Revendicare imobiliara

Judecătoria Mediaş

Sentinţa civilă nr.897/29.04.2010

Domeniu asociat - revendicare imobiliară

Asupra cauzei civile de faţă, instanţa constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la această instanţă la data de 12 septembrie 2007 sub numărul unic - /257/2007 reclamanţii W. R. şi W. Ş. cu domiciliu în G.  şi domiciliu procesual ales la familia N.  din I. N., str. S.,  nr. - au solicitat în contradictoriu cu pârâţii S. R. prin C.  J. S., S. R. prin C. L. M., S. R. prin P. M., S. R. prin Primarul mun. M., SC G. C. SA M., P. G.  si P. A.domiciliaţi in I. N., str. S., nr.- ca hotărârea ce se va pronunţa să se dispună următoarele :

-obligarea pârâţilor S. R. şi SC G. C. SA să lase în deplina lor proprietate şi folosinţă imobilul înscris in CF 272 II I. N., nr. cad. 565/1, gradină intravilan de 611 mp

-anularea încheierilor de carte funciară nr. 1829/1972 si 2204 /1972 cu revenirea la situaţia anterioară

- constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare  nr. 930/1975  şi a încheierilor nr. 1374/ 23.05.1975 si 4651/1.09.1997, cu revenirea la situaţia anterioară

-obligarea pârâţilor P. să le lase în deplină proprietate şi posesie  imobilul identificat in CF nr. 1965 I. N., nr. cad. 565/2

-să se constate că la acest imobil au efectuat lucrările de investiţii  arătate în cererea de chemare în judecată

In subsidiar, se solicită obligarea S. R. prin M. F. la plata unor despăgubiri estimate la suma de 95000 lei

 Cu cheltuieli de judecată.

In motivarea acţiunii se arată ca reclamanta este unica moştenitoare a proprietarei de CF, S. R., reclamantul fiind soţul  ei. La data preluării la stat a imobilului, acesta era înscris într-o singură carte funciară, fără a fi dezmembrat.

 Reclamanţii arată că la construcţia veche au efectuat o serie de investiţii respectiv au construit 3 camere, 1 bucătărie, 1 cămara şi anexe gospodăreşti, precum şi împrejmuirea la imobil. Investiţiile au fost făcute în perioada căsătoriei reclamanţilor până la plecarea în G.. Imobilul a fost preluat de fostul C. J. S., însă nu le-a fost comunicată decizia de preluare şi nu au fost despăgubiţi. Consimţământul lor a fost viciat din cauza dictaturii comuniste, fiind obligaţi să emigreze în G. pentru reîntregirea familiei, fiind forţaţi practic să accepte condiţiile impuse de dictatura comunistă, numai astfel putând părăsi ţara. Statul la data deposedării, a intrat abuziv în posesia acestuia, astfel că nu putea să-l înstrăineze  ulterior în mod valabil către subachizitor, întrucât nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât  are şi numai buna credinţă  a subachizitorului nu poate consolida ipso jure actul încheiat. Prin urmare titlul de proprietate al reclamanţilor este mult mai bine caracterizat decât al pârâţilor.

Se invocă practică judiciară, respectiv se admite după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 posibilitatea formulării unor acţiuni în revendicare, deoarece având caracter real, petitoriu, imprescriptibil, poate fi exercitată în mod direct împotriva chiriaşului proprietar; nici o dispoziţie din legea specială nu interzice exercitarea acţiunii în revendicare, procedura de restituire a imobilelor care au fost deja înstrăinate unor persoane fizice nu este reglementată de nici o normă specială care, având caracter special, are un efect derogator doar referitor la raporturile juridice expres reglementate de ea şi câtă vreme legea specială nu se referă la procedura de restituire  în cazul imobilelor înstrăinate  subachizitorului, se poate solicita restituirea în baza acţiunii în revendicare. Se invocă cu titlu de exemplu decizia  civilă nr. 2601 /2003 a Curţii de Apel Bucureşti , decizia nr. 449 /2007 a Curţii de Apel Craiova, decizia nr. 122/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, decizia civila nr. 43 /2004 a Curţii de Apel Oradea, deciziile nr. 114/2004 şi nr. 4202 /2005 a ICCJ .

Acţiunea este motivată cu dispoziţiile art.480, art.481, art.6 pct.3 din Legea nr.213/1998.

In dovedire au depus înscrisuri:copie carte funciară, acte stare civilă.

Legal citat, C.

 Judeţean Sibiu a depus întâmpinare solicitând respingerea acţiunii. A invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii de drept comun  în raport cu dispoziţiile Legii speciale nr.10/2001, precum şi excepţia lipsei calităţii  sale procesule pasive,  întrucât statul trebuie reprezentat în acest gen de litigii de Ministerul Finanţelor Publice, în raport cu dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, şi nu de autoritatea deliberativă a judeţului. In ce priveşte fondul cauzei, acest pârât nu s-a opus acţiunii formulate, arătând că în funcţie de probele administrate, instanţa urmează să dispună.

In drept a invocat dispoziţiile Legii nr.10/2001, art.6 din Legea nr.213/1998, art.115-118 din Codul de procedură civilă.

Pârâţii P. G. şi P. A.  au depus întâmpinare (filele 55-59 dosar) prin care au solicitat respingerea acţiunii. Au invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare  nr. 930/1975 în raport cu dispoziţiile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 107/2001, termenul de prescripţie împlinindu-se la data de 14.08.2002. Au invocat şi decizia nr. 5140/2005 a instanţei supreme.

Consideră pârâţii că acţiunea este inadmisibilă, în condiţiile în care nu au uzitat de căile oferite de legea specială.

In drept au invocat art.115-118 Cod de procedură civilă, art.1898 Cod civil, art.20 şi urm., art.22 al.5, art.45 al.5 din Legea nr.10/2001.

Primarul M. M.  a depus întâmpinare (filele 61-64 dosar) prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive  a Statului Roman prin C. L. M., a Statului Român prin P. M., a Primarului M. M.. Se susţine că Primăria M. şi Consiliul L. M.  sunt entităţi fără personalitate juridică, iar statul are calitate procesuală pasivă prin M. F. P.. Se invocă şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în conformitate cu dispoziţiile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001. Pe fond, solicită respingerea acţiunii ca inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 22 alin. 5 din aceeaşi lege.

Legal citaţi, statul prin M. F. P. şi SC G. C. SA M. nu au depus întâmpinare.

In cauza s-a efectuat o expertiză tehnică stabilindu-se valoarea imobilului la data preluării de către stat, la data cumpărării de către pârâţii P. şi valoarea de circulaţie a imobilului la data efectuării expertizei. S-a administrat de asemenea proba cu interogatoriu.

La data de 27 mai 2008 reclamanţii au formulat cerere de majorare a obiectului acţiunii prin care au solicitat despăgubiri majorate  de 117.000 lei –valoare de circulaţie a imobilului la momentul efectuării expertizei tehnice.

 Reclamanţii au timbrat iniţial cererea cu taxa de timbru de 3.224,2 lei şi timbru judiciar de 5 lei. Taxa de timbru a fost completată ulterior, la majorarea pretenţiilor, cu încă 363 lei.

Prin sentinţa civilă nr.2164 din 15.10.2008 a acestei instanţe instanţa a respins acţiunea reţinând că, pe de o parte este inadmisibilă, atât în privinţa capătului principal, cât şi a celui subsidiar, întrucât nu s-a uzat de dispoziţiile Legii nr.10/2001,  iar pe de altă parte, că nu există o hotărâre irevocabilă de constatare sau anulare a declaraţiei de renunţare a fostului proprietar S. R. la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea statului.

Prin decizia nr.163/4.05.2009, T. S. a admis apelul promovat de către reclamanţi împotriva sentinţei instanţei de fond, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Mediaş, arătând că în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea ca inadmisibilă, întrucât nu s-au abrogat dispoziţiile art.480 Cod civil care permit procedura de drept comun în materia retrocedărilor. Procedurile administrative  urmate în temeiul Legii 112/1995 şi ale Legii nr.10/2001 nu sunt exclusive  în raport cu acţiunea în revendicare, care are existenţa de sine stătătoare. Excepţia inadmisibilităţii trebuia discutată urgent, la începutul procesului, atunci când acţiunea se prefigurează ca inadmisibilă. A mai menţionat că ar fi discriminatoriu ca doar cererile promovate pe cale specială să fie scutite de plata taxei de timbru, în timp ce cele înaintate pe calea dreptului comun să fie datoare să plătească această sumă-art.15 din Legea nr.146/1997.

Prin decizia nr.381/15.10.2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, această instanţă a respins recursurile promovate de către pârâţii S. R. şi P.. A reţinut că ideea inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor nu poate fi primită în raport cu practica CEDO care a statuat că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 încalcă art.6 din CEDO care garantează dreptul la un proces echitabil. Chiar dacă prima instanţă nu şi-a fundamentat soluţia de respingere exclusiv pe inadmisibilitatea în raport cu Legea nr.10/2001 şi a cercetat unele aspecte ce ţin de fondul cauzei, atunci când a făcut aprecieri asupra valabilităţii titlului statului, a lipsei unei hotărâri irevocabile privind nulitatea  declaraţiei de renunţare şi a unui titlu de proprietate valabil al recurenţilor, Tribunalul a reţinut aceste aspecte atunci când a constatat că prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă şi datorită faptului că era obligatorie anularea titlului proprietarului actual. S-a apreciat astfel că lipsa anulării titlului proprietarului actual ar fi tot o chestiune de inadmisibilitate. A mai stabilit că, chiar dacă instanţa de fond a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile pentru admiterea acţiunii în revendicare, aceasta nu a cercetat sub nici un aspect de fond solicitarea subsidiară a reclamanţilor de acordare de despăgubiri, reţinând doar inadmisibilitatea în raport cu Legea nr.10/2001.

In rejudecare cauza a fost reînregistrată sub numărul unic 206/257/2010.

Pârâta SC G.  C. SA a invocat în rejudecare excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce o priveşte, arătând că prin Hotărârea Consiliului L. M. nr.6/25.01.2010 i s-a ridicat dreptul de administrare cu privire la unităţile locative cuprinse în domeniul privat al municipiului M., excepţie de fond care poate fi invocată în tot cursul procesului civil.

In dovedire a depus Hotărârea C. L. M. nr.6/25.01.2010 (fila 36 dosar).

Pârâta D. G. a F. P. S. a formulat întâmpinare arătând că nu are calitate procesuală în cauză şi nu poate sta în judecată pentru S. R. pentru că, potrivit art.25 din Decretul nr.31/1954, în asemenea cazuri Statul participă la judecată prin M. F..

Tot în rejudecare reclamanţii au solicitat restituirea taxei de timbru, susţinând că, potrivit instanţei de control, aceasta nu este datorată.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Conform declaraţiei de renunţare de la fila 298 din dosar nr.3002/257/2007, la data de 13 septembrie 1972, S. R., cu domiciliul în I. N., nr.-, jud. S., proprietara tabulară a imobilului înscris în CF 272 – I. N., nr.top.565 - gradină intravilan de 798 mp a renunţat de bună voie la dreptul de proprietate asupra acestui imobil în conformitate cu dispoziţiile art. 60 din Decretul Lege nr. 115/1938. Declaraţia lui S. R. a fost autentificată de Notariatul de Stat local M. prin încheierea de autentificare nr. 3035/13.09.1972 (fila 299). Ulterior aceasta a părăsit România, emigrând în Germania unde a şi decedat.

Prin încheierea de carte funciară nr. 1829/1972 a BCF M. s-a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea Statului Român in CF 272 II I. N. (filele 297, 310 dosar).

La data de 9 mai 1975 Statul prin Oficiul Judeţean pentru Construcţii şi Vânzare Locuinţe vinde în favoarea pârâţilor P. G. şi P. A. prin contractul de vânzare cumpărare nr. 930/9/1975  imobilul înscris în CF 272 II Ighişul Nou (fila 247 dosar).

În baza încheierii nr. 1374 din 23 mai 1975 s-a intabulat dreptul de proprietate asupra corpului nr.2 rezultat din dezmembrare, nr. top.565/2 compus din  2 camere, 1 bucătărie, 1 antreu, 2 magazii zidite, 1sura în CF nr1965 I. N. în favoarea pârâţilor P. G. şi P. A..

În baza încheierii nr. 4651 din 1 septembrie 1997 s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea pârâţilor P.şi asupra terenului aferent casei de locuit având în vedere ordinul nr. 1635/1997 eliberat de Prefectul judeţului S..

Reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art.480 din Codul civil.

In conformitate cu practica CEDO în materie, sunt admisibile acţiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun; prin respingerea ca inadmisibilă a unei astfel de acţiuni promovate după apariţia Legii nr.10/2001, lege specială, se încalcă prevederile art.6 din CEDO cu privire la un proces echitabil. De asemenea, decizia în interesul legii nr.33 din 9.06.2008 a ICCJ, obligatorie, stabileşte ½concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. In cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr.10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice½.

Faţă de cele menţionate, este evident că acţiunea în revendicare nu este inadmisibilă, chiar dacă nu s-a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001, aspect relevat şi de către instanţele de control, motiv pentru care, în baza art.137 Cod de procedură civilă, instanţa va respinge excepţia inadmisibilităţii invocată în cauză.

In privinţa excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune referitor la capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat intre stat si paraţii Pajko, se arata de către aceştia din urma ca in baza dispoziţiilor art.45 al.5 din Legea nr.10/2001, termenul de prescripţie s-ar fi împlinit la data de 14.08.2002. Trecând peste faptul ca acţiunea in constatarea nulităţii  absolute a contractului de vânzare-cumpărare este imprescriptibila, fiind invocat dreptul comun (motiv pentru care excepţia se va respinge, in baza art.137 Cod de procedura civila), acest capăt de cerere este chiar pe fond neîntemeiat, aşa cum se va arata mai jos.

Şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a DGFP S. invocată de către aceasta nu poate fi admisă. Deşi aceasta a invocat în rejudecare că nu are calitatea de reprezentant al S. R. (punând in discuţie de fapt calitatea de reprezentant),  S. R. a stat în judecată în ciclul procesual anterior prin chiar DGFP S., care a formulat întâmpinare şi a efectuat toate actele procesuale pentru S. R. (mandat existent la fila 128 dosar). De altfel, aceasta reprezintă statul, potrivit  Legii nr. 213/1998.

Cât priveşte calitatea procesuală activă a reclamantului W. Ş., pusă în discuţie la ultimul termen de judecată, potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, acesta este soţul reclamantei W.R., fiica proprietarei donatoare a imobilului în favoarea statului, prin urmare nu justifică vreo calitate procesuală în acţiunea de faţă. Doar reclamanta, ca succesoare a acesteia preia drepturile aflate în patrimoniu, printre care şi cel de a promova prezenta acţiune. De altfel nu s-a făcut dovada că acest reclamant ar fi efectuat vreo investiţie la imobil. Aşa încât excepţia lipsei de calitate procesuală activă a reclamantului va fi admisă, în baza aceluiaşi art.137 Cod de procedura civilă.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC G. C., va fi de asemenea admisă, prin HCL M. nr.6/25.01.2010 ridicându-i-se acesteia dreptul de administrator cu privire la unităţile locative cuprinse în domeniul privat al municipiului M..

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S. prin C. L. M., a Statului prin P. M., a Statului prin Primarul mun. M., se consideră întemeiată întrucât, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 calitate procesuală de a reprezenta Statul o are M. F. P.. Se constată de asemenea întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C. J. S. privind reprezentarea Statului  în conformitate cu dispoziţiile art.25 din Decretul nr. 31/1954, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 care prevăd că statul este reprezentat prin M. F. P..

Privitor la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 930/9/1975, se reţine că reclamanţii au invocat ca şi cauză de nulitate faptul că statul nu putea să înstrăineze în mod valabil către pârâţii P. imobilul deoarece l-a preluat în mod abuziv şi nu putea transmite mai mult decât avea către subachizitor.

Imobilul a fost cumpărat de aceşti pârâţi în baza Legii nr.112/1995 în anul 1975, contra sumei de aproximativ 60.000 lei. Potrivit art.1169 Cod civil, cel care face o propunere în faţa judecăţii trebuie să o dovedească, iar reclamanta nu a probat că pârâţii ar fi încheiat contractul cu încălcarea vreunei dispoziţii imperative a legii. Referitor la buna credinţă, aceasta este credinţa posesorului ca cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; buna credinţă se prezumă. Reclamanta nu a răsturnat prin probe prezumţia de bună credinţă a pârâţilor P. la momentul cumpărării imobilului. Numai dovada existenţei relei credinţe poate duce la neaplicarea teoriei error communis facit jus, ceea ce ar conduce la desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare prin sancţiunea nulităţii absolute. Nu s-a făcut dovada prin probe că la momentul cumpărării, în anul 1975, aceşti pârâţi au fost de rea credinţă, că ar fi avut cunoştinţă că imobilul nu aparţinea vânzătorului, de altfel preţul a fost stabilit cu respectarea dispoziţiilor Legii nr.112/1995 si nu poate fi considerat neserios, potrivit art.1303 Cod civil.

Cât priveşte constatarea caracterului abuziv al preluării, nu s-a cerut constatarea nevalabilităţii titlului care justifică titlul de proprietate al statului, respectiv declaraţia de renunţare (donaţia). De asemenea nu s-a depus o hotărâre irevocabilă care să constate acest lucru, aspecte ce au fost puse în discuţie de prima instanţă de fond, fiind calificate ca aspecte ce ţin de inadmisibilitate de către instanţele de control.

Acestea au stabilit că în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea ca inadmisibilă si nu a cercetat in fond acţiunea.

De aceea, în cadrul acestui proces se constată că, indiferent de existenţa sau inexistenţa unei hotărâri ce ar constata nevalabilitatea donaţiei, se poate analiza caracterul abuziv al preluării de către stat al imobilului.

Este îndeobşte cunoscut faptul că în situaţia părăsirii definitive a ţării, cu scopul emigrării în Germania, etnicii germani din T. erau obligaţi să procedeze la înstrăinarea construcţiilor către stat, în schimbul unor sume pe care tot statul le stabilea, motiv pentru care ele nu puteau să reprezinte valoarea reală a bunului, respectiv o despăgubire rezonabilă. În practica judiciară s-a decis că în astfel de cazuri, preluarea de către stat a imobilului are caracter abuziv.

Cu atât mai mult, în cazul de faţă, când proprietarul a fost obligat să renunţe, în favoarea statului la dreptul său de proprietate asupra imobilului, fără plata vreunei despăgubiri, se poate spune că preluarea a avut un caracter abuziv.

Astfel, plecarea definitivă în Germania a fost condiţionată de obligaţia impusă proprietarului de a-şi dona imobilul, ceea ce reprezenta o încălcare a regimului constituţional al ocrotirii proprietăţii. Prin urmare, instanţa urmează a aprecia că trecerea prin donaţie în proprietatea statului a imobilului are caracter abuziv.

În ceea ce priveşte fondul cererii in revendicare, instanţa va avea în vedere decizia in interesul, legii nr.33 din 9.06.2008 a Înaltei curţi de Casaţie şi Justiţie. Reţinând că imobilul a fost cumpărat de către pârâţii P. cu bună-credinţă, instanţa constată că revendicarea imobilului de către foştii proprietari, în baza art.480 cod procedură civilă este imposibilă, în lumina dispoziţiilor obligatorii ale deciziei ÎCCJ. Astfel, în cazul în care sunt neconcordanţe între legea specială (L.10/2001) şi CEDO, are prioritate aceasta din urmă. În cadrul acţiunii în revendicare, prioritatea poate fi dată doar în măsura în care astfel nu s-ar aduce altui drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice. Or, este absolut clar că prin revendicarea imobilului de către reclamantă se aduce atingere dreptului de proprietate al pârâţilor P., cumpărători de bună credinţă ai imobilului de la stat, prin urmare, acţiunea în revendicare urmează a fi respinsă.

Reclamanta a formulat un capăt subsidiar de cerere, respectiv, în cazul în care nu poate dobândi bunul revendicat în natură, să i se plătească despăgubiri pe care le-a precizat în final la 117.000 lei, valoarea imobilului la momentul efectuării expertizei.

În privinţa acestei cereri, instanţa urmează să o admită, cu motivarea ca procedând in alt mod se încălca art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a drepturilor Omului, care se aplică prioritar legii naţionale, în temeiul art.11 al.2 şi art.20 al.2 din Constituţia României.

Privarea de un bun, fără a fi despăgubit, constituie o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie. Din jurisprudenţa CEDO rezultă că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii stabilite prin echivalent prevăzute de legea internă sunt aproape iluzorii, urmează ca reclamantului să i se plătească despăgubiri băneşti.

S-a admis în practică faptul că revendicarea este o acţiune reală, caracterul acesta existând atâta vreme cât există şi posibilitatea de a se readuce bunul revendicat în patrimoniul celui ce-l revendică. Dacă acesta nu mai poate fi adus, deoarece a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit iremediabil proprietatea lui (speţa de faţă), obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.

Dacă statul adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie să fie clară şi coerentă pentru a permite evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii pentru subiectele de drept vizate de aceste măsuri (cauza Păduraru vs România).

1In cauza Rateanu contra României Curtea a reţinut ca ½in contextul legislativ  roman care guvernează acţiunile in revendicare si restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de buna credinţa, chiar daca aceasta este anterioara confirmării in justiţie in mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţita total de lipsa de despăgubiri, este contrara art.1 din Protocolul nr.1. In jurisprudenţa sa, instanţa europeană a stabilit ca exigentele art.1 din Protocolul nr.1 si principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât in cazul fostului proprietar cât şi în cel al cumpărătorului de bună credinţă, oricare dintre aceştia neputând fi lipsit de proprietate decât pentru cauza de utilitate publica  şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. De asemenea a apreciat în mod constant că Fondul Proprietatea nu funcţionează in prezent intr-un mod susceptibil sa duca la acordarea efectiva a unor despăgubiri  (cauza Jujescu contra României, cauza Huber contra României).

Cât priveşte cuantumul despăgubirilor la care statul va fi obligat către reclamanta, acestea vor fi in suma de 41.931 lei actualizată la data plăţii, suma de 41.931 lei reprezentând valoarea imobilului la data preluării de către stat. Se impune precizarea că  valoarea imobilului la data efectuării expertizei calculate de către expert, nu poate fi avut în vedere, întrucât include şi sporul de valoare, valoarea îmbunătăţirilor, pe care reclamanţii le-au făcut din momentul cumpararii-1975 şi momentul de faţă. Despăgubirea ce se poate acorda este aceea constând în valoarea imobilului aşa cum a fost el în momentul deposedării de către stat, actualizată la data plăţii. Dintre valorile calculate de către expert doar aceasta este despăgubirea reala ce se poate acorda, in condiţiile in care reclamanta nu a solicitat alte probe pentru stabilirea întinderii prejudiciului.

Cât priveşte taxa de timbru plătită, aceasta a fost calculată la suma de 117.000 lei stabilită de expert ca valoare actuala a imobilului revendicat; în conformitate cu art. 15 lit.r din Legea nr.146/1997, sunt  scutite  de  taxa de  timbru cererile introduse de proprietari sau

de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii şi incidente, prin urmare taxa se va restitui, in baza art.23 al.1 lit.a din acelasi act normativ.

Orice alte cereri se vor respinge, respectiv constatarea efectuării de investiţii de către reclamanta, acestea incluzându-se in valoarea totala a imobilului la data deposedării, anularea încheierilor de carte funciara si revenirea la situaţia anterioara, ca urmare a respingerii capătului de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.

Având în vedere admiterea in parte a acţiunii si proporţia in care a fost admisa, părţile faţă de care a fost admisă sau respinsă, cheltuielile efectuate în toate ciclurile procesuale, va compensa în parte cheltuielile de judecată efectuate de către reclamantă şi pârâţii P., iar pârâtul obligat la plata despăgubirilor va fi obligat la o parte din cuantumul onorariului de expert, motivat de faptul că se află în culpă procesuală, în baza art.274 Cod de procedura civila însă se va tine seama ca onorariul perceput de expert privea mai multe obiective, nu toate folosind cauzei si pentru plata cărora nu este în culpă procesuală.

De asemenea se va ţine seama şi de serviciile avocaţiale prestate în folosul reclamanţilor care au privit în principal capetele principale de cerere care au fost respinse, nu pe cel subsidiar care a fost admis doar în parte şi  se va avea în vedere şi respingerea acţiunii faţă de unul dintre reclamanţi.

Domenii speta

Spete similare