Raporturi de muncă

Prin cererea înregistrată la Tribunalul  Bacău sub nr.284/110/2007, reclamanta SC F. S.R.L. Slănic Moldova a chemat în judecată pe pârâtul S.C., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de  26.965 lei, c/valoare prejudiciu. A solicitat reclamanta şi cheltuieli de judecată.

Acţiunea este scutită de plata taxei de timbru conform art.285 Codul muncii.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că pârâtul a fost angajat în calitate de  contabil şef la societatea reclamantă. Neglijenţa în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu a dus la emiterea unei decizii de impunere, nr.1742/22/09.02.2006, prin care societatea reclamantă a fost obligată la plata unor diferenţe de impozit şi totodată la accesoriile aferente acestei plăţi ulterioare.

În susţinerea acţiunii s-au depus înscrisuri.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată întrucât administratorul societăţii a cunoscut la angajarea sa faptul că nu este contabil autorizat şi că administratorul trebuie să-şi asume răspunderea în legătură cu actele încheiate.

S-a mai arătat că administratorul a fost cel care a hotărât să includă ca şi cheltuială deductibilă dobânzile şi penalităţile, fără să ţină cont de opoziţia pârâtului.

Pârâtul a mai arătat că procesul/verbal prin care s-a stabilit impozitul nu a fost atacat de societate şi că administratorul a chemat organele de control întrucât acesta a solicitat restituirea TVA-ului.

Prin sentinţa  civilă  nr. 1159/D/11.07.2007 Tribunalul Bacău a admis în parte acţiunea şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 26.965 lei.

Prin sentinţa civilă nr. 23/16.01.2008, Curtea de Apel Bacău a casat sentinţa civilă cu motivarea că este necesar completarea probatoriului pentru a se stabili care este cuantumul TVA/ului datorat de societate cu consecinţă asupra penalităţilor şi dobânzilor şi legătura de cauzalitate între activitatea desfăşurată de pârât şi greşelile constatate de către organele fiscale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 732/110/2008.

Conform recomandărilor instanţei de casare, tribunalul a pus în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei expertize contabile. La termenul din 5.09.2009 instanţa a dispus din oficiu efectuarea unei astfel de expertize şi a pus în sarcina pârâtului sarcina de a achita onorariu expert, acesta arătând că nu poate achita onorariul şi că nu a solicitat această probă.

Poziţia reclamantei vis/a/vis de proba cu expertiza a fost constantă pe parcursul procesului, aceasta arătând că nu solicită în dovedirea pretenţiilor sale proba cu expertiză iar la termenul din 13.03.2009a arătat că  refuză să achite onorariul de expert.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine următoarele:

Pârâtul a fost angajat la societatea reclamantă în funcţia de contabil şef, fără ca acesta să aibă studii superioare de specialitate astfel cum impunea art. 11 din Lg. 82/1991 încă de la data intrării în vigoare.

Potrivit deciziei de impunere nr. 1742/22.03.2006, pentru anii 2002 şi 2003 societatea a calculat impozitul pe profit ţinând cont de pierderea contabilă, şi nu de cea fiscală, cu nerespectarea dispoziţiilor Lg. 414/2002. Ca urmare a acestui fapt, s/a constatat o diferenţă de impozit pe profit pentru perioada 1.01.2002/30.09.2005 de 18.081 lei.

Ca urmare a neplăţii la termen a sumei de 18.081 lei, s-a calculat, conform art.13 din OG nr.11/1996 modificată, art.12 din OG 61/2002 şi OG 92/2003 şi accesoriile reprezentând dobândă 7212 lei şi penalităţi de întârziere 2058 lei.

De asemenea, s-a constatat că datora o diferenţă suplimentară de TVA pentru perioada 01.01.2002 – 31.10.2005 de 42122 lei, la care, de asemenea s-au calculat accesorii: dobândă 13.342 lei şi penalităţi de întârziere de 3550 lei. Greşit nu a fost constituit şi virat fondul special pentru promovarea şi dezvoltarea turismului pentru perioada 01.06.2002 – 31.12.2002, calculându-se un fond datorat de 2126 lei la care se adaugă 1688 lei dobândă şi 441 lei penalităţi de întârziere.

Angajatorul a emis decizia nr. 166/1.10.2006 prin care arată că pârâtul este dator a achita societăţii suma de 26.965 lei reprezentând accesoriile pe care societatea ar fi trebuit să le plătească ca urmare a deficienţelor de calcul, considerând că pârâtul şi/a recunoscut culpa prin adresa nr. 312/22.09.2005. Instanţa constată că prin această adresă, pârâtul aducea la cunoştinţă administratorului că din eroare s/a luat în calcul pierderea contabilă şi nu cea fiscală, nereferindu-se şi la celelalte aspecte cu privire la care organul fiscal a stabilit că s-au efectuat încălcări ale legii.

Conform art. 270 Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagube materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Pentru a se declanşa răspunderea patrimonială, este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- calitatea de salariat la angajatorul păgubit;

- fapta ilicită şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa;

- prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului;

- raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;

- vinovăţia salariatului.

În ceea ce priveşte prima condiţie, instanţa constată că aceasta este întrunită, pârâtul fiind, aşa cum s-a arătat, angajat pe funcţia de contabil şef la societatea reclamantă în perioada în care s-au efectuat erorile contabile.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie instanţa constată că deşi angajatorul nu a depus la dosarul cauzei fişa postului, este de natura funcţiei ocupate de către pârât ca acesta să întocmească actele prevăzute de legea contabilităţii nr. 82/1991.

În speţă, însă, instanţa constată că operează o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, şi anume acordul angajatorului.

Astfel, din analiza actelor contabile depuse la dosarul cauzei şi pe baza cărora s-a calculat greşit impozitul pe profit şi TVA-ul datorat de societate rezultă că aceste acte au fost semnate, alături de pârât şi de către administratorul societăţii iar aplicarea acestei semnături trebuie privită din prisma dispoziţiilor conform cărora administratorul societăţii era cel căreia îi revenea întreaga responsabilitate în ceea ce priveşte organizarea şi conducerea contabilităţii societăţii. În condiţiile în care administratorul reclamant cunoştea faptul că pârâtul nu îndeplinea condiţiile legale privind efectuarea studiilor economice superioare (cunoaşterea acestuia aspect nefiind contestată de către societatea reclamantă) exista posibilitatea săvârşirii de către acesta a unor erori în întocmirea actelor contabile.

În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie necesară pentru declanşarea răspunderii, instanţa constată că deşi era în sarcina reclamantului să facă dovada prejudiciului cauzat prin fapta angajatului, cuantumul acestui prejudiciu nu a fost dovedit.

Astfel, în condiţiile în care pârâtul a contestat faptul că declaraţia de impunere nr. 1742/22.03.2006 emisă de DGFP Bacău ar conţine date exacte sub aspectul cuantumului obligaţiilor fiscale neachitate la termen şi al dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, şi în condiţiile în care această declaraţie nu a făcut obiectul unui control judiciar, societatea reclamantă fiind singura în măsură să atace acest act pe calea contenciosului fiscal, în cauză se impunea efectuarea unei expertize care, conform art. 1169 Cod civil şi art. 287 Codul muncii, era în sarcina societăţii reclamante. Aceasta, însă, şi-a exprimat în mod constant opinia că în cauză nu este necesară administrarea unei astfel de probe şi că nu înţelege să achite onorariul de expert.

Tot sub aspectul prejudiciului, instanţa constată că reclamanta nu poate susţine că a dovedit cuantumul acestuia prin conţinutul deciziei de imputare deoarece suma solicitată, de 26965 lei, nu corespunde oricum cu cuantumul rezultat din însumarea dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere menţionate în cuprinsul deciziei.

În ceea ce priveşte raportul de cauzalitate, instanţa constată că acest element al răspunderii rezultă în cauză, fiind necontestat de către pârât faptul că stabilirea dobânzilor şi penalităţilor prin decizia de impunere a fost consecinţa erorilor contabile săvârşite de către pârât (cu acordul administratorului reclamantei).

De asemenea, instanţa constată că vinovăţia pârâtului rezultă în speţă din faptul că acesta nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător sarcinile de serviciu, răspunderea patrimonială a angajatului putându-se declanşa chiar în condiţiile existenţei unei culpe uşoare.

Faţă de cele arătate, instanţa constată că nu sunt întrunite cumulativ toate condiţiile de declanşare a răspunderii patrimoniale a pârâtului, urmând să respingă acţiunea ca nefondată.

În baza art. 274 Cod procedură civilă instanţa va obliga societatea reclamantă să-i plătească pârâtului cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Domenii speta

Spete similare