Actiune in constatare - anulare act

Dosar nr. 111/308/2015

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA SIGHIŞOARA

CIVIL

SENTINŢA CIVILĂ Nr. 1399/2015

Şedinţa publică de la 23 Noiembrie 2015

Completul compus din:

PREŞEDINTE Doina Volanschi

Grefier Gabriela Balind

Pe rol pronunţarea hotărârii în cauza civilă privind pe reclamanţii L.A.N., L.F.M. şi pe pârâta SC V. România SA prin reprezentant legal, având ca obiect anulare act clauze abuzive.

La apelul nominal făcut în pronunţare lipsesc părţile.

Procedura legal îndeplinită, fără citare.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 20.11.2015, susţinerile şi concluziile părţilor  au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanţa având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunţarea la data de 23.11.2015.

INSTANŢA

Prin acţiunea înregistrată la această instanţă sub nr. 111/308/2015 şi formulată de reclamanţii  L.A.N., L.F.M. în contradictoriu cu SC V. România SA Bucureşti Sucursala Sighişoara s-a solicitat să se constate că punctul 5. lit. a din Condiţiile speciale şi punctul 3.5 din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit nr. 0111834/12.07.2007, constituie clauze abuzive în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000; să se dispună anularea clauzelor anterior menţionat, să se dispună repunerea reclamanţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la restituirea în totalitate a sumelor de bani încasate cu titlu de comision de risc (administrare credit) în valoare de 17.277,07 lei achitat începând cu data de 23.07.2007 şi până la data depunerii prezentei cereri, precum si la restituirea contravalorii comisionului de risc/administrare care va fi achitat în lei, calculat în procent de 0,125% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a Convenţiei de credit, conform art. 5. lit. a din condiţii speciale la convenţia de credit nr. 0111834/12.07.2007, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată la zi, sumele urmând a fi actualizate în funcţie de indicele de inflaţie de la data restituirii, perioada de referinţă fiind data plăţii fiecărei rate lunare; să se dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă debitului de mai sus calculată conform art. 3 alin. 1 din O.G. nr. 9/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pentru fiecare sumă în parte plătită pârâtei cu titlu de comision de risc/administrare credit calculată începând cu data plăţii şi până la data restituirii efective a acestor sume; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că la data de 12.07.2007 au încheiat cu S.C. V. ROMÂNIA S.A. prin Sucursala Sighişoara, Convenţia de credit nr. 0111834/12.07.2007 reclamanţii având calitatea de împrumutaţi, pentru suma de 160.000 lei, pentru o perioada de 360 de luni, instituindu-se în favoarea băncii, pentru garantarea acestui împrumut, o garanţie reală imobiliară (ipoteca) de rangul I asupra imobilului, situat în comuna Vânători, nr. 365, jud. Mureş, înscris în c.f. 1197 Vânători, având număr cadastral 312/3/2 (nr. cad. 31), descris la punctul 7 din Convenţia de credit. În partea intitulată „condiţii speciale ale convenţiei” la pct., 5 lit. a „comision de risc”, este stipulată clauza potrivit căreia reclamanţii datorează băncii un comision de risc de 0,125% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadenţă, pe toată perioada de derulare a Conven?iei de credit.

Convenţia de credit nr. 0111834/12.07.2007 are caracterul unui contract de adeziune standard preformulat, făcând parte din categoria contractelor de adeziune, întrucât reclamanţii în calitate de împrumutaţi nu aveau decât opţiunea de a accepta sau refuza încheierea ei, fără a exista posibilitatea reală şi efectivă de a influenţa în orice mod condiţiile convenţiei de împrumut impuse sau de a negocia în vreun fel.

Potrivit prevederilor art. 3.5 din Condiţiile generale ale convenţiei, banca consideră comisionul de risc drept compensaţie pentru riscul pe care banca şi-l asumă, ca urmare a încheierii convenţiei de credit, cu privire la posibila neîndeplinire de către reclamanţi a obligaţiilor contractuale de restituire a sumei împrumutate, a dobânzilor şi a tuturor celorlalte speze contractuale.

Prin convenţia de credit şi-au asumat  următoarele obligaţii, conferind băncii următoarele mijloace de garantare:

Potrivit dispoziţiilor art. 7 lit. a din Condiţiile speciale raportat la art. 9.3 din Condiţiile generale ale convenţiei, a fost încheiat un contract de garanţie ipotecară prin care s-a instituit ipotecă de rangul I asupra unui imobil, în favoarea V. România S.A. Mai mult, conform prevederilor art. 8, Diverse, din Condiţiile speciale ale convenţiei valoarea creditului acordat nu poate depăşi mai mult de 85% din valoarea de evaluare a imobilului adus în garanţie;

In conformitate cu art. 7 lit. b din Condiţiile speciale ale convenţiei, coroborate cu art. 7.1 lit. d) si e) din Condiţiile generale, în sarcina lor a fost stabilită obligaţia de încheiere a unui contract de asigurare a bunului ipotecat cu o societate de asigurări parteneră, agreată de bancă şi de menţinere a asigurării până la rambursarea integrală a împrumutului şi a celorlalte speze; totodată, potrivit art. 7.1. lit. e) din Condiţiile generale, a fost instituit dreptul băncii de a debita orice cont de disponibilităţi sau depozit (chiar neajuns la termen) al lor, cu sumele reprezentând primele de asigurare, pentru a efectua plata lor, precum şi de a reînnoi poliţa în numele şi pentru reclamanţii împrumutaţi. In acest sens, contractul prevedea în favoarea băncii inclusiv dreptul de a alege societatea de asigurare la care se va reasigura bunul; au obligaţia de a permite reprezentanţilor băncii verificarea scriptică şi materială a garanţiilor (art. 7.1 lit. 1 din Condiţiile generale). Forţa majoră, cazul fortuit nu sting, conform acestor prevederi contractuale, obligaţia împrumutaţilor de a rambursa creditul si de a plăti dobânzile, comisioanele si oricare alte costuri datorate în baza Convenţiei.

Potrivit prevederilor art. 7.1 lit. i din Condiţiile generale, au obligaţia de a furniza cu promptitudine orice informaţii considerate de către bancă a fi necesare şi importante cu privire la situaţia lor economico-financiară. Suplimentarea garanţiilor din partea lor a fost de asemenea impusă de către bancă în situaţia în care, ulterior intervenirii unor modificări pe piaţă, acestea ar putea fi considerate ca neîndestulătoare pentru oferirea garanţiei de rambursare;

Prevederile art. 4.7 din Condiţiile generale care impun ordinea în care vor fi stinse debitele împrumutaţilor, reprezintă de asemenea o garanţie a rambursării creditului si a celorlalte costuri. Aşadar, spre a servi la protejarea intereselor băncii, vor fi stinse prioritar debitele ce privesc comisioane restante, dobânda penalizatoare, dobânda restantă partea din suma principală restantă etc., pe ultimul loc fiind stingerea părţii din suma principală curentă. Aşadar, plăţile efectuate nu vor stinge partea din suma principală sau a dobânzii curente (în acest fel nemaiexistând posibilitatea de a acumula noi sume cu titlu de penalităţi, restanţe, etc. ), ci dimpotrivă, a comisioanelor şi a penalităţilor restante. Pe cale de consecinţă, suma principală curentă va genera în sarcina debitorului, în continuare, costuri suplimentare.

Potrivit pct. 5 „Comisioane” lit. b) din Condiţiile speciale, reclamanţii au achitat băncii un „Comision de analiză dosar de credit”.

Conform pct. 5 „Comisioane” lit. c) din Condiţiile speciale,  reclamanţilor le-a fost calculat şi un „Comision de rambursare în avans” datorat băncii în situaţia în care ar intenţiona sa ramburseze anticipat o sumă semnificativă de bani; Conform pct. 5 „Comisioane,” lit. d) din Condiţiile speciale, reclamanţii suportă costurile „Comisionului de administrare a garanţiilor”; Conform pct. 4 „Penalizări” din cadrul Condiţiilor speciale, reclamanţii sunt obligaţi, să suporte un „Comision de penalizare” conform condiţiilor contractuale.

În conformitate cu prevederile art. 8.1 lit. a) teza a III-a, banca are dreptul de a declanşa scadenţa anticipată, în situaţia nerespectării de către reclamanţi a unor obligaţii, asumate prin alte contracte de împrumut, încheiate cu alte instituţii de creditare.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzelor, respectiv pct. 5 lit. a din Condiţiile speciale şi pct. 3.5 din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit nr. 0111834/12.07.2007, prin pct. 5. lit. a din Convenţia de credit nr. 0111834/12.07.2007, s-a menţionat în motivarea întâmpinării că s-a stabilit un comision de risc de 0,125% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, pe toată perioada de derulare a Convenţiei de Credit.

Pct. 3.5. din Condiţiile generale ale Convenţiei de Credit, prevede că „ Pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul şi scadenţa/scadenţele plăţii acestuia se stabilesc în Condiţiile Speciale".

Din cuprinsul art. 3.5 - Condiţiile generale, nu rezulta în mod neechivoc rolul acestui comision, nefiind suficientă înscrierea formulei „pentru punerea la dispoziţie a creditului,”. Având în vedere limbajul scriptic utilizat, se poate afirma că în atare situaţie consumatorului îi este ascunsă atât raţiunea instituirii unei asemenea obligaţii, cât şi neexistenta contraserviciului prestat, cu atât mai mult cu cât consumatorul se supune unei serii de obligaţii (dobânzi penalizatoare, comisioane), în scopul asigurării profitului proiectat de bancă.

Acest comision de risc, este şi reprezintă o clauză abuzivă, întrucât a fost inserat în contract cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000, a dispoziţiilor legale de drept comun prevăzute de vechiul Cod civil, precum si a reglementarilor prevăzute de OUG nr. 50/2010.

Reclamanţii au susţinut că au calitatea de consumatori, aşa cum reiese din prevederile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. În acord cu prevederile art. 2 alin. 2 din aceeaşi lege, banca are calitatea de comerciant. Aşadar, dispoziţiile Legii nr. 193/2000 sunt incidente părţilor Convenţiei de credit nr. 0111834/12.07.2007 . Prin art. 1 alin. 3 din legea nr. 193/2000, legiuitorul a instituit o norma juridică imperativă prohibitivă, care interzice comercianţilor să stipuleze clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar art. 4 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 193/2000 prevede că „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor."

O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Aşadar, pentru a putea califica o clauză ca fiind abuzivă, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: clauza să nu se refere la obiectul principal al contractului, clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, să fie creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar dezechilibrul să fie în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe.

Prima condiţie este îndeplinită, întrucât obiectul principal al contractului îl reprezintă restituirea sumei împrumutate şi a dobânzii aferente. Astfel, clauza privind comisionul de risc nu se referă la obiectul principal al contractului.

 Şi cea de-a doua condiţie este îndeplinită, având în vedere faptul că nu a fost negociată direct cu consumatorul - clauza privind comisionul de risc. Prin intermediul convenţiei de credit, care este un contract de adeziune cu caracter preformulat, această clauză a fost impusă în mod unilateral de către bancă, astfel:

Doctrina de specialitate defineşte contractele bancare ca fiind contracte de adeziune, întrucât în practica încheierii lor sunt „utilizate, fără excepţie, formularele redactate de bănci, cu clauze negociabile, care conferă acestora natura de simple contracte de adeziune”.

Inserarea clauzei cu privire la comisionul de risc a fost efectuată, raportat la caracterul de adeziune a contractului de credit bancar, pe calea unui imprimat preformulat, redactat de către bancă, prin care aceasta şi-a impus unilateral toate condiţiile în care urma să fie încheiată această convenţie. In acelaşi sens s-a constatat de către practica judecătorească, în repetate rânduri, raportat la conduita SC V. România SA (Tribunalul Comercial Mureş - dosar nr. 12348/320/2010, Sentinţa nr. 1692/23.11.2011, pag. 4 a hotărârii: „ Instanţa reţine că în cauză contractul de credit a fost transformat tacit într-unul de adeziune, el constând într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanţi, astfel că întregul contract a fost impus în forma respectivă de către bancă,,).

În perioada 2007-2010 pârâta a încheiat convenţii care au luat fiinţă prin acelaşi tip de contracte preformulate, prin acestea fiind instituită aceeaşi clauză abuzivă cu privire la perceperea comisionului de risc raportat la soldul creditor. Această împrejurare a fost constatată în mod repetat de către jurispruden?ă, care este constantă sub acest aspect. Caracterul preformulat al contractului reiese din modalitatea în care a fost redactat, acesta fiind structurat în condiţii generale şi condiţii speciale. Condiţiile generale au fost folosite în mod identic în contractele încheiate de către bancă în acea perioadă. Nici condiţiile speciale nu au fost negociate, singurele aspecte ce variază de la un contract la altul fiind cele privitoare la datele de identificare a părţilor, valoarea împrumutată şi respectiv datele de identificare a imobilului obiect al ipotecii.

Reclamanţii au susţinut, de asemenea, că nu a avut posibilitatea de a negocia cu instituţia bancară referitoare la instituirea sau neinstituirea unei asemenea clauze. De altfel, nu s-a putut negocia nici cu privire la cuantumul respectivului comision, acesta fiind impus pe cale unilaterală, conform strategiei de vânzare practicate la acel moment faţă de bancă.

Dezechilibrul financiar produs constă în faptul ca sunt obligaţi să achite băncii, pe întreaga durată a contractului cu titlu de comision de risc o sumă exorbitantă în raport cu valoarea creditului (160.000 lei), în condiţiile în care restituirea creditului este garantată în favoarea pârâtei prin garanţie reală imobiliară. În acest mod, în realitate, pârâta beneficiază de un venit suplimentar celui reprezentat de dobânda contractuală, câştig ce nu a fost avut în vedere la încheierea contractului fiind mascat sub forma comisionului de risc.

Eliminarea din conven?ia de credit nr. 0111834/12.07.2007 a clauzei din pct. 5 lit. a privind încasarea comisionului de risc de 0,125% se impune şi în conformitate cu dispoziţiile OUG nr. 50/2010, conform cărora, banca nu mai are dreptul de a încasa acest comision. Art. 36 din OUG nr. 50/2010 enumera expres şi limitativ comisioanele ce pot fi percepute de către bancă, iar cel de risc nu este cuprins în această enumerare. Din modul de exprimare utilizat de către legiuitor la art. 95 din OUG nr. 50/2010 rezultă că prevederile acestui act normativ se aplică şi contractelor de credit aflate în derulare, creditorii având sarcina de a schimba contractele în scopul conformării lor la noile reglementări. .

Doar convenţiile care respectă normele legale au forţă obligatorie pentru părţile contractante, ceea ce nu este cazul şi pentru clauza abuzivă inserată la pct. 5 lit. a din „condiţiile speciale” ale convenţiei de credit nr. 0166931/06.10.2008 privind comisionul de risc.

Cu privire la cea de-a treia condiţie, arătă că dezechilibrul pe care-l generează aceste clauze abuzive este dat de faptul că acest comision de risc nu reprezintă un cost actual al creditului ci, în cel mai rău caz, reprezintă o asigurare pe care bancă şi-o ia -avant la lettre - împotriva riscului intrării consumatorului în incapacitate de plată. În acest caz, un asemenea cost nu poate fi considerat cert, ci doar eventual. Banca încasează lunar comisionul de risc şi nu îl returnează consumatorului bun-platnic după unul sau mai mulţi ani de derulare a contractului fără incidente de plată. Aşadar, deşi clauza a fost întemeiată pe pretinsul risc suportat de creditoare, în situaţia în care riscul nu s-ar produce (în sensul ca suma creditată şi toate accesoriile acesteia vor fi restituite integral), sumele achitate cu titlu de comision de risc nu vor fi restituite. Dezechilibrul contractual se regăseşte în caracterul oneros şi împovărător al comisionului aflat în sarcina sa. În sarcina lor au fost stabilite o serie de obligaţii în vederea garantării executării obligaţiei de rambursare, în aşa măsură încât perceperea comisionului de risc nu mai are nici o justificare.

Odată achitate sumele, va avea loc micşorarea semnificativă a patrimoniului lor, urmată de majorarea corelativă a patrimoniului creditoarei, fără ca ei să beneficieze de o contraprestaţie din partea băncii în schimbul plăţilor făcute. Consideră că a fost încălcat caracterul sinalagmatic al contractului de împrumut. Precizează că prestaţiei lor de achitare a respectivelor sume, nu le corespund alte prestaţii corelative, cu efect echivalent din partea băncii. Dezechilibrul creat în detrimentul lor, în calitate de consumatori, precum şi lipsa bunei-credinţe a băncii, se impun a fi analizate în funcţie de justeţea acestui comision faţă de costurile suportate de bancă. Disimularea unei părţi a dobânzii sub denumirea de comision de risc/administrare credit este o dovadă irefutabilă a relei credinţe a băncii care percepe un astfel de comision, întrucât, pe de o parte reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienţilor, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor banei care acţionau pe aceeaşi piaţă relevantă cu banca respectivă (dar care, în realitate, datorită adăugării la DAE a comisionului de risc, nu mai erau chiar atât de avantajoase) şi, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite ale comercianţilor. Totodată ambele părţi trebuie să respecte echilibrul contractual, astfel încât niciuna dintre părţi să nu încerce a obţine o valoare mai mare decât aceea la care s-a obligat cealaltă parte. Per a contrario, reaua credinţă intervine prin ruperea echilibrului contractual de către una din părţi, în scopul obţinerii unor beneficii sau a protejării propriilor interese, în detrimentul celorlalte părţi contractante. Reaua credinţă reiese şi din faptul că respectivul comision de risc nu este definit şi nu sunt precizate cazurile acoperite prin reglementarea acestui comision şi nici criteriile în funcţie de care s-a stabilit procentul comisionului.

Cu privire la nulitatea absolută a clauzelor abuzive şi repunerea părţilor în situaţia anterioară arată că potrivit prevederilor Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori raportate la dispoziţiile OG nr. 21/1992, privind protecţia consumatorilor, clauza privind comisionul de risc este lovită de nulitate absolută. Aceste prevederi normative sunt imperative, trebuind respectate întocmai şi necondiţionat de persoanele cărora i se adresează. Nerespectarea acestora atrage nulitatea absolută a clauzelor încheiate cu nesocotirea lor. Deoarece aceste clauze contractuale abuzive sunt lovite de nulitate absolută, se impune repunerea lor în situaţia anterioară, cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea, în integralitate, a sumelor de bani încasate cu titlu de comision de risc/administrare credit, întrucât efectele nulităţii absolute pot fi exprimate prin adagiul „quod nullum est, nullum producit effectum”, nulitatea absolută nu produce numai efecte ex nunc ci şi pentru trecut (ex tunc). Astfel, se impune restabilirea situaţiei anterioare, potrivit principiului restitutio in integrum, adică restituirea tuturor prestaţiilor efectuate în temeiul clauzelor contractuale anulate.

În drept reclamanţii şi-au întemeiat ac?iunea pe disp. Legii 193/2000, republicată, Legea 21/1991, Codul civil vechi, art. 109, 195, 453 C.pr.civ.

La  acţiunea formulată s-au anexat în copie convenţia de credit nr. 0111834/12.07.2007, grafic de rambursare credit, plan de rambursare credit, extras de carte funciară 1197 Vânători, încheierea de carte funciară nr. 9061/2007, Contractul de garanţie reală imobiliară autentificat sub nr. 1078/12.07.2007 la BNP Urian Marcel Cosmin (f. 9-51).

Prin întâmpinarea formulată( f. 58-66), pârâta SC V. România SA a invocat excepţia lisei calităţii procesuale pasive a pârâtei  SC Volsbank Bank SA Sucursala Sighişoara, excepţia prescripţiei dreptului materiale la acţiunea cu privire la cererea de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de risc şi de administrare anterior datei de 22.01.2012, excepţia lipsei de interes în privinţa petitelor 1 şi 2, iar, în subsidiar, respingerea acestora ca nefondate, respingerea în rest şi în subsidiar a acţiunii ca nefondată, obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, pentru următoarele motive:

Reclamanţii au solicitat prin cererea de chemare în judecată formulată să se constate că prevederile contractuale din convenţia de credit 0111834/12.07.2007 vizând comisionul de risc (art. 5 lit. a din Condiţiile speciale şi art. 3.5 din Condiţiile generale) ar fi abuzive raportat la prevederile art. 4 din Legea 193/2000, solicitând a se constata nulitatea acestei clauze, restituirea sumelor achitate cu titlul de comision de risc precum şi dobânzi legale aferente acestor sume.

Reclamanţii au formulat cererea de chemare în judecată şi în contradictoriu cu Sucursala Sighişoara a S.C. V. România S.A. Potrivit art. 36 CPC calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectul raportului juridic litigios. Convenţia de credit a fost încheiată de reclamanţi cu S.C. V. România S.A., unitatea centrală, după cum rezultă fără echivoc din preambulul contractului de credit. Faptul ca această convenţie de credit s-a încheiat la sediul sucursalei din Sighişoara nu atrage calitatea de titular al convenţiei de credit a acestui dezmembrământ profesional. Drept urmare orice pretenţii litigioase ale reclamanţilor trebuie formulate exclusiv în contradictoriu cu titularul de drepturi şi obligaţii, care este S.C. V. România S.A. Sucursala Sighişoara a S.C. V. România S.A. nu are calitate procesuală pasivă, raportat la prevederile art. 32,36 şi 40 CPC.

În  privinţa petitului de restabilire a situaţiei anterioare, ca aplicare a principiului efectelor nulităţii actului juridic civil,  orice pretenţie, care ar decurge din contract şi care excede termenului general de prescripţie de 3 ani anterior datei introducerii cererii de chemare în judecată (22.01.2015), se impune a fi respinsă ca urmare a intervenirii prescripţiei. Cu  privire la contractele cu executare succesivă, intervine prescripţia extinctivă în modalitatea reglementată de art. 12 din Decretul Lege 167/1958. Această chestiune este reglementată cât se poate de clar chiar şi în Noul Cod Civil, art. 2526. Contractul de credit este o variantă a contractului de împrumut, fiind fără dubii un contract cu executare succesivă, cel puţin în privinţa obligaţiilor de rambursare ale împrumutaţilor. Aceasta înseamnă că pentru fiecare sumă achitată cu titlu de comision de risc, în fiecare lună, începea un termen de prescripţie distinct de 3 ani pentru o eventuală restituire. Dacă ulterior intervine nulitatea clauzei ce reglementa această obligaţie, restituirea este posibilă doar dacă nu s-a împlinit termenul de prescripţie corespunzător, în caz contrar se admite imprescriptibilitatea cererii de restituire a unei prestaţii succesive, ceea ce este nelegal şi contrar spiritului Decretului lege 167/19.58 şi legislaţiei civile în general care impune un termen de prescripţie de 3 ani pentru apărarea unui drept patrimonial. Acceptând argumentaţia reclamanţilor ar însemna că, teoretic, consumatorul ar putea să solicite oricând restituirea unei sume de bani, aflat fiind la adăpostul imprescriptibilităţii acţiunii de constatare a caracterului abuziv al clauzei în temeiul căreia s-a achitat respectiva sumă de bani, ceea ce contravine principiului prescriptibilită?ii în 3 ani a oricărui drept patrimonial potrivit legislaţiei civile naţionale. În speţa dedusă judecaţii, apreciază că în mod just termenul de prescripţie pentru cererea de restituire începe să curgă la momentul efectuării plăţii fiecărei sume cu titlul de comision de risc/administrare iar nu la momentul constatării ulterioare (incert în timp) a caracterului abuziv al acestei clauze. Reclamanţii au solicitat pe de o parte aplicarea instituţiei plăţii nedatorate, caz în care este incidenţă prin esenţă instituţia prescripţiei. Totodată reclamanţii au realizat o confuzie între momentul de la care începe să curgă prescripţia dreptului de a cere restabilirea situaţiei anterioare (ca efect al nulităţii actului juridic civil) şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al cererii de restituire a prestaţiilor succesive şi care se împlineşte periodic, după cum am arătat mai sus.

Acţiunea apare ca fiind lipsită de interes având în vedere că, prin act adiţional implementat în baza OUG 50/2010, în septembrie 2010 convenţia de credit a fost modificată, clauza privind comisionul de risc nemaifiind în vigoare încă de la acel moment. Clauza privind comisionul de risc a fost înlăturată prin acest act adiţional în 2010, prilej cu care s-a stipulat, în conformitate cu OUG 50/2010, plata unui comision de administrare credit, actul adiţional fiind aplicabil conform prevederilor de drept tranzitoriu din OUG 50/2010 şi Legii 288/2010. Cererea de chemare în judecată fondată pe prevederile Legii 193/2000, este astfel în mod vădit lipsită de interes, lipsind cerinţa actualităţii acestuia, faţă de inexistenţa clauzei criticate la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Prevederile contractuale au fost adaptate la OUG 5O/2010 prin acest act adiţional între părţi fiind astfel aplicabile prevederile de drept tranzitoriu reglementate de art. 95 alin. 5 din OUG 50/2010 (forma în vigoare înainte de intrarea în vigoare a Legii 288/2010) şi art. II alin. 2 din Legea 288/2010. Aceste prevederi răstoarnă prezumţia lipsei de negociere în cazul contractului de credit de adeziune, reglementată de art. 4 din legea 193/2000.

Practic OUG 50/2010 reglementează o întreagă procedură menită a asigura protecţia consumatorului în relaţia cu băncile, procedură care a fost parcursă şi s-a concretizat prin implementarea actului adiţional în conformitate cu prevederile art. 95 alin. 5 din OUG 50/2010.

Pârâta a notificat reclamanţilor actul adiţional întocmit în conformitate cu prevederile OUG 50/2010 însă aceştia nu şi-au exprimat vreun punct de vedere ferm în privinţa actului adiţional care, în considerarea art. 95 alin. 5 din OUG 50/2010, a fost implementat tacit, tăcerea reclamanţilor valorând consimţământ în baza acestor prevederi.

În plus, reclamanţii au avut din nou posibilitatea, pe o perioadă de 60 de zile, în baza art. II din Legea 288/2010, să notifice expres refuzul de implementare a actului adiţional şi să revină la condiţiile contractuale anterioare OUG 50/2010 însă nu au uzat nici de acest drept, astfel că au devenit aplicabile prevederile de drept tranzitoriu ale art. II alin 2 din Legea 288/2010, care ,de asemenea, răstoarnă prezumţia reglementată de art. 4 al Legii 193/2000.

Actul adiţional a fost implementat avându-se în vedere prevederile OUG 50/2010, astfel încât reclamanţii nu ar fi putut solicita anularea clauzei privind comisionul de administrare,  întrucât aceasta a fost introdusă în conformitate cu prevederile art. 36 alin. 1 şi 3 din OUG 50/2010, fiind exclusă de la aplicabilitatea Legii 193/2000. raportat la prevederile art. 3 alin. 2 din acest act normativ

În  fapt legiuitorul este cel care a impus modificarea contractuală ca atare, pârâta procedând la înlăturarea comisionului de risc şi perceperea unui alt comision, în deplină concordanţă cu prevederile OUG 50/2010.

În privinţa comisionului de risc, în situaţia în care se apreciază că reclamanţii pot solicita la acest moment anularea clauzei anterior înlăturării acesteia prin actul adiţional, atunci acţiunea se impune a fi respinsă ca fiind lipsită de interes întrucât vizează anularea unei clauze care nu mai exista la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

În subsidiar la primul petit, dacă se apreciază de către instanţă că există un interes în promovarea acestei acţiuni vizând clauza anterior existentă privind comisionul de risc şi restituirea sumelor încasate de către pârâtă cu acest titlu, având în vedere fundamentarea în drept a cererii. Face precizări  referitoare la înţelesul şi limitele protecţiei consacrate prin Legea 193/2000.

Astfel este cunoscut că apariţia noţiunii de clauză abuzivă în legislaţia românească s-a produs odată cu implementarea aquis-ului comunitar, în concret Directiva 93/13/CEE. Directiva a fost transpusă prin Legea 193/2000 pe un teren juridic construit pe principiul autonomiei de voinţă, principiu unic al tuturor legilor morale şi al îndatoririlor conforme acestor legi, consacrat prin dispoziţiile art. 969 Cod Civil, care se justifică prin facultatea unui subiect de drept de a intra într-un raport contractual sau nu, de a îşi alege co-contractantul şi de a stabili liber cu acesta conţinutul contractului.

Prin apariţia în dreptul românesc a Legii 193/2000 i-a fost conferită judecătorului puterea de a interveni să corecteze eventualele dezechilibre excesive în defavoarea consumatorului dar în mod evident fără a distruge conceptul libertăţii contractuale şi a forţei juridice a unui contract semnat şi asumat între părţi.

Art. l al legii 193/2000 stabileşte obligaţiile principale în sarcina comercianţilor: obligaţia pozitivă de transparenţă (alin. 1) şi obligaţia negativă de a nu stipula clauze abuzive.

În cauza dedusă judecăţii, contractul de credit încheiat de către pârâtă cu reclamanţii cuprinde două secţiuni: Condiţii generale şi Condiţii speciale,  în Condiţiile Speciale sunt cuprinse în limbaj clar şi explicit clauzele principale referitoare la obiectul contractului, respectiv preţul creditului format din dobânda anuală şi spezele contractuale, tipurile de comisioane şi cuantumul acestora. Comprehensibilitatea clauzelor contractuale urmează a fi raportată la posibilitatea de înţelegere a omului obişnuit, astfel încât comerciantul în general să fie la rându-i la adăpost de abuzuri din partea consumatorului oportunist.

Obligaţia de a nu stipula clauze abuzive este pe larg explicată în cuprinsul art. 4 din Legea 193/2000, mai sus amintit. Din cuprinsul acestui articol se pot desprinde condiţiile cumulative pe care o clauză contractuală trebuie să le îndeplinească pentru a fi considerată abuzivă: să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibrul să fie contrar bunei credinţe şi să nu se refere la obiectul principal al contractului (art. 4 alin. 6). Pornind de la acest condiţii se poate afirma cu certitudine că clauza contractuală ce reglementa dreptul pârâtei de a percepe comisionul de risc, respectiv de administrare în reglementarea actului adiţional, nu era o clauză abuzivă în înţelesul art. 4 din Legea 193/2000. În primul rând comisionul de risc făcea parte din preţul contractului iar acesta este o componentă a obiectului principal al contractului. Comisionul de risc se regăsea identificat în mod expres inclusiv în graficul de rambursare, alături de celelalte elemente ale preţului creditului, fiind asumat ca atare de către clienţii băncii prin semnarea graficului de rambursare pe fiecare pagină. Fiind un element al preţului contractului, este evident că perceperea acestuia nu poate fi analizată drept clauză abuzivă având în vedere art. 4 alin. 6.

Legiuitorul român a preluat însă greşit prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE care stipulează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului ori a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor şi inteligibil".

Clauza contractuală privind dreptul pârâtei de a percepe comisionul de risc reprezentând parte integrantă a preţului contractului nu poate fi, prin urmare, anulată de către instanţa de judecată ca fiind clauză abuzivă în lipsa unui temei legal care să îi confere instanţei de judecată autoritatea de a interveni în această sferă.

În al doilea rând clauza reglementată de art. 5 lit. a din Convenţia de Credit nu a creat un dezechilibru semnificativ, contrar bunei credinţe, între drepturile şi obligaţiile părţilor.

 În temeiul art. 4 din Directiva 93/13/CEE aprecierea ca abuzivă a unei clauze contractuale trebuie să ţină seama de natura bunurilor sau serviciilor care fac obiectul contractului, de toate circumstanţele care privesc încheierea sa şi de toate celelalte clauze ale contractului. Prin urmare, în materia clauzelor abuzive ceea ce se urmăreşte este înlăturarea dezechilibrului contractual, din perspectivă statică, surprins în secvenţa de timp a încheierii contractului şi a împrejurărilor ce o preced. Pe de altă parte o clauză poate fi declarată abuzivă în caz de disproporţie considerabilă şi nejustificată între drepturile şi obligaţiile părţilor.

 Legea 193/2000 a introdus în ordinea juridică principiul echilibrului contractual şi leziunea ca temei al ineficacităţii contractelor,  în viziunea acestei absenţa echivalenţei prestaţiilor nu este sinonimă cu absenţa echilibrului contractual. Pe de altă parte, Directiva 93/13 CEE a exclus din spaţiul de incidenţă a legii clauzele care privesc „adecvarea între preţ şi remuneraţie, pe de o parte, şi serviciile sau bunurile de furnizat în contraprestaţie, pe de altă parte, adică a exclus leziunea. în sprijinul art. 4 par. 1 din Directivă sancţiunile legale intervin numai dacă echilibrul este semnificativ, la nivelul întregului contract, capabil să afecteze însăşi utilitatea acestuia.

În  cauză reclamanţii au încheiat convenţia de credit în anul 2007, înainte de criza economică şi financiară, şi au învestit instanţa de judecată cu o cerere în care reclamă un dezechilibru contractual în cursul anului 2015,  între aceste doua momente reclamanţii nu şi-au arătat cu nici un prilej nemulţumirea în legătură cu presupusul dezechilibru semnificativ care să afecteze utilitatea contractului, cauzat de clauzele indicate ca abuzive în prezent.

Aşadar, dacă se analizează drepturile şi obligaţiile părţilor la data formării contractului nu se pot identifica disproporţii considerabile şi nejustificate care să îl facă lipsit de interes pentru reclamanţi. Dimpotrivă, aceştia au preferat oferta pârâtei la momentul contractării tocmai în considerarea condiţiilor avantajoase de creditare, cu observaţia că au încheiat două contracte.

Nu se poate reţine afirmaţia reclamanţilor conform căreia toate riscurile pârâtei erau acoperite de garanţia reală imobiliară şi de clauzele de penalizare din contract, deoarece noţiunea de risc în înţelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit este mai complexă şi cu incidenţe diverse.

Raţiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflectă un dezechilibru între obligaţiile părţilor ci mai degrabă o modalitate de a asigura echilibrul contractual la evoluţia stării financiare a împrumutaţilor. Pârâta achitat o sumă pe care speră să o recupereze într-un interval îndelungat de timp. Din partea împrumutaţilor nu mai există nici un risc de a nu obţine plata sumelor împrumutate, din partea pârâtei însă subzistă riscul de a nu mai primi sumele acordate şi costurile sau profitul preconizat de această prestaţie.

Creditul bancar este definit în doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziţie sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenţei unei datorii, în schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum şi la plata unor dobânzi sau altor cheltuieli legate de această sumă. Debitorul băncii, suportând preţul creditului este dator în realitate să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv dobânda şi comisioanele.

În ceea ce priveşte soliditatea garanţiei, aceasta nu este în măsură să asigure recuperarea sumelor acordate de către bancă. În procesul de analiză trebuie avut în vedere că garanţiile reprezintă ultima sursă de rambursare a unui credit, băncile neavând ca obiectiv acumularea de proprietăţi imobiliare în contul creanţelor neîncasate. Garanţia, de cele mai multe ori, este menită să acopere exclusiv valoarea sumei împrumutate, din aceasta scăzându-se costurile pe care banca le înregistrează cu executarea acesteia.

Criza pieţei imobiliare din aceste zile este cel mai grăitor exemplu în acest sens, deoarece garanţiile oferite în urmă cu 6 ani nu mai sunt în măsură să acopere în acest moment creditele acordate în acea perioadă, cu atât mai mult, în condiţiile în care riscul nu ar fi asigurat şi prin alte comisioane, de a obţine profitul scontat. Acest fapt trebuie coroborat şi cu perioada îndelungată pentru care se acordă de obicei un astfel de credit, între 20 şi 30 de ani. Evoluţiile valorilor garanţiilor oferite de către creditori nu pot fi evaluate de nici un evaluator pentru o perioadă atât de îndelungată.

În privinţa cerinţei negocierii, se poate argumenta că anumite clauze contractuale sunt preformulate, în fapt toate contractele pe care le încheie o persoană fizică au clauze preformulate (bilete de călătorie, furnizori de utilităţi, cumpărături din magazin), dar aceasta nu înseamnă că ele sunt abuzive. De aceea este necesară o analiză concretă a condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000.

Prevederile Legii 193/2000 conferă caracterul de contract standard preformulat unui contract de credit clasic, în privinţa contractelor încheiate de pârâtă, această prezumţie legală se aplică doar în privinţa condiţiilor generale ale convenţiei, întrucât condiţiile speciale, sub aspectul obiectului contractului - dobândă, comisioane, perioadă de rambursare, pot fi în esenţă diferite de la un client la altul. Prezumţia  de nenegociere reglementată de art. 4 din Legea 193/2000 nu operează în privinţa condiţiilor speciale iar lipsa negocierii trebuie dovedită de reclamanţi.

Iar în analiza condiţiei privind lipsa negocierii trebuie să se evite confuzia între lipsa negocierii ca şi condiţie legală şi lipsa intenţiei de a negocia. Posibilitatea de negociere exista în mod real la momentul încheierii contractului.

Faptul că nu s-a dorit negocierea din partea reclamanţilor nu echivalează cu lipsa în totalitate a posibilităţii acestei negocieri, pentru ca prezumţia lipsei negocierii să opereze.

Reclamanţii nu şi-au manifestat în nici un mod intenţia de a negocia deşi aveau această posibilitate, putând să ceară o dobândă sau un comision mai favorabil. Dacă ar fi fost refuzaţi, puteau să nu mai încheie un contract de credit cu S.C. V. România S.A. şi să aleagă o altă instituţie de credit. Reclamanţilor le-au fost pus la dispoziţie contractele spre studiu, fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art. 5 din Legea 193/2000, a existat posibilitatea reală de a discuta clauzele sub aspectul cuantumului valoric al dobânzii şi comisioanelor însă aceştia nu şi-au manifestat opţiunea de a negocia.

Până la urmă şi refuzul ferm de a încheia o convenţie de credit în privinţa căreia există nemulţumiri legate de costuri era, la rându-i, o metodă de negociere, la care reclamanţii nu au apelat. Apare astfel evident că reclamanţii au fost în realitate mulţumiţi de condiţiile de contractare de la momentul semnării convenţiei.

În  analiza incidenţei legii 193/2000 se impune şi verificarea calităţii consumatorului care invocă aceste prevederi iar în cauză este vorba de consumatori avizaţi, reclamantul având funcţia de jurist iar reclamanta cea de economist.

Aceste aspecte, alături de împrejurarea că reclamanţii au refinanţat prin creditul contractat un alt credit anterior încheiat cu BRD GSG S.A., trebuie avute în vedere la analiza condiţiilor prevăzute de art. 4 din legea 193/2000 (a se vedea în acest sens decizia 12/2012 a ÎCCJ Secţia a II civilă).

În consecinţă şi în al treilea rând perceperea comisionului de risc a fost reglementată şi consimţită contractual (negociată) de părţile convenţiei de credit fără existenţa vreunei constrângeri şi se realizează potrivit principiului consfinţit de art. 969 Cod civil.

Analiza  condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000 şi aprecierea asupra caracterului abuziv nu trebuie realizată prin raportare la evoluţia în timp a contractului ci trebuie realizată prin raportare la momentul unic al încheierii contractului. Este concluzia ce se desprinde din analiza textului legal. Iar dacă se analizează din această perspectivă se poate concluziona în mod evident că nu a existat un dezechilibru contractual la momentul încheierii contractului şi a existat totodată o posibilitate reală de negociere.

Referitor la netemeinicia solicitării de anulare a clauzelor şi de restabilire a situaţiei anterioare în cazul contractelor cu executare succesivă, în primul rând trebuie subliniat faptul ca Legea 193/2000 nu prevede nicăieri în cuprinsul acesteia nulitatea ca sancţiune juridică. Singura sancţiune care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze în baza Legii 193/2000 este inopozabilitatea clauzei după cum rezultă fără dubii din art. 6 coroborat cu art. 13 al Legii 193/2000.

Nu este fondată oricum cererea de restabilire a situaţiei anterioare, ca aplicare a principiului efectelor nulităţii actului juridic civil întrucât nu se află în prezenţa nulităţii ca sancţiune juridică.

 Pretenţiile  de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de risc, în principal, sunt afectate de termenul de prescripţie de 3 ani, iar în subsidiar ele nu sunt fondate.

Chiar dacă s-ar afla în prezenţa unei cereri care vizează, teoretic, restabilirea situaţiei anterioare, în urma intervenţiei nulităţii actului juridic civil, nu se poate face abstracţie de caracterul contractului dintre părţi. Este vorba desigur despre un contract cu executare succesivă, căruia nu i se aplică aceleaşi efecte ale nulităţii precum unui contract cu executare uno ictu. Efectele nulităţii unui contract cu executare succesivă operează numai pentru viitor.

Este vorba de o excepţie de la principiul restabilirii situaţiei anterioare, ca principal efect al nulităţii actului juridic civil, excepţie unanim acceptată în doctrină dar controversată în practica judiciară. Prestaţiile executate în baza unui contract cu executare succesivă nu sunt supuse restituirii.

Potrivit  prevederilor Noului Cod civil, această excepţie a fost înlăturată expres prin art. 1254 alin. 3, însă contractul de credit din prezenta cauză a fost încheiat anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, fiind aplicabile prevederile art. 102 din Legea 71/2011. Este cunoscut că, în reglementarea anterioară Noului Cod Civil, în privinţa contractelor cu executare succesivă efectele nulităţii operează pentru viitor, iar restituirea prestaţiilor nu intervenea. Singurul efect al eventualei anulări a clauzei privind comisionul de risc este imposibilitatea perceperii acestuia pentru viitor.

Totodată nu este fondată nici cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 17.277,07 lei cu titlul de comision de risc, întrucât reclamanţii au achitat doar suma de 7448,79 lei cu acest titlu, aferentă perioadei 23.07.2007 -23.08.2010. Din septembrie 2010 a devenit aplicabil un comision de administrare, care a fost achitat de reclamanţi din acel moment în mod voluntar iar această clauză nu face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată.

În privinţa solicitării de plată a dobânzii legale, aceasta poate fi datorată doar de la momentul punerii în întârziere, adică data introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât pârâta nu a avut prefigurarea unor pretenţii contractuale ale reclamanţilor de la momentul plăţii acestor pretenţii, pentru a fi obligată la accesoriile calculate de la momentul plăţii acestora.

Pârâta a invocat în drept art. 32 lit. b şi d, art. 33, 36, art. 40, art. 148, 193, 194, 196, 200, 205, 245-248, 249, 250, 254, 260, 265, 273, 277, 292, 327-329, 351- 352  C.pr.civ., art. 4 al.2 al Directivei 93/13/CEE, art. 3-5, 6, 12-13 din L.193/2000, art. 969, 977 C.civ., art. 11, 14, 36, 40 al.3, 95 din OUG 50/2010, art. II al.2 din Legea 288/2010.

Reclamanţii au formulat răspuns la întâmpinare(f. 81-84), solicitând respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive  a Sucursalei Sighişoara a SC V. România SA, întrucât aceasta a fost chemată în judecată doar pentru opozabilitate în condiţiile în care contractul de credit a fost încheiat de reprezentanta pârâtei SC V. România SA în calitate de director la Sucursala Sighişoara, iar pretenţiilor lor litigioase sunt formulate împotriva titularului de drepturi şi obligaţii care este V. România SA, respingerea excep?iei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru cererea de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de risc şi de administrare anterior datei de 22.01.2012, pentru următoarele motive:

Nu se poate considera ca fiind prescris dreptul de a solicita restituirea sumelor de bani încasate de către pârâtă cu titlu de comision de risc/administrare, deoarece  reclamanţii nu pot solicita restituirea acestor prestaţii înainte de constatarea de către instanţă a nulităţii clauzelor contractuale care prevăd perceperea acestora. (In acelaşi sens s-a pronunţat si Tribunalul Dolj, în soluţia dată în dosarul nr. 32388/215/2011, prin Decizia nr. 502 din 19.09.2012, p. 11).

Dreptul la acţiune în vederea restituirii prestaţiilor contractuale nu se poate naşte atâta timp cât ordonatorul acestora este în fiinţă, respectiv clauzele contractuale. (Astfel s-a pronunţat şi Judecătoria Reghin, în dosarul nr. 2288/289/2013 prin Sentinţa civilă nr. 94/2014, nepublicată, p. 17 si Judecătoria Sighişoara în dosarul nr. 291/308/2014 prin Sentinţa civila nr. 917/23.06.2014).

Pentru soluţionarea acestei excepţii trebuie pornit şi la calificarea nulităţii în domeniul clauzelor abuzive ca fiind o nulitate relativă sau absolută, asta întrucât nulitatea absolută conferă acţiunii caracter de imprescriptibilitate.

I.C.C.J. s-a pronunţat într-o cauză cvasiidentică prin Decizia nr. 686 din 21.02.1013, statuând că urmarea „constatării caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, si anume anularea clauzei respective."

Caracterul absolut al nulităţii absolute a unei clauze abuzive rezultă din reglementarea legală oferită, în plan european, de Directiva nr. 13/93/CEE, iar în plan naţional de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. "Clauzele abuzive încheiate cu un consumator nu creează obligaţii pentru consumator,,- art. 6 din Directiva 13/93 si „nu vor produce efecte asupra consumatorului,,- art. 6 din Legea nr. 193/2000. Această dispoziţie este imperativă, o norma echivalenta cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică.

Caracterul absolut al nulităţii clauzei abuzive rezultă şi din împrejurarea că o eventuală clauză abuzivă poate fi invocată, chiar şi din oficiu, de către judecătorul naţional. Ori invocarea din oficiu a nulităţii este posibilă numai în cazul nulităţii absolute.

Conform art. 5 C.civil vechi, nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică si bunele moravuri. Aşa cum s-a arătat contractul de credit a fost încheiat cu nesocotirea normelor care vizează ordinea publică.

Având în vedere prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate de comercianţi şi consumatori raportate la dispoziţiile OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, clauzele al căror caracter abuziv am solicitat a se constata, sunt lovite de nulitate absolută. Aceste prevederi normative sunt imperative, trebuind respectate întocmai şi necondiţionat de persoanele cărora li se adresează. Nerespectarea acestora atrage nulitatea absolută a clauzelor încheiate cu nesocotirea lor.

Nulitatea absolută, ca şi sancţiune juridică civilă, îndeplineşte următoarele funcţii: cea preventivă, cea represivă şi cea reparatorie, prin aceasta din urma asigurându-se restabilirea ordinii de drept încălcate, repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea sancţionată, iar uneori, adaptarea sau refacerea actului juridic prin înlocuirea de drept a clauzei ilegale cu clauza conformă dispoziţiilor imperative. Deoarece aceste clauze contractuale abuzive sunt lovite de nulitate absolută, se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat. În temeiul principiului restitutio in integrum se impune ca tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic/unei clauze lovite de nulitate absolută sa fie restituit. Numai prin revenirea la situaţia anterioară părţilor vătămate le este reparat prejudiciul.

De asemenea  reclamanţii au solicitat şi respingerea excepţiei lipsei de interes în privinţa petitelor  1 şi 2 (anularea comisionului de risc), menţionând următoarele în cuprinsul răspunsului la întâmpinare:

Interesul reclamanţilor în cauză este legitim deoarece prin acţiunea promovată urmăresc realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege şi potrivit scopului său economic şi social pentru care a fost recunoscut. Acest drept este determinat, născut şi actual. Dacă nu ar fi recurs la aceasta acţiune, s-ar fi expus prin aceasta la un prejudiciu, constând în sumele de bani în temeiul cărora a avut loc o îmbogăţire fără just temei a pârâtei şi diminuarea corelativă a patrimoniului lor. Prin plăţile periodice ale comisionului de risc şi ulterior de administrare, ar fi suferit şi o însărăcire cauzată de lipsa folosirii acelor sume de bani, de la momentul respectivelor plăţi a fiecărei sume de bani în parte achitate cu titlu de comision de risc/administrare, însărăcire care se întinde până la momentul restituirii efective de către bancă a respectivelor sume de bani. Totodată interesul este unul personal având în vedere faptul că interesul practic urmărit prin declanşarea procedurii judiciare le aparţine. Sunt îndeplinite condiţiile impuse de prevederile art. 32 lit. d si art. 33 din noul C.pr.civ., motiv pentru care nu se impune aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 40 noul C.pr.civ.

Dispoziţiile Legii nr. 193/2000 prevăd posibilitatea modificării sau eliminării clauzelor constatate abuziv din contractul în derulare, fără a statua asupra imposibilităţii analizei caracterului abuziv al clauzelor conţinute în contractele care şi-au încetat existenţa.

Având în vedere faptul ca prin clauzele a căror anulare o solicită (şi anume clauze privind comisionul de risc şi de administrare), pârâta a perceput şi încasat sume de bani cu încălcarea prevederilor imperative, de ordine publică aflate în vigoare şi întrucât sancţiunea civilă este nulitatea absolută a acestor clauze, apare drept irelevant faptul ca acest comision a fost redenumit, prin actele adiţionale ulterior încheiate, din comision de risc în comision de administrare. Aşa cum a argumentat mai sus, sancţiunea care se impune cu privire la aceste clauze este nulitatea absolută, a căror efecte retroactivează, drept pentru care se impune restituirea tuturor prestaţiilor executate în baza acesteia.

În şedinţa publică din 6.11.2015 reprezentanta pârâtei a depus la dosarul cauzei adresa nr. 13195/07.08.2015, situaţia creditului ce face obiectul convenţiei nr. 0111834/13.07.2007, graficul de rambursare credit ( f.96-113).

Din actele aflate la dosarul cauzei instanţa reţine următoarele:

La data de 12.07.2007 între reclamanţii L.A.N. şi L.F.M., în calitate de împrumutători, şi SC V. România SA, in calitate de creditoare împrumutătoare s-a încheiat convenţia de credit nr. 0111834  în valoare de  160000 CHF pe o perioadă de 360 luni, instituindu-se in favoarea pârâtei pentru garantarea acestui împrumut o ipotecă de rang I asupra imobilului situat in comuna Vânători nr. 365, jud. Mureş, înscris în CF 1197 Vânători, A+1=

312/3/2( nr. cad. 31).

Reclamanţii au solicitat să se constate ca fiind abuzive clauza de la pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi pct. 3.5. din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit nr.0111834/12.07.2007, ambele privind comisionul de risc.

Potrivit pct. 5 lit. a din condiţiile speciale ale Convenţiei de credit s-a prevăzut un comision de risc de 0,125 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadenţă, pe toată perioada de derulare a Convenţiei de credit, iar la pct. 3.5 din Condiţiile generale ale aceleiaşi Convenţii c-a prevăzut că  pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc; modul de calcul şi scadenţa/scadenţele plăţii, acestea se stabilesc în condiţiile Speciale”.

În conformitate cu prevederile art. 248 alin. 1 C.pr.civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură precum şi asupra celor de fond care fac inutilă în tot sau in parte, administrarea de probe ori, după caz cercetarea în fondul cauzei.

Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei  SC Volsbank SA Sucursala Sighişoara, instanţa o va respinge, ţinând seama de faptul că împrumutata a fost reprezentată la încheierea convenţiei de credit de către directorul sucursalei.

Legea 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea  în legisla?ia românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie dispozi?iile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostoza Claro),

La art. 2 sunt definite noţiunile de consumator şi profesionist. Astfel, prin „consumator” se înţelege „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii  care în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale industriale sau de producţie artizanale ori liberale”, iar „prin profesionalist” se înţelege „orice  persoană fizică sau juridică autorizată care in temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale industriale sau de producţie artizanale ori liberale precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop in numele sau pe seama acestuia”.

Potrivit  art. 1 din Legea 193/2000 (1) Orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.(2) În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. (3) Se interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Conform art. 4 din acelaşi act normativ  (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Legea ocroteşte o categorie  generică aceea a consumatorilor, şi nu o persoană particulară strict determinată, deci un interes general  şi nu unul individual cum susţine pârâta.În jurisprudenţa sa Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a pronunţat asupra interpretării Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (Hot. Pronunţată la data de 27.07.2000 în cauza Oceano Grupo Editorial SA „Rocio Murciano Quintero, Hot. Pronunţată la data de 26.10.2006 în cauza Elisa Maria Mostoza, Claro c. Centro Movil Milenium SL, Hot. Curţii de Justiţie din data de 4 iunie 2009 pronunţată în cauza Rannon, GSM Zrt. C. Erszebet Sustikne Gyorfi).

Legea 193/2000 nu prevede, ca sancţiune anularea clauzelor abuzive cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) lor in raport cu consumatorul. După cum  decurge însă din practica Curţii Europene de Justiţie, regimul juridic al acestei sancţiuni este practic cel al nulităţii absolute.

Cererea pe care reclamanţii au formulat-o nu se referă la vicierea consimţământului, ci prin ea reclamanţii solicită constatarea caracterului abuziv al unor clauze  din convenţia de credit. Consecinţa caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acesteia astfel  că nu se aplică sancţiunea anulării clauzei respective, existente in cazul nulităţii absolute.

Aşadar sunt aplicabile disp. art. 3 alin. 1 din Decretul 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, prin urmare dreptul la acţiune al reclamantei nu este prescris, nefiind vorba de o nulitate relativă.

Pentru considerentele expuse mai sus, instanţa va respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor.

De asemenea, va respinge şi excepţia lipsei de interes, întrucât aceştia au dovedit că interesul lor este legitim determinat, născut şi actual. Interesul ca şi condiţie de exercitare a acţiunii civile constituie folosul practic urmărit de cel care iniţiază acţiunea civilă.

Reclamanţii urmăresc constatarea caracterului abuziv al clauzei privind  comisionul de risc, constatarea nulităţii absolute a acestor clauze, repunerea in situaţia anterioară prin restituirea  sumelor achitate în plus la creditul acordat de bancă cu acest titlu. Aşadar, reclamanţii urmăresc realizarea unui folos practic.

În motivarea întâmpinării se face referire la un act adiţional,  susţinându-se că din septembrie 2010 convenţia de credit a fost modificată, clauza privind comisionul de risc nemaifiind în vigoare de la acest moment.

În cuprinsul adresei nr. 13195/07.08.2015 este menţionat începând cu data de 07.04.2015 V. România SA şi Banca Transilvania formează aceeaşi echipă, Banca Transilvania devenind acţionarul majoritar al V. România, iar una din primele decizii ale Băncii Transilvania a fost încetarea perceperii comisionului de risc/administrare pentru toate creditele din portofoliul V. România aflate în curs de derulare, indiferent de moneda în care creditele au fost contractate şi pentru care comisionul de risc/administrare era perceput clienţilor persoane fizice şi graficelor de rambursare în vigoare.

Avocatul ales al pârâtei  SC V. SA  a susţinut, la termenul de judecată din 20.11.2015, referitor la excepţia lipsei de interes a reclamanţilor, că din 08.04.2015 printr-un act oficial, o decizie opozabile erga omnes, clauzele au fost înlăturate, decizia fiind publicată pe site-urile Băncii Transilvaniei şi Băncii V..

Aceste aspecte nu au însă relevanţă întrucât interesul reclamanţilor exista la momentul promovării acţiunii şi între părţi nu s-a încheiat un act adiţional prin care să se înlăture aceste clauze.

Contractul încheiat intre păr?i este unul preformulat, standard, iar eventualele diferenţe dintre el şi alte contracte nu se datorează negocierii cu clienţii, ci particularităţilor fiecărui client in parte.

În momentul in care a fost încheiată convenţia de credit, reclamanţii în calitate de consumatori au acţionat de pe o poziţie inegală in raport cu banca. Clauzele cuprinse în convenţie au fost prestabilite de către împrumutător, cocontractantul neavând posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna dintre aceste clauze, nici de a negocia clauzele din contract, actul juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.

Deşi îi revenea sarcina probei, banca nu a dovedit că a negociat, in mod direct, clauzele cu reclamanţii.

Cât priveşte clauzele prevăzute de art. 5 lit. a din Condiţiile speciale pct. 3.5 din condiţiile generale ale Convenţiei de credit nr. 0111834/12.07.2007, ambele privind comisionul de risc, instanţa constată că scopul perceperii acestui comision este neclar, terminologia folosită nefiind descrisă în cuprinsul condiţiilor generale ale convenţiei de credit, pentru ca împrumuta?ii să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc. Nu este clar in funcţie de ce a fost stabilit acest comision de risc, de ce este nerambursabil , nerestituibil la finalul creditului în situaţia neproducerii riscului sau dacă se poate restitui în anumite situaţii.

Nu există nicio justificare rezonabilă pentru a fi încasat acest comision de risc din moment ce banca şi-a asigurat o serie de mijloace de garantare.

Astfel, după cum rezultă din dispozi?iile art. 7 lit. a) Condiţiile speciale art. 9.3 din condiţiile generale s-a încheiat între părţi un contract de garanţie reală imobiliară prin care s-a instituit ipotecă de rangul I în favoarea băncii asupra unui imobil. Înainte de încheierea Convenţiei, a fost efectuat de către un evaluator atestat ANEVAR agreat de bancă, raportul de evaluare a imobilului adus in garanţie. S-a prevăzut că valoarea creditului „poate fi maxim de 85% din valoarea menţionată în raportul de evaluare de evaluare.„(art. 8 –Diverse din Condiţiile speciale).

Reclamanţii au avut obligaţia de a încheia un contract de asigurare a bunului ipotecat cu o societate de asigurări parteneră, agreată de bancă. (art. 7 lit. b din Condiţiile speciale ).

După cum rezultă din art. 7.1. lit. e teza a III din Condiţiile generale s-a instituit dreptul băncii”de a debita orice cont de disponibilităţi sau de depozit (chiar neajuns la termen) al împrumutatului, cu sumele reprezentând primele de asigurare efectuând plata solicitând reînnoirea poliţei de asigurare în numele şi pentru împrumutat, către societatea de asigurare. De asemenea banca este abilitată să aleagă noua societate de asigurare care reînnoie?te poliţa.

Conform art. 7.1 lit. k din Condiţiile generale reclamanţii au obligaţia „să asigure şi să permită accesul reprezentantului Băncii în scopul verificării scriptice şi materiale a garanţiilor şi să depună diligenţele unui administrator în utilizarea şi conservarea bunurilor aduse în garan?ie precum şi a celor finanţate din credit”.

Instanţa reţine de asemenea, că reclamanţii au obligaţia conform art. 7.1 lit. l din Condiţii generale „să aducă la cunoştinţă Băncii producerea/încetarea oricăror evenimente de forţă majoră/caz fortuit, care împiedică să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin convenţie, punând la dispozi?ia Băncii dovada producerii unui astfel de eveniment. Forţa majoră/cazul fortuit se apreciază şi se dovedesc în condiţiile legii şi nu sting obligaţia împrumutatului de a rambursa creditul şi de a plăti dobânda, comisioanele şi orice alte costuri datorate in baza Convenţiei”.

La art.4.5. din Condiţiile generale este prevăzut că sumele plătite conform convenţiei vor stinge debitele împrumutatului în următoarea ordine: comisioane restante, dobânda penalizatoare, dobânda restantă, partea din suma precizată restantă, comisioane şi alte costuri cu excepţia celor datorate cu titlu de dobândă, dobânda curentă, partea din suma principală curentă”.

Această prevedere constituie, de asemenea, o garanţie a rambursării creditului şi a celorlalte costuri.

După cum rezultă din prevederile cuprinse la pct. 4 ) „Penalizări”, pct. 5 lit. b),  c) şi d) „Comisioane din Condiţiile speciale, art. 8 „ Scadenţa anticipată” din Condiţiile generale, reclamanţii au achitat băncii un  comision de analiză dosar de credit”, un comision de gestiune, sunt obligaţi să suporte un comision de penalizare, s-a calculat un „Comision de rambursare în avans” datorat băncii în situaţia in care intenţionează să ramburseze anticipat o sumă semnificativă de bani, iar banca va avea dreptul pe baza unei notificări transmise împrumutatului şi garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda cumulată şi toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenţiei”.

Prin urmare clauza contractuală referitoare la comisionul de risc este abuzivă şi intră sub incidenţa Legii 193/2000, astfel încât este nulă absolut.

Instanţa constată, analizând graficul de rambursare, că reclamanţilor li se percepe un comision de risc/administrare credit. Redenumirea comisionului de risc în comision de administrare este abuzivă. Ea nu a fost negociată şi nu se justifică încasarea acestui comision, pe lângă dobânda prevăzută în contract şi celelalte costuri.

Prin redenumirea creditului pârâta a urmărit să evite prevederile legale. Nu există nici un temei juridic care să justifice redenumirea comisionului.

Nulitatea actului juridic civil poate realiza următoarele funcţii: funcţia preventivă care constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită asupra subiectelor de drept civil tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condi?iilor sale de valabilitate; ştiind că un act încheiat cu încălcarea legii privind valabilitatea sa va fi lipsit de efecte, subiectele de drept civil sunt descurajate şi îndemnate să respecte legea civilă”; funcţia sancţionatorie care intră în acţiune, dacă prima funcţie nu şi-a dovedit eficienţa şi înseamnă tocmai înlăturarea efectelor contrare legii şi funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii, asigurându-se respectarea normelor de drept civil care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic civil şi, totodată, nulitatea constituie un mijloc juridic de asigurare a respectării ordinii publice şi bunelor moravuri. 

În temeiul principiului  restitutio in integrum, se impune ca tot ceea ce s-a executat in baza unui act juridic/unei clauze inexistente  sau lovite de nulitate absolută să fie restituit. Acest principiu este un mijloc de asigurare a eficienţei practice a principiului retroactivităţii.

Este îndeplinită şi cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului cât timp nu este precizat riscul pentru a cărei acoperire este perceput acest comision de risc. Nu există o echivalenţă a prestaţiilor rezultate din contractul de credit, drepturile şi obligaţiile reciproce  nu au valoare identică sau măcar apropiată.

Susţinerea pârâtei că acest comision de risc face parte din preţul contractului şi este o componentă a obiectului principal al contractului este neîntemeiată, deoarece această clauză nu se referă la preţ, preţul datorat de reclamantă băncii este cel prevăzut la art. 1 lit. b din condiţiile speciale ale Convenţiei, unde este arătată valoarea creditului pe care reclamanta este obligată să îl restituie.

Nici apărarea pârâtei în sensul că  reclamanţii nu trebuiau să încheie convenţia de credit dacă nu erau de acord şi să ceară un comision mai favorabil nu poate fi primită deoarece reclamanţii la fel ca şi alte persoane care contractează împrumuturi bancare nu au avut decât o singură posibilitate şi anume aceea  de a accepta condiţiile prestabile de bancă, pentru a beneficia de serviciile acesteia. Există însă dreptul de a se adresa pe parcurs instanţei pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze. Intervenţia instanţei nu încalcă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 Cod civil.

Legiuitorul de altfel  a impus băncilor o serie de condi?ii conforme cu Directiva 2008 /UR/CE prin OUG 50/2010.

Este justificată cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale pentru fiecare sumă în parte plătită pârâtei cu titlu de comision de risc (redenumit comision de administrare) începând cu data plăţii şi până la data restituirii efective a acestei sume din următoarele considerente:

Banca s-a folosit şi va folosi respectivele sume de bani începând cu  momentul fiecărei plăţi de consumator şi până la momentul la care acestuia îi va fi restituită în mod efectiv fiecare sumă încasată în baza clauzelor abuzive. Prin urmare banca a beneficiat de o îmbogăţire fără justă cauză. Valoarea însărăcirii, respectiv îmbogăţirii fără just temei, în speţă, pentru intervalul de timp marcat dintre momentul fiecărei plăţi efectuate şi momentul restituirii efective de către bancă a fiecărei sume de bani în parte este evaluabilă în bani în mod exact. Astfel, echivalentul bănesc al acestei însărăcirii, respectiv îmbogăţiri fără justă cale îl reprezintă dobânda legală calculată asupra fiecărei sume de bani în parte şi până la data restituirii efective de către bancă a fiecărei sume de bani in parte.

Potrivit art. 1084 din vechiul Cod civil daunele interese ce sunt dobândite creditului cuprind în general atât pierderea suferită cât şi beneficiul nerealizat, iar conform art. 1088 alin. 1 şi 2 din vechiul Cod civil, la obligaţiile care au ca obiect o sumă de bani, daunele interese pentru neexecutare nu cuprind decât dobânda legală afară de regulile speciale in materie de comerţ de fidejusiune şi societate.

Raporturile dintre reclamanţi şi bancă sunt de natură comercială ori potrivit disp. art. 3 alin. 1 din OG 9/2000 „dobânda legală se stabileşte în materie comercială la nivelul dobânzii de referinţa a Băncii Naţionale a României”.

Conform celor menţionate în adresa nr. 13195/07.08.2015 la data de 07.08.2015 c/val sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare era de 17498,77 Ron.

Reprezentanta reclamanţilor a precizat la termenul de judecată din data de 20.11.2015 că această sumă a fost scăzută din sold.

Pentru considerentele expuse mai sus, instanţa  va admite  acţiunea formulată de reclamanţii  L.A.N. şi L.F.M. în contradictoriu cu  SC V. România SA  Bucureşti şi  SC V. SA Sighişoara în parte.

Va constata ca fiind abuzive clauzele prevăzută la pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, pct. 3.5. din Condiţiile generale al Convenţiei de  credit nr. 0111834/12.07.2007, ambele privind comisionul de risc, redenumit comision de administrare.

Va constată nulitatea absolută a clauzelor mai sus menţionate. 

Va obliga pârâta să plătească reclamanţilor  dobânda  legală  pentru fiecare sumă în parte plătită pârâtei cu titlu de comision de risc (redenumit comision de administrare),  începând cu data plăţii şi până la data restituirii efective de către pârâtă a acestor sume.

Va respinge în rest acţiunea ca rămasă fără obiect.

Fiind în culpă procesuală, pârâta va fi obligată conform art. 453 C.pr.civ. la 1000 lei cheltuieli de judecată către reclamant, cheltuielile reprezentând c/val onorariului de avocat dovedit cu chitanţa nr. 1034/27.04.2015 (f.115).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC V. SA SUCURSALA SIGHIŞOARA, excepţia prescripţiei dreptului material  la acţiune al reclamanţilor, excepţia lipsei de interes a reclamanţilor.

Admite acţiunea formulată de reclamanţii  L.A.N. şi L.F.M., ambii domiciliaţi în Sighişoara, str. Rozelor, nr. 25, judeţ Mureş, în contradictoriu cu  SC V. România SA  Bucureşti cu sediul în Bucureşti, Şos.Pipera nr.42, et.3-8 şi 10, sector 2, şi  SC V. SA SIGHIŞOARA, cu sediul în Sighişoara, str. Hermann Oberth, nr. 32, judeţ Mureş, în parte şi, în consecinţă:

Constată ca fiind abuzive clauzele prevăzută la pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, pct. 3.5. din Condiţiile generale al Convenţiei de  credit nr. 0111834/12.07.2007, ambele privind comisionul de risc,redenumit comision de administrare.

Constată nulitatea absolută a clauzelor mai sus menţionate. 

Obligă pârâta să plătească reclamanţilor  dobânda  legală  pentru fiecare sumă în parte plătită pârâtei cu titlu de comision de risc (redenumit comision de administrare),  începând cu data plăţii şi până la data restituirii efective de către pârâtă a acestor sume.

Respinge în rest acţiunea ca rămasă fără obiect.

Obligă pârâta  la 1000 lei  cheltuieli de judecată către reclamanţi.

Cu drept de apel în 30 de zile de la comunicare  care se depune la Judecătoria Sighişoara

Pronunţată în şedinţă publică, 23.11.2015. 

Preşedinte,

Doina Volanschi

Grefier,

Gabriela Balind

Domenii speta

Spete similare