Drepturi salariale

Drepturi salariale

Prin Decizia civilă. 117/A din 25 Februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş Secţia II-a civilă în Dosar nr. 2625/96/2013 s-a admis apelul declarat de reclamanţii BF ş.a., împotriva Sentinţei civile nr. 5026 din 28 noiembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Harghita în dosarul nr. 2625/96/2013. 

A fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor dobânda legală la drepturile salariale.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

A fost respins apelul formulat de pârâta SNTFM, împotriva aceleiaşi sentinţe.

Instanţa de control judiciar a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 5026 din 28.11.2014 a Tribunalului Harghita, pronunţată în Dosarul nr. 2625/96/2013 a admis excepţia inadmisibilităţii cererii reclamanţilor pentru perioada 01.01.2011 – 31.12.2011, invocată de către pârâtă; a admis în parte acţiunea reclamanţilor :

A obligat pârâta să plătească reclamanţilor următoarele drepturi:

- diferenţa dintre drepturile salariale de care au beneficiat în considerarea salariului de bază minim brut de 600 lei şi drepturile de care ar fi trebuit să beneficieze pentru o valoare a salariului minim brut de 700 lei, pentru perioada 01.07.2010 – 31.12.2010,

- salariul suplimentar şi ajutorul material de Crăciun, aferente anului 2010. 

Sumele au fost actualizate cu rata inflaţiei, fiind respinsă cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata drepturilor solicitate la petitul 1 al acţiunii, aferent perioadei 01.01.2011 –  07.07.2011 şi cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale.

Cu ocazia soluţionării apelului s-a avut în vedere că pretenţiile reclamanţilor întemeiate pe dispoziţiile CCM pe ramură sunt întemeiate. Presupusa confuzie creată între noţiunea de coeficient de ierarhizare şi salariul mediu brut este o simplă afirmaţie a angajatorului pârât care, deşi avea deschisă calea negocierilor, a revizuirii anuale sau calea comisiei paritare nu a înţeles să lămurească această inadvertenţă terminologică astfel încât cele două noţiuni să primească o reglementare comună.

Atât prevederile CCM la nivel de ramură cât şi prevederile CCM la nivelul pârâtei au fost supuse controlului judecătoresc iar prin hotărâre judecătorească irevocabilă doar CCM la nivel de unitate a suferit modificări.

Astfel pârâta este ţinută să respecte obligaţiile prevăzute prin contractele colective de muncă şi sub acest aspect trebuie avut în vedere faptul că potrivit art. 236 alin. 4 din Codul muncii, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor, or în speţă nu s-a făcut dovada că ar fi fost constatată nulitatea absolută a vreuneia din clauzele contractuale pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile, nulitate care conform art. 24 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 poate fi constatată doar de instanţa judecătorească competentă la cererea părţii interesate.

Cu referire la criticile vizând denunţarea CCM la nivel de ramură, argumentele reclamanţilor sunt neîntemeiate. Dispoziţiile din CCM invocate, nu prevăd regulile procedurale detaliate prin memoriul de apel şi mai mult nu reglementează nici o sancţiune sau obligativitatea vreunei proceduri prealabile de sesizare a comisiei paritare. Din textul art. 4 şi 7 din CCM rezultă că partenerii sociali au stabilit de comun acord o durată de valabilitate a CCM care poate fi prelungită doar dacă nici una din părţi nu procedează la denunţarea contractului. Denunţarea unilaterală produce efecte pentru toate părţile iar contractul îşi încetează aplicabilitatea la termenul stabilit de comun acord.

Susţinerile apelanţilor reclamanţi cu privire la lipsa de reprezentativitate a Confederaţiei Naţionale a Patronatului Român nu pot fi primite întrucât din preambulul CCM rezultă că această entitate are calitatea de „parte” a CCM deci pe cale de consecinţă are şi dreptul de a denunţa conform dispoziţiilor art. 4 alin. 2 din CCM.

Critica reclamanţilor apelanţi referitoare la acordarea dobânzilor legale este întemeiată pentru că potrivit art. 161 alin. 4 CM rep. „întârzierea nejustificată a plăţii salariului” poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese.

Dispoziţiile art. 166 alin. 4 (161 ali4 rep.) CM reglementează, sub noţiunea generică de daune interese, dreptul angajatului de a cere acoperirea integrală a prejudiciului suferit.

Actualizarea creanţelor nu asigură repararea integrală a prejudiciului produs, având o natură juridică diferită de aceea a dobânzii solicitate de reclamanţi.

Actualizarea creanţei cu indicele de inflaţie reprezintă un calcul matematic, aplicabil în cazul unui fenomen specific economiei de piaţă, prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflaţi în circulaţie, aduşi astfel la puterea lor de cumpărare. Scopul actualizării fiind acela de a menţine valoarea reală a obligaţiei monetare la data efectuării plăţii, aceasta se acordă cu titlu compensatoriu (damnum emergens).

Dobânda legală penalizatoare, reprezentând câştigul pe care creditorii (reclamanţi) l-ar fi obţinut din investirea banilor, dacă aceştia ar fi fost plătiţi la scadenţă, se acordă cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat prin întârziere şi acoperă beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Acordarea dobânzii legale, până la data plăţii integrale a drepturilor salariale datorate de pârâtă alături de actualizarea cu indicele de inflaţie nu conduce la o dublă reparare a prejudiciului, ci asigură o reparare integrală a acestuia, în acord cu dispoziţiile art. 1084 din Codul civil, respectiv art. 1531 din  Noul Cod civil

Art. 1082 din Codul civil, respectiv art. 1530 din Noul  Cod civil , consacră principiul răspunderii debitorului pentru executarea cu întârziere, acesta putând fi obligat la despăgubiri, indiferent dacă a acţionat cu intenţie sau din culpă.

În concluzie, instanţa  apreciază că este posibilă cumularea celor două tipuri de despăgubiri (actualizarea creanţei potrivit inflaţiei şi dobânda legală), deoarece actualizarea are caracter compensatoriu  şi urmăreşte păstrarea valorii reale a obligaţiilor băneşti, în timp ce dobânda reprezintă preţul lipsei de folosinţă. Având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei este admisibil cumulul acestora neajungându-se astfel  la o dublă reparaţie cum greşit a reţinut instanţa de fond

(În acest sens au mai fost pronunţate şi Decizia 81/A/ 2014 în Dosar 2481/96/2013; Decizia 127/A/ 2014 în Dosar 2505/96/2013).

Domenii speta

Spete similare