Contract de arendă. Nulitate. Instanţă competentă

Contract de arendă. Nulitate. Instanţă competentă

C.com., art. 3, art. 4

 Legea nr. 16/1994, art. 11, art. 26

Potrivit art. 11 din Legea arendării nr. 16/1994, arendaşul este considerat agricultor, fiindu-i aplicabile dispoziţiile care reglementează activităţile producătorului agricol, obligaţiile şi facilităţile asupra unor asemenea activităţi. De asemenea, art. 26 statuează că dispoziţiile acestui act normativ se completează cu cele ale legii civile.

Rezultă, aşadar, că actul juridic al arendării are natură civilă, independent de calitatea de comerciant sau necomerciant a persoanelor care participă la încheierea unei astfel de convenţii.

Această calificare se integrează pe deplin excepţiei prevăzute de art. 4 teza I din Codul comercial, în sensul că nu este faptă de comerţ şi, prin urmare, nu este supusă jurisdicţiei comerciale contractul de arendă în condiţiile în care legea specială susmenţionată declară respectivul contract ca fiind un act de natură civilă, supus în totalitate reglementării legislaţiei civile.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, sentinţa civilă nr. 23 din 25 noiembrie 2008, (Csaba Bela Nasz)

Prin sentinţa civilă nr. 8837 din 27 iunie 2008 pronunţată în dosarul nr. 7575/325/2008 Judecătoria Timişoara, admiţând excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta S.C. „C” S.R.L. Giarmata Vii, în contradictoriu cu pârâtele A. Timişoara şi S.C. „A” S.R.L. Şag, în favoarea Tribunalului Timiş.

Pentru a hotărî astfel s-a reţinut că în materie comercială judecătoria este instanţă de fond pentru litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei. În cazul proceselor şi cererilor în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi al proceselor şi cererilor în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani, competenţa în primă instanţă revine tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă. Atât petitul principal al acţiunii reprezentând constatarea nulităţii contractului de arendare, precum şi cel de-al doilea petit vizând obligarea pârâtelor să evacueze culturile înfiinţate pe suprafaţa de 98,8 ha teren arabil sunt neevaluabile în bani, iar ţinând seama că actul juridic încheiat între părţi are natură comercială Judecătoria Timişoara a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 pct. 1 teza a II-a din Codul de procedură civilă, competenţa de soluţionare a litigiului revenind în primă instanţă tribunalului.

Prin sentinţa civilă nr. 862/P.I. din 30 septembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 7575/30/2008 Tribunalul Timiş a reţinut, la rândul său, că este necompetent să soluţioneze prezenta pricină întrucât contractul de arendă, a cărui nulitate s-a cerut de către reclamantă a fi constatată, este reglementat de Legea nr. 16/1994, în calitate de drept special aplicabil acestei convenţii. Potrivit art. 11 din lege, arendaşul este considerat agricultor, fiindu-i aplicabile dispoziţiile care reglementează activităţile producătorului agricol, cu toate obligaţiile şi facilităţile ce derivă dintr-o asemenea activitate. De asemenea, art. 26 statuează că dispoziţiile acestui act normativ se completează cu cele ale legii civile. Rezultă, aşadar, că contractul de arendă are natură juridică civilă, independent de calitatea de comerciant sau necomerciant a persoanelor care participă la încheierea unei asemenea convenţii.

Examinând conflictul negativ de competenţă apărut între Judecătoria Timişoara şi Tribunalul Timiş, Curtea a constatat că în prezenta cauză competenţa de soluţionare a litigiului aparţine Judecătoriei Timişoara, pentru următoarele considerente:

Sistemul naţional de drept în materie comercială consacră criteriul obiectiv cu privire la comercialitatea actelor şi faptelor juridice săvârşite de către un comerciant. Aceasta întrucât, dreptul comun comercial, prin principalul său izvor juridic, Codul comercial, statuează prin chiar art. 3 asupra faptelor pe care legea le consideră ca având natură comercială. Aceste criteriu este completat prin art. 4 din acelaşi cod, care prevede că sunt comerciale şi celelalte fapte sau acte ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau contrariul nu rezultă din însuşi actul respectiv.

Referitor la obiectul cauzei de faţă, în calificarea juridică a acestuia, Curtea a considerat necesar a cerceta in concreto natura juridică a convenţiei a cărei nulitate absolută s-a solicitat de către reclamantă a se constata prin hotărâre judecătorească.

Este de reţinut că între pârâtele A Timişoara şi S.C. „A” S.R.L. Şag s-a încheiat sub nr. 2370/02.08.2007, respectiv nr. 105/25.07.2007 un contract de arendă în temeiul căruia prima pârâtă, în calitate de arendator, a transmis celeilalte pârâte S.C. „A” S.R.L., în calitate de arendaş, folosinţa unei suprafeţe de 98,8 ha teren arabil în vederea exploatării agricole de către aceasta din urmă a respectivului teren, exploatare care desemnează operaţiuni specifice de pregătire a solelor, cultivarea acestora şi recoltarea produselor agricole.

Contractul de arendă este reglementat de Legea arendării nr. 16/1994, în calitate de drept special aplicat acestei convenţii. Potrivit art. 11 din această lege, arendaşul este considerat agricultor, fiindu-i aplicabile dispoziţiile care reglementează activităţile producătorului agricol, obligaţiile şi facilităţile asupra unor asemenea activităţi. De asemenea, art. 26 din Legea arendării statuează că dispoziţiile acestui act normativ se completează cu cele ale legii civile.

Rezultă, aşadar, că actul juridic al arendării are natură civilă, independent de calitatea de comerciant sau necomerciant a persoanelor care participă la încheierea unei astfel de convenţii, cum în mod corect a reţinut şi tribunalul.

În consecinţă, această calificare se integrează pe deplin excepţiei prevăzute de art. 4 teza I din Codul comercial, în sensul că nu este faptă de comerţ şi, prin urmare, nu este supusă jurisdicţiei comerciale contractul de arendă în condiţiile în care legea specială susmenţionată declară acest contract ca fiind un act de natură civilă, supus în totalitate reglementării legislaţiei civile, în mod greşit judecătoria apreciind că prin considerarea cererii reclamantei ca fiind una comercială neevaluabilă în bani cauza este de competenţa în primă instanţă a tribunalului.

Aşa fiind, în baza art. 22 din Codul de procedură civilă, Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, instanţă căreia i-a trimis dosarul spre soluţionare.

Domenii speta

Spete similare