Constatare nevalabilitate titlu. revendicare imobiliară. aplicabilitatea jurisprudenţei c.e.d.o. – cauza păduraru contra româniei

Prin actiunea înregistrată  pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti  la data de 03.01.2007, sub nr.330/299/2007, reclamanţii B.D. şi N.E. au chemat in judecată pe pârâţii F.F. şi MUNICIPIUL BUCUREŞTI PRIN PRIMARUL GENERAL, solicitand instantei ca prin hotararea ce o va pronunta să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, sa fie obligat pârâtul A.A. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. sus menţionat reclamantilor, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat  că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat, de către Tribunalul Ilfov Secţia I Civilă, mama lor, defuncta  M.S., în calitate de cumpărător, a dobândit apartamentul alcătuit din două camere, hol, baie, bucătărie de la numiţii T.R.şi T.M., în calitate de vânzători. Au mai arătat  reclamanţii că, în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul sus menţionat a fost naţionalizat. De asemenea, reclamanţii au sustinut că SC R.V. SA, prin adresă, i-a înştiinţat că imobilul în litigiu a fost vândut numitului A.A., în baza unui contract de vânzare-cumpărare.

In drept, reclamanţii şi-au intemeiat actiunea pe dispozitiile art.480 şi 481 C.civ., art.2 al.1 din Legea nr.10/2001 şi art.112 C.p.c.

In dovedire, reclamanţii au solicitat administrarea probelor cu înscrisuri, expertiză şi interogatoriu.

Pârâta F.F. a formulat intampinare ( fila 36 ), prin care a invocat exceptia lipăsei de interes pentru primul capat de cerere, avand in vedere ca, atata  vreme cat legea califica titlul de preluare de catre stat ca fiind abuziv, instanta nu mai poate sa judece o astfel de cerere, exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantilor, fata de aspectul ca acestia au aratat ca au primit despagubiri in temeiul Legii nr. 112/1995, astfel incat dreptul de proprietate asupra imobilului a fost astfel cedat statului roman care l-a instrainat catre parata. De asemenea, parata reclamanta a invocat exceptia inadmisibilitatii actiunii, intrucat este incidenta situatia prevazuta de dispozitiile art. 19 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 si dreptul comun – actiunea in revendicare intemeiata pe art. 480 Cod civil – a fost inlocuit cu Legea nr. 10/2001, iar pe fondul cauzei a  solicitat respingerea ca neintemeiata a actiunii.

Pârâta F.F. a formulat cerere reconvenţională (fila 36), solicitand obligarea reclamanţilor la plata sumei de 30.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinaţia locuinţă prin îmbunătăţirile  necesare şi utile, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reconventionale, parata reclamanta a arătat că a efectuat imbunatatiri la imobil, astfel incat se impune restituirea acestora de catre reclamantii parati.

În drept, pârâta reclamanta şi-a întemeiat cererea reconvenţională pe disp.art.115 C.pr.civ., art.55 din Legea 10/2001, art.480-481 C.civ., Legea  nr.112/1995 şi Legea nr.213/1998.

In dovedire, parata reclamanta a solicitat administrarea probelor cu înscrisuri, expertiză şi interogatoriu.

La termenul de judecată din data de 30.03.2007, reclamanţii au depus la dosar răspuns la întâmpinare şi la cererea reconvenţională prin care au solicitat  respingerea acesteia  ca netimbrată şi  ca nedovedită, întrucât  pârâta nu  a dovedit faptul că  a efectuat pe cheltuiala sa îmbunătăţiri  necesare şi utile.

In sedinta publica de la 30.03.2007, instanta a respins ca neintemeiate exceptia lipsei de interes pentru primul capat din cererea principala si exceptia inadmisibiloitatii actiunii in revendicare si a unit cu fondul cauzei excepţia  lipsei calităţii  procesuale active a reclamanţilor-pârâţi ( fila 58 ).

In sedinta publica de la 30.03.2007, instanta a incuviintat pentru reclamanti parati proba cu inscrisuri, iar pentru parata reclamanta proba cu inscrisuri si proba cu expertiza in specialitatea constructii ( fila 58 ).

S-au depus la dosar inscrisuri, in fotocopie.

S-a depus la dosar raportul de expertiză  tehnică imobiliară ( fila 97 ).

 Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine că autoarea reclamantilor, numita Bancu Senia, a dobandit dreptul de proprietate  asupra imobilului constructie, prin contract de vânzare-cumpărare autentificat de către Tribunalul Ilfov (fila 8). De pe urma numitei B.S.a ( X. ) au ramas ca unici mostenitori reclamantii B.D. şi N.E., astfel cum rezulta din certificatul de mostenitor ( filele 7, 47). Prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost nationalizat,  trecand în proprietatea statului – ( filele 11, 12 ).

Între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC R.V. SA şi cumparatorii A.A. si A.M. s-a încheiat un contract de vanzare cumparare, având ca obiect imobilul (fila 83). Parata chemata in judecata in prezenta cauza are calitatea de mostenitor a cumparatorilor, astfel cum reiese din certificatele de mostenitor nr. 01/04.01.2000 si nr. 257/07.1998 ( filele 42-43 ).

In ceea ce priveste excepţia  lipsei calităţii  procesuale active a reclamanţilor-pârâţi, invocata de catre parata reclamanta prin intampinare, retine instanta ca aceasta este neintemeiata si o va respinge in consecinta. Astfel,  reclamantii nu au pierdut dreptul de a exercita actiunea in revendicare si de a se prevala de titlul de proprietate transmis de catre autorul lor, invocand preluarea abuziva de catre stat a imobilului. Plata despagubirilor catre reclamantii parati pentru imobilul revendicat, in temeiul Hotararii nr. 3093/22.11.1999 nu este de natura a impiedica recunoasterea dreptului lor de proprietate, daca sunt indeplinite cerintele actiunii in revendicare, desigur cu indatorirea restituirii sumelor de bani primite. Mai mult, la nivelul anului 1999 nu exista cadrul normativ pentru restituirea imobilelor preluate fara titlu de catre stat, reclamantii avand doar calea deschisa de Legea nr. 112/1995, pe care au si folosit-o, dar care se referea insa la imobilele trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu,  situatie care nu se regaseste in cauza.

Cu privire la fondul cauzei, constată instanţa că acţiunea in revendicare este acea acţiune reală pornita de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, constituind cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de proprietate, si presupune, având în vedere aceste caracteristici, prin raportare la dispoziţiile art. 1169 C.civ., dovada dreptului de proprietate a celui ce o formulează. In cazul in care paratul invoca, la rândul său, un titlu de proprietate, revine instanţei sarcina de a compara titlurile opuse de parţi, dând preferinţă aceleia ce are un titlu mai caracterizat.

Prin art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanţele au fost îndrituite sa verifice conformitatea cu dispoziţiile constituţionale a actelor normative emise anterior anului 1991, iar în asemenea situaţie, se constată ca prevederile Decretului nr. 92/1950  contravin Constituţiei României in vigoare la momentul respectiv, potrivit cărora proprietatea particulara se bucura de o protecţie speciala, cetăţenii Republicii Populare Romane erau egali in fata legii, iar exproprierile pentru cauza de utilitate publica se făceau pe baza unei legi si cu o dreapta si prealabila despăgubire stabilita  prin justiţie. Totodată, prevederile decretelor menţionate contravin dispoziţiilor legale in vigoare la acea data, respectiv art. 481 C.civ., potrivit căruia ``nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta  si prealabila despăgubire``, precum si dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România era parte privitoare la proprietate, si anume Declaraţia Universala a Drepturilor Omului.

In cauza, retine instanta cu prioritate, faţă de prevederile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, ca reclamantii, ca succesori ai persoanei al cărei imobil a fost preluat in mod abuziv,  păstrează calitatea de proprietar avuta la momentul preluării, dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.16426 din 11.11.1949, de  către Tribunalul  Ilfov Secţia I Civilă.

In aceste conditii, reclamantii au un titlu de proprietate anterior si pe care preluarea de catre stat, neconforma cu normele legale , nu este de natura a-l invalida.

De asemenea, reclamantii au făcut dovada ca sunt proprietarii imobilului, văzând cele menţionate mai sus, în vreme ce parata a contractat cu un neproprietar, care nu putea si nu le-a transmis niciodată dreptul de proprietate, iar apărările pârâtilor referitoare la  buna  sa credinţă nu pot căpăta in nici o situaţie relevanţă privind cererea de revendicare imobiliară. Astfel, in cadrul acţiunii in revendicare imobiliara buna credinţă se analizează doar in cazul in care nici una dintre părţi nu are titlu de proprietate, situaţie in care se da câştig de cauză parţii care are posesia mai bine caracterizata. Buna credinţă nu duce prin ea însăşi si in lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate imobiliara.

Singura situaţie in care buna credinţă la încheierea unui act juridic cu un neproprietar poate prezenta relevanţă în dobândirea drepturilor reale imobiliare este uzucapiunea de 10-20 ani, însă atunci dobândirea proprietăţii nu este efectul imediat si direct al actului încheiat cu neproprietarul şi al bunei credinţe, ci se produce ca urmare a exercitării unei posesii utile pe toata durata prescrisa de lege. Aşadar, chiar reglementarea instituţiei uzucapiunii de 10-20 ani este confirmarea faptului că actul de vânzare încheiat cu un neproprietar nu are ca efect dobândirea proprietăţii imobiliare de către cumpărătorul de buna credinţă, căci titlul provenit de la neproprietar nu este suficient prin el însuşi, ci pentru dobândirea proprietăţii se cere drept condiţie si exercitarea ulterioara a unei posesii pe tot timpul prescris de lege.

 In ceea ce  priveşte Legea nr. 10/2001 si in mod special art. 45 alin. 2 din acest act normativ ( fostul art. 46 ), instanţa constata ca aceste dispoziţii nu aduc nici o noutate in privinţa celor enunţate mai sus.  Astfel, Legea nr. 10/ 2001 reglementează doar masurile reparatorii in raportul dintre „persoana îndreptăţită” si organele si unităţile deţinătoare, deci in raporturile cu alţii decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat. Nici un text din aceasta lege nu vizează raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat si cumpărătorul persoană fizică de la stat, acest raport juridic rămânând supus pe deplin Codului civil ( singurele dispoziţii din Legea nr. 10/ 2001 care au incidenta in ce priveşte dreptul comun si care sunt incidente si in raporturile dintre adevăratul proprietar si cumpărătorul de la stat sunt  cele ale art. 45 ).

Incidenta art. 45 ( fostul art. 46 ) din Legea nr. 10/ 2001 in raporturile dintre adevăratul proprietar si cumpărătorul de la stat se limitează insa exclusiv la situaţia acţiunii in declararea nulităţii actului juridic, fără a se referi la raporturile dintre cumpărător si proprietarul deposedat in materia revendicării,  nu modifica principiile comparării titlurilor si nici nu declara preferabil titlul subdobânditorului de la stat fata de actul opus de un verus dominus. Opinia contrara celor afirmate de instanţă mai sus, anume ca Legea nr. 10/ 2001 ar viza si cererea de revendicare a adevăratului proprietar împotriva cumpărătorului de la stat si chiar ar acorda preferinţă „dreptului” acestuia ( de buna credinţă ) in cadrul acestei revendicări de către adevăratul proprietar, ar atrage consecinţe inacceptabile în raport de principiile fundamentale ale dreptului.

Astfel, având in vedere ca „dreptul” cumpărătorului nu s-a dobândit ex contractu, prin transmitere de la vânzător, prin interpretarea textului actualului art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001 in sensul ca acorda preferinţă "dreptului" cumpărătorului, se ajunge la consecinţa că acest „drept” al cumpărătorului a fost constituit chiar prin lege, s-a născut ex lege, tocmai din art. 45 alin. 2 din Legea 10/ 2001. Însă această naştere ex lege a „dreptului” cumpărătorului nu s-ar putea face decât in detrimentul dreptului adevăratului proprietar deposedat de statul comunist, căci ipoteza  fundamentala a cauzei este tocmai aceea ca preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu, deci nu a operat transferul proprietăţii către stat, iar reclamanţii nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate.

In ultimă instanţă, aceasta ar însemna că recunoaşterea „dreptului” cumpărătorului s-ar face printr-o „confiscare” concomitentă a proprietăţii de la adevăratul proprietar, care şi-ar pierde dreptul de proprietate chiar ca efect al Legii nr. 10/ 2001, pierdere  care ar fi însă o nouă  „expropriere”, dincolo de limitele permise constituţional . S-ar ajunge astfel la o nouă încălcare flagrantă a dreptului la proprietate, reglementat ca drept fundamental de  Constituţia României şi de art. 1 din primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, ratificata de România, care stabileşte : „Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si in condiţiile prevăzute de lege si de principiile generale le dreptului internaţional”.

Semnificativă în materie este şi Hotărârea CEDO din 1 decembrie 2005, în Cauza Păduraru contra României, prin care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi care, deşi priveşte acţiuni în justiţie referitoare la imobile naţionalizate formulate de reclamant anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este deosebit de importantă raportat la consecinţele pe care actele normative neclare, susceptibile de interpretări diferite, precum şi  practica judiciară neunitară le pot genera.

În această cauză Guvernul a susţinut că reclamantul, care doreşte să i se recunoască dreptul de proprietate, ar trebui să introducă o acţiune în revendicare împotriva cumpărătorilor în temeiul legii nr. 112/1995, care sunt în posesia apartamentelor vândute. Guvernul a indicat de asemenea că jurisprudenţa şi doctrina au stabilit că acţiunea în revendicare a adevăratului proprietar nu poate fi paralizată decât prin invocarea uzucapiunii.

În cauză s-a reţinut că reclamantul, al cărui imobil fusese naţionalizat, a avut un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, pentru că, în primul rând, aşa cum a indicat Guvernul, în afara unor circumstanţe excepţionale (uzucapiunea sau, pentru o doctrină minoritară şi o jurisprudenţă foarte rară, aparenţa), o jurisprudenţă constantă înregistrată până în 2001 admitea acţiunea în revendicare introdusă de adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului, chiar de bună credinţă, al lucrului altuia. Reclamantul putea deci în mod legitim să spere că îşi va concretiza interesul patrimonial ca urmare a admiterii unei eventuale acţiuni în revendicare introduse împotriva cumpărătorilor. În al doilea rând, în ceea ce priveşte recunoaşterea acestui interes de către Stat, articolul 2 alin. 2 al legii nr. 10/2001 prevede expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care Statul le-a preluat fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar. Nu este deci vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiului drept şi trebuie să se observe că legea nu face nici o distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor, şi imobilele rămase în patrimoniul Statului.

Curtea a subscris la opinia exprimată de Guvern, potrivit căreia, la momentul respingerii acţiunii în anularea contractelor, dreptul intern oferea reclamantului posibilitatea de a obţine restituirea imobilului în natură prin introducerea unei acţiuni în revendicare împotriva cumpărătorilor.  Trebuie constatat că după intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001, reclamantul s-a văzut în imposibilitatea de a recupera posesia părţilor nerestituite ale imobilului său, legea  acordându-i exclusiv posibilitatea unei restituiri în echivalent prin jocul combinat al articolelor 189 d) şi 46 § 2 ale legii nr. 10/2001. În plus, acesta nu mai avea la îndemână introducerea împotriva dobânditorilor a unei acţiuni în revendicare fondată pe dreptul comun. Chiar presupunând că acesta ar fi putut să introducă o astfel de acţiune, şansele sale de succes ar fi fost incerte, având în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii Supreme care a respins sistematic acţiunile în revendicare dacă se constata buna credinţă a cumpărătorilor. Această schimbare imprevizibilă a jurisprudenţei a avut ca efect să-l priveze pe reclamant de orice posibilitate rezonabilă de a recupera posesia apartamentelor vândute vechilor chiriaşi, cum ar fi putut în mod legitim să spere.

În lumina celor expuse, Curtea a constatat că Statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi în mod coerent faţă de problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea de imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naţionalizare. În consecinţă, Statul nu şi-a respectat obligaţia de a recunoaşte reclamantului să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 – rupând  astfel “justul echilibru” între cerinţele interesului public şi imperativele protejării dreptului celui interesat în legătură cu bunurile sale  şi, prin urmare, a existat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1.

De asemenea, in mai multe cauze impotriva Romaniei, care contureaza deja o practica judiciara constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului, ( Porteanu, Rabinovici, Jujescu, Toganel si Gradinaru contra Romaniei ), Curtea a remarcat  faptul că Legea nr. 247/2005 nu funcţionează în prezent în aşa fel încât să conducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri foştilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absenţe prelungite a despăgubirii. Astfel, ea a constatat că procedura de aprobare a proprietăţii de către Consiliul naţional al valorilor mobiliare - “CNVM” şi tranformarea titlurilor de valoare ale primei în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea susmenţionată să poate avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent. Prin urmare, Curtea a considerat că privarea reclamantilor din cauzele respective de dreptul lor de proprietate asupra imobilului în chestiune, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, i-au făcut să sufere o greutate disproporţională şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 al Protocolului nr.1.

 Concluzia instanţei, faţă de toate cele expuse, este aşadar că nu se poate acorda preferinţă cumpărătorului de la stat in fata lui verus dominus, trebuind sa fie data prevalenţă principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate, motive pentru care  va admite cererea, va constata nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului si va obligă pârâta să restituie reclamanţilor imobilul menţionat în proprietate şi posesie, redobandirea dreptului de proprietate fiind insa sub conditia suspensiva a restituirii de catre reclamantii parati a sumei primite drept despagubire prin Hotararea nr. 3093/22.11.1999 a CGMB, de 391.185.120 lei Rol, actualizate cu indicele de inflatie la data platii efective ( vazand si prevederile art. 12 din Legea nr. 10/2001, aplicabile prin analogie, potrivit carora în situaţia imobilelor deţinute de stat, de o organizaţie cooperatistă, sau de orice altă persoană juridică dintre cele prevăzute la art. 21 alin. (1), (2) şi (4), dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit).

In ceea ce priveste cererea reconventionala, analizand actele si lucrarile dosarului asupra exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a reclamantilor parati,  retine instanta ca potrivit prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, iar in cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare.

Constata instanta ca prin prezenta sentinta civilă s-a retinut ca masura de preluare a imobilului, a fost una abuziva, preluarea facandu-se fara titlu.

In aceste conditii, vazand ca imobilul care s-a restituit a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire revine statului si nu reclamantilor parati chemati in judecata, indiferent de data efectuarii imbunatatirilor pretinse, motiv pentru care instanta va admite exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a acestora si va respinge cererea reconvenţională ca fiind  formulată  în contradictoriu  cu persoane  fără  calitate procesuală pasivă.

Instanta, in temeiul art. 274 Cpc,  va lua act  că  reclamanţii-pârâţi  nu au solicitat  cheltuieli de judecată si va respinge  cererea pârâtei-reclamante  privind  plata  cheltuielilor de judecată, intrucat aceasta a cazut in pretentii.

Domenii speta

Spete similare