Exequatur

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 04 septembrie 2013 sub nr. 9179/86/2013, petenta P. M., prin avocat OLARU VIOLETA, a solicitat recunoaşterea faţă de autorităţile române a hotărârii de divorţ nr.2/2013 dată de Tribunalul de Primă Instanţă din Lamia, Republica Elenă la data de 07.01.2013 prin care a fost desfăcută căsătoria încheiată între părţi la data de 07.02.2001 în faţa Oficiului de  Stare civilă al com.Buneşti, jud.Suceava.

În motivarea cererii, a arătat că Tribunalul de Primă Instanţă din Lamia, Republica Elenă, prin sentinţa nr. 2/2013 pronunţată la data de 07.01.2013, sentinţă care este definitivă, a admis cererea comună formulată de soţii P. (fostă L.) M. şi P. N., a legalizat acordul scris al acestora din data de 28.11.2012 privind desfacerea căsătoriei şi a pronunţat desfacerea căsătoriei civile încheiate în comuna Buneşti – România la data de 07.02.2011 şi a căsătoriei religioase oficiată la data de 15.10.2005 la Biserica Sf. Paraschiva din mun. Lamia, jud. Fthiotida – Republica Elenă.

În dovedirea susţinerilor sale, petenta a depus la dosar înscrisuri în copie şi traduceri legalizate.

În drept şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 1095, art. 1097 şi urm. art. 1101 alin. 2 şi art. 1102 Cod proc.civilă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul constată că cererea formulată este neîntemeiată.

Potrivit art. 1095 din Codul de procedură civilă „Hotărârile referitoare la alte procese decât cele prevăzute la art. 1.094 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată;

b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii statului de sediu, competenţa să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicţii;

c) există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea. Dacă hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, ea trebuie să constate, de asemenea, că părţii în cauză i-a fost înmânată în timp util atât citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii. Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în faţa instanţei străine, poate fi invocat numai de către acea persoană”, iar potrivit art. 1096 din acelaşi act normativ „ Recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată pentru oricare dintre următoarele cazuri:

a) hotărârea este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat român; această incompatibilitate se apreciază ţinându-se seama, în special, de intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română şi de gravitatea efectului astfel produs;

b) hotărârea pronunţată într-o materie în care persoanele nu dispun liber de drepturile lor a fost obţinută cu scopul exclusiv de a sustrage cauza incidenţei legii aplicabile conform dreptului internaţional privat român;

c) procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării instanţei străine;

d) este inconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior ei în străinătate şi susceptibilă de a fi recunoscută în România;

e) instanţele române aveau competenţa exclusivă pentru judecarea cauzei;

f) a fost încălcat dreptul la apărare;

g) hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată.

Recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea care ar fi fost determinată de dreptul internaţional privat român, afară numai dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române”.

Verificând înscrisurile anexate pricinii, Tribunalul apreciază că, în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele textului  reglementat de dispoziţiile art. 1095 din Codul de procedură civilă, respectiv cele privitoare la caracterul definitiv al hotărârii a cărei recunoaştere se cere.

În acest sens, astfel cum rezultă din lucrările ce s-a desfăşurat în dosar, deşi instanţa i-a pus în vedere reclamantei prin adresa de la fila 16 dosar, să efectueze această dovadă, potrivit obligaţiei derivate din  prevederile art. 249 Cod procedură civilă, aceasta nu a produs dovezi  în sensul celor solicitate prin acţiune, situaţie în care înscrisurile anexate pricinii nu dovedesc caracterul definitiv al hotărârii străine.

Susţinerile reclamantei că hotărârea judecătorească nr. 2/2013 pronunţată de Tribunalul de Primă Instanţă din Lamia (Grecia) este definitivă, aspect ce rezultă din considerentele hotărârii, nu pot fi primite de instanţă.

Este a se observa, că în considerentele hotărârii a cărei  recunoaştere s-a solicitat, s-a motivat că „cererea în discuţie este introdusă în faţa acestei instanţe, în mod competent, în esenţă şi in loco pentru a fi dezbătută prin procedura jurisdicţiei  benevole în discuţie (articolele 121 Legea introductivă a codului civil şi 1441 din Codul civil, 739, 740 par.1, 741 şi 39 din Codul de procedură civilă) şi este definitivă şi legală, fundamentată pe dispoziţiile art. 1438 şi 1441 din Codul Civil, după cum cea din urmă a fost înlocuită în virtutea art. 3 din Legea nr. 4055/2012 „Procesul echitabil şi durata rezonabilă a acestuia” în vigoare din data de 2-4-2012. Trebuie prin urmare să fie examinată, în continuare, în ceea ce priveşte fundamentarea în esenţă a acesteia”.

Din analiza acestui paragraf rezultă, fără putinţă de tăgadă, că motivarea instanţei străine priveşte cererea de divorţ depusă de părţi şi nu sentinţa civilă pronunţată, caracterul definitiv al unei sentinţe neputând  rezulta din considerentele acesteia.

Cu privire la condiţia caracterului definitiv, Tribunalul constată în continuare, că apărarea reclamantei cu prilejul dezbaterilor, a fost aceea că apostila nu se poate aplica decât unei hotărâri definitive.

Instanţa nu îşi însuşeşte acest punct de vedere  deoarece potrivit art. 1099 alin. 2 din Codul de procedură civilă „Actele prevăzute la alin. (1) vor fi însoţite de traduceri autorizate şi vor fi supralegalizate, cu respectarea dispoziţiilor art. 1.092. Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părţile sunt de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate”.

Rezultă aşadar că una dintre condiţiile distincte pentru recunoaştere, pe lângă cea a caracterului definitiv al hotărârii a cărei recunoaştere se cere, este aceea a depunerii hotărârii supralegalizate la dosar. Cele 2 texte legale, respectiv art. 1095 şi art. 1099 din Codul procedură civilă, enunţă în mod distinct  cele două condiţii necesare.

Or, apostila presupune exclusiv atestarea veridicităţii semnăturii, calităţii în care semnatarul actului a acţionat, dacă este cazul, identitatea sigiliului sau timbrului cu care acel act este învestit. De asemenea, apostila nu interesează, conţinutul propriu-zis al actului oficial adiacent.

Toate acestea sunt expuse în prezentarea generală a Convenţiei de 1a Haga din 05.10.1961 privind suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine (Convenţia""), unde se arată: "Obiectivul principal al Convenţiei este de a facilita circulaţia actelor oficiale emise de la un stat parte al Convenţiei, Şi care trebuie prezentate într-un alt stat parte al Convenţiei De asemenea, Convenţia înlocuieşte complicatele Şi deseori costisitoarele formalităţi de legalizare ale unui act oficial prin simpla eliberare a unei apostile de către autorităţile competente ale Statului de origine al documentului. Convenţia 0-a demonstrat marea sa utilitate chiar Şi pentru ţările care, prin dreptul lor intern nu cer legalizări; întra-devăr, justiţiabilii din aceste ţări, vor profita de avantajele Convenţiei de fiecare dată când ei vor trebui să prezinte un act oficial naţional în altă ţară.

Convenţia nu se aplică decât actelor oficiale. Este vorba despre documente care emană de la o autoritate sau de la un funcţionar privind o jurisdicţie a statului (înţelegând aici documentele care emană de la o jurisdicţie administrativă sau constituţională, de la ministerul public, de la un grefier sau de la un executor judecătoresc); este vorba despre documente administrative, acte notariale, de declaraţii oficiale aşa cum sunt ele înregistrate, vize pentru o anumită dată Şi certificări de semnătură, sigilii pe un act sub semnătură privată. Principalele exemple de acte publice pentru care apostilele sunt eliberate în practică, cuprind certificatele de naştere, de căsătorie, de deces, extrasele registrelor comerciale sau alt fel de registre, brevete, decizii emise de un tribunal, acte notariale (înţelegând aici Şi certificatele de semnături), diplomele Şcolare sau universitare emanând de la o instituţie publică (pentru diplomele emanând de la o instituţie privată, nu va putea fi eliberată decât pentru a certifica semnătura Şi calitatea de notar, atunci când diploma va fi autentificată de către un notar sau va certifica semnătura şi calitatea semnatarului unei copii pentru conformitate) etc.

Convenţia nu se aplică în schimb nici documentelor stabilite de agenţi diplomatici sau consulari, nici documentelor administrative care se referă direct la o operaţie comercială sau vamală (de exemplu certificatele de origine sau licenţele de import - export), aceste documente fiind de fapt majoritatea celor care cer cel mai mult timp pentru legalizare

O apostilă are ca singur efect să ateste veridicitatea semnăturii, calitatea în care semnatarul actului a acţionat, dacă este cazul, identitatea sigiliului sau timbrului cu care acel act este investit. De asemenea, apostila nu interesează conţinutul propriu-zis al actului oficial adiacent!"

Într-adevăr scopul apostilei este doar acela de a înlocui cerinţa supralegalizării, fapt dedus din art.2 şi 3 ale Convenţiei, convenţie la care România a aderat prin Ordonanţa nr.66/1999, aprobată prin Legea nr. 52/2000, cu modificările ulterioare.

Nu mai puţin, în cadrul art.l lit.a al Convenţiei, nu se prevede cerinţa caracterului definitiv al documentului emis de o jurisdicţie internă (cum e cazul hotărârii judecătoreşti străine), ceea ce denotă concluzia posibilităţii apostilării şi a unei hotărâri nedefinitive, fapt dedus implicit Şi din prezentarea generală a Convenţiei - Raportul Explicativ al Domnului, enunţat anterior, unde nu se impune vreo interdicţie de acest gen.

În concluzie, apărarea petentei că aplicarea apostilei (al cărei unic scop este acela al atestării semnăturii şi calităţii semnatarului, neinteresând conţinutul propriu-zis al actului) dovedeşte caracterul definitiv al hotărârii, nu este întemeiată.

Aşa cum s-a arătat şi în practica instanţei supreme (a se vedea în acest sens, decizia nr.4119/17.10.2003 a secţiei civile), "în privinţa verificării legii care trebuia să servească verificării caracterului definitiv, al hotărârii, din punct de vedere al determinării căilor de atac şi al termenelor pentru exercitarea lor, se aplică legea statului unde a fost pronunţată hotărârea". Or, aşa cum am expus, în pofida tuturor solicitărilor repetate, petenta nu a realizat această dovadă, nerealizând de altfel, nici dovada dreptului străin cu privire la aceste aspecte, pentru ca, în lipsa unui înscris constatator, tribunalul să aprecieze el însăşi asupra eventualului caracter definitiv al hotărârii judecătoreşti în discuţie.

Pentru ansamblul acestor considerente, Tribunalul apreciază că în cauză, petenta nu a reuşit să realizeze dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor legale pentru recunoaşterea hotărârii străine, concret, nu a dovedit caracterul său definitiv.

În consecinţă, cererea va fi respinsă ca nefondată.

Domenii speta

Spete similare