Nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare. Revendicare. Imprescriptibilitatea dreptului la acţiune.

Nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare. Revendicare. Imprescriptibilitatea dreptului la acţiune.

Decretul-Lege nr. 115/1938 – art. 17, 34 – 37

C. civ. – art. 480, 481

Legea nr. 10/2001 – art. 46 alin. 5

Nu sunt incidente dispoziţiile art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 în situaţia în care persoana a cărui imobil a fost abuziv preluat revendică imobilul de la fostul chiriaş, actual proprietar.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, decizia  nr. 1200 din 24 mai  2006

Prin decizia civilă nr. 1123 din 6 mai 2005 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. 10963/2004,  a fost respins apelul declarat de reclamanţii I.E., I.M.T. şi I.T.E. împotriva sentinţei civile nr. 5203 din 12 octombrie 2004, pronunţată de Judecătoria Arad în dosar nr. 5261/2004, în contradictoriu cu pârâţii N.I. şi A.I. precum şi S.C. „R.” S.A. A., Primarul municipiului A. şi Consiliul local A.

Prin această decizie, instanţa de apel a confirmat şi menţinut soluţia primei instanţe, care a decis respingerea acţiunii reclamanţilor, reţinându-se că dreptul acestora la acţiune în justiţie s-a prescris, în raport cu dispoziţiile art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, Judecătoria Arad a reţinut, în temeiul dispoziţiilor art. 137 C. pr. civ. raportat la art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 că dreptul la acţiune al reclamanţilor pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în beneficiul pârâţilor N., cu reprezentanţii Statului Român, s-a prescris la data de 14.08.2002, acţiunea reclamanţilor înregistrându-se la instanţă la data de 22.04.2004.

Judecătoria a mai reţinut că imobilul din litigiu a fost într-adevăr naţionalizat în mod abuziv, în perioada regimului comunist, astfel că în ceea ce priveşte retrocedarea lui sunt incidente exclusiv dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al acestor retrocedări, legea fiind specială şi derogatorie de la legea generală.

Prima instanţă a mai reţinut că petitul privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare este petitul principal, iar dacă acesta va fi respins, atunci capetele de cerere accesorii privind retrocedarea imobilului şi rectificarea de carte funciară nu mai pot fi cenzurate.

Respingând apelul, Curtea a reţinut că hotărârea judecătoriei este corectă şi că aceasta a aplicat şi interpretat corespunzător dispoziţiile art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme acest text impune un termen limită pentru promovarea unor acţiuni în constatarea nulităţii absolute privind contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 – privind imobile naţionalizate, termenul limită fiind cel de 14 august 2002.

În textul legii se menţionează că, „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii”, termenul fiind prelungit în mod succesiv, până la 14.08.2002.

Instanţa de apel a mai reţinut că în acţiunea introductivă a reclamanţilor, capătul principal de cerere este tocmai constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3101 din 3.03.1998 încheiat între familia N. şi Statul Român, reprezentat de către S.C. „R.” S.A. A., având ca obiect apartamentul nr. 4 din imobilul situat în A.

Numai dacă acest petit ar fi putut fi soluţionat în beneficiul reclamanţilor, în condiţiile în care dreptul la acţiune nu ar fi prescris, se puteau soluţiona şi următoarele capete de cerere privind restabilirea situaţiei anterioare naţionalizării şi rectificarea corespunzătoare a cărţii funciare.

S-a mai reţinut că acţiunea reclamanţilor, vizând retrocedarea apartamentului din litigiu a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., reclamanţii calificând legal acţiunea lor ca şi o acţiune în revendicare, potrivit dispoziţiilor Codului civil, însă aceste dispoziţii nu mai sunt aplicabile după apariţia Legii nr. 10/2001, care blochează orice acţiune de revendicare de drept comun.

În această ordine de idei, instanţa de apel a apreciat că judecătoria a dat o aplicare corectă principiului potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală, în raport cu reglementarea specială instituită de puterea legiuitoare privind convenţiile de înstrăinare a imobilelor naţionalizate, încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanţii I.E., I.M.T. şi I.T.E., recurs ce a fost motivat în drept cu dispoziţiile art. 304 pct. 3, 4, 8 şi 9 C. pr. civ. raportat la art. 312 alin. 5 C. pr. civ.

În această ordine, recurenţii au susţinut că s-au încălcat normele de competenţă materială întrucât apartamentul revendicat are o valoare de peste 1,5 miliarde lei vechi şi astfel, competenţa n primă instanţă trebuia să aparţină tribunalului.

Din punctul de vedere al incidenţei dispoziţiilor art. 304 pct. 4 şi 9 C. pr. civ., recurenţii au susţinut că instanţele au depăşit sau mai degrabă au ignorat atribuţiile puterii judecătoreşti, aplicând şi intrerpretând greşit normele legale aplicabile în cauză, refuzând să judece pe fond acţiunea lor de revendicare imobiliară, întemeiată pe prevederile dreptului comun, în raport cu dispoziţiile art. 480 – 481 C. civ., preferând să aplice norme străine de temeiurile de drept ale acţiunii reclamanţilor, respectiv art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, norme care în acest caz nu se aplică însă.

Incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. pr. civ. a fost susţinută doar formal şi fără trimitere la un act juridic, în sensul de „negotium juris”, care să fi fost interpretat eronat de către instanţe.

Analizând recursul declarat de reclamanţi, prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate de aceştia, cu aplicarea dispoziţiilor art. 299 şi urm. C. pr. civ. raportat la art. 312 alin. 5 C. pr. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Curtea a reţinut următoarele:

Reclamanţii au investit instanţa Judecătoriei Arad, la data de 22 aprilie 2004, cu o acţiune în revendicare, de drept comun, a apartamentului nr. 4 din imobilul în litigiu, temeiurile de drept invocate în mod explicit fiind art. 480 – 481 C. civ., alături de art. 17 şi 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1939, alături de dispoziţiile art. 1 şi 9 din Legea nr. 112/1995, susţinute de H.G. nr. 20/1996 şi H.G. nr. 11/1997.

Acest caracter, de acţiune în revendicare al cererii reclamanţilor a şi fost de altfel recunoscut de instanţa de apel, în cuprinsul considerentelor utilizate pentru motivarea deciziei acum recurate.

Drept urmare, Curtea a constatat că, principala controversă iscată în derularea soluţionării acestei speţe este legată de eventuala corelare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 cu normele dreptului comun ce reglementează acţiunile în revendicare imobiliară, respectiv dacă cele două norme pot coexista şi în ce condiţii sunt aplicabile fiecare dintre ele.

În acest context, Curtea a constatat că, potrivit normelor legale aplicabile în materia revendicărilor imobiliare supuse dreptului comun, aceste tipuri de acţiuni sunt imprescriptibile, aspect consacrat atât de Decretul-Lege nr. 115/1938, cât şi de Legea nr. 7/1996, alături de normele inserate în Codul civil român.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 stipulează că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Operaţiunea următoare, necesară în demersul logic este acela de determinare a naturii acţiunii reclamanţilor, în raport cu toate elementele de fapt şi de drept existente în prezenta speţă.

În acest context, Curtea a reţinut în primul rând faptul că acţiunea reclamanţilor este întemeiată în drept, în mod explicit şi exclusiv pe dispoziţiile Decretului-Lege nr. 115/1938, cât şi ale Legii nr. 7/1996, alături de normele inserate în Codul civil român, care reglementează acţiunea de revendicare imobiliară, de drept comun.

În al doilea rând, Curtea a mai constatat că aceste temeiuri de drept şi calificarea acţiunii reclamanţilor ca şi acţiune de revendicare de drept comun sunt susţinute şi de materialul probator administrat chiar în faţa primei instanţe, din care relevanţa maximă este asigurată de cuprinsul şi menţiunile existente în C.F. 17219 A. şi C.F. nr. 56418 A., respectiv sentinţa civilă nr. 6158/1998 a Judecătoriei Arad, pronunţată în dosar nr. 5359/1998 – irevocabilă.

Astfel, C.F. 17219 reprezintă cartea funciară colectivă a imobilului întreg din A., în timp ce în C.F. 56418 Arad este individualizat apartamentul nr. 4, revendicat acum de către reclamanţi şi aflat în proprietatea tabulară a pârâţilor N.

Or, analizându-se aceste probe, rezultă că reclamanţilor I. le-a fost retrocedat imobilul în întregul său, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, din anul 1998, fiecare dintre aceştia având câte o cotă de proprietate de 1/3 parte, prin restabilirea situaţiei anterioare, ca urmare a constatării naţionalizării abuzive a imobilului, de la antecesorii reclamanţilor.

Pe de altă parte, C.F. 56418 A. s-a creat  ca urmare a dezmembrării aceluiaşi imobil, cu ocazia apartamentării şi vânzării unor apartamente de Stat, respectiv Consiliul local , împreună cu S.C. „R.” S.A. A., către chiriaşi, în baza Legii nr. 112/1995, operaţiune realizată în cursul anului 1998 sau ulterior, adică în acelaşi interval în care se purta procesul dintre familia I. şi Statul Român, reprezentat de aceeaşi pârâţi, respectiv Consiliul local A. şi S.C. „R.” S.A.  A.

În acest condiţii, Curtea a constatat că se află în mod evident în faţa a două titluri de proprietate tabulară asupra aceluiaşi imobil, iar această situaţie justifică demersul şi calificarea acţiunii reclamanţilor ca şi o acţiune în revendicare de drept comun, ce necesită compararea titlurilor şi valorificarea aceluia care este cel mai bine caracterizat, aspect ignorat însă de primele două instanţe, care nu au realizat o judecată în fond a cauzei, ci au respins acţiunea reclamanţilor, reţinând incidenţa prescripţiei dreptului la acţiune, determinată de dispoziţiile art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.

În aceeaşi ordine de idei, Curtea a reţinut că normele prevăzute de art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în această speţă, pentru argumentele menţionate mai sus, la care se adaugă şi raţionamentul potrivit căruia o acţiune în revendicare de drept comun este imprescriptibilă absolut şi nu poate fi înlăturată întotdeauna şi în orice circumstanţe de incidenţa normei speciale înserată în Legea nr. 10/2001.  De altfel, chiar Legea nr. 10/2001 în cuprinsul ei – art. 47 în varianta originară – consacră posibilitatea coexistenţei acţiunilor de revendicare de drept comun, alături de celelalte proceduri.

Curtea şi-a susţinut argumentele şi cu considerentele care au fost avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când s-au soluţionat cauzele Străin vs. România, respectiv Păduraru vs. România, raţionamente ce urmează a fi avute în vedere şi de instanţa de fond, cu ocazia rejudecării prezentei cauze, după cum vor fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 17 şi 34 – 37 din Decretul-Lege nr. 115/1938, alături de normele instituite în completare de dispoziţiile art. 480 – 481 C. civ., atunci când vor fi analizate în mod comparativ titlurile de proprietate tabulară ale părţilor litigante.

În baza acestor considerente, Curtea, în temeiul prevăzut de art. 312 alin. 5 C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., a admis recursul declarat de  reclamanţii împotriva deciziei civile nr. 1123/6.05.2005 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a casat atât decizia recurată, cât şi sentinţa civilă nr. 5203 din 12 octombrie 2004 pronunţată de Judecătoria Arad şi a trimis cauza spre rejudecare în fond la prima instanţă.

1

Domenii speta

Spete similare