Procedura insolvenţei

De principiu, cel care demarează o afacere este chemat să se bucure de beneficiile care i le aduce întreprinderea sa, dar totodată este ţinut şi să suporte riscul nereuşitei, inclusiv prin pierderea capitalului pe care l-a afectat în vederea îndeplinirii scopului afacerii, ori cu care a creditat societatea pe parcursul desfăşurării activităţii acesteia, astfel explicându-se şi raţiunea dispoziţiilor cuprinse în Legea nr.85/2006, conform cărora asociaţilor li se distribuie sume rămase din patrimoniul societăţii, în caz de lichidare, numai după acoperirea integrală a tuturor creanţelor şi a tuturor cheltuielilor de procedură.

Acest principiu stă la baza întregii reglementări cuprinse în art.77-83 din Legea nr.85/2006, prin care lichidatorului judiciar i se recunoaşte legitimitatea procesuală activă de a acţiona în vederea anulării acelor acte juridice care, întocmite fiind în scop fraudulos, au avut drept consecinţă transferarea riscului afacerii, de la persoana asociaţilor, la persoana creditorilor societăţii. Desigur că orice creditor îşi asumă un risc în momentul încheierii unui act juridic, inclusiv riscul insolvabilităţii debitorului contractant. Însă, chestiuni ce ţin de echitatea socială elementară, justifică reglementarea dispoziţiilor art.77-83 din Legea nr.85/2006, în sensul ca acest risc să fie suportat de creditorii societăţii numai în măsura în care insolvabilitatea nu se datorează unor acte juridice frauduloase încheiate de către societate, prin organele sale de conducere, prin care efectele nereuşitei afacerii sunt redirecţionate înspre patrimoniul creditorilor societăţii, cu salvarea patrimoniului asociaţilor, ori cu gratificarea nejustificată a unor terţi. 

Prin decizia civilă nr. 359/R/10.06.2014 pronunţată în dosarul nr. 4369/108/2011** al Tribunalului Arad de către Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, a fost respins recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 752/13.03.2014 pronunţată de Tribunalul Arad în acest dosar.

Instanţa de control judiciar a reţinut, la pronunţarea deciziei sale, următoarele aspecte:

Prin sentinţa recurată a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta C. I. TG, în calitate de lichidator al debitoarei SC M 2000 SRL în contradictoriu cu pârâţii MAC şi MM în calitate de curator special, şi în consecinţă:

- s-a anulat „Actul de Dare în Plată” autentificat sub nr.1495/24.12.2009 la BNP ŢN, încheiat între debitoarea SC M 2000 SRL în faliment  şi pârâţii MAC şi MM, în calitate de curator special, având ca obiect imobilul situat în com. V, Judeţul A înscris în CF 300127 V şi readucerea imobilului benzinărie în patrimoniul debitoarei SC M 2000 SRL;

- au fost obligaţi pârâţii la  plata onorariului către expertul judiciar ŢŞ, în sumă de 7500 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că pricina se află în rejucare, dispusă prin decizia civilă nr. 1523/14.10.2013, de către Curtea de Apel Timişoara, iar prin considerentele deciziei de casare s-a reţinut că, ţinând cont de obiectul cererii de chemare în judecată, cadrul procesual al acţiunii în anularea actelor frauduloase este stabilit imperativ de dispoziţiile legii insolvenţei iar în cuprinsul art. 85 din Legea nr. 85/2006 se precizează, că legitimarea procesuală activă în acţiunile în anulare reglementate de art. 79 şi 80 aparţine administratorului judiciar şi, respectiv, lichidatorului, calitate procesuală pasivă în acţiunile în anulare prevăzute la art. 79 şi 80 având debitorul şi, după caz, cocontractantul său, urmând ca debitoarea insolventă să fie citat în calitate de pârât prin administratorul special.

Prima instanţă a mai reţinut că, potrivit considerentelor deciziei de casare, debitoarea trebuia citată în cadrul procesului, legea nelăsând la latitudinea practicianului în insolvenţă de a indica orice persoană ca reprezentant al debitorului şi nici a instanţei de a cita în alt mod debitoarea.

În considerarea motivelor care a determinat casarea primei sentinţe, în rejudecare, judecătorul sindic a desemnat în calitate de curator al debitoarei SC M 2000 SRL pe doamna MM, prin încheierea civilă nr. 2/C.C. din 14 ianuarie 2014, în dosarul nr. 3039/108/2010*.

În afara acestor aspecte de ordin procedural, instanţa de fond a reţinut că prin Actul de dare în plată, filele  8 şi 9 dosar, autentificat sub nr. 495/24.12.2009 de BNP ŢN, la data de 24.12.2009, debitoarea SC M 2000 SRL – în faliment, a transmis pârâţilor MM şi MAC, în calitate de asociaţi ai debitoarei SC M 2000 SRL, astfel cum rezultă din înscrisul de furnizare de informaţii emis de ORC de pe lângă Tribunalul Arad,  cu titlu de dare în plată dreptul de proprietate asupra imobilului proprietatea debitoarei, situat în com. V, compus din teren de construcţie de 1830 mp cu staţie PECO, înscris în CF 300127 V, provenită din conversia pe hârtie a CF 733, cu nr. top 1579/10, dobândit prin cumpărare şi intabulat în CF sub b1.1 conform încheierii nr. 428/2008.

Prima instanţă a mai constatat că potrivit acestui act de dare în plată, debitoarea prin reprezentanţi a recunoscut că datorează creditorilor MAC şi MM suma de 61.892,49 euro, echivalentul sumei de 260.239 lei, împrumutată conform contractelor de împrumut din data de 03.04.2007, în valoare de 9100 euro; din data de 02.05.2007 în valoare de 12.741,93 euro; din data de 02.05.2007 în valoare de 9.677,41 euro; din data de 16.01.2008, în valoare de 3.423 euro; din 31.01.2008 în valoare de 3.221,82 euro ; din 29.02.2008 în valoare de 7.673,33 euro; din data de 29.02.2008 în valoare de 16.055 euro.

De asemenea, judecătorul sindic a constatat că pentru a stinge această creanţă, şi având în vedere consimţământul creditorilor MAC şi  MM, debitoarea a transmis cu titlu de dare în plată, dreptul acesteia de proprietate asupra acestui imobil, iar din Actul de dare în plată, judecătorul sindic a reţinut că s-a avut în vedere Hotărârea A.G.A. nr. 45/16.11.2009; că debitoarea SC M 2000 SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie, la  data de 1 februarie 2008, în baza Contractului de Vânzare – Cumpărare autentificat prin încheierea de autentificare nr. 100 din 1 februarie 2008, încheiat de aceasta cu societatea SC R-L SRL, la preţul de 150.000 lei.

În ceea ce priveşte contractele de împrumut, în conformitate cu care a fost perfectat Actul de dare în plată, s-a constatat că suma este de 61.892,49 euro; că potrivit înscrisurilor de la filele 70-71 dosar fond, pârâta MM a încheiat cu ING BANK, contractul de credit şi garanţie nr. 241401 din 31.01.2008, suma împrumutată fiind de 60.000 lei, având destinaţia „nevoi personale”, iar la data de 7 februarie 2008, prin ING BANK, acesta a transferat către debitoare suma de 58.600 lei cu titlu de „creditare societate”, astfel că pârâta a creditat debitoarea la data de 7.02.2008, ori nici unul dintre contractele de împrumut sus evidenţiate nu poartă această dată. 

De asemenea, din înscrisurile depuse la Curtea de Apel Timişoara cu ocazia judecării recursului, filele 40-46 dosar recurs, judecătorul sindic a reţinut că din extrasul de cont nr. 12 din 18 mai 2007, rezultă că în data de 2 .05.2007, pârâta MM a creditat debitoarea cu suma de 39.500 lei, ori deşi 2 dintre contractele de împrumut au această dată, nici unul dintre acestea nu are suma împrumutată de 39.500 lei şi nici suma acestor contracte nu este de 39.500 lei, ci au valorile de 12.741,93 euro, respectiv 9.677,41 euro.

Astfel, judecătorul sindic a constatat că, la data de 2 mai 2007, contractele de împrumut conţin sume în euro, şi însumează 22.419,34 euro, care nu constituie echivalentul sumei de 39.500 lei, la data de 2 mai 2007 (1 euro = 3,3241 lei), ci a sumei de 74.524,12 lei. În aceste condiţii, nu s-a făcut de către pârâţi dovada creditării societăţii cu 22.419,34 euro, la data de 02.05.2007, potrivit contractelor de împrumut din 02.05.2007, din acest extras de cont rezultând că la data de 02.05.2007, debitoarea a fost creditată doar cu suma de 39.500 lei.

Din extrasul de cont 5 din 22.02.2008, instanţa de fond a dedus că, în data de 15 februarie 2008, pârâtul MAC a creditat debitoarea SC M 2000 SRL, cu suma de 28.000 lei, ori nici unul dintre contractele de împrumut nu au această dată, contractele de împrumut  încheiate în februarie fiind  două:  din 29.02.2008 pentru sumele de 7.673,33 euro, respectiv 16.055 euro. În aceste condiţii, judecătorul sindic a concluzionat că nu s-a făcut de către pârâţi dovada creditării societăţii cu sumele de 7.673,33 euro şi 16.055 euro, potrivit contractelor de împrumut din 02.05.2007 din data de  29.02.2008. În plus, prima instanţă a statuat că, însumând valorile din aceste extrase de cont, rezultă că 39.500 lei + 28.000 lei + 58.600 lei = 126.100 lei deci nu suma de 260.239 lei, sumă pentru care s-a dat în plată imobilul în discuţie, pârâţilor. Astfel, pârâţii nu au dovedit că au creditat debitoarea cu sumele înscrise în contractele de împrumut, contracte care au stat la baza perfectării Actului de dare în plată, respectiv că au creditat debitoarea cu suma de 260.239 lei, suma de 260.239 lei fiind vădit mai mică în raport cu valoarea de piaţă a imobilului, stabilită prin raportul de expertiză tehnică, de 700.000 lei, efectuat de către expertul tehnic ŢŞ.

Astfel, judecătorul sindic a apreciat că la data perfectării Actului de dare în plată a existat intenţia pârâţilor de fraudare a intereselor creditorilor, în condiţiile în care cei doi pârâţi sunt asociaţi ai debitoarei, iar pârâta  MM, administrator, întrucât aceştia nu au dovedit că au creditat debitoarea cu sumele înscrise în contractele de împrumut, contracte care au stat la baza perfectării Actului de dare în plată, respectiv că au creditat debitoarea cu suma de 260.239 lei, că această din urmă sumă  de 260.239 lei, este vădit mai mică, în raport cu valoarea de piaţă a imobilului, stabilită prin raportul de expertiză tehnică filele 94-101 dosar, de 700.000 lei.

Reţinând disp. art. 79 şi art.80 alin. 1 lit. c, şi alin. 2 lit. d şi e, art. 81 din Legea insolvenţei, judecătorul sindic, cu privire la modalitatea în care a fost efectuată darea în plată, a reţinut că, potrivit înscrisului de la fila 42 dosar, nu s-a înregistrat nici o Hotărâre AGA la ORC Arad cu privire la transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în discuţie. De asemenea potrivit art. 50 alin.1  din Legea 31/1990, actele sau faptele pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în care societatea face dovada ca aceştia le cunoşteau şi coborând aceste prevederi cu cele ale art. 52 şi art. 70 indice 1 din Legea 31/1990, rezultă ca hotărârea AGA care reprezintă act de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi trebuia publicată în M.O. pentru a fi opozabilă terţilor, respectiv creditorilor care la acel moment aveau creanţe de încasat de la debitoarea ce se afla in încetare de plăţi.

Pe de altă parte, raportat la disp. art. 71, art. 73 şi art.111 din Legea nr. 31/1990, adunarea generală are, printre atribuţii, aprobarea situaţiilor financiare anuale, acestea cuprinzând active care, în cazul în care suferă transformări, transformările nu pot fi operate decât în baza hotărârilor adunărilor generale. Este şi situaţia dării în plată a cărei anulare se solicită, dare în plată care nu a avut la bază decât intenţia de a scoate din patrimoniul debitoarei imobilul, existând intenţia pârâţilor de fraudare a intereselor creditorilor, cu atât mai mult cu cât darea în plată s-a făcut pentru suma de 260.239 lei, în timp ce expertul judiciar a evaluat bunurile care compun benzinăria din loc. Vârfurile la 700.000 lei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii MM şi MAC, solicitând admiterea recursului, modificarea in tot a sentinţei recurate in sensul respingerii acţiunii ca nefondată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata.

În motivarea recursului se arată că în speţă, considerentele primei instanţe sunt nefondate, deoarece în ce priveşte creditările societăţii, exista identitate între sumele din contractele de creditare si cele transferate efectiv prin contul bancar, doar ca în mod inexplicabil, aceste extrase de cont bancar au dispărut de la dosarul cauzei, iar împrumuturile pentru a căror acoperire s-a încheiat actul de dare în plata au fost achitate societăţii de către asociaţii pârâţi prin viramente bancare, dovada reprezentând-o extrasele de cont depuse, astfel că nu se poate vorbi despre nelegalitatea operaţiunii, deoarece banca a operat şi a atestat transferul sumelor de bani în contul societăţii cu titlu de împrumut. În ce priveşte eventualii creditori ale căror interese ar fi fraudate, arată că la data încheierii actului de dare in plată, societatea nu era în încetare de plăţi, starea de faliment nu se prefigura (acesta s-a declanşat după mai bine de un an), astfel că nu existau creditori sau potenţiali creditori ale căror interese să fie fraudate. În al doilea rând, recurenţii consideră că nu exista nici o interdicţie legală ca asociaţii, atunci când au calitatea de creditori ai societăţii, să nu îşi poată recupera creanţa înaintea altor presupuşi creditori, neexistând un text legal în acest sens.

Cu privire la aspectul că hotărârea prin care societatea a dispus transferul acestui imobil nu a fost publicată în Monitorul Oficial, recurenţii învederează că în actul notarial de dare în plată se face referire expresă la această hotărâre, care a şi fost depusă în original la dosarul notarial, astfel că existenţa sa la data încheierii actului notarial este fără dubiu, iar omisiunea publicării sale nu constituie motiv de nulitate, deoarece nu există vreo sancţiune legală expresă în acest sens. Singura sancţiune prevăzută de lege o reprezintă inopozabilitatea actului nepublicat faţă de terţi şi nu nulitatea, dar în speţă nu se pune problema vreunui terţ, părţile litigiului fiind de altfel si semnatare ale actului.

În ce priveşte subevaluarea imobilului, recurenţii susţin că reclamanta a probat acest motiv de nulitate doar prin expertiza judiciară, deşi recurenţii au solicitat ca instanţa să respingă această cerere, deoarece precizarea de acţiune s-a făcut tardiv, cu mult după prima zi de înfăţişare, conform art.132 C.p.civ., dar prima instanţă a omis să se pronunţe asupra acestei cereri. Consideră că expertiza nu este o probă absolută ci trebuie coroborată cu celelalte probe, în cauză existând trei evaluări ale imobilului, toate situate cu mult sub preţul de înstrăinare din actul de dare in plata. Astfel, valoarea de inventar a imobilului este de 150.000 lei, valoarea impozabilă este de 56.189 lei, iar evaluarea bancară făcută de BCR este de 164.000 lei, conform adresei BCR anexata întâmpinării părţilor, în timp ce valoarea de transfer a imobilului către pârâţi a fost de 260.239 lei, valoare cu mult superioară tuturor valorilor anterior enunţate. În ce priveşte evaluarea BCR, învederează că aceasta are un caracter obiectiv deoarece banca, fiind terţ faţă de aceasta operaţiune, nu este părtinitoare şi nici nu are interes a subevalua sau supraevalua, deoarece şi-ar prejudicia interesele.

Raportat la valoarea de inventar şi de achiziţie a imobilului, rezultă că societatea a înregistrat prin aceasta operaţiune contabila un profit de 110.239 lei, or daca scopul actului ar fi fost fraudarea creditorilor, înstrăinarea nu s-ar fi făcut în profit ci în pierdere.

În ce priveşte raportul de expertiză, recurenţii solicită înlăturarea acestei probe ca neconcordantă şi necoroborată cu celelalte probe existente in cauză, arătând că principalul viciu îl reprezintă faptul că, fiind un raport de evaluare al unui imobil, nu are anexate fotografii pentru ca instanţa să-şi poată face o idee despre starea reala a acestuia, după cum rezultă din fotografiile depuse de pârâţi anterior rejudecarii, benzinăria fiind într-o stare avansata de degradare, determinând nefuncţionalitatea acesteia. Astfel, consideră că valoarea reală a imobilului este cea indicată şi dovedită de către pârâţi şi nu cea din expertiză, fapt dovedit şi de înscrisurile privind vânzarea la licitaţie de către alţi lichidatori a unor benzinării similare in zone funcţionale, la preţuri apropiate celor indicate de aceştia.

Reclamanta intimată CII TG, în calitate de lichidator judiciar al S.C. M 2000 S.R.L., a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate ca legala si temeinica.

În ce priveşte invocarea de către recurenţi a faptului că de la dosar au dispărut extrasele de cont, lichidatorul judiciar arată că tocmai recurenţii au depus înainte de rejudecare, in 19.06.2013, la filele 41-48, extrasele de cont privind creditările, iar alte dovezi nu au mai fost depuse, deşi pârâţii le puteau depune la recurs sau în rejudecare; că instanţa de fond a analizat extrasele de cont de la filele de la filele 41-48 dosar recurs şi 70-71 dosar fond, şi a constatat ca nu sunt în măsura să facă dovada creditării societăţii de către cei doi asociaţi cu suma de 61.892,49 euro, echivalentul sumei de 260.239 lei, aşa cum susţin si in cererea de recurs.

Lichidatorul susţine că recurenţii au depus la termenul din 19.06.2013 la Curtea de Apel câteva extrase de cont despre care au menţionat că sunt dovada împrumuturilor menţionate in actul de dare in plata, deşi din acestea nu dovedesc acest lucru.

Prin urmare, lichidatorul consideră că dovezile depuse de recurenţi la termenul din 19.06.2013, nu fac dovada creditării societăţii cu suma de 260.239 lei şi că în speţă, a existat frauda şi la momentul încheierii Actului de dare în plata şi se încearcă in continuare fraudarea intereselor creditorilor prin invocarea dispariţiei de documente din dosar, prima instanţă făcând o corectă apreciere în acest sens.

De asemenea, lichidatorul consideră că esenţiala pentru anularea actului de dare în plată este şi disproporţia de valoare dintre suma pentru care a fost dat în plată imobilul şi valoarea de piaţă a imobilului, evaluată de expertul judiciar la suma de 700.000 lei. Fraudarea intereselor creditorilor a fost dovedita prin: calitatea de asociaţi şi administratori a recurenţilor către care s-a dat în plată bunul imobil, alin.2 din art. 80 din legea 85/2006 sancţionând orice fel de acte încheiate de societate cu persoane care au o poziţie dominantă asupra falitei; momentul crucial in care a avut loc vânzarea, in care societatea avea datorii de peste 500.000 lei şi către alţi creditori, în sentinţa de deschidere a procedurii de insolvenţă a debitoarei, creanţa creditorului declanşator provenind din facturi scadente din octombrie 2009, anterior actului de dare in plata din 24 decembrie 2009, când debitoarea intrase în încetare de plaţi, de unde rezulta intenţia asociaţilor - cumpărători din actul de dare în plată de fraudare a creditorilor; faptul că dintre toţi creditorii de la data respectiva au ales să achite cu prioritate, prin actul de dare în plată, tocmai datoria către ei înşişi.

Lichidatorul susţine că dacă imobilul ar fi fost vândut, nu dat în plată, la un preţ real, nu neserios, din banii obţinuţi s-ar fi achitat creanţele tuturor creditorilor, proporţional sau măcar creanţele creditorilor în ordinea exigibilităţii lor şi nu ar fi existat nicio suspiciune de frauda; că imobilul nu este singurul bun înstrăinat de către cei doi pârâţi, toate celelalte bunuri ale debitoarei fiind înstrăinate înainte de deschiderea procedurii către aceiaşi asociaţi, rudele lor sau cealaltă societate a celor doi pârâţi. Cu privile la lipsa hotărârii AGA privind scoaterea bunului imobil din patrimoniu, lichidatorul arată că pârâţii au recunoscut ca hotărârea AGA nu a fost publicata in Monitorul Oficial, astfel că menţionarea Hotărârii AGA in actul de dare în plată, nu are relevanţă, neputând fi opozabila terţilor, căci pentru a fi valabilă trebuia sa fie publicată în Monitorul Oficial, fiind un act de dispoziţie cu privire la un bun din patrimoniul unei societăţi comerciale, în conformitate cu art. 50, art. 52 şi art. 70 ind. 1 din Legea 31/1990.

Pârâţii recurenţi  MM şi MAC au formulat note de şedinţa, arătând că aceleaşi aspecte imputate prin acţiunea civilă au fost sesizate şi în cuprinsul a doua plângeri penale, soluţionate prin neînceperea urmăririi penale şi scoaterea de sub urmărire penala, apreciind ca aceste soluţii au înrâurire asupra soluţionării prezentei cauze.

Analizând sentinţa atacată din perspectiva criticilor formulate prin motivele de recurs şi ale dispoziţiilor art.304 şi art.3041 C.pr.civ., Curtea apreciază că recursul este nefondat, soluţia judecătorului sindic fiind legală şi temeinică.

În cauza  de faţă sunt incidente prevederile art.79 şi art.80 din Legea nr.85/2006, care reglementează regimul juridic al cererii în anularea actelor frauduloase încheiate de debitoare în dauna drepturilor creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.

Cu privire la starea de fapt, Curtea constată că prin actul de dare în plată autentificat sub nr.495/24 decembrie 2009 de BNP ŢN, debitoarea M 2000 SRL, reprezentată de asociaţi MAC şi MM (administrator) au transmis persoanelor fizice MAC şi MM dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie, cu titlu de dare în plată, pentru acoperirea datoriilor pe care societatea le avea faţă de cei doi asociaţi, urmare a creditării anterioare de către aceştia a societăţii. 

Ulterior, la data de 18 aprilie 2011, prin sentinţa nr.741/2011 a Tribunalului Arad s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei M 2000 SRL.

Se constată aşadar că, prin operaţiunea juridică încheiată în anul 2009, cei doi asociaţi ai debitoarei au reuşit să golească patrimoniul acesteia, în scopul acoperirii propriilor lor creanţe asupra societăţii, deoarece, aşa cum rezultă din documentele existente la dosarul cauzei, societatea insolventă nu mai deţinea şi nici nu mai deţine în prezent alte bunuri cu valoare semnificativă a căror valorificare să poată conduce la îndeplinirea scopului procedurii şi la acoperirea creanţelor celorlalţi creditori.

Din perspectiva instanţei de recurs, sunt mai puţin relevante aspectele reţinute de instanţa de fond şi criticate de recurenţi prin calea de atac, referitoare la întinderea creanţei acestora faţă de societate. 

De principiu, Curtea subliniază că cel care demarează o afacere este chemat să se bucure de beneficiile care i le aduce întreprinderea sa, dar totodată este ţinut şi să suporte riscul nereuşitei, inclusiv prin pierderea capitalului pe care l-a afectat în vederea îndeplinirii scopului afacerii, ori cu care a creditat societatea pe parcursul desfăşurării activităţii acesteia. Aşa se explică şi raţiunea dispoziţiilor cuprinse în Legea nr.85/2006, conform cărora asociaţilor li se distribuie sume rămase din patrimoniul societăţii, în caz de lichidare, numai după acoperirea integrală a tuturor creanţelor şi a tuturor cheltuielilor de procedură.

Acest principiu stă la baza întregii reglementări cuprinse în art.77-83 din Legea nr.85/2006, prin care lichidatorului judiciar i se recunoaşte legitimitatea procesuală activă de a acţiona în vederea anulării acelor acte juridice care, întocmite fiind în scop fraudulos, au avut drept consecinţă transferarea riscului afacerii, de la persoana asociaţilor, la persoana creditorilor societăţii. Desigur că orice creditor îşi asumă un risc în momentul încheierii unui act juridic, inclusiv riscul insolvabilităţii debitorului contractant. Însă, chestiuni ce ţin de echitatea socială elementară, justifică reglementarea dispoziţiilor art.77-83 din Legea nr.85/2006, în sensul ca acest risc să fie suportat de creditorii societăţii numai în măsura în care insolvabilitatea nu se datorează unor acte juridice frauduloase încheiate de către societate, prin organele sale de conducere, prin care efectele nereuşitei afacerii sunt redirecţionate înspre patrimoniul creditorilor societăţii, cu salvarea patrimoniului asociaţilor, ori cu gratificarea nejustificată a unor terţi. 

Plecând de la aceste premise, Curtea constată că din perspectiva societăţii debitoare M 2000 SRL, actul de dare în plată încheiat cu cei doi asociaţi, având şi calitatea de creditori, nu a avut nicio justificare raportat la scopul pentru care a fost înfiinţată societatea, înstrăinarea principalului activ nefiind în măsură să conducă la realizarea acestui scop. Dimpotrivă, singurul efect pe care l-a produs acest act juridic, încheiat în realitate între aceleaşi persoane, în dublă calitate, a avut drept consecinţă recuperarea de către asociaţi a capitalului pe care l-au afectat propriei lor afaceri şi a creditărilor ulterioare, în detrimentul creditorilor societăţii. Altfel spus, efectul actului de dare în plată l-a constituit transferul riscului de afacere, de la cei doi asociaţi la ceilalţi creditori ai societăţii, acesta fiind în realitate aspectul fraudulos care caracterizează operaţiunea juridică a cărei anulare s-a solicitat.

Plecând de la această stare de fapt şi de drept, Curtea agreează sublinierea recurenţilor, potrivit căreia, de principiu, nu există vreo interdicţie legală ca asociaţii, atunci când întrunesc şi calitatea de creditori ai societăţii, să îşi poată recupera creanţele înaintea altor creditori. Cu toate acestea, atunci când prin operaţiunea juridică pusă la cale, recuperarea prioritară a creanţei asociaţilor are ca efect insolvabilitatea debitoarei şi imposibilitatea recuperării propriilor lor creanţe de către ceilalţi creditori, actul juridic primeşte un caracter fraudulos deoarece transferă riscul de afacere de la asociaţi la creditori, ceea ce contravine legii.

Critica recurenţilor referitoare la lipsa publicării actului de dare în plată în Monitorul Oficial, este irelevantă deoarece această omisiune nu este primordială în identificarea caracterului fraudulos al actului juridic a cărui anulare s-a solicitat.

Sunt nefondate însă criticile referitoare la supraevaluarea imobilului a cărui dare în plată s-a solicitat. Recurenţii invocă în sprijinul propriei poziţii procesuale, valoarea impozabilă, evaluarea realizată de BCR precum şi valoarea de inventar. Niciuna din aceste valori nu este identică şi nici relevantă, în ceea ce priveşte valoarea de circulaţie a imobilului aşa cum a fost ea stabilită de un specialist, respectiv de către un expert în evaluări imobile. Dacă valoarea de inventar reprezintă valoarea de achiziţie din anul 2008, deşi nu există o certitudine că părţile au declarat preţul real în faţa notarului, în raport de practicile constante şi de notorietate din ultimii ani, valoarea impozabilă este relativă, fiind o valoare estimativă ce ar trebui actualizată periodic. În plus, evaluarea bancară reprezintă opinia unui terţ interesat şi este de natură a combate opinia expertului şi argumentele acestuia în stabilirea valorii de piaţă actuală a imobilului, inclusiv potenţialul economic al imobilului în discuţie.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul art.312 alin.1 C. pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul.

Domenii speta

Spete similare