevoie, însă, de existenţa unor elemente probatorii adecvate, de natură să permită instanţei găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, dovezi ce nu s-au prezentat însă în cauză.

Statul pârât trebuie, aşadar, sa garanteze prin masuri legale si administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate intr-o situaţie similara celei a reclamantei, ţinând cont de principiile enunţate in jurisprudenţa Curţii cu privire la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Punerea în balanţă a drepturilor in cauza si a câştigurilor si pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei si a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebita, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne. Prin urmare, Curtea a apreciat ca statului parat trebuie sa i se lase o marja larga de apreciere pentru a alege masurile destinate sa garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau sa reglementeze raporturile de proprietate din tara si pentru punerea lor in aplicare .

Ca atare, pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice nu îi poate fi imputată culpa nesoluţionării dosarului administrativ, astfel încât, şi din acest punct de vedere nu poate fi obligat la plata unor daune de natura celor solicitate de reclamantă, drept echivalent al pretinsului prejudiciu moral.

Reclamanta apreciază  ca este victima unei discriminări, datorata modului defectuos de plata a compensaţiilor, fapt care a dus la fenomenul de lezare a demnităţii sociale si discriminare socio-economica, care a avut loc din partea politicienilor si funcţionarilor publici raportat la categoria socială si legislativă a proprietarilor de imobile pentru care s-a dispus acordarea de despăgubiri.

Apreciazp ca în raport de temiul de drept invocat, respectiv dispoziţiile prevăzute de de O.G nr.137/2000, în cauza nu se poate reţine o discriminare a reclamantei care işi motivează cererea făcând trimitere la literatura psihologica de specialitate, fenomenul de ranism sau clasism ca forma a unui abuz de putere sociala si politica.

Criteriile subiective la care reclamanta înţelege să recurgă, nu au nici o legătură cu discriminarea reţinută in actul normativ invocat ca şi temei de drept.

Consideră că nu există nicio probă la dosar că ar fi existat vreo discriminare împotriva reclamantei, în baza vreunui motiv clar si obiectiv, considerent pentru care apreciem ca aceasta susţinere este neîntemeiata.

Potrivit art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată;

" Persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului.

Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament. în faţa instanţei se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituţional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice.

Or, in cauza de fata nu poate fi vorba de discriminare sub aspectul încălcării principiului egalităţii de tratament, deoarece reclamanta din prezenta cauza nu se găseşte într -o situaţie care sa îi dea dreptul sa invoce discriminarea in raport cu o alta categorie sociala care ar fi beneficiat de dreptul pe care aceasta considera ca ar fi fost încălcat.

În acest sens, textele de lege aplicabile sunt art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) şi art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată.

"Art. 1. Principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: e) drepturile economice, sociale şi culturale, în special: (i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare;

Pe cale de consecinţă, interpretarea şi aplicarea corectă a legii reprezintă un scop legitim, în raport cu care nu se poate reţine existenţa unui tratament discriminatoriu.

Reclamanta M. Ş. M. a formulat răspuns la întâmpinare la data de 28.11.2019.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, a răspuns aprioric în cererea de chemare în judecată, arătând că ea se întemeiază tot pe hotărârile Curţii Europene, care au statuat ideea solidarităţii Statului Român cu instituţiile sale, antrenarea răspunderii fiind consacrată începând cu cauza Sabin Popescu vs România, cererea nr. 48102/1999.

Mulţumind pârâtului pentru modul judicios în care a descris procedura Legii nr. 165/2013, arată că nu acesta este obiectul procesului de faţă (in limine litis).

Acţiunea este una în acordarea de despăgubiri, prevăzută de legislaţia în vigoare, şi ca atare nu are cum să fie inadmisibilă.

Pe câtă vreme conceptele de „bullying” şi „mobbing” sunt recunoscute juridic ca fenomene şi atitudini sociale cauzatoare de prejudicii şi sancţionate ca atare, nu văd de ce ranking-ul ar trebui negat sau tratat diferit.

Dimpotrivă, în condiţiile art. 298 NCPCv, socoteşte că situaţia ar putea fi lămurită printr-o adresă emisă de instanţă către Colegiul Psihologilor din România, pentru a comunica în ce condiţii apare fenomenul de ranking (ranism, clasism), care sunt caracteristicile întinderea dreptului, vocaţia sa la retrocedare şi modalitatea în care ea trebuie să acţioneze (prin echivalent) sunt chestiuni deja tranşate de instanţe, care nu mai pot fi puse în discuţie.

Cât priveşte inadmisibilitatea, chiar dacă legile româneşti nu consacră expres răspunderea statului prin legi speciale în astfel de cazuri, ea este fundamentată pe deciziile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În interpretarea CEDO, art. 1 din Protocolul nr. 1, care are în esenţă ca obiectiv protejarea intereselor individului împotriva oricărei atingeri aduse de stat respectării bunurilor sale, poate, de asemenea, să implice obligaţii pozitive ale statului, constând în punerea în aplicare de măsuri necesare protejării dreptului de proprietate (cauza Ichim vs. România, cererea nr. 9.164/02, pct. 33, şi Sovtransavto Holding vs. Ucraina, cererea nr. 48.553/99, pct. 96).

Fără a subestima nici complexitatea procesului de adoptare şi punere în aplicare a măsurilor reparatorii pentru privările de proprietate suferite înainte de 1989, nici impactul lor economic şi social, totuşi, aceste aspecte nu pot exonera Statul de obligaţiile sale cu privire la drepturile garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cauza Rozalia Avram vs. România, cererea nr. 19.037/2007, pct. 40).

Scopul Convenţiei este acela de a proteja nu drepturi teoretice sau iluzorii, şi drepturi concrete şi efective (cauza- pilot Maria Atanasiu şi alţii vs. Romania, cererile nr. 30.767/05 şi 33.800/06, pct. 1 16).

Instanţa europeană a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000, nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri (pct. 141 din aceeaşi hotărâre).

Reţinând însă acumularea unor disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire sau de despăgubire (pct. 228 din aceeaşi hotărâre-pilot), ce persistă după adoptarea hotărârilor Viaşu, Faimblat şi Katz, Curtea a apreciat că este imperativ ca Statul Român să ia de urgenţă măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză.

În esenţă, erau sugerate proceduri simplificate şi eficiente (pct. 232), dispunându-se suspendarea pentru 18 luni a analizelor tuturor celorlalte cereri similare (pct. 241). De altfel, în acest context a fost adoptată Legea nr. 165/2013.

Cu observaţia că instituţiile statului ar trebui să fie primele care să respecte şi să aplice legea în mod corect, mai adaug faptul că acţiunea sa este grefată pe posibilitatea oricărei persoane îndreptăţite de a sancţiona o anumită conduită neconformă cu regulile în vigoare, în considerarea unui drept fundamental - dreptul de proprietate.

În fondul ei, cererea de chemare în judecată tinde la împiedicarea uzurpării sau suprimării valorilor democratice, corelativ asigurării păstrării unui echilibru.

Prin prisma valorilor pe care se fundamentează, precum echitatea sau dreptatea (ins est ars boni et aequi), finalitatea sa ar fi schimbarea paradigmei în care instituţiile statului forţează categoria foştilor proprietari deposedaţi să stagneze, prin sancţionarea pecuniară a statului însuşi pentru letargia de care dă dovadă.

Consideră totodată că ea poate contura o perspectivă inedită a juridicului, deschizând noi paliere de sancţionare a statului pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale asumate la nivel european, într-un mod similar (respectând proporţiile) acţiunilor în revendicare promovate de foştii proprietari deposedaţi imediat după Revoluţie (anii 1991-1994), în care se invoca greşita aplicare a legii inpersonam. Aminteşte că deşi iniţial a fost întâmpinat cu ostilitate de instituţiile statului (şi uneori şi de instanţe), fenomenul a generat o avalanşă de procese, care în final au dus la sesizarea instanţei europene, cu consecinţa condamnării Statului Român şi a modificării legislaţiei interne.

Apariţia Legilor nr. 10/2001 sau 247/2005 a avut loc tocmai ca urmare a acestei presiuni constante exercitată asupra Statului Român de foştii proprietari deposedaţi injust şi nedrept de bunurile lor.

Abordarea originală a conexiunilor deciziilor instanţei europene cu analiza din perspectivă psihologică a unui fenomen psihologic şi sociologic mai puţin cunoscut la România nu are cum să ducă la respingerea acţiunii, ca nefondată.

Ca o paranteză istorică, în primul caz judiciar în care s-a încercat folosirea amprentelor digitale a fost dispusă o achitare în primă instanţă, pe când azi tehnica a devenit una de bază. Diferenţa este că în speţa de faţă ne aflăm doar în lumea ideilor pure, tară un suport de ordin material al discuţiei.

În cererea  de chemare în judecată a arătat pe larg condiţiile sociologice în care rankingul intervine.

Până în prezent, fenomenele de mobbing şi de bullying au fost recunoscute de instanţe şi chiar sancţionate.

Recent, violenţa psihologică în şcoli - bullying - a fost consacrată şi legislativ, prin art. 6 din Legea nr. 221/2019, care modifică Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011.

Fenomentul este definit ca fiind acţiunea sau seria de acţiuni fizice, verbale, relaţionale şi/sau cibernetice, într-un context social dificil de evitat, săvârşite cu intenţie, care implică un dezechilibru de putere, au drept consecinţă atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptate împotriva unei persoane sau grup de persoane şi vizează aspecte de discriminare şi excludere socială, care pot fi legate de apartenenţa la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală, caracteristicile personale, acţiune sau serie de acţiuni, comportamente ce se desfăşoară în unităţile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale.

Nici în caz de „bullying” sau „mobbing” nu avem întotdeauna categorii sociale distincte în situaţii juridice diferite, şi totuşi, aşa cum am arătat, fenomenele sunt recunoscute şi au fost sancţionate.

Ideea de bază pleacă de la distincţia între conceptele ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie din filosofia kantiană.

Tocmai asta diferenţiază conceptele (fenomenele) descrise de o simplă discriminare clasică. Faptul că ele nu sunt consacrate legislativ nu poate atrage un fine de neprimire a acţiunii reclamantei, pe câtă vreme art. 4 N.C.Civ., art. 3 şi art. 5 N.C.P.Civ permit examinarea sub toate aspectele a cererii  în fondul ei.

Bullying-ul se petrece în şcoală, mobbing-ul la locul de muncă, ranking-ul în societate.

Cât priveşte cuantumul sumei ce poate fi acordată cu titlu de daune morale, ea rămâne în mare măsură la aprecierea magistratului; reclamanta nu a făcut altceva decât să ofer repere de apreciere a ei - prin demonstrarea demersurilor efectuate, a derulării procedurii în dosarul nr. 745/09 al instanţei europene a drepturilor omului, a evaluărilor în privinţa valorii terenului de care am fost deposedată, a impactului psihologic pe care toată această tracasare a instituţiilor statului a avut-o asupra reclamantei etc.

Încercarea de acreditare a ideii că tergiversarea acordării despăgubirilor ar fi cauzată de reclamată este pură fantezie, aserţiunea neavând suport probator.

Dimpotrivă, ea a făcut totul pentru a înfrânge inerţia instituţiilor statului; nenumăratele demersuri administrative, procesele derulate şi sesizarea instanţei europene sunt dovezi incontestabile în acest sens.

Pârâtul în schimb nu poate oferi o explicaţie valabilă pentru rankingul la care a fost şi este în continuare supusă reclamanta.

Mai mult, decizia RIL nr. 33/2008 invocată prin întâmpinare vine să susţină principialitatea expusă prin întreaga sa argumentaţie.

În privinţa excepţiilor procesuale invocate, în teză principală solicită să fie  respinse; în teză subsidiară consideră că ele trebuie unite cu fondul şi soluţionate unitar.

În şedinţa publică din data de 21.01.2020, instanţa a încuviinţat reclamantei proba cu înscrisuri şi proba testimonială cu doi martori. Martorii B. G. şi B. E. au fost audiaţi în şedinţa publică din data de 07.07.2020.

Examinând cu prioritatea impusă de art. 248 N.C.proc.civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Tribunalul constată că aceasta este nefondată şi o va respinge cu următoarea motivare:

Potrivit art. 36 N.C.proc.civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Întrucât reclamantul este acela care declanşează procedura judiciara, lui îi revine obligaţia de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât şi calitatea procesuală a pârâtului.

Prin indicarea pretenţiei sale, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept pe care se bazează aceasta pretenţie, reclamantul justifică îndreptăţirea pe care o are de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât.

Pentru că instanţa este interesată în pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice, este datoare să verifice atât calitatea procesuală activă cât şi calitatea procesuală pasivă. În privinţa reclamantului trebuie să se constate că este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii ori se poate prevala de interesul ce poate fi realizat pe cale justiţiei.

În privinţa pârâtului trebuie verificat, pornind de la acelaşi raport juridic supus cercetării instanţei, dacă el este obligat în acel raport.

Tribunalul constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a explicitat motivele pentru care şi-a îndreptat cererea împotriva Statului Român, argumentând detaliat ce îl considera răspunzător pentru prejudiciul suferit şi a cărui acoperire o solicită prin prezenta cerere.

În cazul drepturilor personale, cum este şi cel valorificat prin prezenta acţiune (dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a unei persoane este un drept de creanţă), calitatea procesuală pasivă presupune identitatea dintre subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, în speţă pretinsul autor al faptei ilicite şi pârâtul chemat în judecată.

Tribunalul constată că Statul Român are calitate procesuală pasivă în acţiunea în răspundere civilă delictuală intentată de reclamantă care susţine că prin activitatea necorespunzătoare desfăşurată de autorităţile competente ale Statului, respectiv prin inacţiunea acestora i-a fost cauzat un prejudiciu. Pentru aprecierea calităţii procesuale pasive nu trebuie demonstrată răspunderea acestuia în mod concret, aceasta urmând a se stabili în cursul judecăţii.

În ce măsură pretenţia reclamantei este sau nu fondată, deci în ce măsură răspunderea civilă a statului poate fi reţinută pe temeiul juridic şi faptic invocat de reclamantă este o chestiune de fond care se poate tranşa numai prin analiza temeiniciei pretenţiilor acesteia. În privinţa calităţii procesuale pasive însă, cauza acţiunii astfel cum a fost aleasă de reclamantă, singura care poate face o asemenea alegere pentru întemeierea pretenţiilor sale deduse judecăţii, este suficientă pentru a justifica calitatea procesuală pasivă a Statului în prezenta cauză.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, Tribunalul constată că şi aceasta este nefondată, urmând a o respinge cu următoarea motivare:

 Reclamanta formulează o acţiune în pretenţii întemeiată pe răspundere civilă delictuală, solicitând repararea prejudiciului moral suferit, consecinţă a încălcării ilicite a unui drept subiectiv, prin conduita culpabilă a pârâtului. Împrejurarea că răspunderea Statului invocată de reclamantă în cauza de faţă nu este prevăzută expres într-o dispoziţie legală nu duce de plano la inadmisibilitatea acţiunii în pretenţii întemeiată pe dreptul comun (art. 1349 şi următoarele Cod civil), atâta timp cât nu există dispoziţii legale care să interzică antrenarea răspunderii civile delictuale  a Statului, urmând a se verifica îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru angajarea acestei forme de răspundere civilă.

Examinând prezenta acţiune, prin prisma materialului probator administrat şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Tribunalul constată că aceasta este fondată şi o va admite cu următoarea motivare:

Potrivit art. 1349 Cod civil, ce reglementează răspunderea delictuală, ,,Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.”

Astfel, potrivit art. 1357 alin.1 C.civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să-l repare.

Conţinutul acestei norme sintetizează aspectele esenţiale care caracterizează instituţia răspunderii delictuale, în ansamblul său; cele patru condiţii necesare pentru angajarea răspunderii sunt prejudiciul, fapta ilicită, existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia făptuitorului.

Potrivit art. 1385 alin. (1) Noul Cod Civil, prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. Potrivit alineatelor (2) şi (3), despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.

Din coroborarea art. 1391 cu art. 253 Cod civil, se reţine că este reglementată posibilitatea reparării patrimoniale chiar şi a prejudiciului nepatrimonial, cât şi mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale la care o persoană poate recurge.

Prin prezenta acţiune reclamanta solicită obligarea pârâtului Statul Român la acoperirea prejudiciului moral pe care l-a suferit ca urmare a atingerii demnităţii sale şi discriminării socio-economice suferite din cauze tergiversării acordării măsurilor reparatorii ce i se cuveneau, prin întârzierea excesivă şi nejustificată a derulării procedurilor de retrocedare prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1240,49 mp situat în Craiova, ..., imobil solicitat în temeiul Legii nr. 1/2000, cu revenire în temeiul Legii nr. 247/2005, respectiv 165/2013.

Din actele dosarului, Tribunalul reţine că prin cererea nr. 23017/2000 formulată în temeiul Legii nr. 1/2000, reiterată prin cererea nr. 58037/2005 întemeiată pe disp. Legii nr. 247/2005, reclamanta M. S. M.a solicitat restituirea în natură a terenului intravilan în suprafaţă de 1500 mp situat în Craiova..., jud. Dolj, teren expropriat în baza Decretului 1035/1966 (poziţia 49).

În soluţionarea acestei cereri a fost emis Ordinul nr. 222/25.05.2007 de către Prefectul Judeţului Dolj prin care s-a atribuit reclamantei în proprietate privată terenul în suprafaţă de 217 mp situat în Craiova, ..., precum şi Hotărârea nr. 627/16.03.2007 a Comisiei Judeţene Dolj de Aplicare a Legii nr. 247/2005, prin care reclamanta a fost validată cu despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 0,1283  ha în anexa 23/1/1.

Prin S.C. nr.  11554/08.07.2008 a Judecătoriei Craiova, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia 1904/17.10.2008 a Tribunalului Dolj, a fost admisă în parte plângerea formulată de reclamantă, s-a dispus anularea Ordinului mai sus arătat şi s-a dispus emiterea unui nou ordin pentru suprafaţa de 244,98 mp, precum şi anularea parţială a Hotărârii nr. 627/2007 privind dispoziţia 159 ce o privea pe reclamanta M.şi validarea acesteia la despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 1240,49 mp.

În executarea acestei hotărâri judecătoreşti a fost emis un nou ordin de către Prefectul Judeţului Dolj, nr. 97/29.04.2009, prin care s-a atribuit în proprietate reclamantei terenul în suprafaţă de 244,98 mp situat în Craiova... jud. Dolj. Deşi prin s.c. nr. 11554/2008 a Judecătoriei Craiova, s-a statuat cu privire la îndreptăţirea reclamantei la despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 1240,49 mp şi s-a dispus validarea acesteia, în fapt, Comisia Locală de Aplicarea a Legilor Fondului Funciar  Craiova şi Comisia Judeţeană Dolj de Aplicarea a Legilor Fondului Funciar nu au îndeplinit obligaţiile legale ce le reveneau potrivit Legii nr. 247/2005 în vederea validării acesteia  în anexa 23.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 319 din 29 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosar nr. 12234/63/2017*, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta M.Ş. M.,  în contradictoriu cu pârâţii Comisia Locala de Aplicare a Legii Fondului Funciar Craiova, Comisia Judeţeană Dolj pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata asupra Terenurilor reprezentată de Instituţia Prefectului Dolj. Au fost obligate pârâtele ca, potrivit competenţelor legale ce le revin în baza Legii nr. 165/2013, să întocmească documentaţia necesară şi să înainteze către CNCI dosarul privind acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 1240,49 mp situat în Craiova... solicitat de reclamantă în temeiul Legii 247/2005. Această sentinţă a rămas definitivă prin respingerea apelurilor declarate împotriva ei prin decizia civilă nr. 3283/2018 a Curţii de Apel Craiova.

Deşi reclamanta a solicitat în scris celor două pârâte din cauza cu nr. 12234/63/2017* punerea în executare a sentinţei definitive pronunţate (cereri din 22.01.2019 – filele 202-205), acestea nu s-au conformat, nici până în prezent reclamanta nefiind validată cu propunerea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 1240,49 mp, dosarul nefiind înaintat către CNCI.

La data de 31.05.2019, reclamanta a formulat cerere de executare silită a s.c. nr. 319/2019, formându-se dosarul de executare silită nr. 83/E/2019 al BEJ L. N., executarea silită fiind încuviinţată prin încheierea pronunţată de Judecătoria Craiova la data de 11.06.2019.

Se mai reţine că dreptul reclamantei la despăgubiri (măsuri reparatorii) a fost deja recunoscut în cadrul procedurii Legii 247/2005, prin s.c. nr. 11554/2008 a Judecătoriei Craiova. De asemenea, din înscrisurile depuse de reclamantă, reprezentând răspunsurile celor două autorităţi publice cu atribuţii în domeniul reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, referitoare la stadiul de soluţionare a cererii formulate de reclamantă în temeiul Legii nr. 1/2000 şi ulterior 247/2005, reiese că la peste 10 ani de la pronunţarea s.c. 11554/2008, Comisia Locală de Fond Funciar Craiova nu a adoptat încă hotărârea cu privire la propunerea de acordare de despăgubiri şi nu a înaintat această propunere Comisiei Judeţene de Fond Funciar Dolj în vederea validării.

Tribunalul reţine că, deşi există o hotărâre judecătorească prin care două entităţi ale Statului Român au fost obligate la îndeplinirea unor obligaţii prevăzute de lege, acestea nu le-au îndeplinit nici până în prezent, reclamanta recurgând inclusiv la executarea silită.

Se constată că reclamanta a dovedit că este beneficiara unui drept la despăgubire, drept ce reprezintă, potrivit jurisprudenţei CEDO (Cauza Kopecký împotriva Slovaciei) un ”interes patrimonial”, suficient de bine stabilit în dreptul intern şi confirmat printr-o jurisprudenţă constantă, care ţine de noţiunea „bun“ la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, neexecutarea unei hotărâri privind dreptul la despăgubiri al reclamantei constituie o ingerinţă în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (Cauza Viaşu împotriva României, Deneş şi alţii împotriva României).

În mod necontestat, starea de incertitudine, iniţial juridică, până la emiterea ordinului prefectului pentru restituirea în natură a unei părţi din teren şi ulterior validarea dreptului reclamantei la despăgubiri, iar apoi de ordin financiar întrucât nici până în prezent, reclamanta nu a primit vreo formă de măsură reparatorie pentru diferenţa de teren imposibil de restituit în natură, este de natură să cauzeze acesteia o suferinţă psihică.

Din proba cu înscrisuri, coroborată cu declaraţiile martorilor, Tribunalul reţine că reclamanta este o persoană în vârstă, cu multiple afecţiuni, solistă de operă şi operetă a Teatrului Liric Elena Teodorini din Craiova, pe care nenumăratele demersuri făcute în temeiul legilor fondului funciar pentru redobândirea dreptului de proprietate al autorilor săi asupra terenului situat în situat în Craiova..., jud. Dolj, demersuri ce au rămas fără finalitate timp de 20 de ani, au demoralizat-o, afectându-i grav starea de sănătate. De asemenea, instanţa reţine că în toată această perioadă timp (20 de ani), reclamanta a cheltuit resurse finanaciare, timp, energie fizică şi psihică, fără a avea satisfacţia redobândirii integrale a dreptului de proprietate, iar măsurile reparatorii la care i s-a recunoscut îndreptăţirea pentru o parte însemnată din teren sunt departe de a se concretiza într-o reparaţie patrimonială care să îi permită un nivel de trai adecvat statutului său socio-profesional, şi în aceiaşi măsură tratarea afecţiunilor dobândite în această perioadă de timp. Se apreciază că în mod pertinent, reclamanta a invocat cu titlu de prejudiciu pierderea unei şanse.

Tribunalul constată că reclamanta a dovedit prejudiciul moral invocat şi a cărui reparare o solicită prin prezenta cerere. Se are în vedere şi jurisprudenţa CEDO, dar şi cea naţională în sensul că proba faptei ilicite este suficienta, urmând ca prejudiciul moral si raportul de cauzalitate sa fie prezumate, instanta deducând producerea prejudiciului moral din simpla existenta a faptei ilicite de natura sa determine un asemenea prejudiciu, solutie care, desi atipica în raport cu regimul general al raspunderii apare în esenta ei justificata pentru ca, dat fiind caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directa este practic imposibilă.

Simpla neîndeplinire de către instituţiile Statului a atribuţiilor conferite de legiuitor au generat un stres reclamantei, lezându-i un drept fundamental consacrat de Constituţie – dreptul de proprietate, au adus atingere sănătăţii şi demnităţii persoanei sale.

Este nepotrivit ca organisme create de legiuitor pentru a asigura punerea în aplicare a legilor fondului funciar cu toate consecinţele pe care aceasta le presupune, să tergiverseze într-o aşa măsură acordarea măsuri reparatorii în cazul unei persoane care are recunoscut dreptul de proprietate, metaforic vorbind, "doar pe hârtie".

Procedura de reconstituire a dreptului de proprietate instituită prin legile fondului funciar implică îndeplinirea de către mai multe autorităţi şi instituţii publice a atribuţiilor prescrise de lege, toate acestea aflându-se sub directa coordonare a Statului care iniţiază reglementări legale şi apoi coordonează activităţile şi operaţiunile necesare pentru punerea în aplicare prin autorităţile publice centrale şi locale.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a conturat ideea unei solidarităţi a Statului cu diversele instituţii pe care le-a creat pentru finalizarea raporturilor juridice rezultate din procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, cu atât mai mult în practică, aşa cum este şi cazul în speţă,  acestea îşi declină reciproc răspunderea.

În Cauza Atanasiu împotriva României, s-a statuat că incertitudinea fie legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorităţi, este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita Statului. De asemenea, atunci când autorităţile sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri şi nu fac acest lucru, inacţiunea lor poate angaja răspunderea statului prevăzută la art. 6 § 1 din convenţie (Scollo împotriva Italiei).

Drept urmare Tribunalul reţine că în speţă este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite a pârâtului, sub forma încălcării ilicite a unui drept subiectiv, ceea ce în legislaţia română îmbracă forma răspunderii civile delictuale, iar în jurisprudenţa europeană -  nerespectarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în numeroase cauze, nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti sau a unor decizii administrative de reconstituire a dreptului de proprietate în natură sau prin echivalent sau întârzierea în executarea acestora, fiind considerate atingeri aduse dreptului de proprietate.

Tribunalul constată că sunt îndeplinite condiţiile legale mai sus enunţate pentru natură a angaja răspunderea civilă delictuală a Statului, fiind îndeplinite condiţiile existenţei unei fapte ilicite, a unui prejudiciu moral, legătura de cauzalitate rezultând din materialitatea faptelor anterior descrise, vinovăţia autorităţilor publice abilitate prin lege cu atribuţii în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate şi pe cale de consecinţă a Statului.

Temeiul răspunderii Statului subzistă şi prin prisma prevederilor art. 20 din Constituţia României, potrivit cărora legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România face parte, drept pentru care trebuie avută în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului atunci când se analizează condiţiile de antrenare a răspunderii civile delictuale amintite mai sus.

În ceea ce priveşte întinderea daunelor, instanţa reţine că nu există criterii legale de determinare a cuantificării unui prejudiciu moral.

Prin natura lui, prejudiciul moral este inerent fiinţei umane şi doar persoana prejudiciată cunoaşte realmente suferinţa cauzată de o faptă ce aduce atingere dreptului său la proprietate, demnităţii sale, sănătăţii sale.

Instanţa poate să asigure doar o reparaţie în echitate a prejudiciului în funcţie de elementele concrete ale cauzei, despăgubirea pentru prejudiciu având doar scopul de a oferi un remediu pentru vătămarea suferită.

La stabilirea întinderii daunelor morale ce se vor acorda pentru prejudiciul moral dovedit în speţă, se vor avea în vedere consecinţele negative suferite pe plan psihic de reclamantă, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamantă, jurisprudenţa naţională şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Faţă de cele arătate mai sus, Tribunalul va admite în parte acţiunea şi va obliga pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 10000 euro daune morale.

În temeiul art. 453 N.C.proc.civ., reţinând existenţa culpei procesuale a pârâtului, îl va obliga pe acesta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat (dovedit în condiţiile art. 452 prin chitanţa nr. 477/04.10.2019).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ş T E:

Respinge excepţiile invocate de pârât.

Admite acţiunea in parte formulată de reclamanta  M. Ş. M., CNP ..., domiciliată în municipiul Craiova, ..., jud. Dolj, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român  prin Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul în Bucureşti, ...

Obligă pe pârât la plata către reclamant a sumei de 10000 euro reprezentând daune morale.

Obligă pe pârât la plata către reclamant a sumei de 1600 lei cheltuieli de judecata.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică de la 21 Iulie 2020.

Red.jud.G.C.F./21.08.2020

Tehnored.F.M./4 ex.

Domenii speta

Spete similare