Fond funciar. teren aferent casei de locuit şi anexelor gospodăreşti în înţelesul decretului-lege nr.42/1990.

Decizie 220/R din 23.09.2004


FOND FUNCIAR. TEREN AFERENT CASEI DE

LOCUIT ŞI ANEXELOR GOSPODĂREŞTI ÎN

ÎNŢELESUL DECRETULUI-LEGE NR.42/1990.

Potrivit art.23 alin.1 din Legea nr.18/1991, sunt şi

rămân în proprietate privată a cooperatorilor, sau după caz a

moştenitorilor acestora indiferent de ocupaţie sau domiciliul lor,

terenurile aferente caselor de locuit şi anexelor gospodăreşti,

precum curtea şi grădina din jurul acestora, determinate, potrivit

art.8 din Decretul-Lege nr.42/1990.

Acest text de lege statuează că terenul aferent casei şi

anexelor gospodăreşti este determinat astfel încât să asigure

normala folosinţă şi exploatare a gospodăriei, fără a putea

depăşi suprafaţa de 6.000 mp.

(Decizia civilă nr.220/R din 23 septembrie

2004 a Curţii de Apel Piteşti).

Prin sentinţa civilă nr.1039/2003, Judecătoria Topoloveni a admis

acţiunea reclamanţilor faţă de o parte din pârâţi şi a respins-o faţă de ceilalţi.

Totodată, a fost admisă în parte şi acţiunea pârâţilor şi în consecinţă, au fost

obligaţi pârâţii să respecte reclamanţilor dreptul de proprietate şi posesie

pentru suprafeţele identificate în dispozitivul hotărârii şi să le plătească lipsa

de folosinţă pentru perioadele 5 februarie 1998-5 februarie 2001, fiind

respinsă cererea referitoare la obligarea pârâţilor la demolarea unor

construcţii.

Prin aceeaşi sentinţă, s-a constatat nulitatea absolută şi parţială a

titlului de proprietate pentru suprafaţa de 3.468 mp. situată în intravilanul

localităţii şi a ordinului prefectului pentru o altă suprafaţă.

Sentinţa a fost apelată de către reclamanţi şi criticată sub greşita

respingere a acţiunii faţă de pârâţii C.V. şi C.M.

Apelul a fost respins ca nefondat de Tribunalul Argeş, prin decizia

civilă nr. 224 din 9 martie 2004 însuşindu-se considerentele instanţei de fond.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs comun reclamanţii,

invocându-se: greşita respingerii acţiunii în revendicare în privinţa terenurilor

deţinute de M.E., S.I., S.G. şi N.I., în condiţiile în care reclamanţii au dovedit

dreptul lor de proprietate, atât anterior cooperativizării, cât şi cel actual

redobândit în temeiul Legii nr.18/1991, în timp ce deţinătorii terenurilor nu

deţin astfel de acte; încălcarea flagrantă a prevederilor art.23 din Legea

nr.18/1991, raportat la prev.art.8 din Decretul-Lege nr.42/1990, a

prevederilor art.494 din Codul civil .

Recursul a fost privit ca întemeiat numai cu privire la modul de

soluţionare a cererilor îndreptate de reclamanţi împotriva pârâţilor

menţionaţi.

În consecinţă, recursul a fost admis (cu opinie majoritară), prin

decizia civilă nr.220/R din 20 septembrie 2004, casată decizia în parte şi

trimisă cauza spre rejudecare pentru soluţionarea în fond a cererilor privind

pe aceşti pârâţi .

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a constatat că esenţial

nelegal, instanţele au statuat că pârâţii M. nu deţin acte de constituire a

dreptului de proprietate emise în temeiul Legii nr.18/1991, iar pârâţii S. şi N.

au titluri de proprietate emise pentru câte 1.000 mp., fiecăruia dintre cei trei

pârâţi li se cuvine în proprietate terenurile pe care sunt amplasate gospodăriile

lor . Această statuare, contravine dispoziţiilor art. 23 din Legea nr.18/1991

republicată, conform căruia sunt şi rămân în proprietate privată a

cooperatorilor, sau după caz a moştenitorilor acestora indiferent de ocupaţie

sau domiciliul lor, terenurile aferente caselor de locuit şi anexelor

gospodăreşti, precum curtea şi grădina din jurul acestora, determinate, potrivit

art.8 din Decretul-Lege nr.42/1990, privind unele măsuri pentru stimularea

ţărănimii.

Acest text de lege statuează că terenul aferent casei şi anexelor

gospodăreşti este determinat, astfel încât să asigure normala folosinţă şi

exploatare a gospodăriei şi constituie proprietatea particulară a deţinătorilor,

împreună cu lotul care poate fi atribuit în folosinţă, potrivit prevederilor art.4

din acelaşi decret-lege, fără a putea depăşi suprafaţa de 6.000 mp. pentru

deţinătorul casei de locuit.

În aceste condiţii legale, instanţele aveau obligaţia pe  care nu  şi-

au îndeplinit-o, de a stabili pe baza probelor permise de lege, inclusiv prin

expertiză tehnică, suprafaţa de teren strict aferentă normalei funcţionări a

gospodăriei pârâţilor M., care să nu depăşească însă limita de 1.000 mp., să

stabilească şi să delimiteze suprafaţa ce excede utilităţilor arătate, precum şi să

delimiteze în cazul soţilor S. şi a pârâtei M.I. amplasamentul suprafeţelor de

câte 1.000 mp., care le-au fost atribuite prin titlul de proprietate, şi să

delimiteze aceste suprafeţe ce exced titlurilor şi să stabilească în raport de

cererile reclamanţilor dacă pe terenurile ce depăşesc limitele arătate sunt sau

nu amplasate construcţii, dacă au fost edificate cu bună sau rea credinţă şi, în

fine, să stabilească existenţa, inexistenţa şi întinderea prejudiciilor cauzate

reclamanţilor prin lipsirea lor de folosinţa terenurilor.

Sub aspectele arătate, recursul a fost admis în temeiul art.312

alin.1, alin. 2 şi 6, coroborate cu art.305 Cod procedură civilă.

Domenii speta