Fara titlu

ROMÂNIA

DOSAR NR. ……………..

JUDECĂTORIA SECTORULUI 4 BUCUREŞTI – SECŢIA CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ NR.

ŞEDINŢA PUBLICĂ DE LA 29.10.2008

INSTANŢA CONSTITUITĂ DIN

PREŞEDINTE - ……………..

GREFIER - ………………….

Pe rol soluţionarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii ………………………., împotriva pârâţilor STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL DE FINANŢE, MUNICIPIUL BUCUREŞTI PRIN PRIMARUL GENERAL, S.C. AVL BERCENI S.A., ……………., având ca obiect – revendicare. 

Dezbaterile în fond asupra cauzei au avut loc în şedinţa publică din 15.10.2008, susţinerile părţilor fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre şi când, având nevoie de timp pentru a delibera, instanţa a amânat succesiv pronunţarea la 22.10.2008 şi la 29.10.2008.

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 9966/4 la data de 31.07.2006, reclamanţii ……………….. au chemat în judecată pe pârâţii STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL DE FINANŢE, MUNICIPIUL BUCUREŞTI PRIN PRIMARUL GENERAL, S.C. AVL BERCENI S.A., ………………….., pentru ca instanţa să oblige pârâţii să lase imobilul situat în ………………….., în deplina proprietate şi liniştita posesie a reclamanţilor.

În motivare, reclamanţii au arătat în esenţă că sunt proprietarii imobilului revendicat în temeiul actului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 30.03.1977, imobilul fiind preluat de stat în anul 1985, în temeiul Decretului nr. 223/1974.

Se apreciază că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu valabil, în raport de criteriile cuprinse în art. 6 din Legea nr. 213/1998, atât pentru că formalităţile prevăzute de Decretul nr. 223/1974 nu au fost respectate, cât şi pentru că acest decret contravine dispoziţiilor Constituţiei din 1965 privind ocrotirea proprietăţii.

Ca atare, susţin reclamanţii, titlul lor este preferabil faţă de titlul pârâţilor Micliuc, care au cumpărat imobilul (prin contractul de vânzare-cumpărare din 5.10.1996) de la un neproprietar, titlul reclamanţilor fiind întâiul transcris.

În dovedirea cererii, întemeiată în drept pe disp. art. 480 C.civ., ale Legii nr. 213/1998, ale art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, ale Declaraţiei universală a drepturilor omului şi ale Constituţiei, reclamanţii au solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Prin întâmpinare (f. 26), pârâţii ……………………….. au ridicat excepţia autorităţii lucrului judecat, arătând în esenţă că printr-o acţiune în revendicare anterioară, introdusă la 20.12.2000, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor să lase acelaşi imobil în proprietatea şi posesia reclamanţilor, solicitând compararea titlurilor părţilor. Această acţiune a fost respinsă, în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 709/25.02.2003 pron. de Curtea Supremă de Justiţie – secţia civilă, intrată în puterea lucrului judecat.

În dovedirea apărărilor formulate, întemeiate în drept pe disp. art. 1200 – 1201 C.civ., art. 163 – 166 C.pr.civ., pârâţii au solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Prin sent.civ. nr. 6018/26.10.2006, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia autorităţii lucrului judecat şi a respins acţiunea pentru acest considerent, statuând în esenţă că există identitate de părţi, obiect şi cauză între cele două pricini.

Sentinţa a fost confirmată în apel, prin dec.civ. nr. 909/A/29.06.2007 pron. de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

Prin dec.civ. nr. 140/29.01.2008 pron. de C.A. Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admis recursul reclamanţilor şi s-a dispus rejudecarea cauzei de către prima instanţă, pentru motivele ce vor fi analizate pe larg în cuprinsul prezentei sentinţe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 1660/4 la data de 21.02.2008.

În cauză a fost încuviinţată pentru părţi şi administrată proba cu înscrisuri.

Cu ocazia rejudecăţii, pârâţii au depus întâmpinare, prin care au ridicat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun, în raport de dispoziţiile Legii 10/2001, iar pe fond, au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând că au fost de bună-credinţă, iar contractul de vânzare-cumpărare este valabil, nefiind anulat.

Prin încheierea interlocutorie de la 21.05.2008 (f. 28) instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată.

Analizând materialul probator administrat, instanţa reţine următoarele:

1. Situaţia de fapt:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1984/30.03.1977 la Notariatul de Stat sector 5 Bucureşti, reclamanţii …………………… au cumpărat imobilul (apartament compus din 3 camere) situat în ……………….

Imobilul a fost preluat de stat prin Decizia nr. 2517/13.12.1988 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Mun. Bucureşti, în temeiul Decretului nr. 223/1974, după cum urmează: a) cota de ? din dreptul de proprietate, aparţinând lui …………, a fost preluată de stat fără plată, reţinându-se că acesta a plecat temporar în străinătate, iar la expirarea vizei acordate nu s-a mai înapoiat; b) cota de ? din dreptul de proprietate, aparţinând lui ………., a fost preluată de stat cu plată, reţinându-se că acesteia i s-a aprobat plecarea definitivă din ţară.

Ulterior, invocându-se dispoziţiile Legii nr. 112/1995, Primăria Mun. Bucureşti, prin mandatar SC AVL BERCENI SA, a vândut apartamentul situat în ………………… (fost sector 5, anterior reorganizării administrative din anul 1978) pârâţilor ………………….., chiriaşi, potrivit contractului de închiriere nr. 60110/9.08.1994.

Din adresele emise de Primăria Mun. Bucureşti – Direcţia Juridic, Contencios şi Legislaţie (f. 47 şi 50) rezultă că reclamanţii …………………. nu au formulat cerere de restituire a imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, însă au depus în temeiul Legii nr. 10/2001 notificarea nr. 3336/13.08.2001, nesoluţionată până în prezent.

2. Litigiul anterior:

Prin sentinţa civilă nr. 318/21.03.2001 pron. de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii ………………. împotriva pârâţilor ……………….. şi Primăria Mun. Bucureşti, având ca obiect imobilul situat în ………………………..

S-a reţinut în esenţă că reclamanţii sunt proprietarii imobilului, în temeiul actului de vânzare-cumpărare din anul 1977, că Decretul nr. 223/1974 nu constituie un titlu valabil în favoarea statului, fiind contrar Constituţiei din 1965 şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, că în urma comparării titlurilor, se impune concluzia că titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil, întrucât statul neproprietar nu putea înstrăina un bun ce nu-i aparţinea.

Apelul declarat de pârâţi a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 551/A/10.12.2001 pron. de C.A. Bucureşti, secţia a III-a civilă, amplu argumentată, prin care s-a reţinut în esenţă că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, dreptul de proprietate fiind în continuare în patrimoniul reclamanţilor. Curtea a statuat că „sentinţa apelată a procedat la compararea titlurilor de proprietate, care este de esenţa acestei acţiuni create de jurisprudenţă şi a considerat pe bun drept că titlul reclamanţilor probează un drept de proprietate preferabil.”

Recursurile declarate de pârâţi împotriva acestei decizii au fost admise prin dec.civ. nr. 709/25.02.2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, care a desfiinţat hotărârile anterioare şi pe fond, a respins acţiunea, ca nefondată.

Curtea Supremă de Justiţie a reţinut, în motivarea deciziei sale, două aspecte esenţiale:

a) imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, în raport de dispoziţiile Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, adoptate la 17.01.1996, iar dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi ale Normelor Metodologice de aplicare sunt incidente în cauză, imobilul fiind cumpărat legal de pârâţii ………;

b) pârâţii ……….. au fost de bună-credinţă şi s-au aflat într-o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar al statului înstrăinător. Eroarea comună şi invincibilă („principiul validităţii aparenţei în drept”) este un mod originar de dobândire a proprietăţii, dreptul de proprietate născut în patrimoniul pârâţilor fiind opozabil tuturor, inclusiv adevăratului proprietar. Ca atare, „se exclude orice operaţiune de comparare a celor două titluri al proprietarului real (sic!) şi al terţului, acordându-se prioritate principiului ocrotirii bunei credinţe, în vederea protejării siguranţei şi stabilităţii circuitului civil”.

Se observă caracterul contradictoriu al motivării deciziei, întrucât dacă s-a reţinut că imobilul a fost preluat de stat cu titlu, atunci titlul pârâţilor era preferabil, fiind dobândit de la adevăratul proprietar, nemaifiind necesară motivarea de la lit.b, care porneşte (în mod logic şi necesar) de la premisa contrară, că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, proprietatea asupra acestuia fiind dobândită de pârâţi în temeiul erorii comune şi invincibile („aparenţei în drept”).

Ceea ce interesează însă în prezenta cauză este că instanţa supremă, prin decizie irevocabilă asupra fondului cauzei, a statuat că pârâţii ………….. sunt proprietarii imobilului revendicat în prezenta cauză.

3. Decizia Curţii de Apel:

Fără a nega existenţa autorităţii lucrului judecat, din perspectiva dreptului intern aplicabil (art. 1201 C.civ. şi art. 166 C.pr.civ.), Curtea de apel a considerat că pentru a putea trece la analiza triplei identităţi – de părţi, obiect şi cauză – este necesar să se constate, în prealabil, că prin prima hotărâre irevocabilă s-a rezolvat în fond litigiul între părţi, „importanţa considerentelor fiind, în acest caz, decisivă”.

Curtea de apel a reţinut în esenţă că, deşi instanţa supremă a fost învestită cu o acţiune în revendicare, care presupune compararea titlurilor părţilor şi examinarea valabilităţii titlului statului, instanţa supremă a reţinut „buna-credinţă a terţilor cumpărători”, cu consecinţa excluderii oricărei operaţiuni de comparare a titlurilor părţilor.

Ca atare, concluzionează Curtea, instanţa supremă nu s-a pronunţat asupra acţiunii cu care a fost învestită, întemeiată pe art. 480 – 481 C.civ., ci a modificat în mod nelegal cauza cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită, prin soluţionarea cererii exclusiv prin raportare la Legea nr. 10/2001, lege nouă, intervenită pe parcursul procesului. Curtea de apel dă în continuare de înţeles că, procedând în acest mod, instanţa supremă a încălcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de apel a apreciat că, dacă s-ar reţine în aceste condiţii autoritatea lucrului judecat, s-ar încălca dreptul de acces la o instanţă, ca o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil. Invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Golder c. Marii Britanii, hotărârea din 21.02.1975, Sabin Popescu c. României, hotărârea din 2.03.2004 şi Lungoci c. României, hotărârea din 26 ianuarie 2006), Curtea a apreciat că este necesară analizarea în fond a pretenţiilor şi apărărilor deduse judecăţii, iar nu o excludere formală a cercetării fondului. Apreciind că soluţionarea cauzei prin invocarea excepţiei autorităţii lucrului judecat s-a făcut nelegal, Curtea de apel a admis recursul şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

4. În drept:

A. Prin dec.civ. nr. 140/29.01.2008 pron. de C.A. Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a reţinut caracterul nelegal al „invocării” excepţiei autorităţii lucrului judecat şi s-a trimis cauza spre judecare în fond.

Potrivit art. 315 alin.1 C.pr.civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate (…) sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Se impune aşadar cercetarea în fond a cauzei deduse judecăţii, fără a fi posibilă admiterea excepţiei autorităţii lucrului judecat.

Se poate însă lesne constata că prin considerentele care justifică soluţia adoptată,  Curtea de apel nu a reţinut nici un moment că nu ar exista autoritate de lucru judecat, ci a criticat pentru nelegalitate hotărârea irevocabilă pronunţată în litigiul anterior dintre părţi, invocând exigenţele deduse din art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu toate acestea, potrivit jurisprudenţei relevante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, autoritatea de lucru judecat şi stabilitatea hotărârilor judecătoreşti definitive constituie elemente esenţiale ale dreptului la un proces echitabil şi ale preeminenţei dreptului.

De aceea, instanţa consideră necesar să verifice în ce măsură există totuşi autoritate de lucru judecat, întrucât o concluzie afirmativă va avea consecinţe inerente cu privire la soluţia asupra fondului, tocmai pentru a nu determina o (nouă) încălcare a dreptului la un proces echitabil prev. de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 21 alin.3 din Constituţie.

Totodată, efectele hotărârii irevocabile anterioare (dec.civ. nr. 709/25.02.2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă) trebuie analizate şi din perspectiva articolului 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, „Protocolul nr.1”).

B. Potrivit art. 1201 C.civ.,  există putere de lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.

Instanţa constată că există identitate de părţi, obiect şi cauză între prezenta cerere de chemare în judecată şi cea care a fost soluţionată irevocabil prin 318/21.03.2001 pron. de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă, astfel cum a fost modificată prin dec.civ. nr. 709/25.02.2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă.

Astfel, în primul proces au participat în calitate de reclamantă, reclamanţii din prezenta cauză, ……………, iar în calitate de pârâţi, între alţii, …………….., pârâţii din prezenta cauză.

În ce priveşte obiectul celor două acţiuni, înţeles atât ca pretenţie concretă, cât şi ca drept subiectiv invocat, instanţa constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta a formulat o acţiune în revendicare împotriva pârâţilor Primăria Mun. Bucureşti, ……………..

Tot o acţiune în revendicare, a aceluiaşi imobil situat în …………., împotriva pârâţilor ……………. (şi a altor pârâţi) a fost formulată şi în prezenta cauză, motiv pentru care se impune concluzia existenţei identităţii de obiect între cele două cauze.

Cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi, fundamentul pretenţiei), înţeleasă ca situaţie de fapt calificată juridic, este de asemenea identică în ambele acţiuni, fiind vorba despre calitatea de proprietari a reclamanţilor, calitate care nu s-a stins prin preluarea imobilului de către stat, întrucât această preluare nu s-a făcut cu titlu valabil şi nu a fost aptă să transmită proprietatea în patrimoniul statului; de asemenea, faptul că pârâţii au cumpărat de la un neproprietar, ceea ce înseamnă că titlul reclamanţilor este preferabil faţă de titlul pârâţilor, fiind mai vechi, transcris anterior şi mai bine caracterizat.

Nu pot fi primite susţinerile reclamanţilor, din primul ciclu procesual, în sensul că nu ar exista autoritate de lucru judecat, întrucât în primul litigiu nu s-ar fi solicitat compararea titlurilor.

Acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, prin care se solicită recunoaşterea dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului şi, pe acest temei, obligarea pârâtului la restituirea posesiei.

Potrivit unei doctrine şi jurisprudenţe vechi şi constante, în cazul în care ambele părţi exhibă titluri de proprietate, provenind de la autori diferiţi, acţiunea în revendicare se soluţionează, în principiu,  prin compararea titlurilor prezentate de părţi, pentru a stabili care dintre acestea este mai bine caracterizat. Este exact ceea ce au făcut Tribunalul şi Curtea de apel, în primul litigiu.

Pe de altă parte, revendicarea nu se soluţionează întotdeauna, în mod obligatoriu, prin comparare de titluri, cum pare a considera Curtea de apel prin decizia de trimitere, întrucât compararea de titluri intervine numai atunci când pârâtul opune un titlu translativ de proprietate, provenind de la un autor diferit de cel al reclamantului.

În raport de relativitatea efectelor contractelor şi în lipsa unui sistem de publicitate imobiliară coerent, cu efect constitutiv al înscrierilor în cartea funciară, doctrina şi practica au ajuns la concluzia că în acest caz va avea câştig de cauză cel al cărui titlu provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

În situaţia în care însă pârâtul opune un mod originar de dobândire al dreptului de proprietate, precum uzucapiunea (în condiţiile art. 1841 C.civ.), dacă instanţa ajunge la concluzia că operează uzucapiunea, nu se mai impune nici un fel de comparare de titluri, în sensul precizat,  întrucât uzucapiunea (spre deosebire de convenţie) constituie un mod originar şi absolut de dobândire a dreptului de proprietate; dacă operează uzucapiunea, în mod evident dreptul proprietarului iniţial este stins.

Raţionamentul este similar în cazul dobândirii proprietăţii bunurilor mobile prin posesia de bună credinţă (art. 1909 alin.1 C.civ.).

În doctrină şi jurisprudenţă este relativ controversată existenţa altui mod originar de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui imobil, respectiv dobândirea imobilului de către un terţ de bună-credinţă, prin act translativ cu titlu oneros, şi în condiţiile erorii comune şi invincibile. În lipsa unui text legal explicit s-a dedus un principiu din unele texte legale care fac aplicarea regulii aparenţei în drept, ajungându-se la concluzia că eroarea comună şi invincibilă este un fapt juridic complex, care constituie un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, actul translativ de proprietate încheiat cu un neproprietar fiind doar un element constitutiv al acestui fapt juridic complex.

Instanţa nu consideră necesar să facă aprecieri asupra temeiniciei acestei construcţii juridice, ori asupra aplicabilităţii sale (contestabile) în contextul vânzării de către stat a imobilelor naţionalizate, aceste aspecte fiind dezbătute în mod amplu în doctrină şi jurisprudenţă.

Ceea ce interesează în acest context este doar faptul că o parte semnificativă a practicii judiciare, îndeosebi a Curţii de Casaţie înseşi, recunoaşte efectele achizitive de proprietate ale erorii comune şi invincibile (adesea fără a face o distincţie suficientă între simpla bună credinţă şi eroarea comună – a se vedea, pentru amănunte, considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Păduraru c. României), considerând că aceasta constituie un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate de către terţii achizitori, concluzie care, în mod logic, exclude compararea titlurilor părţilor.

Este prin urmare eronată opinia susţinută de Curtea de apel, potrivit acţiunea în revendicare nu putea fi soluţionată decât prin compararea titlurilor, iar Curtea Supremă de Justiţie ar fi schimbat în mod nelegal cauza acţiunii, de vreme ce nu ar fi comparat titlurile părţilor.

Instanţa învestită cu o cerere în revendicare este ţinută să stabilească cine este proprietarul imobilului, aplicând în acest sens toate regulile de drept incidente în cauză, şi aceasta chiar dacă respectivele reguli de drept nu au fost invocate explicit de reclamant, ori de pârât, prin apărările sale. Cauza cererii de chemare în judecată nu se rezumă la situaţia de fapt, însă nu poate fi confundată nici cu temeiul de drept indicat de reclamant, care poate fi eronat ori incomplet. Instanţa trebuie să soluţioneze litigiul dedus judecăţii în temeiul normelor de drept aplicabile acestuia, pe care este obligată să le cunoască (jura novit curia).

În concluzie, nu depăşeşte limitele învestirii sale instanţa care respinge cererea în revendicare – întemeiată pe caracterul preferabil al titlului reclamantului – pe considerentul că pârâtul este proprietar, în temeiul unui mod originar de dobândire, precum ocupaţiunea, uzucapiunea, posesia de bună-credinţă a bunurilor mobile, ori eroarea comună şi invincibilă. Procedând în acest mod, instanţa soluţionează fondul acţiunii în revendicare, stabilind care parte are calitatea de proprietar, iar dacă hotărârea astfel pronunţată este irevocabilă, o nouă judecată asupra aceleiaşi chestiuni nu mai este posibilă, chiar dacă modalitatea de soluţionare ar fi diferită (spre exemplu, prin compararea titlurilor, iar nu prin reţinerea unui mod originar de dobândire a proprietăţii de către una din părţi).

În raport de considerentele expuse, instanţa apreciază că în cauză există autoritate de lucru judecat, prin raportare la dec.civ. nr. 709/25.02.2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, în condiţiile art. 1201 C.civ. şi art. 166 C.pr.civ.

Instanţa supremă s-a pronunţat asupra fondului, reţinând pe de-o parte preluarea valabilă (cu titlu) a imobilului de către stat, iar pe de altă parte (cumva contradictoriu, pentru că prima constatare era suficientă pentru a reţine caracterul preferabil al titlului pârâţilor) existenţa erorii comune şi invincibile („aparenţa în drept”) ca mod originar de dobândire, care înlătură necesitatea comparării titlurilor.

C. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat de mai multe ori încălcarea autorităţii lucrului judecat, din perspectiva dreptului la un proces echitabil prev. de art. 6 din Convenţie.

Astfel, în cauza Brumărescu c. României, Curtea a statuat că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului convenţiei, care enunţa preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată. Ca atare, soluţia Curţii Supreme de Justiţie (prin care s-a admis un recurs în anulare împotriva unei hotărâri irevocabile) a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul reclamantului la un proces echitabil, în sensul art. 6 alin. 1 din convenţie.

Mai mult, în opinia concurentă a judecătorului Rozakis, s-a apreciat în mod elocvent că „atunci când un sistem judiciar conferă unei instanţe competenţa de a pronunţa hotărâri definitive, iar apoi permite ca acestea să fie anulate de nişte proceduri ulterioare, este afectată nu numai securitatea juridică, dar este discutabilă însăşi existenţa instanţei, aceasta neavând în substanţă nici o competenţă să dispună definitiv asupra unei chestiuni juridice.” Cu alte cuvinte, dacă nesocotirea autorităţii lucrului judecat este posibilă într-o procedură ulterioară, devine discutabil dacă părţile au beneficiat cu adevărat de un „acces la o instanţă”, de vreme ce stabilitatea hotărârilor judecătoreşti este de esenţa acestora.

În opinia concurentă a judecătorilor Sir Nicolas Bratza şi Zupancic s-a apreciat de asemenea că dreptul de acces la o instanţă ar fi şi el iluzoriu, dacă ordinea juridică a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să fie lăsată fără efect într-o procedură ulterioară; în acest caz, încălcarea principiului stabilităţii raporturilor juridice constituie o încălcare a dreptului de acces la justiţie, intrinsec dreptului la un proces echitabil prev. de art. 6 din Convenţie.

Această jurisprudenţă a fost reiterată ulterior, atât împotriva României, cât şi împotriva altor state est – europene (a se vedea îndeosebi cauza Ryabykh c. Rusiei, hotărârea din  24.07.2003)

În cauza Societatea Comercială "Maşinexportimport Industrial Group" - S.A. împotriva României (hotărârea din 1.12.2005), Curtea a statuat că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că soluţia dată într-un mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe nu trebuie repusă în discuţie (cauza Brumărescu, precitată, paragraful 61).

În virtutea acestui principiu, nici una dintre părţi nu este îndreptăţită să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine rejudecarea procesului şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele de control nu trebuie să utilizeze puterea lor de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă judecată. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, şi simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperioase impun aceasta (Cauza Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, paragraful 52, CEDO 2003-IX).”

Rezultă prin urmare că simplul fapt că asupra unei chestiuni de drept pot exista mai multe păreri nu justifică redeschiderea procedurii, prin formularea unei căi extraordinare de atac. Pentru identitate de raţiune, cu atât mai mult nu este permisă ignorarea autorităţii lucrului judecat şi rejudecarea aceleiaşi cauze, într-un litigiu ulterior, pe motiv că instanţele învestite cu al doilea litigiu consideră că prima hotărâre irevocabilă ar fi nelegală.

De altfel, din hotărârea pronunţată de Curtea Europeană în cauza Societatea Comercială "Maşinexportimport Industrial Group" - S.A. împotriva României rezultă foarte clar că încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi, în consecinţă,  încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, nu rezultă doar din intervenţia ulterioară a procurorului general într-un proces civil la care nu a fost parte, ci şi repunerea în discuţie a  unei hotărâri definitive care dobândise autoritate de lucru judecat şi fusese, în plus, executată.

Se constată că Curtea de apel critică hotărârea irevocabilă anterioară, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, pe motiv că s-ar fi schimbat nelegal cauza acţiunii, prin aplicarea unei legi adoptate pe parcursul procesului (Legea nr. 10/2001), precum şi pentru că instanţa nu a procedat la compararea titlurilor.

Aplicând principiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene în prezenta cauză, aceste critici nu pot fi însă reţinute, întrucât. După cum rezultă din considerentele ce preced (supra, lit.B)  hotărârea irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie a soluţionat fondul cauzei, intrând în puterea lucrului judecat şi nu poate fi cenzurată, pe cale ocolită, de altă instanţă (fie şi instanţă de recurs), într-un litigiu ulterior.

Ca atare, ignorarea hotărârii irevocabile anterioare şi rejudecarea fondului cauzei, cu riscul pronunţării unei soluţii opuse faţă de cea adoptată în litigiul anterior, încalcă ele însele dreptul de acces la o instanţă şi dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 par.1 din Convenţie, care presupun, ca o componentă esenţială, respectarea stabilităţii raporturilor juridice şi a caracterului obligatoriu al hotărârilor definitive (în dreptul intern, irevocabile), care nu mai pot fi repuse în discuţie, în acelaşi litigiu, ori într-un litigiu ulterior.

Acest aspect a fost de altfel ignorat de Curtea de apel, care a absolutizat un alt aspect al dreptului de acces la o instanţă, anume ca restrângerea dreptului, decurgând din invocarea autorităţii lucrului judecat, să nu aibă caracter disproporţionat.

Analizând însă cauza Lungoci c. României (hotărârea din 7.07.2006), invocată în decizia de trimitere, se constată că situaţia litigioasă era cu totul diferită, în sensul că instanţele au respins a doua acţiune a reclamantei pe motiv că ar exista autoritate de lucru judecat, cu toate că între timp fusese pronunţată o hotărâre judecătorească de natură să schimbe esenţial constatările din litigiul anterior, ceea ce putea echivala cu o cauză nouă. Curtea a constatat că instanţele nu au explicat suficient pretinsa identitate de cauză şi au lăsat practic fără efect hotărârea judecătorească pronunţată ulterior primului litigiu.

Niciunul din elementele particulare care au determinat Curtea să reţină o încălcare a art. 6 par.1 din Convenţie, prin invocarea autorităţii lucrului judecat de către instanţele naţionale, nu se regăseşte în prezenta cauză.

D. Totodată, în raport de o jurisprudenţă constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (e.g., cauzele Brumărescu c. României, "Maşinexportimport Industrial Group" - S.A. împotriva României, Raicu c. României) hotărârea irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a statuat că pârâţii …………. sunt proprietarii imobilului, constituie un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, iar reanalizarea în fond a chestiunii proprietăţii, cu concluzia că titlul reclamanţilor ar fi preferabil, ar constitui atât o încălcare a dreptului la un proces echitabil, cât şi o gravă încălcare a dreptului de proprietate al pârâţilor, în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

În raport de aceste considerente, dar şi de exigenţele impuse de art. 315 alin.1 C.pr.civ., instanţa apreciază că se impune respingerea în fond a acţiunii în revendicare, întrucât, prin efectul deciziei nr. 709/25.02.2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, pârâţii sunt proprietarii imobilului şi nu pot fi evinşi într-o acţiune în revendicare ulterioară.

E.  În subsidiar faţă de considerentele expuse, dacă s-ar face cu totul abstracţie de litigiul purtat anterior între părţi (ceea ce, în opinia instanţei, ar fi nelegal) se impune analiza efectelor Legii nr. 10/2001, ca lege specială, asupra acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi. Aceasta întrucât, spre deosebire de litigiul anterior, care a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prezenta acţiune a fost introdusă după intrarea în vigoare a aceleiaşi legi.

Spre deosebire de Legea nr. 112/1995, care a reglementat exclusiv situaţia imobilelor preluate cu titlu valabil (chiar dacă, în fapt, a fost aplicată şi unor imobile preluate fără titlu valabil, ceea ce a generat numeroase litigii precum cauza de faţă; pentru detalii asupra evoluţiei adesea contradictorii a practicii administrative şi judiciare relevante, a se vedea hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păduraru c. României), Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 reglementează situaţia atât a imobilelor preluate cu titlu valabil, cât şi a imobilelor preluate fără titlu valabil (considerând, pe drept cuvânt, că şi acestea au fost preluate într-o manieră abuzivă de statul comunist, de această dată termenul având o conotaţie preponderent politică şi morală).

Potrivit art. 1 alin.1 şi 2, coroborat cu art. 2 alin.1 (îndeosebi literele g şi h) din Legea nr. 10/2001, această lege are ca obiect restituirea tuturor imobilelor preluate în mod abuziv, indiferent dacă această preluară s-a făcut cu titlu valabil, ori fără un astfel de titlu.

Art. 2 alin.2 din lege dispune totodată că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării, pe care o exercită (doar) după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.

Art. 18 din lege dispune că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, iar art. 45 din lege instituie un termen de prescripţie de 18 luni pentru dreptul la acţiune în nulitatea actelor de înstrăinare, indiferent de cauza acesteia.

Nu în ultimul rând, potrivit art. 22 alin. 5 din lege, nerespectarea termenului de decădere, prevăzut de lege pentru formularea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Din ansamblul acestor dispoziţii legale rezultă că legiuitorul a înţeles să dea altă reglementare de drept material, derogatorie de la dreptul comun, situaţiei în care statul care a preluat imobilul fără titlu valabil a vândut imobilului unei terţe persoane, ceea ce echivalează cu vânzarea bunului altuia.

Potrivit dreptului comun, într-o asemenea situaţie, adevăratul proprietar are la dispoziţie acţiunea în revendicare, aceasta urmând a fi admisă pe fond, sub rezerva apărărilor întemeiate pe uzucapiunea scurtă, ori pe regulile specifice din materia cărţii funciare.

Dimpotrivă, potrivit Legii nr. 10/2001, într-o astfel de situaţie, persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii poate solicita doar restituirea prin echivalent, şi anume, prin raportare la valoarea de circulaţie a imobilului, însă numai dacă a formulat notificare în termenele şi condiţiile prevăzute de legea specială.

Principala lacună a Legii nr. 10/2001 o constituie, încă de la intrarea sa în vigoare, omisiunea unei reglementări exprese cu privire la posibilitatea de a formula acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în această ipoteză.

Întrebarea care se poate pune este, în rezumat, dacă adevăratul proprietar are un drept de opţiune între aplicarea regulilor de drept material din Legea nr. 10/2001, respectiv ale Codului civil, ori dacă aplicarea regulilor de drept material din Legea nr. 10/2001 este obligatorie, potrivit adagiului „legea generală derogă de la legea specială” (specialia generalibus derogant).

Din punct de vedere procesual, instanţa este obligată să aplice cauzei deduse judecăţii dispoziţiile de drept material ce reglementează raportul juridic litigios, şi pe care este obligată să le cunoască, şi aceasta chiar dacă reclamanţii nu au invocat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prevederile Legii nr. 10/2001.

Cauza cererii de chemare în judecată, înţeleasă ca fundament al raportului juridic litigios, respectiv ca situaţie de fapt calificată juridic, o constituie dreptul de proprietate asupra imobilului înstrăinat de statul neproprietar unei terţe persoane.

După cum s-a reţinut deja în cele ce preced, cauza cererii de chemare în judecată nu se rezumă la situaţia de fapt, însă nu poate fi confundată nici cu temeiul de drept indicat de reclamant, care poate fi eronat ori incomplet; instanţa trebuie să soluţioneze litigiul dedus judecăţii în temeiul normelor de drept aplicabile acestuia.

A accepta teza potrivit căreia dispoziţiile de drept material ale Legii nr. 10/2001 nu ar fi aplicabile, întrucât reclamanţii nu şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ar însemna, prin reducere la absurd, ca norme de drept material imperative, de ordine publică, să fie ori nu aplicabile după cum reclamanţii consimt ori nu la aplicarea lor. O astfel de soluţie este în mod evident inacceptabilă, ea fiind de altfel în contradicţie cu noţiunea de cauză a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost expusă în considerentele ce preced, dar şi cu exigenţele constituţionale privitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii.

Instanţa, în temeiul principiului disponibilităţii (art.129 alin.6 C.pr.civ.), nu poate modifica obiectul ori cauza acţiunii, însă este îndreptăţită şi obligată să dea eficienţă normelor de drept substanţial şi procedural aplicabile acţiunii formulate.

Prin urmare, numai neînţelegerea conceptului juridic de cauză, precum şi a principiului disponibilităţii poate sta la baza afirmaţiei potrivit căreia, prin aplicarea dispoziţiilor de drept material din cuprinsul Legii nr. 10/2001, instanţa ar „schimba obiectul şi cauza” prezentei acţiuni.

Dacă din punct de vedere procesual este aşadar indiscutabil că instanţa trebuie să dea eficienţă normelor de drept substanţial aplicabile acţiunii formulate, trebuie clarificată chestiunea dacă aplicarea prevederilor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 10/2001 este obligatorie, ori facultativă, fiind posibil ca reclamantul să invoce şi să obţină aplicarea exclusivă a regulilor de drept comun.

Chiar dacă Legea nr. 10/2001 nu reglementează suficient de clar acest aspect, instanţele judecătoreşti nu pot refuza să judece această chestiune, sub cuvânt că legea nu prevede, este întunecată ori neîndestulătoare (art. 3 C.civ.), fiind ţinute să limpezească înţelesul normelor juridice aplicabile.

Relativ recent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în Secţii Unite asupra acestei chestiuni, printr-o decizie în interesul legii din data de 9 iunie 2008, statuând, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,  în sensul următor:

a) concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială;

b) În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice;

          Interpretarea primei teze a dispozitivului deciziei în discuţie impune aşadar concluzia că dispoziţiile de drept material din Legea nr. 10/2001, fiind speciale şi derogatorii faţă de dreptul comun privitor la acţiunea în revendicare imobiliară, trebuie aplicate cu prioritate, neexistând un drept de opţiune al reclamantului între aceste norme, şi cele care reprezintă dreptul comun.

Această interpretare duce la concluzia potrivit cu care acţiunile în revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, formulate împotriva terţelor persoane care au cumpărat imobilele, cu bună-credinţă, de la statul neproprietar sunt neîntemeiate; aceasta nu întrucât buna-credinţă ar valora în această materie titlu de proprietate, după cum s-a reţinut în mod eronat într-o parte a jurisprudenţei şi a doctrinei, ci pentru că legiuitorul a instituit altă soluţie de drept material în această ipoteză, decât restituirea proprietăţii imobilare înseşi, şi a optat pentru plata de despăgubiri prin echivalent, prin raportare la valoarea imobilului.

Pentru a verifica aplicabilitatea acestei soluţii în cauză, se impune şi analiza tezei a doua a dispozitivului deciziei pronunţate de Curtea de Casaţie: „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.”

În prima parte a dispoziţiei enunţate, instanţa supremă face aplicarea art. 20 alin.2 din Constituţie, arătând că, în ipoteza în care există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 (legea internă) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta are prioritate, având forţă supralegislativă.

Cu toate acestea, arată în continuare Curtea de Casaţie, prin aplicarea cu prioritate a convenţiei nu trebuie să se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Din interpretarea coroborată a deciziei Curţii de Casaţie rezultă următoarele:

a)  aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001 faţă de dreptul comun, ceea ce constituie o aplicare a principiului potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală;

b) cu toate acestea, legea specială poate fi înlăturată, urmând a se face aplicarea directă a CEDO privind dreptul de acces la justiţie, atunci când acţiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, se îndreaptă împotriva statului, ori a unei unităţi deţinătoare, în sensul Legii nr. 10/2001. Admisibilitatea  acţiunii în revendicare în această ipoteză rezultă din împrejurarea că nu se aduce atingere unui „drept de proprietate”, în sensul art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, având în vedere că statul şi entităţile publice sunt prin definiţie excluse din sfera subiectelor protejate de Convenţie;

c) înlăturarea legii speciale şi admiterea acţiunii în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, nu se poate face în măsura în care, astfel, s-ar aduce atingere „dreptului de proprietate” dobândit de un alt subiect de drept privat, în acest caz având prioritate stabilitatea raporturilor juridice.

Aplicând aceste concluzii la cauza de faţă, rezultă că, potrivit deciziei Curţii de Casaţie, acţiunea în revendicare trebuie respinsă ca neîntemeiată, întrucât pentru situaţia dedusă judecăţii, legea specială prevede altă soluţie decât restituirea imobilului în natură, respectiv restituirea prin echivalent. Dacă s-ar proceda în alt mod, s-ar aduce atingere „dreptului de proprietate” al pârâtei, şi implicit stabilităţii raporturilor juridice privitoare la imobilul revendicat.

Se constată că decizia instanţei supreme respectă, ea însăşi, exigenţele art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin aplicarea acestei decizii fiind respectate şi dispoziţiile art. 20 alin.2 din Constituţia României.

Din jurisprudenţa relevantă a organelor Convenţiei (fosta Comisie a Drepturilor Omului şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului) rezultă că noţiunea de „bun” –  care nu trebuie restrânsă la proprietatea propriu-zisă, aceasta fiind doar nucleul noţiunii –  include ansamblul intereselor ce derivă din raporturile juridice patrimoniale, pe care o persoană le-a dobândit în mod efectiv şi licit, respectiv orice drept privat ce constituie o valoare patrimonială (definiţie ce relevă intenţia de a acorda o protecţie minimă drepturilor cu caracter economic, în contextul istoric al adoptării Convenţiei de la Roma). Nu este protejat dreptul la proprietate, respectiv la dobândirea unei proprietăţi.

Potrivit jurisprudenţei organelor Convenţiei, obiectul protecţiei articolului 1 îl formează aşadar patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a patrimoniului care:

a) are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie);

b) reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală şi incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate;

c) se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat şi indentificabil.

În prezenta cauză prezintă interes cea de-a doua condiţie (lit.b), ce a fost dezvoltată de Curte printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei – Marea Cameră, hotărârea din 28.09.2004):

a) Art.1 nu recunoaşte dreptul la proprietate; privarea de proprietate, ori de un alt drept real, constituie în principiu un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de “privare de drept”. În consecinţă, privările de proprietate anterioare ratificării Convenţiei nu intră în câmpul de aplicare a acesteia rationae temporis  (Malhous c. Republicii Cehe);

b) Reclamantul nu poate susţine existenţa unei încălcări a art. 1 decât în măsura în care dispoziţia ori măsura contestată se raportează la un „bun” în sensul Convenţiei;  noţiunea de bun poate include fie „bunuri actuale”, fie valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivă, speranţa de recunoaştere a unui drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă nu este un „bun” în sensul art.1; aceeaşi este situaţia creanţelor condiţionale, stinse ca urmare a nerealizării condiţiei (Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germaniei,, Gratzinger et Gratzingerova c. Republicii Cehe, Drăculeţ c. României, 6.12.2007).

c) Art.1 nu impune statelor contractante nicio obligaţie privind restituirea bunurilor dobândite anterior ratificării Convenţiei; statele sunt libere să determine domeniul de aplicare a legislaţiei privind restituirea bunurilor, precum şi condiţiile restituirii (a se vedea şi Păduraru c. României);

d) Dacă însă statele, după ratificarea Convenţiei şi a Protocolului nr. 1, adoptă o legislaţie privind restituirea totală ori parţială a bunurilor preluate într-un regim anterior, o astfel de legislaţie dă naştere unui nou drept de proprietate protejat de art. 1, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru restituire (Broniowski c. Poloniei);

e) noţiunea de „speranţă legitimă”: trebuie distins între o simplă speranţă – oricât de legitimă moral – şi speranţa legitimă, care trebuie să aibă o natură concretă şi să se întemeieze pe o dispoziţie legală, ori pe un act juridic, cum ar fi o hotărâre judiciară; dacă existenţa unui drept este controversată în dreptul intern, argumentele reclamantului fiind respinse în mod definitiv de instanţe, nu există o speranţă legitimă (Jantner c. Slovaciei).

f) un interes patrimonial (creanţă) nu poate fi considerat o ” valoare patrimonială” susceptibilă de a constitui un „bun” în sensul art.1 decât dacă ea are o bază legală suficientă în dreptul intern, spre exemplu, dacă este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor judecătoreşti; o contestaţie reală, ori caracter serios al pretenţiilor afirmate nu sunt suficiente pentru existenţa unei speranţe legitime.

Aplicând principiile enunţate de Curte (lit.a) la prezenta cauză, se constată că reclamanţii nu au un „bun”, întrucât privarea de proprietate din anul 1988  a constituit un act instantaneu şi nu a creat o situaţie continuă de “privare de drept” (spre deosebire de situaţia din cauza Vasilescu c. României, preluarea nu a avut un caracter pur faptic, existând o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un act normativ existent la acea dată).

Pe de altă parte (lit.d – f), din adoptarea legislaţiei de restituire, ulterioară aderării României la Convenţie,  nu rezultă niciun „bun” şi nici măcar o speranţă legitimă de restituire a imobilului în natură, întrucât exact în ipoteza existentă în cauză, Legea nr. 10/2001 prevede doar restituirea prin echivalent a imobilului vândut unui terţ, sub rezerva anulării titlului acestuia, printr-o acţiune formulată în interiorul termenului de prescripţie special, prevăzut de lege. Titlul pârâţilor, reprezentat de contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza legii nr. 112/1995, nu a fost desfiinţat astfel că este valabil, cumpărătorii fiind de bună credinţă. Reclamanţii au avut la dispoziţie mijloacele legale necesare pentru a anula titlul de proprietate al pârâţilor dar nu le-au folosit, în interiorul termenului de prescripţie specială, asumându-şi astfel riscul de a nu mai putea desfiinţa pe viitor titlul de proprietate ce li se opune şi de a nu mai putea obţine restituirea în natură a bunului (art. 45 alin. 5 şi art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001).

Ca atare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de legea internă pentru restituirea în natură a imobilului, motiv pentru care reclamanţii – în lumina principiilor de aplicare rationae temporis a Convenţiei, la care România a aderat în anul 1994 – nu au un „bun” în sensul art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Dimpotrivă, pârâţii, deşi nu ar putea fi consideraţi proprietari dacă s-ar fi aplicat exclusiv regulile de drept comun, au un titlu de proprietate consolidat prin reglementarea legală specială anterior menţionată şi beneficiază cel puţin de o „speranţă legitimă” de a păstra bunul, în raport de soluţia de drept material a legii speciale (restituirea prin echivalent). Ca atare, pârâţii beneficiază de un „bun” în sensul Convenţiei, iar admiterea acţiunii în revendicare ar constitui o încălcare a art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, în ce îi priveşte.

Mai mult, din considerentele anterior expuse (supra, pct. D, pag. 10) rezultă că hotărârea irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a statuat că pârâţii ………………… sunt proprietarii imobilului, constituie un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, bun de care nu pot fi privaţi prin admiterea prezentei acţiuni.

Din toate considerentele expuse rezultă netemeinicia acţiunii în revendicare formulate, care va fi respinsă, în raport, pe de-o parte, de art. 1201 C.civ., art. 6 par.1 şi art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 315 alin.1 C.pr.civ., iar pe de altă parte, de reglementarea specială a Legii nr. 10/2001 şi de Decizia adoptată de Curtea de Casaţie în Secţii Unite, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, potrivit art. 329 alin.3 C.pr.civ.

Fiind vorba despre o decizie interpretativă, similară prin efectele sale unei norme interpretative, ea face corp comun cu norma juridică interpretată şi se aplică şi litigiilor în curs, şi aceasta chiar anterior publicării în Monitorul Oficial, nefiind raţional ca instanţa să ignore decizia şi raţiunile ce o fundamentează, pentru simplul considerent că există un interval (de altfel, regretabil de mare) între pronunţarea soluţiei, pe de-o parte, şi publicarea considerentelor, pe de altă parte.

Va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂŞTE:

Respinge acţiunea formulată de reclamanţii ………………….., ambii domiciliaţi în ………………. împotriva pârâţilor STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL DE FINANŢE cu sediul în Bucureşti, str. Apolodor, nr. 17, sector 5, MUNICIPIUL BUCUREŞTI PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul în Bucureşti, B-dl. Regina Elisabeta, nr. 47, sector 5, S.C. AVL BERCENI S.A. cu sediul în Bucureşti, Aleea Negreni, nr. 25, sector 4, ……………… domiciliat în ………….……………….. şi …………………. cu domiciliul în ……………………., având ca obiect – revendicare, ca neîntemeiată.

Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Cu apel în 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 29.10.2008.

 PREŞEDINTE, GREFIER,

Red. L.Z./dact. V.B./ 9 ex.

Domenii speta

Spete similare