Metale preţioase. Confiscare abuzivă. Cerere de restituire

Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 76 din 15 ianuarie 2010

Prin sentinţa civilă nr. 5580/2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta J.S.V., împotriva pârâtei Banca Naţionala a României, ca reprezentantă a  Statului Român, având ca obiect restituirea a 600 g. aur - bijuterii de familie sau contravaloarea acestora, preluate de la mama sa, N.V..

Pentru a pronunţa aceasta sentinţă, prima instanţă a reţinut că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză, impunându-se respingerea acţiunii faţă de acest pârât, pentru acest motiv.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, prin adresele depuse la dosar de către pârâta Banca Naţională a României - Sucursala Bucureşti, se arată că în urma verificării evidenţelor de arhivă pe care le deţin, numele N.V. nu figurează cu depuneri de bunuri din metale preţioase confiscate în vederea valorificării în anii 1952-1953.

Prin adresa Ministerului Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul de Poliţie Cluj se arată ca s-au efectuat verificări cu privire la cele solicitate, dar nu au fost găsite evidenţe cu procesele verbale de ridicare şi confiscare a obiectelor, bijuterii din metale preţioase, din perioada anilor 1952-1953.

Faţă de cele ce preced, văzând şi dispoziţiile art. 39 din HG nr. 1334/2003 care prevăd că „restituirea obiectelor din metale preţioase, aliajele acestora şi pietre preţioase, confiscate abuziv în perioada de după anul 1946 şi până în anul 1990, aflate în depozitul B.N.R., se efectuează de către B.N.R., numai la cererea persoanelor îndreptăţite, în baza hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, investite cu formula executorie. Pentru obiectele şi bijuteriile confiscate abuziv în perioada de după anul 1946 şi până în anul 1990, depuse în gestiunea de specialitate a Sucursalei municipiului Bucureşti a B.N.R., restituirea fizică a acestora se efectuează numai în măsura în care acestea se mai regăsesc ca atare în depozitul respectiv. Dacă bunurile prevăzute la alin. 1 au fost valorificate în folosul statului şi nu se mai regăsesc fizic în gestiunea de specialitate a Sucursalei municipiului Bucureşti a B.N.R., urmează a se plăti persoanelor îndreptăţite, în baza hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, investite cu formula executorie, contravaloarea metalului preţios fin conţinut în respectivele obiecte, calculată la preţul practicat de B.N.R. la data plăţii”, instanţa a respins acţiunea reclamantei.

În speţă, reclamanta nu a făcut dovada celor susţinute în acţiune, potrivit art. 1169 C. civ. - care prevede că cel ce face o propunere înaintea judecaţii trebuie să o dovedească - şi din răspunsul formulat de către B.N.R. rezultă că în evidenţele acesteia nu figurează cu bijuterii confiscate N.V. sau N.C..

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, calea de atac fiind recalificată în apel în şedinţa publică din 11.10.2004, solicitând modificarea ei, în sensul admiterii acţiunii sale.

În motivarea apelului reclamanta a arătat că prima instanţă a admis în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.

Privind fondul cauzei, reclamanta a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond nu a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru administrarea tuturor probelor necesare‚ chiar dacă părţile se împotrivesc. A formulat cereri către Parchetul Turda şi CNSAS pentru a verifica dacă în arhivele acestora nu există date referitoare la preluarea aurului, însă nu a primit răspuns.

Prin decizia civilă nr. 388/A/04.09.2008, a Tribunalului Cluj, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Instanţa de apel a reţinut ca fiind nefondate criticile aduse de apelantă cu privire la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.

Pe fondul cauzei, la fel cum a constatat şi prima instanţă, s-a reţinut că reclamanta nu a reuşit să facă dovada pretenţiilor deduse judecaţii, nici prin probele administrate în faţa primei instanţe, nici prin cele din apel.

Prin decizia civilă nr. 2425/R/12.12.2008 a Curţii de Apel Cluj, s-a admis recursul declarat de reclamanta J.S.V., împotriva deciziei civile nr. 388/04.09.2008 a Tribunalului Cluj, care a fost casată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Cluj a reţinut, în esenţă următoarele:

Statuările instanţei de apel referitoare la reprezentarea Statului Român în procesele având ca obiect restituirea obiectelor din metale preţioase sau obligarea la plata de despăgubiri sunt corecte. Procedura prin care persoanele, ale căror bunuri au fost preluate abuziv, pot solicita restituirea acestora sau obligarea la plata de despăgubiri este una specială,  reglementată de OUG nr.  190/2000,  cu modificările ulterioare şi Hotărârea Guvernului nr. 1344/2003, în consecinţă se aplică prioritar.

Bunurile pretins a fi restituite în situaţia în care se mai regăsesc în natură au fost preluate abuziv de Statul Român, acestuia revenindu-i obligaţia de a le restitui sau, în cazul în care acestea nu se mai regăsesc în natură, de a despăgubi persoanele îndreptăţite. Debitorul acestei obligaţii fiind Statul Român, acesta este persoana care are calitate procesuală pasivă în astfel de procese. Această calitate trebuie recunoscută atât în situaţia obiectelor preluate abuziv ce se află în depozitul B.N.R., a celor depuse în gestiunea de specialitate a sucursalei municipiului Bucureşti, cât şi în situaţia în care astfel de bunuri nu se regăsesc fizic în gestiunea B.N.R.

Într-adevăr, potrivit normei generale, art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, Statul Român, în raporturile juridice, participă prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Calitatea procesuală pasivă se stabileşte în raport de persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, iar nu în raport de reprezentantul acesteia, în speţă, atât obligaţia restituirii în natură, cât şi a despăgubirii revine Statului Român care, existând norma specială, este reprezentat de B.N.R., concluzie ce se desprinde din dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 1344/2003.

Temeiul juridic al acţiunii, precizat în cererea introductivă, este art. 341 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 261/2002. Nu se poate vorbi de o omisiune în motivarea în drept a cererii prin neindicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., deoarece, existând dispoziţiile legale speciale, acestea se aplică obligatoriu, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun fiind inadmisibilă.

Decizia este nelegală, întrucât, deşi reclamanta a solicitat administrarea probei testimoniale, instanţa, fără a se pronunţa asupra acestei cereri, a reţinut că reclamanta „nu a reuşit să facă dovada pretenţiilor deduse judecăţii în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ.".

În caietul grefierului este făcută menţiunea „ sol. pr. test.", ceea ce reprezintă prescurtarea solicitării reprezentantei reclamantei de administrare a unor probe testimoniale.

Dreptul la un proces echitabil, la examinarea cauzei în fond, stipulat de art. 6 pct. 1 din Convenţie, poate fi asigurat doar cu respectarea unor principii fundamentale într-o procedură contradictorie, cu respectarea dreptului de apărare şi a egalităţii armelor. Elementul fundamental al dreptului la un proces echitabil îl reprezintă exigenţa ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de drept şi de fapt şi ca nici una din părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.

Concluzia instanţei de apel, în sensul că reclamanta nu a reuşit să-şi dovedească pretenţiile, este nelegală sub două aspecte, şi anume:

Pe de o parte, instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii în probaţiune. Asupra probelor propuse de părţi instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, atât în caz de admitere, cât şi în caz de respingere, încheierea prin care se încuviinţează probele trebuind să indice faptele ce trebuie dovedite şi mijloacele de dovadă încuviinţate conform dispoziţiilor art. 168 alin. 1 C. proc. civ.

Pe de altă parte, din considerentele deciziei se deduce că instanţa a apreciat că dovada preluării abuzive poate fi făcută doar prin înscrisuri. Este de observat că legea specială nu conţine nici o dispoziţie referitoare la mijloacele de probă prin care foştii proprietari sau moştenitorii acestora pot dovedi preluarea sau confiscarea abuzivă a metalelor preţioase, ceea ce înseamnă că sunt aplicabile normele generale privind admisibilitatea probelor.

Astfel, dovada faptelor materiale poate fi făcută nelimitat cu depoziţii de martori. Chiar dacă s-ar aprecia că se impune a fi dovedite acte juridice, în cauză nu operează interdicţia dovezii cu martori prevăzută de art. 1191 C. civ., întrucât există un început de dovadă scrisă, în acest sens putând fi apreciate Buletinul de Analiză şi marcare nr. 122/1948, adresa emanând de la securitate, din care reiese că antecesoarea reclamantei era suspectă „pe linia de muncă Trafic - Aur - Valută", fiind incidente dispoziţiile art. 1197 C. civ..

Dat fiind caracterul abuziv al preluării, se poate aprecia că reclamantei creditoare, respectiv antecesorilor săi, nu le-a fost cu putinţă să-şi procure o dovadă scrisă, fiind incidente dispoziţiile art. 1198 pct. 1 C. civ.

Concluzia că reclamanta nu şi-a dovedit pretenţiile, nefiind bazată pe respingerea motivată a probei testimoniale şi nici pe înlăturarea depoziţiilor martorilor, este nelegală. Legala şi temeinica soluţionare a pricinii obliga instanţa la epuizarea întregului probatoriu de care reclamanta înţelege să se folosească, în caz contrar, aceasta aflându-se în dezechilibru faţă de poziţia Statului Român, respectiv într-o poziţie de inferioritate, contrară principiului constituţional al egalităţii subiecţilor de drept în faţa legii.

Prin decizia civilă nr. 203/A/02.04.2009, pronunţată de Tribunalul Cluj s-a admis apelul declarat reclamantei J.S.V., împotriva sentinţei civile nr. 5580/19.05.2004, a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost schimbată în totalitate, în sensul admiterii acţiunii reclamantei împotriva pârâtului Statul Român prin B.N.R., cu consecinţa obligării pârâtului să-i achite reclamantei contravaloarea aurului fin conţinută în cantitatea de 600 gr de aur de 14 karate calculată la preţul reţinut de B.N.R. la data plăţii; pârâtul Statul Român prin B.N.R. a fost obligat să-i achite reclamantei suma de 2.320,50 lei cheltuieli de judecată.

Analizând apelul declarat, instanţa de rejudecare a reţinut următoarele:

Referitor la calitatea procesuala pasivă în cauză, în considerentele deciziei Curţii de Apel Cluj s-a arătat că, în cauză, atât obligaţia restituirii în natură, cât şi a despăgubirii, revine Statului Român care, existând o normă specială în acest sens, este reprezentat de B.N.R., concluzie ce se desprinde din dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 1344/2003.

În consecinţa, tribunalul a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice a fost soluţionată irevocabil, în sensul admiterii, astfel încât, cauza urmează să fie analizată pe fond doar faţă de pârâtul Statul Român, reprezentat de  B.N.R.

Din declaraţia martorei R.R.E. rezultă că aceasta a cunoscut familia reclamantei, în anul 1952 având 17 ani, şi din cele povestite în familie ştie că mamei reclamantei i-au fost luate de către miliţie bijuteriile de aur, fără ca martora să îşi amintească despre ce cantitate era vorba şi fără să fi văzut acele bijuterii. Bijuteriile erau din aur de 14 karate, în acea perioada etalonul fiind de 14 sau 18 karate.

Martora B.E.I., care în 1952 avea tot 17 ani , a declarat că a cunoscut-o pe mama reclamantei şi ştie că aceasta avea 650 grame de bijuterii din aur de 14 şi 18 karate, unele fiind şi cu pietre preţioase, întrucât le arată tot timpul aceste bijuterii, spunând că vor reveni reclamantei şi surorii acesteia. De asemenea, ştie că în anul 1952 mama reclamantei a fost dusă  la miliţie şi ţinută doua zile, după care a fost obligată să predea bijuteriile, martora şi reclamanta aşteptând-o în faţa sediului miliţiei. A mai arătat că atunci s-a încheiat un proces verbal privind predarea bijuteriilor, semnat de mama reclamantei, însă acesta nu se mai găseşte.

Din declaraţia martorului M.M. rezultă ca familia acestuia s-a aflat în relaţii apropiate cu familia reclamantei, astfel încât ştie că mama reclamantei avea bijuterii din aur, întrucât se povestea în familie, iar în acea perioadă multă lume cumpăra astfel de bijuterii pentru a-şi asigura averea, datorită devalorizării monedei de după instalarea regimului comunist. De asemenea, ştie că mama reclamantei a fost dusă la miliţie sau securitate şi i s-a confiscat aurul, fiind vorba de 600-700 grame. A mai precizat ca în 1952 avea 16 ani.

Din adresa din data de 02.02.1954 a Securităţii rezultă că antecesoarea reclamantei, N.V., figura pe o lista a „suspecţilor de la linia de munca trafic aur-valuta ”.

Potrivit art. 26 din OUG nr. 190/2000 republicată, „persoanele fizice şi juridice ale căror obiecte din metale preţioase şi pietre preţioase de natura celor prevăzute la art. 4 au fost preluate abuziv de către stat pot solicita restituirea acestora judecătoriei în raza căreia domiciliază sau îşi au sediul, pana la data de 31 decembrie 2009. De prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă beneficiază şi moştenitorii persoanelor fizice, respectiv succesorii de drept ai persoanelor juridice îndreptăţite. În cazul metalelor preţioase şi al pietrelor preţioase preluate abuziv, care nu se mai regăsesc fizic, fiind valorificate, se vor acorda despăgubiri în condiţiile şi în limitele stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă”.

Conform art. 39 alin. 1 şi 2 din H.G. nr. 1344/2003, „restituirea obiectelor din metale preţioase, aliajele acestora şi pietre preţioase, confiscate abuziv în perioada de după anul 1946 şi până în anul 1990, aflate în depozitul Băncii Naţionale a României, se efectuează de către Banca Naţionala a României numai la cererea persoanelor îndreptăţite, în baza hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, investite cu formula executorie. Pentru obiectele şi bijuteriile confiscate abuziv în perioada de după anul 1946 şi până în anul 1990, depuse în gestiunea de specialitate a Sucursalei municipiului Bucureşti a Băncii Naţionale a României, restituirea fizică a acestora se efectuează numai în măsura în care acestea se mai regăsesc ca atare în depozitul respectiv. Dacă bunurile prevăzute la alin. (1) au fost valorificate în folosul statului şi nu se mai regăsesc fizic în gestiunea de specialitate din cadrul Sucursalei municipiului Bucureşti a Băncii Naţionale a României, urmează a se plăti persoanelor îndreptăţite, în baza hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, investite cu formulă executorie, contravaloarea metalului preţios fin conţinut în respectivele obiecte, calculată la preţul practicat de Banca Naţionala a României la data plăţii”.

Faţă de cele ce preced, tribunalul a considerat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale menţionate, reclamanta fiind îndreptăţită să solicite obligarea pârâtului Statul Român prin B.N.R. să îi achite contravaloarea aurului fin conţinută în cantitatea de 600 gr de aur de 14 karate calculată la preţul reţinut de B.N.R. la data plăţii.

Astfel, din declaraţiile celor 3 martori, coroborate cu adresa menţionată, rezultă că antecesoarei reclamantei, defuncta N.V., i s-au confiscat în mod abuziv obiectele din aur în anul 1952, iar din actele depuse la dosarul instanţei de fond reiese că în evidenţele B.N.R., nu figurează depuneri de bunuri din metale preţioase confiscate de la aceasta, astfel încât restituirea în natură nu este posibilă.

În consecinţă, în baza art. 296 C. proc. civ., tribunalul a admis apelul reclamantei, a schimbat în întregime sentinţa apelată, în sensul admiterii acţiunii reclamantei împotriva pârâtului Statul Român prin B.N.R., cu consecinţa obligării pârâtului să-i achite reclamantei contravaloarea aurului fin conţinută în cantitatea de 600 gr de aur de 14 karate calculată la preţul reţinut de B.N.R. la data plăţii.

In baza art. 274 C. proc. civ. pârâtul Statul Român prin B.N.R. a fost obligat  să achite reclamantei suma de 2.320,50 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocaţial.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, reprezentat prin Banca Naţională a României, solicitând, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

În motivarea recursului a fost reprodus istoricul cauzei, începând cu momentul înregistrării acţiunii pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, sub nr. 538/2004, şi până la momentul pronunţării de către Tribunalul Cluj a soluţiei recurate, arătându-se că art. 39 din OUG nr. 190/2000 oferă posibilitatea de restituire către reclamanţi doar a acelor obiecte din metale preţioase sau aliaje ale acestora şi pietre preţioase „confiscate abuziv în perioada de după anul 1946, aflate în depozitul B.N.R. (alin. 1)”, sau contravaloarea acestor bunuri, cu condiţia ca acestea, deşi au fost depuse în depozit, nu se mai regăsesc fizic în gestiunea de specialitate din cadrul Sucursalei municipiului Bucureşti a B.N.R.,, fiind valorificată în favoarea statului (alin. 2), iar nu şi a acelor obiecte care nu au fost identificate ca depuse în Tezaurul Băncii, cum este şi cazul în speţă.

Important în cauză este faptul că nu s-a făcut dovada preluării abuzive ori a confiscării de bunuri, respectiv, nu numai că bunurile nu au fost identificate ca fiind depuse în gestiunea de metale preţioase, însă nu există nici un înscris din care să reiasă că ar fi fost confiscat aur sub orice formă de la reclamantă ori antecesorii săi.

Prezenta acţiune, arată recurentul, este nedovedită, conform art. 1169 C. civ., reclamanta trebuind să facă dovada celor susţinute în acţiune, mai ales că în dosarul de faţă s-a comunicat de către Banca Naţională a României că în evidenţele sale nu figurează bijuterii confiscate de la N.V. sau N.C., în prezenta cauză neexistând nicio probă în sensul existenţei acestei confiscări.

OUG nr. 190/2000 defineşte exact înţelesul expresiei de caracter abuziv al preluării, prin Legea nr. 591/2004 de modificare şi completare a OUG nr. 190/2000, definindu-se expres ceea ce înseamnă „preluarea abuzivă”.

Astfel, în sensul acestei ordonanţe de urgenţă, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 591/2004, prin preluarea abuzivă se înţelege preluarea efectuată în temeiul actelor normative enumerate în acest text legal, respectiv, Legea nr. 638/1946, Legea nr. 284/1947, Decretul nr. 83/1949, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 210/1960, Decretul nr. 302/1965, Decretul nr. 244/1978.

În concluzie, se pune firesc întrebarea cum a putut instanţa să stabilească care este norma de drept încălcată, din cele enumerate, pentru că nu există la dosar nici un script doveditor în care să se fi menţionat temeiul de drept în baza căruia  să se fi dispus preluarea cu exactitate a 600 grame aur de 14 karate în bijuterii de familie, pentru ca în prezent să poată fi catalogat drept abuziv, ca făcând parte din actele normative enumerate în Legea nr. 591/2004. În prezenta cauză există doar depoziţii de martori, probă încuviinţată cu încălcarea dispoziţiilor legale şi care constituie un precedent extrem de periculos în asemenea cauze, de altfel şi singular.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamanta intimată a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că nu poate fi reţinută susţinerea recurentei, conform căreia instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 39 din Norma Metodologică de aplicare a OUG nr. 190/2000, respectiv ale Legii nr. 591/2004, în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de „preluare abuzivă”, dat fiind că în speţă aurul s-a preluat în baza Legii nr. 284/1947, iar lipsa menţionării acestuia act normativ în mod expres de către instanţa de apel nu atrage nelegalitatea deciziei recurate.

În baza acestui act normativ s-a preluat abuziv aurul de la antecesoarea reclamantei, având în vedere că acest act normativ prevedea că „persoanele stabilite în ţară, având valorile specificate mai jos, sunt obligate a le ceda Băncii Naţionale a României”, printre valorile specificate numărându-se şi aurul sub orice formă.

S-a mai arătat de către reclamanta intimată că este nefondată susţinerea recurentei, potrivit căreia instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale prin încuviinţarea probei cu martori, având în vedere că, în baza art. 315 alin. 1 C. proc .civ., audierea martorilor era obligatorie, raportat la hotărârea instanţei de recurs nr. 2425/R/2008 a Curţii de Apel Cluj.

În mod corect s-a reţinut calitatea procesuală pasivă a Băncii Naţionale a României pentru Statul Român, raportat la HG nr. 1344/2003, Statul Român fiind reprezentat prin Ministerul Finanţelor doar atunci când nu există o lege specială care să prevadă altfel, potrivit normei generale din art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954.

Recursul nu  este fondat.

În ceea ce priveşte acele motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie, respectiv, reproducerea istoricului cauzei, etc., Curtea urmează să admită excepţia inadmisibilităţii, invocată de instanţă şi pusă în discuţia contradictorie a părţilor la termenul de judecată din 11.12.2009, întrucât acestea se circumscriu pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. , în prezent abrogate.

În analizarea motivelor de recurs trebuie pornit, în primul rând, de la ceea ce reclamanta a invocat prin cererea introductivă de instanţă, iar în al doilea rând, de la cele statuate prin decizia de casare nr. 2425/R/12.12.2008, şi aceasta pentru că, pe de o parte, în conformitate cu art. 129 alin. final C. proc. civ., judecătorii hotărăsc întotdeauna doar asupra obiectului cererii deduse judecăţii, iar, pe de altă parte, potrivit art. 315 alin. 1 C. proc. civ. , în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Apoi, în analizarea motivelor de recurs, trebuie stabilit dacă Legea nr. 591/2004, care a intrat în vigoare cu mult după promovarea cererii introductive de instanţă – 24.12.2003 - , este sau nu aplicabilă în speţă.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub nr. 538/2003, reclamanta a solicitat restituirea în natură a 600 gr. aur bijuterii de familie sau a contravalorii acestei cantităţi, la valoarea acesteia din ziua plăţii, invocând ca temei juridic al cererii sale prevederile art. 39 şi următoarele din HG nr. 1334/2003 şi art. 341 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 261/2002, precum şi confiscarea nelegală a acestei cantităţi de aur, de către Miliţia Turda, de la mama reclamantei, în anul 1952.

Este adevărat că nicăieri în faţa primei instanţe, în condiţii procedurale, cu respectarea prevederilor art. 132 C. proc. civ., reclamanta nu a formulat o precizare a cererii de chemare în judecată prin care să invoce un alt temei juridic al acesteia, respectiv, prin care să arate că preluarea obiectelor de aur de la antecesoarea sa s-a făcut în conformitate cu Legea nr. 284/1947, susţinând însă constant că în cauză a existat o preluare, o confiscare abuzivă a cantităţii de aur pretinsă prin petitul cererii de chemare în judecată, dar nu este mai puţin adevărat că, chiar şi în absenţa unei precizări exprese a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, în sensul că preluarea pretins abuzivă a acestei cantităţi de aur s-ar fi făcut în baza Legii  nr. 284/1947, este de apreciat în sensul că doar în cadrul legal stabilit de această Lege nr. 284/1947 era posibilă, la momentul anului 1952, o atare preluare, întrucât doar acest act normativ reglementa, la acel moment – aşa cum o spunea însăşi titulatura legii -, condiţiile în care opera „cedarea către Banca Naţională a României a aurului, valutelor efective şi altor mijloace de plată străine”.

Prin urmare, în aprecierea caracterului abuziv al preluării sau confiscării, trebuie analizat dacă, cu ocazia respectivei preluări sau confiscări, au fost sau nu respectate prevederile Legii nr. 284/1947.

Din starea de fapt reţinută de către instanţa de apel de rejudecare, astfel cum aceasta a fost relevată de probaţiunea testimonială administrată direct şi nemijlocită în faţa acestei instanţe – stare de fapt la care instanţa de recurs este obligată să se raporteze şi pe care aceasta nu o poate schimba, dată  fiind abrogarea pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. (care permiteau instanţei de recurs o analizare a hotărârii recurate şi sub aspectul netemeiniciei sale, nu doar a nelegalităţii) -, rezultă faptul că antecesoarea reclamantei a fost dusă la Miliţia Turda, unde a fost reţinută timp de 2 zile, fiind obligată să predea toate obiectele de aur pe care le deţinea, fără însă ca atunci să fi fost încheiat un proces-verbal de inventariere exactă a acestor obiecte de aur, care să cuprindă descrierea lor exactă, gramajul, tipul de bijuterie etc., un singur martor declarând că la acel moment s-ar fi încheiat un proces-verbal de predare, care însă nu se mai regăseşte în prezent.

Din întreaga economie a Legii nr. 284/1947 se desprinde ideea că, pe de o parte, cedarea aurului în condiţiile acestei legi trebuia să se facă direct către Banca Naţională a Românei, iar nu către miliţie, iar pe de altă parte, la momentul cedării aurului trebuia încheiat un proces-verbal care să ateste această cedare benevolă a aurului către B.N.R..

Apoi, rezultă fără dubiu din chiar textul acestei legi că, în situaţia în care cei care deţineau obiecte de aur nu le cedau de bună voie către B.N.R., aceştia se făceau vinovaţi de săvârşirea infracţiunii prev. de art. 14 din Legea nr. 284/1947, faptă sancţionată cu închisoare de la 5 la 25 de ani şi cu confiscarea valorilor necedate sau nedeclarate. Or, în speţă nu s-a făcut dovada existenţei, în persoana antecesoarei reclamantei, a aplicării, în privinţa sa, a art. 14 din Legea nr. 284/1947.

Se constată astfel de către Curte că în speţă nu au fost respectate, cu ocazia preluării aurului de la antecesoarea reclamantei, a dispoziţiilor Legii nr. 284/1947, putându-se deci aprecia că a fost vorba despre o preluare abuzivă .

Nu rezultă din starea de fapt evidenţiată prin depoziţiile martorilor audiaţi de tribunal care ar fi fost temeiul legal al confiscării acestor bijuterii, nici de către cine anume în mod efectiv acestea au fost confiscate, astfel încât, se poate doar prezuma că a fost vorba despre o preluare de fapt a acestora, în condiţiile realităţii politice a anilor 1952-1953, această preluare faptică, evident o confiscare abuzivă, încadrându-se în textul art. 341 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 261/2002, prin care a fost aprobată OUG nr. 190/2000, text legal pe care, de altfel, reclamanta şi-a fundamentat juridic cererea introductivă de instanţă.

În ceea ce priveşte temeiul juridic pe care s-a fundamentat cererea de chemare în judecată, respectiv art. 341 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 261/2002, prin care a fost aprobată OUG nr. 190/2000, Curtea constată următoarele:

Potrivit art. 341 alin. 1 din actul normativ mai sus invocat, persoanele fizice şi juridice ale căror obiecte din metale preţioase de natura celor prevăzute la art. 3 au fost preluate abuziv, cu încălcarea reglementărilor în vigoare, de după anul 1946 şi până în anul 1990, pot solicita restituirea acestora instanţelor de judecata de la domiciliul reclamantului, în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanţe de urgenţă, alin. 2 al aceluiaşi articol prevăzând că, în cazul obiectelor din metale preţioase preluate abuziv, care nu se mai regăsesc fizic, fiind topite sau valorificate, se vor acorda despăgubiri în condiţiile şi în limitele stabilite prin normele de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă, emise de Ministerul Finanţelor Publice şi de Banca Naţională a României.

Prin urmare, în temeiul acestui text legal, pot fi solicitate a fi restituite doar acele obiecte de metale preţioase, de natura celor menţionate în art. 3, care au fost preluate în mod abuziv, cu încălcarea reglementărilor în vigoare, după anul 1946 şi până în anul 1990, cu condiţia ca acestea să se regăsească fizic, iar în ipoteza în care acestea nu se mai regăsesc fizic, fiind topite sau valorificate, pot fi solicitate despăgubiri în condiţiile şi în limitele stabilite în Normele Metodologice de aplicare a OUG nr. 190/2000.

Din economia acestui text legal rezultă faptul că, în accepţiunea legiuitorului, puteau fi solicitate a fi restituite în temeiul OUG nr. 190/2000, aprobată prin Legea nr. 261/2002, obiectele din metale preţioase, de natura celor prevăzute la art. 3, care au fost preluate abuziv, cu încălcarea reglementărilor în vigoare, de după anul 1946 şi până în anul 1990.

Raportat la considerentele anterior expuse, Curtea constată că, în speţă, preluarea aurului de la  antecesoarea reclamantei s-a făcut în mod abuziv, cu încălcarea reglementării în vigoare în anii 1952-1953, respectiv a Legii nr. 284/1947 – conform celor mai sus precizate -, fiind vorba despre o efectivă preluare faptică, evident abuzivă, a respectivei cantităţi de aur.

Este adevărat că nici OUG nr. 190/2000, în redactarea sa iniţială, şi nici Legea nr. 261/2002, prin care a fost aprobată această OUG, nu explicau, nici exhaustiv şi nici exemplificativ, care anume preluări de metale preţioase sunt considerate abuzive – limitându-se doar la a face referire  la preluările făcute cu încălcarea reglementărilor în vigoare, de după anul 1946 şi până în anul 1990, dar nu este mai puţin adevărat că această reglementare lacunară a legii nu impietează asupra posibilităţii instanţelor de judecată de a aprecia în concret, în fiecare caz în parte, dacă preluarea, chiar faptică fiind, a fost sau nu una abuzivă.

Abia prin Legea nr. 591/2004, prin care a fost aprobată cu modificări OUG nr. 190/2000, s-a stabilit în art. 26 alin. 12, ce anume se înţelege prin preluarea abuzivă, în sensul OUG nr. 190/2000.

Astfel, potrivit art. 26 alin. 12 din OUG nr. 190/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 591/2004, prin preluarea abuzivă în înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţă se înţelege preluarea efectuată în baza următoarelor acte normative: Legea nr. 638/1946, pentru controlul producţiei, prelucrări şi circulaţiei metalelor preţioase; Legea nr. 284/1947 pentru cedarea către Banca Naţională a României a aurului, valutelor efective şi altor mijloace de plată străine; Decretul nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziţiuni din Legea nr. 187/1945; Decretul nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare; Decretul nr. 210/1960 privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor preţioase şi pietrelor preţioase; Decretul nr. 302/1965 privind unele măsuri referitoare la obiectele confecţionate din metale preţioase la metalele şi pietrele preţioase; Decretul nr. 244/1978 privind regimul metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase.

Curtea constată însă că Legea nr. 591/2004 nu este aplicabilă în prezenta speţă, întrucât această lege a intrat în vigoare abia la data de 23 decembrie 2004 ( M. Of. nr. 1.224/20.12.2004), în timp ce cererea introductivă de instanţă a fost promovată la data de 24 decembrie 2003, cu mult înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin urmare, Curtea urmează să înlăture ca vădit nefondat motivul de recurs care vizează incidenţa în cauză a Legii nr. 591/2004, motivat pe faptul că acestui motiv de recurs nu i se poate da curs favorabil decât cu nesocotirea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat în art. 15 alin. 2 din Constituţia României revizuită, ceea ce este de  neacceptat.

Strict legat de problema caracterului abuziv al preluării bijuteriilor de aur de la antecesoarea reclamantei, se impune a se discuta în ce măsură prin decizia de casare s-a tranşat problema acestei preluări abuzive.

În opinia Curţii, prin decizia de casare nr. 2425/R/12.12.2008 nu s-a tranşat în mod irevocabil această problematică, a preluării abuzive a cantităţii de 600 gr. aur bijuterii de familie, dat fiind că nu s-a statuat în mod clar că într-adevăr această cantitate de aur, de 600 de gr., reprezentând bijuterii de familie ar fi fost preluată în mod abuziv în condiţiile OUG nr. 190/2000, aprobată prin Legea nr. 261/2002, însă, s-a statuat în sensul că, existând un început de dovadă scrisă ( a se vedea în acest sens înscrisurile aflate în primul dosar de recurs – la care prima instanţă de recurs a făcut trimitere în considerentele deciziei de casare ) este admisibilă proba cu martori pentru dovedirea caracterului abuziv al preluării.

Ceea ce s-a stabilit, aşadar, prin decizia de casare, a fost posibilitatea dovedirii cu martori a acestei preluări abuzive, întrucât exista un început de dovadă scrisă, în conformitate cu art. 1197 şi art. 1198 pct. 1 C. civ. .

Prin urmare, prin prisma art. 315 alin. 1 C. proc. civ., ceea ce a fost obligatoriu pentru instanţa de rejudecare a fost necesitatea administrării unor probe, chiar testimoniale, pentru a se dovedi că de la antecesoarea reclamantei s-ar fi preluat abuziv cantitatea de 600 gr. aur în bijuterii de familie.

Împrejurarea că pe numele antecesoarei reclamantei, N.V., s-ar fi întocmit un dosar informativ în calitate de persoană suspectă de la linia de muncă „trafic aur-valută” şi că acest dosar urma să fie întrebuinţat la întocmirea caracterizării acestei linii de muncă nu este suficientă pentru a face dovada preluării abuzive, de la aceasta, a cantităţii de 600 gr. aur în bijuterii de familie, mai ales că starea de fapt reţinută în cauză relevă împrejurarea că nu există în evidenţele de arhivă ale B.N.R. nicio depunere de bunuri de metale preţioase confiscate de la N.V. în vederea valorificării în anii 1952-1953, respectiv, nu au fost identificate în arhiva B.N.R. nici un fel de documente care să ateste depunerea în bancă, în perioada 1952-1953, a unor bunuri din metale preţioase confiscate pe numele N.V. sau N.C., însă, acest început de dovadă scrisă, coroborat cu depoziţiile testimoniale ale celor trei martori audiaţi în instanţa de apel de rejudecare – în deplină concordanţă cu îndrumările din decizia de casare – confirmă existenţa unei preluări faptice, evident abuzive, a  cantităţii de 600 gr. aur în bijuterii de familie de la antecesoarea reclamantei.

Prin prima art. 39 alin. 1 din HG nr. 1344/2003, pentru aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea prevederilor OUG nr. 190/2000, B.N.R. justifică, într-adevăr, calitate procesuală pasivă în cererile având ca obiect restituirea obiectelor din metale preţioase, etc., cu condiţia ca acestea să fi fost confiscate abuziv în perioada de după anul 1946 şi până în anul 1990 şi să se afle în depozitul B.N.R. sau, în conformitate cu alin. 2 al aceluiaşi articol B.N.R. poate fi obligată la a plăti contravaloarea metalului preţios fin conţinut în respectivele obiecte, calculată la preţul practicat de B.N.R. la data plăţii, cu condiţia ca bunurile prevăzute la alin. 1, deci cele confiscate abuziv în perioada de după 1946 şi până în 1990 şi care au fost depuse în depozitul B.N.R., să nu se mai regăsească fizic în gestiunea de specialitate din cadrul Sucursalei municipiului Bucureşti a B.N.R., întrucât au fost valorificate în folosul statului, însă Curtea constată că această excepţie  - a lipsei calităţii procesuale a  B.N.R. - a fost tranşată irevocabil prin prima decizie din recurs, obligatorie pentru instanţele de rejudecare, astfel încât în actualul cadru procesual aceasta nu mai poate fi reiterată..

Aşa fiind, în temeiul considerentelor mai sus expuse, Curtea apreciază ca fiind nefondat recursul pârâtului, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. 1 şi 3 rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ ., urmează să-l respingă, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate ca fiind legală.

Domenii speta

Spete similare