Pretentii

Prin decizia civilă nr. 324/10.05.2013, tribunalul a admis recursul civil declarat de recurenta-reclamantă SC AS SA, în contradictoriu cu intimatul-pârât NI şi a modificat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 350, 19 lei reprezentând penalităţi de întârziere.

A menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate

Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei A, sub numărul 7096/740/2012, la data de 18.10.2012, reclamanta S.C. AS S.A. a chemat  în judecată pe pârâtul NI, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu acesta şi pe baza probelor administrate, să se pronunţe o hotărâre prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1572,59 lei, din care: 1222,30 lei reprezentând debit neachitat aferent perioadei martie 2009 – august 2012 şi suma de 350,19 lei reprezentând penalităţi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în baza contractului nr. 69/25.07.2008 intervenit între reclamantă şi AP nr. 30 din care face parte pârâtul, a furnizat acesteia apă potabilă şi a preluat apa uzată şi meteorică, iar pentru plata serviciilor prestate a emis mai multe facturi fiscale.

S-a arătat de către reclamantă faptul că, potrivit contractului, pârâtul avea obligaţia de a achita facturile emise de reclamantă în termen de 15 zile de la emitere,  întârzierea la plată atrăgând penalităţi de întârziere, iar aceasta nu şi-a executat obligaţiile contractuale.

Întrucât pârâtul nu a achitat în termenul contractual costul serviciilor de care a beneficiat, arată reclamanta, a fost notificată în conformitate cu prevederile art. 7201 Cod procedură civilă  şi i s-a solicitat să se prezinte la sediul societăţii reclamante în vederea concilierii directe şi stingerii litigiului pe cale amiabilă.

Reclamanta a mai arătat faptul că  pârâtul nu a dat a dat curs invitaţiei la conciliere directă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 109 și art. 112 Cod procedură civilă, art. 1164, art 1165, art 1516 şi art 1522 din N.C.Civ.

În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosarul cauzei, în fotocopie, următoarele înscrisuri: calcul debit şi penalităţi, factura fiscală, invitaţie la procedura, dovada comunicării invitaţiei la conciliere, precum şi contractul nr. 62/25.07.2008.

Deşi legal citat, pârâtul nu a depus întâmpinare şi nici nu s-a prezentat în instanţă pentru a formula apărări sau propune probe.

Având în vedere fişa de abonat depusă de către reclamantă şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958, instanţa a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la facturile emise în perioada martie 2009 – septembrie 2009 şi a reţinut cauza spre soluţionare atât asupra excepţiei invocate cât şi asupra fondului.

Prin sentinţa civilă nr. 655 din 11.02.2013 instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la debitul neachitat în perioada martie 2009-septembrie 2009 invocată din oficiu şi a respins cererea de chemare în judecată cu privire la obligarea pârâtei la plata serviciilor de furnizare apă şi canalizare pe perioada martie 2009-septembrie 2009, ca prescrisă.

A admis în parte cererea şi a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 1042,73 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de furnizare apă şi canalizare pe perioada octombrie 2009-august 2012.

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere, ca neîntemeiat.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 118,78 lei, reprezentând taxa de timbru şi timbru judiciar aferent capătului de cerere admis.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că prin contractul 69/25.07.2008 încheiat între reclamanta S.C. ”AS”  S.A. şi AP nr. 30, din care face parte pârâtul NI, reclamanta a furnizat acesteia apă potabilă şi a preluat apa uzată şi meteorică, iar pentru plata serviciilor prestate a emis mai multe facturi fiscale.

Conform dispoziţiilor contractuale, pârâtul urma să plătească facturile fiscale emise lunar de către reclamantă, în termenul de scadenţă de 15 zile de la data emiterii facturii (art. 15 alin. 1 teza finală din contract), iar, neachitarea facturii în termen de 30 de zile de la data scadenţei atrage penalităţi de întârziere, potrivit alin. 2 al art. 15 din contractul încheiat între părţi.

În drept, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 30 alin (1) din Legea serviciului de alimentare cu apa si de canalizare nr. 241/2006, potrivit cu care: ”furnizarea/prestarea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare se realizează numai pe bază de contract de furnizare/prestare, care poate fi individual sau colectiv.

Totodată, conform art. 28 alin. 1 din Legea nr. 230/20040 asociaţia de proprietari poate intermedia servicii între furnizori şi proprietarii consumatori, în acest caz, drepturile şi obligaţiile cu privire la serviciul furnizat aparţin, pe de o parte, furnizorului şi de cealaltă parte, proprietarului.

Prin urmare, între asociaţia de proprietari şi proprietar există un mandat legal cu reprezentare, asociaţia perfectând contractul de furnizare în numele şi pe seama proprietarului, drepturile şi obligaţiile rezultate din contract născându-se direct în patrimoniul pârâtei. Astfel, instanţa reţine că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile  pe prevederile contractului nr. 69/25.07.2008  încheiat cu AP nr. 30 şi care este opozabil pârâtului.

 În raport de principiile de drept privitoare la succesiunea de legi civile în timp instanţa a constat că potrivit art. 6 alin. 2 din Noul Cod Civil raportului juridic dintre părţi îi sunt aplicabile prevederile Codului Civil din 1984 întrucât contractul de furnizare a apei a fost încheiat sub imperiul vechii legi civile, lege care este aplicabilă contractului sub toate aspectele sale.

Instanţa a observat dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 potrivit cărora prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului Civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Având în vedere data la care a fost emisă prima factură fiscală, 03.04.2009, rezultă că termenul de prescripţie extinctivă este guvernat de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, fiind pe deplin aplicabilă obligaţia prevăzută de art. 18 din acest act normativ, potrivit căruia instanţa judecătorească este obligată să cerceteze din oficiu dacă dreptul la acţiune este prescris.

În temeiul art. 137 C. Proc. Civ., instanţa s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Instanţa a constat că în petitul cererii sale, reclamanta precizează că debitul neachitat de către pârâtă este aferent perioadei martie 2009 – august 2012. Cu toate acestea, din fişa de abonat depusă de către reclamantă rezultă că debitul provine din facturi neachitate de către pârâtă din martie 2009.

Instanţa a mai constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită.

Având în vedere termenul de prescripţie de 3 ani de zile, prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, instanţa a constat că debitul pretins prin facturile din perioada martie 2009-septembrie 2009 inclusiv sunt prescrise, faţă de data de introducere a cererii de chemare în judecată, 18.10.2012.

Prin urmare, debitul principal de 196,09 lei solicitat pe această perioadă este prescris şi a fost respins ca atare.

Asupra fondului cauzei, instanţa a reţinut că, potrivit art. 969 Cod civil, ”convenţiile legal făcute, au putere de lege”, iar potrivit art. 46 Cod comercial (aplicabil la data încheierii contractului) , „obligaţiunile comerciale se probează: cu acte autentice; cu acte sub semnătură privată; cu facturi acceptate; prin corespondenţă; prin telegrame; cu registrele părţilor; cu martori, de cate ori autoritatea judecătorească ar crede ca trebuie sa admită proba testimonială şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 din codul civil;  prin orice alte mijloace de proba admise de legea civilă”.

Reclamanta a depus la dosarul cauzei factura fiscală emisă pe numele pârâtei în temeiul contractului încheiat de către AP nr. 30 în numele şi pe seama pârâtului.

Astfel, analizând factura fiscală emisă de către reclamantă, reţinând şi data contractului încheiat între părţi, instanţa a apreciat că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate.

Contractul a fost încheiat la data de 25.07.2008 astfel încât pentru perioada octombrie 2009 – august 2012 potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. 1 din Legea nr. 241/2006, reclamanta era îndrituită să emită facturi fiscale şi să perceapă penalităţi de întârziere.

Totodată instanţa a constată că pârâtul, locuind în A str. D, bl. G100, avea obligaţia de plată a contravalorii apei utilizate , dat fiind faptul că potrivit anexei 1 din contractul 69/25.07.2008, serviciile furnizate de reclamantă s-au desfăşurat şi în favoarea  blocului G100.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind plata penalităţilor, instanţa a constat că reclamanta solicită suma de 350,19 lei în temeiul art. 15 alin. 2 din contractul încheiat între părţi. Această clauză contractuală este preluată din art. 30 alin. 4 din Legea nr. 241/2006. Dispoziţia contractuală face trimitere la dobânda datorată pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare. Potrivit art. 120 alin. 40 din Codul de Procedură Fiscală, nivelul dobânzii este de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere şi poate fi modificat prin legile bugetare anuale.

În acest cadru, instanţa a avut în vedere cauza C-243/08 Pannon GSM pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit căreia instanţa naţională este obligată să analizeze caracterul abuziv al clauzelor din contractele cu consumatorii, chiar dacă nici un dintre părţi nu a invocat acest caracter.

Instanţa este în deliberare asupra aplicabilităţii dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 având în vedere noţiunea de consumator, astfel cum este definită de art. 2 precum şi dispoziţiile art. 3 alin. 2 potrivit cărora clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi.

Astfel, în analiza capătului principal de cerere, instanţa a ajuns la concluzia că prezentul contract este încheiat între furnizorul-reclamant şi consumatorul-pârât, prin mandatarul AP nr. 30. Având în vedere că drepturile şi obligaţiile se nasc în patrimoniul pârâtului, persoană fizică care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, contractului nr. 69/25.07.2008 îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/2000, sub acest aspect.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, instanţa a apreciat că penalităţile de întârziere sunt preluate în dispoziţiile contractuale din prevederile art. 30 alin. 4 din Legea nr. 241/2006. Având în vedere că art. 15 alin. 2 din Contract este o preluare identică a dispoziţiilor legale, instanţa trebuie să analizeze în ce măsura acest aspect obstrucţionează verificarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale din contract.

Potrivit art. 1 alin. 4 din Constituţia României, statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească  - în cadrul democraţiei constituţionale. Faţă de acest principiu, instanţa consideră că a declara abuzivă o clauză care este identică cu o prevedere legală înseamnă, implicit, a declara o dispoziţie legală ca fiind abuzivă. Această acţiune ar fi nepermisă unei instanţe judecătoreşti întrucât controlul constituţional asupra legilor este conferit de art. 142 din Constituţie numai Curţii Constituţionale.

Prin urmare, posibilitatea prevederii penalităţilor în contractele de furnizare a apei şi canalizare precum şi cuantumul acestor penalităţi nu pot fi declarate de către instanţa ca fiind abuzive, întrucât acestor elemente nu le este aplicabilă legislaţia privind clauzele abuzive, fiind expresia voinţei legiuitorului.

Cu toate acestea, instanţa a observat că potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2002 instanţa poate analiza ansamblul clauzelor prevăzute într-un contract pentru a observa dacă nu este creat, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Altfel spus, faptul că legea prevede una dintre clauzele inserate în contract nu exclude în mod automat controlul instanţei asupra întregului complex de drepturi şi obligaţii, instanţa putând statua dacă din coroborarea clauzelor contractuale rezultă că este creat un dezechilibru semnificativ pentru consumator. De asemenea, potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 241/2006 furnizarea/prestarea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare se realizează numai pe bază de contract de furnizare/prestare, care poate fi individual sau colectiv, prin urmare chiar legiuitorul trimite la principiul consensualismului în această materie.

Totodată, având în vedere că actul juridic încheiat între părţi constituie un contract standard preformulat, instanţa a considerat că acesta nu a fost negociat direct cu consumatorul.

În analiza caracterului abuziv al drepturilor profesionistului, instanţa a avut în vedere poziţia defavorabilă în care se află consumatorul, respectiv acesta este obligat să încheie contractul de furnizare al apei cu operatorul care a furnizează servicii de apă şi canalizare în zona în care îşi are situată locuinţa. Astfel, acesta este în imposibilitate de a încheia un contract de furnizare cu un alt profesionist care să ofere condiţii contractuale mai favorabile decât reclamantul din prezenta cauză.

Sub un alt aspect, instanţa a observat dispoziţiile lit. r din Anexa la Legea 193/2000 declară abuzive acele clauze care permit profesionistului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist.

Astfel, instanţa a avut în vedere că dacă prin contract este prevăzutul drept profesionistului de a cere penalităţi de întârziere, evaluate convenţional, în cuantum de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere acelaşi lucru nu este prevăzut şi pentru consumator în cazul în care profesionistul nu îşi execută obligaţiile. Astfel din capitolul VII art. 24 şi 25 coroborat cu art. 8.3 al contractului rezultă că profesionistul este obligat să acorde o reducerea consumatorului în cuantum de 30% din valoarea unei facturi.

De asemenea, art. 24 din contract prevede că utilizatorul beneficiază de o reducere a valorii facturii în concordanţă cu gradul de neasigurare al serviciului şi durata cât acesta nu a putut fi asigurat. Astfel, indiferent care este prejudiciul care a fost creat în patrimoniul consumatorului, acesta din urmă nu va putea depăşi contravaloarea a 30% dintr-o factură lunară. Această clauză este abuzivă şi din perspectiva lit. h din Anexa la Legea 193/2000 care prevede că este abuzivă o clauză contractuală restrânge dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care profesionistul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale.

Prin urmare, prejudiciul consumatorului în cazul neexecutării obligaţiilor profesionistului nu este prevăzut într-o modalitate echivalentă cu prejudiciul suferit de profesionist în cazul neîndeplinirii obligaţiei de către consumator. Mai mult, pe lângă disproporţia vădită între cele două prejudicii, cel suferit de către consumator este limitat la 30% din valoarea unei facturi.

Faţă de aceste considerente, instanţa a constat că deşi cuantumul penalităţilor este legal, din coroborarea clauzelor contractuale, modul în care a fost prevăzut dreptul profesionistului de a obţine penalităţi, cu limitarea dreptului corelativ al consumatorului de a obţine despăgubiri în cazul neîndeplinirii obligaţiilor profesionistul precum şi disproporţia vădită între modul de evaluare al celor două prejudicii, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs recurenta SC AS SA, criticând sentinţa pronunţată pentru aspecte de nelegalitate şi netemeinicie, astfel:

Motivarea hotărârii instanţei de fond este contradictorie, cuprinzând şi motive străine de natura pricinii. Prin cererea formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 350,19 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere. Suma solicitată cu titlu de penalităţi nu este vădit disproporţionată cu debitul principal pe care îl are de achitat pârâtul, nu depăşeşte valoarea acestui debit şi nu reprezintă altceva decât devalorizarea sumelor neachitate la timp de către intimat cât şi celelalte cheltuieli pe care societatea le face în desfăşurarea activităţii sale, legate de achiziţia de materiale, consumul de electricitate, plata salariilor etc.

Instanţa a avut în vedere considerente străine de natura pricinii atunci când a ajuns la concluzia că în cuprinsul contractului încheiat există clauze abuzive.

Contractul dintre părţi reprezintă legea părţilor, plata penalităţilor de întârziere decurgând din acest contract, motiv pentru care, nu poate fi considerată o clauză abuzivă.

S-a mai arătat în sentinţa pronunţată că această clauză abuzivă limitează dreptul consumatorului de a obţine despăgubiri, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor profesionistului precum şi faptul că, există o disproporţie vădită între modul de evaluare a celor două prejudicii.

Deşi vorbeşte despre un dezechilibru, instanţa nu îşi întemeiază argumentele pe probe concludente. Nu rezultă că recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţiile de a presta serviciile arătate în contract. Mai mult, s-a solicitat obligarea intimatului la plata sumelor restante şi  a penalităţilor aferente tocmai datorită faptului că, intimata şi-a îndeplinit obligaţiile.

Nu se poate pune problema existenţei unor clauze abuzive ce l-ar defavoriza pe intimat în condiţiile în care penalităţile solicitate nu fac altceva decât să acopere prejudiciul cauzat prin neplata serviciului prestat.

Atitudinea intimatului este cea care creează un dezechilibru în activitatea recurentei, , dezechilibru care nu poate fi acoperit decât cu cheltuieli suplimentare.

Pentru motivele arătate, recurenta a arătat că hotărârea a fost pronunţată şi cu aplicarea greşită a legii, neavând aplicabilitate dispoziţiile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive.

A solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii cererii privind obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere.

Intimatul pârât nu a formulat întâmpinare şi nici nu s-a prezentat la judecarea recursului.

Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor invocate, instanţa de recurs apreciază că este întemeiat.

Este adevărat că, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa este obligată să analizeze caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate cu consumatorii, chiar dacă niciuna dintre părţi nu a invocat acest caracter. De asemenea, potrivit literei r din anexa la Legea 193/2000, sunt considerate abuzive acele clauze care permit profesionistului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării contractului de către consumator, fără să prevadă existenţa unor compensaţii echivalente şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist.

Din contractul încheiat între părţi, anume art. 24 şi 25, rezultă cu claritate faptul că şi în ipoteza în care  profesionistul nu execută contractul încheiat cu consumatorul, are obligaţia să îl despăgubească pe acesta din urmă cu contravaloarea prejudiciului suferit.

Astfel, art. 24 din contract prevede faptul că, în cazul nerespectării de către operator a dispoziţiilor art. 7.4 şi 7.6 (să asigure continuitatea serviciului de alimentare cu apă rece la parametri fizici şi calitativi prevăzuţi de legislaţia în vigoare şi să preia apele uzate la parametri prevăzuţi de legislaţia în vigoare) , utilizatorul beneficiază de o reducere a facturii în concordanţă cu gradul de neasigurare a serviciului şi de durata cât acesta nu a putut fi asigurat .

Potrivit art. 25 din contract, în cazul nerespectării prevederilor art. 7.9, 7.10, 7.11 şi 7.12( să ia măsuri pentru remedierea defecţiunilor apărute la instalaţiile sale; pentru întreruperile care depăşesc 24 ore să asigure cu mijloace tehnice proprii, nevoile de apă ale utilizatorului; să evacueze pe cheltuiala sa apa pătrunsă în curţi, case, subsoluri, din cauza defecţiunilor la sistemul de alimentare cu apă şi canalizare;să exploateze, să întreţină şi să repare contoarele instalate la branşamentul fiecărui utilizator), operatorul va fi obligat la despăgubiri care să acopere prejudiciul cauzat.

Aşadar, pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale faţă de consumatori, operatorul este obligat la despăgubiri care să acopere integral prejudiciul cauzat, astfel încât nu există o disproporţie între sancţiunile pe care fiecare parte trebuie să le suporte ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale.

Obligarea profesionistului la repararea integrală a prejudiciului, are în vedere inclusiv acoperirea acelui prejudiciu cauzat de întârzieri în prestarea serviciilor de furnizare a apei, astfel că, nu este creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Pentru motivele arătate, instanţa de recurs apreciază că, prin interpretarea greşită a legii, instanţa de fond a considerat drept abuzivă clauza contractuală care prevede obligarea consumatorului la plata penalităţilor de întârziere, în caz de neplată la termen a cheltuielilor reprezentând contravaloarea serviciilor prestate.

Ca urmare, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. 1-3 C.p.c., rap . la art. 304 pct. 9 C.p.c., recursul a fost admis, sentinţa pronunţată modificată, în sensul că, a admis şi capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere, în conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. 2 din contract şi art. 30 alin. 4 din Legea 241/2006, urmând a-l obliga pe pârât să plătească reclamantei suma de 350,19 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere.

Domenii speta

Spete similare