Divorţ cu minori. culpa comună în desfacerea căsătoriei. dreptul soţului divorţat la întreţinere - art. 389 C.Civ

Părţile s-au căsătorit la 25.10.2003 în Dr.Tr.Severin, din căsătoria acestora rezultând minorul MDG, ns. la 10.11.2006.

Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauza  rezultă că părţile s-au înţeles bine, dar pe parcursul căsătoriei  între aceştia au apărut neînţelegeri  pe fondul lipsurilor materiale cu care se confruntau, ceea ce a dus la  destrămarea relaţiei de încredere şi respect reciproc, reclamantul având un comportament rece si distant faţă de pârâtă, pârâta devenind suspicioasă cu privire la comportamentul acestuia, ceea ce a determinat adeseori certuri între părţi.

Este de netăgăduit că părţile sunt separate în fapt, reclamantul plecând de acasă în urmă cu aproximativ 6 luni.

Având în vedere disp. art.373 alin.1 lit.b din Legea nr.287/2009 potrivit cărora divorţul poate avea loc atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă şi art.379 alin.1 potrivit cărora „În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei.Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă doar unul dintre ei a făcut cerere de divorţ” şi cum, în speţă, este netăgăduit că soţii sunt despărţiţi în fapt şi că nu este posibilă reluarea convieţuirii din culpa ambelor părţi, instanţa apreciază că sunt îndeplinite dispoziţiile menţionate, motiv pentru care urmează a se dispune desfacerea căsătoriei din culpa comună.

Cu privire la capătul de cerere privind încredinţarea minorului spre creştere şi educare instanţa reţine următoarele:

Noul cod civil reglementează autoritatea părintească ce înlocuieşte noţiunea de încredinţare a minorului din codul familiei.

Autoritatea părintească este prevăzută de art.483 şi următoarele din noul cod civil şi este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi. Regula este aceea că după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, iar excepţia, în situaţia în care există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, autoritatea părintească va fi exercitată numai de către unul dintre părinţi, situaţie în care celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului în care copilul este crescut şi educat, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

Potrivit art. 2 alin. 1 şi 3 din Legea 272/2004 orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în domeniul respectării şi promovării drepturilor copilului se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al acestuia. Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

Interesul superior al copilului este acela de a se asigura o continuitate a mediului în care a crescut şi a fost îngrijit, în care se bucură de un confort adecvat, beneficiind astfel de condiţii mai bune de creştere, educare şi dezvoltare a personalităţii sale.

Pe de altă parte potrivit art. 30 (1), art. 31 (1) şi art. 33 din Legea 272/2004 copilul are dreptul să crească alături de părinţii săi. Ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor lor. Copilul nu poate fi separat de părinţii săi sau de unul dintre ei, împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege şi numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului.

În speţă, din probele administrate rezultă că  nu există motive temeinice pentru ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi, astfel  că se apreciază că este în interesul minorului ca exercitarea autorităţii părinteşti să se facă în comun de ambii părinţi.

Conform art. 400 C.civ „În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu  pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic. Dacă până la divorţ  copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte  locuinţa la unul dintre ei, ţinând  seama  de interesul sau superior.”

Din probele administrate în cauză (anchete psihosociale, martori, înscrisuri), rezultă că minorul a fost crescut de către mama sa, în ciuda afecţiunii medicale de care suferă, fiind ajutată şi susţinută în creşterea minorului de reclamant, care a muncit cu contract de muncă, până la despărţirea în fapt cei trei locuind împreună într-o locuinţă socială închiriată, conform contractului de închiriere nr.1XX/2009(fila 46-48), unde minorul a beneficiat de condiţii optime de creştere şi dezvoltare(anchetă psihosocală-fila 51) şi unde minorul şi mama sa locuiesc şi în prezent.

 Din probele administrate rezultă că pârâta-reclamantă este diagnosticată cu „epielpsie focală distono-diskinezie membru stâng”, fiind sub tratament zilnic, încadrată în grad de handicap accentuat conform  certificatului de încadrare în grad de handicap nr. 4xx/2004 şi în evidenţa medicului neurolog, este aptă pentru creşterea copilului conform adeverinţei nr. 6xxx/2012 a CMI Dr. XX, merge regulat la control medical şi respectă în de aproape  prescripţiile medicale.

Din probele administrate (declaraţiile martorilor), rezultă că în ciuda afecţiunilor medicale aceasta se ocupă şi s-a ocupat singură de treburile gospodăreşti şi de supravegherea minorului atât în timpul căsătoriei cât şi după despărţirea în fapt  şi nu a pus în pericol niciodată viaţa acestuia, crizele pe care le suferă în cadrul bolii fiind minore şi foarte rare.

Încă din copilărie exista capacitaţi afective infantile si materne de ataşament si de creare a unei legături speciale. Aceasta forţa precoce de interacţiune corespunde unei pulsiuni de afiliere autonomă si primitiva care permite dezvoltarea sănătoasă atât a comportamentului copilului mic cât şi a comportamentului matern si se continua prin dezvoltarea comportamentului social.

De asemenea, instanţa apreciază că în spiritul bunei-credinţe şi al înţelegerii, principial, ambii părinţi trebuie să manifeste o disponibilitate maximă şi o cooperare deplină, fiind excluse şicanele, de aşa manieră încât minorul să se bucure de prezenţa, afecţiunea şi grija ambilor părinţi.

Interesul superior al copilului este acela de a se asigura o continuitate a mediului în care a crescut şi a fost îngrijit, în care se bucură de un confort adecvat, beneficiind astfel de condiţii mai bune de creştere, educare şi dezvoltare a personalităţii sale.

Pentru aceste considerente instanţa apreciază că este în interesul minorului în vârstă de 6 ani să locuiască în continuare cu mama sa, de care este foarte ataşat şi care are capacitatea şi voinţa de a se ocupa în de aproape şi zilnic de creşterea şi educarea acestuia.

În baza art 400 C.civ. va stabili locuinţa minorului  MDG la mamă.

Având în vedere că nu a intervenit o învoială a părţilor în sensul păstrării numelui dobândit prin căsătorie de către pârâtă, instanţa urmează să facă aplicarea disp. art.383 alin.3 C.civ. să încuviinţeze ca aceasta să revină la numele avut anterior căsătoriei acela de „XXX”

 În baza art. 402  C.civ. va obliga  reclamantul pârât  să plătească  în favoarea minorei o pensie de întreţinere lunară  de 150 lei  începând cu  data pronunţării prezentei  sentinţe, 29.11.2012 până la majoratul minorului.

Conform art. 389 alin 1 C.civ. obligaţia de întreţinere între soţi încetează prin desfacerea căsătoriei.

Conform art 389 alin 2 C.civ. soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie sau în timpul căsătoriei.

Conform art. 389 alin 3 C.civ. întreţinerea datorată conform alin 2 se stabileşte până la o pătrime din venitul net al celui obligat, la plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de nevoie a creditorului. Această întreţinere împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net al celui obligat la plată.

Conform certificatului de încadrare în grad de handicap nr. 4XX/2004 (fila 42), rezultă că pârâta reclamantă este încadrată în grad de handicap accentuat , nerevizuibil şi are capacitate de muncă redusă la 25%.

Conform certificatului de încadrare în grad de handicap nr. 1XX/2001 (fila 10) handicapul pârâtei reclamantei a apărut la 6 ani , fiind permanent.

Văzând că sunt întrunite condiţiile art. 389 C.civ instanţa va admite cererea pârâtei reclamante cu privire la stabilirea în beneficiul său şi în sarcina reclamantului pârât a unei pensii de întreţinere, raportat şi la veniturile acestuia evidenţiate în adeverinţa nr. 6XX/2012 (fila 25). Va obliga reclamantului –pârât MC la plata unei pensii de întreţinere în beneficiul pârâtei reclamante MM în cuantum de 100 lei lunar  până la intervenirea unei cauze prevăzute de lege privind încetarea obligaţiei.

În baza art.276 C.proc civ instanţa va compensa cheltuielile de judecată.

Domenii speta

Spete similare