Recurs la o hotărâre pronunţată de o instanţă de recurs. Inadmisibilitate. Litigiu al cărui obiect are o valoarea de până la 100.000 lei inclusiv

Recurs la o hotărâre pronunţată de o instanţă de recurs. Inadmisibilitate. Litigiu al cărui obiect are o valoarea de până la 100.000 lei inclusiv

- Codul de procedură civilă – art. 1, art. 2821

Delimitarea competenţei de primă instanţă între tribunal şi judecătorie se face după criteriul valorii obiectului litigiului, momentul care interesează în stabilirea respectivei valori fiind cel al înregistrării cererii de chemare în judecată.

Împrejurarea că la data pronunţării primei instanţe cuantumul total al pretenţiilor reclamantului depăşeşte limita de competenţă nu prezintă relevanţă juridică pentru că, pe de o parte, este culpa pârâtului că nu a înţeles să achite debitul principal decât după finalizarea procedurilor judiciare, ceea ce a determinat curgerea penalităţilor pe tot timpul procesului, iar pe de altă parte, în ipoteza în care pretenţiile reclamantului nu se limitează la o anumită sumă fixă, ci se solicită şi plata unor penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, dacă la data înregistrării acţiunii suma acestora nu depăşeşte valoarea-prag de 100.000 lei, care determină calea de atac, nu se poate accepta ca respectiva determinare să aibă loc la data pronunţării hotărârii, iar dacă la acel moment se depăşeşte plafonul menţionat ar deveni competent tribunalul, în favoarea căruia judecătoria ar trebui să-şi decline competenţa, întrucât la momentul învestirii instanţei nu se cunoaşte cât va dura acel proces.

Decizia civilă nr. 181 din 24 ianuarie 2012, Secţia a II-a civilă

Prin decizia comercială nr. 686/R din 4 octombrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 15593/325/2009* Tribunalul Timiş a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul M.I. împotriva sentinţei civile nr. 16039 din 12 octombrie 2010 a Judecătoriei Timişoara, obligându-l, totodată, şi la plata cheltuielilor de judecată avansate de partea adversă.

Împotriva deciziei comerciale de mai sus a declarat din nou recurs pârâtul M.I., solicitând casarea acestei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe cu indicaţia de a o soluţiona în complet de apel, cu motivarea că tribunalul s-a pronunţat în sensul menţinerii ca legală a soluţiei primei instanţe, care a admis acţiunea reclamantei şi l-a obligat la plata penalităţilor de întârziere rezultate din contractul de intermediere vânzare-cumpărare încheiat la data de 11 februarie 2008, apreciind că valoarea acestor penalităţi stabilea competenţa materială a instanţei. Întrucât cuantumul penalităţilor nu a fost arătat de reclamantă, iar judecătorul nu i-a pus în vedere să le precizeze în vederea stabilirii unei taxe legale de timbru, Judecătoria Timişoara a fost greşit învestită să judece cauza, competent material fiind Tribunalul Timiş. După rămânerea irevocabilă a sentinţei reclamanta şi-a cuantificat cuantumul penalităţilor la suma de 231.056,52 lei, conform notificării trimise recurentului. În aceste condiţii, hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, deoarece valoarea obiectului cererii era de 20.162 lei creanţă, plus 231.056,52 lei penalităţi de întârziere, suma ce depăşeşte valoarea-prag de 100.000 lei, care stabileşte atât competenţa materială a judecătoriei ca primă instanţă, cât şi valoarea de sesizare a instanţei de recurs, fiind necesară recalificarea căii de atac în apel, cu consecinţa anulării hotărârii primei instanţe şi învestirea tribunalului, ca instanţă competentă.

Prin decizia civilă nr. 181 din 24 ianuarie 2012 Curtea de Apel Timişoara a respins ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul M.I. împotriva deciziei comerciale nr. 686/R din 4 octombrie 2011 a Tribunalului Timiş.

Pentru a pronunţa această soluţie Curtea a reţinut că prin acţiunea introductivă societatea reclamantă a solicitat obligarea pârâtului „la plata sumei de 4.766,50 euro, respectiv 20.162 lei reprezentând comision intermediere vânzare teren, conform contractului nr. 1/11.02.2008, precum şi a penalităţilor de întârziere calculate din 29.08.2008 şi până la data plăţii efective”.

Judecătoria Timişoara, raportat la probatoriul administrat, a apreciat că cererea reclamantei este întemeiată, motiv pentru care a obligat pârâtul să-i plătească suma de 20.162 lei, echivalentul a 4.766,50 euro, reprezentând comisionul de intermediere, precum şi penalităţi de 1% pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 29 august 2008 şi până la data plăţii efective.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, însă Tribunalul Timiş a respins calea de atac, considerând că soluţia adoptată de judecătorul fondului este judicioasă, criticile recurentului neputând determina modificarea sentinţei atacate.

Şi împotriva acestei decizii a tribunalului, aceeaşi parte, a formulat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la Tribunalul Timiş pentru rejudecare, considerând că au fost încălcate dispoziţii de ordine publică privitoare la competenţa materială a instanţelor de judecată.

Curtea a constatat că acest nou recurs al pârâtului este inadmisibil, cum în mod întemeiat a arătat şi reclamanta intimată, care a invocat excepţia de inadmisibilitate.

Întrucât, ca regulă, hotărârile date în primă instanţă sunt susceptibile de apel, conform art. 282 alin. 1 din Codul de procedură civilă, hotărârile date fără drept de apel constituie excepţia, şi de aceea trebuie să fie prevăzute în mod expres de lege. Articolul 2821 din acelaşi cod prevede că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, asupra acţiunilor posesorii, acţiunilor în evacuare în materie comercială, a celor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă şi luarea măsurilor asigurătorii, asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Este adevărat că, dacă partea şi-a intitulat în mod greşit calea de atac împotriva sentinţei judecătoriei ca fiind „recurs”, tribunalul are obligaţia să-i dea calificarea juridică exactă, iar dacă ar fi soluţionat cauza ca fiind recurs, în complet format din trei judecători, cu încălcarea dispoziţiilor în materie, deşi trebuia să o judece ca şi apel, ar fi pronunţat o hotărâre nelegală, susceptibilă de casare în baza art. 304 pct. 1 din Codul de procedură civilă, motiv de ordine publică care putea fi invocat şi din oficiu, în temeiul art. 306 alin. 2 din acelaşi cod, pentru că în caz contrar ar răpi părţii o cale de atac prevăzută de lege, iar această greşeală poate şi trebuie să fie remediată tocmai prin admiterea celui de al doilea recurs de către instanţa competentă potrivit legii cu soluţionarea acestei căi de atac.

Însă, în speţă, nu ne aflăm în această ipoteză, susţinerile pârâtului în sensul că acest al doilea recurs al său ar fi admisibil întrucât Tribunalul Timiş trebuia să constate că Judecătoria Timişoara nu a fost competentă material să judece litigiul pendinte având în vedere că valoarea obiectului cererii este de 189.119 lei, care se compune din 20.162 lei debit principal şi 168.957 lei penalităţi de întârziere, fiind vorba, deci, de un proces al cărui obiect are o valoare de peste 100.000 lei, ceea ce atrage incidenţa art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, atât prima instanţă, cât şi instanţa de control judiciar ierarhic superioară nerespectând dispoziţiile imperative cuprinse în articolul menţionat, nu pot fi primite dat fiind faptul că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată nu este mai mare de 100.000 lei, cum greşit consideră recurentul.

Astfel, obiectul cererii introductive a avut o valoare de 86.293,36 lei, din care 20.162 lei reprezenta debitul principal (echivalentul a 4.766,50 euro), iar diferenţa de 66.131,36 lei constituia penalităţile de întârziere calculate, în conformitate cu clauza prevăzută în art. X din contractul nr. 1/11.02.2008, motiv pentru care judecătoria era competentă materială să soluţioneze litigiul de faţă, iar soluţia primei instanţe era supusă doar căii de atac a recursului, la tribunal, afirmaţiile pârâtului recurent, în sensul că gradele de jurisdicţie se stabilesc în funcţie de valoarea litigiului de la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, care, în speţă, era de 20.162 lei debit şi 168.957 lei penalităţi de întârziere neavând fundament legal.

În realitate, delimitarea competenţei de primă instanţă între tribunal şi judecătorie se face după criteriul valorii obiectului litigiului, momentul care interesează în stabilirea respectivei valori fiind cel al înregistrării cererii de chemare în judecată. Împrejurarea că la data pronunţării primei instanţe cuantumul total al pretenţiilor reclamantului depăşeşte limita de competenţă nu prezintă relevanţă juridică, din cel puţin două considerente: a) în primul rând, este exclusiv culpa pârâtului că, deşi avea cunoştinţă de faptul că în contract a fost stipulată o clauză penală, sub forma stabilirii unor penalităţi procentuale din creanţă pentru fiecare zi de întârziere, nu a înţeles să achite debitul principal decât după finalizarea procedurilor judiciare, ceea ce a determinat curgerea penalităţilor pe tot timpul procesului; b) în al doilea rând, în ipoteza în care pretenţiile reclamantului nu se limitează la o anumită sumă fixă, ci se solicită obligarea părţii chemată în judecată şi la plata unor penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, dacă la data înregistrării acţiunii suma acestora nu depăşeşte valoarea-prag de 100.000 lei, care determină în prezent doar calea de atac (dar, anterior apariţiei Legii nr. 202/2010, stabilea şi competenţa instanţei în materie comercială), nu se poate accepta ca respectiva determinare să aibă loc la data pronunţării hotărârii, iar dacă la acel moment se depăşeşte plafonul menţionat ar deveni competent tribunalul, în favoarea căruia judecătoria ar trebui să-şi decline competenţa, întrucât la momentul învestirii instanţei nu se cunoaşte cât va dura acel proces; acceptând teza avansată de recurent, părţile ar putea cu uşurinţă eluda normele imperative privitoare la competenţa materială a instanţelor de judecată, deoarece ar putea, prin diverse tertipuri, să prelungească procedurile judiciare, iar ulterior să invoce necompetenţa materială a judecătoriei, solicitând declinarea cauzei la tribunal.

Domenii speta

Spete similare