Disjungerea acţiunii principale de cererea reconvenţională. Nelegalitate

Disjungerea acţiunii principale de cererea reconvenţională. Nelegalitate

C.proc.civ., art. 120 alin. (1)

Potrivit art. 120 alin. (1) din Codul de procedură civilă „cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea principală, iar conform aliniatului 2 al aceluiaşi articol „când însă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanţa o poate judeca deosebit”.

Textul legal mai sus citat instituie regula potrivit căreia acţiunea principală şi cererea reconvenţională se judecă împreună, astfel încât, în cazul în care între cele două cereri există o strânsă legătură, iar ele se judecă separat, soluţia disjungerii este nelegală.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă,

Decizia civilă nr. 227/R din 12 martie 2009

Prin Decizia civilă nr. 894 din 4 decembrie 2008, Tribunalul Timiş a respins apelurile declarate de pârâţii R.G. N.M. şi R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 624 din 10 iunie 2008 a Judecătoriei Sânnicolau-Mare în contradictoriu cu reclamanţii J.A. şi J.M.

În consecinţă, Tribunalul a confirmat hotărârea primei instanţe, care a admis acţiunea reclamanţilor şi a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul înscris în CF nr. 1986 Comloşul Mare, disjungând cererea reconvenţională formulată de pârâţi având ca obiect pretenţii şi drept de retenţie.

Pentru a hotărî astfel, ambele instanţe au reţinut că cererea principală a fost în stare de judecată, iar pentru soluţionarea cererii reconvenţionale este necesară administrarea de probe, respectiv proba testimonială şi proba cu expertiza tehnică, astfel încât, în mod justificat, în temeiul art. 120 alin. (2) C.proc.civ., trebuia disjunsă acţiunea principală de acţiunea reconvenţioanlă.

În ceea ce priveşte fondul litigiului, instanţele au avut în vedere că reclamanţii sunt proprietari tabulari ai imobilului în litigiu iar antecontractul de vânzare-cumpărare, prin care susţin pârâţii că au cumpărat imobilul de la reclamanţi a fost reziliat şi constatat nul prin alte două hotărâri judecătoreşti.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii N.M., R.L. şi R.G., solicitând, în principal, modificarea în tot a hotărârii recurate şi respingerea acţiunii în evacuare, iar în subsidiar, casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, unde cererea reconvenţională a fost suspendată, pe considerentul că dosarul de fond a fost înaintat spre soluţionare instanţei de apel.

În motivarea cererii de recurs, reclamanţii recurenţi au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9  şi 312 C.proc.civ., susţinând că hotărârea atacată este total greşită, prin aceea că instanţa de apel a interpretat greşit cererea reconvenţională, în sensul că aceasta nu are ca obiect numai pretenţiile solicitate, ci se referă expres la stabilirea şi constatarea dreptului de retenţie, până la plata contravalorii investiţiilor efectuate.

Recurenţii au mai învederat că sunt posesorii imobilului în litigiu, din care se solicită evacuarea şi au făcut cheltuieli pentru repararea şi modernizarea lui, ceea ce le conferă dreptul de a reţine şi a păstra acest bun până la dezdăunarea lor, iar instanţa de apel nici nu se referă cu ocazia soluţionării apelului la dreptului lor de retenţie, consacrat prin dispoziţiile art. 1619 C.civ.

Totodată, au susţinut că, prin disjungerea cererii reconvenţionale de cererea principală, prima instanţă a încălcat însăşi noţiunea dreptului de retenţie, precum şi dispoziţiile art. 1444 C.civ., conform cărora locatarii nu pot fi daţi afară mai înainte de a fi dezdăunaţi de către locator.

Prin Decizia civilă nr. 227 din 12 martie 2009, în temeiul art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 şi 312 alin. (3) C.proc.civ. a admis recursul pârâţilor, a casat decizia recurată, a admis apelul pârâţilor şi a desfiinţat hotărârea primei instanţe cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru considerentele ce în continuare sunt enunţate.

Într-adevăr, prin cererea reconvenţională pârâţii-reclamanţi reconvenţionali au invocat dreptul de retenţie, alături de petitul privind despăgubirea lor pentru investiţiile efectuate la imobil.

Dreptul de retenţie, reglementat expres de dispoziţiile Codului civil, pentru unele  raporturi juridice (art. 1444 şi art. 1619), are o aplicare mai largă, fiind recunoscut oricărui deţinător al unui bun, ca un drept real de garanţie, atunci când există o datorie în legătură cu bunul a  cărui restituire se cere.

Or, art. 120 alin. (1) C.proc.civ. instituie regula potrivit căreia „cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea principală”, iar în speţa de faţă există o strânsă legătură, indisolubilă, între acţiunea principală în evacuare şi cererea reconvenţională, pentru despăgubiri şi drept de retenţie, astfel încât pentru o buna administrare a justiţiei se impune a fi judecate împreună.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, prin disjungerea acţiunii principale de acţiunea reconvenţională, prima instanţă a adus atingere dreptului de retenţie însuşi, invocat prin cererea reconvenţională.

Domenii speta

Spete similare