Cerere de acordare de despăgubiri sau compensaţie pentru bunurile imobile avute în proprietate, rămase în Basarabia, în procedura prevăzută de Legea nr.290/2003. Condiţionarea soluţionării favorabile a cererii de prezentarea de dovezi cu privire la e...

Cerere de acordare de despăgubiri sau compensaţie pentru bunurile imobile avute în proprietate, rămase în Basarabia, în procedura prevăzută de Legea nr.290/2003. Condiţionarea soluţionării favorabile a cererii de prezentarea de dovezi cu privire la existenţa dreptului la momentul refugiului şi imposibilitatea de a prezenta înscrisuri stabilite prin lege şi actul normativ de aplicare (HG 1120/2006)

Înscrisul certificat de autorităţi, din care să rezulte că reclamantul şi familia sa au părăsit Basarabia, ca urmare a încorporării acestui teritoriu la U.R.S.S., fiind forţaţi să părăsească teritoriul respectiv şi mai ales că ei erau proprietari ai bunurilor pretins abandonate, constituie dovada legalmente necesară pentru admiterea acţiunii, atâta timp cât legiuitorul nu a consacrat, în materia reglementată de Legea nr. 290/2003, „prezumţia perpetuării dreptului de proprietate de la dobândire şi până la refugiere”, iar art. 2 alin. 1 din H.G. nr. 1120/2006, impune ca dovezile să se refere la situaţia juridică a bunurilor „la momentul refugiului”.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 489/CA din 30 septembrie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 305/CA/ din 7 aprilie 2009, Tribunalul Iaşi a admis cererea formulată de reclamantul C.Şt., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor –Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a anulat decizia nr. 1468 din 26.08.2008, emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi hotărârea nr. 208 din 26.09.2007, emisă de Comisia Judeţeană Iaşi pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, obligând pârâtele să acorde despăgubiri sau compensaţii reclamantului, stabilite conform prevederilor Legii nr. 290/2003, pentru bunurile imobile şi recolta neculeasă ce i se cuvine, precum şi să plătească cheltuieli judiciare în valoare de 1.800 lei.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă reţine că, prin cererea înregistrată sub nr. 13847 din 25.08.2003, reclamantul C.Şt. a solicitat pârâtei Comisia Judeţeană Iaşi pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 să-i acorde despăgubiri sau compensaţii pentru terenurile care au aparţinut autorilor săi, C.V. şi T., situate în comuna Hînceşti, judeţul Bălţi, Basarabia, că această cerere a fost respinsă; că, prin decizia nr. 1468 din 26.08.2008, A.N.R.P. a respins contestaţia ce s-a formulat împotriva primului act administrativ menţionat, şi că ambele decizii au fost motivate pe faptul că reclamantul nu a făcut dovada calităţii sale de refugiat şi că a avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită măsuri reparatorii.

Prima instanţă a reţinut totodată că, prin hotărârea nr. 1584 din 26.01.2004, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 a recunoscut lui C.Şt. calitatea de beneficiar al acestui act normativ, având în vedere că acesta s-a refugiat în altă localitate decât cea de domiciliu din motive etnice, drepturi ce i-au fost acordate începând cu data de 22 martie 1944, că la momentul refugiului reclamantul avea vârsta de 10 ani, împrejurare din care s-a tras prezumţia simplă că el a părăsit domiciliul alături de familia sa, situaţie de fapt ce se coroborează cu declaraţiile autentice date de B.C. şi C.G., concluzionându-se că, în cursul anului 1944, reclamantul a părăsit forţat, împreună cu mama şi bunica sa, Basarabia, stabilindu-se în România.

S-a mai reţinut că reclamantul a făcut dovada imposibilităţii de a procura alte înscrisuri certificate de autorităţi, astfel cum rezultă din adresa nr. 4766/2006 a Direcţiei Judeţene Iaşi a Arhivelor Naţionale şi adresa emisă de Arhiva Naţională a Republicii Moldova, precum şi a vocaţiei sale de moştenitor al autorilor săi, care au părăsit forţat Basarabia în anul 1944, apreciindu-se că acesta se încadrează în categoria persoanelor prevăzute la art. 1 alin. 1 din H.G. nr. 1120/2006 şi art. 1 alin. 2 din Legea nr. 290/2003.

În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv al respingerii cererii reclamantului, respectiv acela că petentul nu a dovedit că ascendenţii săi au avut în proprietate, în momentul refugiului, bunurile pentru care se solicită măsuri reparatorii, prima instanţă a constatat că, din titlul de proprietate nr. 628726/1939 şi certificatul nr. 713/1928 aflate la dosarul cauzei, rezultă că S.N. posedă 3 ha teren arabil, situat în comuna Hîrceşti, judeţul Bălţi, că soţul acesteia, S.V., a fost împroprietărit cu 6 ha teren în comuna Bălţi, judeţul Bălţi, şi că, prin actul dotal din 25.09.1929, mama reclamantului, C.T., a primit de la S.N. o casă compusă din 6 camere, construită din cărămidă, situată în oraşul Bălţi.

Tribunalul a apreciat că deşi pârâţii ignoră relevanţa acestor înscrisuri, pe motiv că nu fac dovada proprietăţii la momentul refugiului, întrucât datează din perioade anterioare părăsirii forţate a domiciliului, de către autorii reclamantului, revine exclusiv pârâtelor sarcina răsturnării prezumţiei perpetuării dreptului de proprietate de la momentul dobândirii şi până la data refugierii, considerând că susţinerea acestora, potrivit cărora există posibilitatea transmiterii bunurilor anterior părăsirii Basarabiei, nu este suficientă în absenţa oricărei probe în confirmare, şi că faptul că unele persoane au ales să rămână în Republica Moldova, după luna martie 1944, nu poate avea nicio influenţă asupra situaţiei reclamantului, cazurile particulare neputând conduce la concluzii generale.

Împotriva acestei sentinţe au introdus recurs pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Judeţeană Iaşi pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, care critică hotărârea primei instanţe pe motiv că nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 1120/2006, care obligă pe persoanele îndreptăţite să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care se solicită acordarea măsurilor reparatorii, că nu a fost dovedită imposibilitatea de a procura actele doveditoare, în condiţiile prevăzute de actul normativ menţionat, că declaraţiile martorilor nu erau suficiente, şi că nu s-a dovedit nici măcar faptul că s-au făcut demersuri suficiente şi utile pe lângă autorităţile publice competente din localităţile unde se aflau bunurile de care se pretinde că cel în cauză a fost deposedat.

Cercetând chestiunea competenţei materiale a Tribunalului Iaşi de a soluţiona acţiunea în anulare, promovată de reclamantul C.Şt., Curtea constată că modificările aduse alin. 5 al art. 8 din Legea nr. 290/2003, prin Legea nr. 171/2006, nu sunt de natură să confirme că legiuitorul a înţeles să opereze modificări în ceea ce priveşte problema instanţei competente să exercite controlul judecătoresc al hotărârilor Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, din moment ce, la alineatul 6 al aceluiaşi articol menţionat, s-a prevăzut în mod expres că „hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege”, folosirea de către legiuitor a sintagmei „tribunal” semnificând că, dincolo de modificările operate la alin. 5, nu s-a dorit o schimbare a competenţelor prevăzute prin legea specială, motive pentru care Curtea se consideră legal investită cu soluţionarea căii de atac exercitată de către pârâţi împotriva hotărârii Tribunalului Iaşi.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea constată că, prin cererea înregistrată la Prefectura Iaşi sub nr. 13847 din 25.08.2003, C.Şt. s-a declarat „moştenitor a bunurilor obţinute de la părinţi, în Basarabia, în oraşul Bălţi şi comuna Hîrceşti, judeţul Bălţi, plecat în timpul războiului din localitate, în 1940, împreună cu mama mea şi bunica mea, şi ne-am refugiat în Bucureşti”, susţinând totodată că „ne-am întors în anul 1942 şi iar am plecat (refugiat) la Bucureşti, lăsând ce am mai găsit şi agonisit în doi ani”.

Se constată de asemenea că singurele acte doveditoare, certificate de autorităţi, ce însoţesc cererea reclamantului, sunt actul dotal transcris la Tribunalul Judeţului Bălţi sub nr. 317 din 25.09.1929 (prin care S.T. primea ca dotă casa situată în oraşul Bălţi, iar C.V. dreptul de a „se folosi de veniturile averii constituite ca dotă tot timpul cât va trăi împreună cu soţia sa T.”), titlul definitiv de proprietate nr. 628726 din 30.05.1939 eliberat pe numele lui S.V. (pentru 6 ha teren situat în comuna Bălţi) şi certificatul nr. 713 din 22.07.1928 eliberat de Primăria Hăneşti (atestând că S.N. deţinea 3 ha pământ arabil).

La dosar nu există însă nici un înscris, certificat de autorităţi, din care să rezulte că reclamantul şi familia sa au părăsit Basarabia în anul 1940, ca urmare a încorporării acestui teritoriu la U.R.S.S., că familia C. a revenit în localitatea Bălţi după realipirea acestui teritoriu la Regatul României, că membrii familiei C. au fost forţaţi să părăsească teritoriul respectiv şi mai ales că ei erau proprietari ai bunurilor pretins abandonate cele „găsite” şi cele „agonisite în doi ani”, cum susţine reclamantul, cu această ocazie.

Ori această dovadă era legalmente necesară, atâta timp cât legiuitorul nu a consacrat, în materia reglementată de Legea nr. 290/2003, „prezumţia perpetuării dreptului de proprietate de la dobândire şi până la refugiere”, evocată de prima instanţă, iar art. 2 alin. 1 din Normele Metodologice de aplicare a acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, impun ca dovezile să se refere la situaţia juridică a bunurilor „la momentul refugiului”.

Dispoziţiile art. 129 alin. 5 C.pr.civ. obligau pe judecătorul fondului, în acest caz, nu doar să ceară completarea probatoriului, dar şi să verifice concludenţa probelor extrajudiciare prezentate de reclamant, cu atât mai mult cu cât doar pentru S.N. (care apare născută când în anul 1891, când în anul 1887) s-a prezentat un înscris din care rezultă că la data de 3 martie 1942 aceasta a fost înscrisă la Biroul Populaţiei Bălţi, lipsind orice dovadă oficială care să ateste fie şi parţial, ori indirect, faptul că familia C. s-a aflat pe teritoriul Basarabiei, înainte ca acesta să fi fost încorporat la U.R.S.S., şi respectiv în perioada 1942-1944, şi că ea a deţinut bunuri imobile, pe care au fost obligaţi să le abandoneze, ca urmare a pătrunderii trupelor sovietice în zonă.

Nu existau motive pentru a se accepta teza imposibilităţii de a obţine acte doveditoare, atâta timp cât reclamantul a primit răspuns la unica solicitare adresată Arhivei Naţionale a Republicii Moldova care se referă doar la C.V. – care a primit exclusiv dreptul de folosinţă a bunului primit ca dotă de soţia sa şi la S.V., despre care nu se cunoaşte dacă mai era sau nu în viaţă la data ocupării Basarabiei, singura menţiune despre acesta fiind cea din actul dotal, unde se face referire la „testamentul întărit la Tribunalul Bălţi prin sentinţa nr. 511/1928”) şi cât timp nu s-au prezentat probe c are să ateste restul demersurilor pe care reclamantul era obligat să le facă pe lângă autorităţile competente din Republica Moldova cu privire la situaţia trecută şi actuală a bunurilor imobile pretins abandonate, astfel cum art. 1 alin. 5 din Normele aprobate prin H.G. 1120/2006 îl obligau.

De altfel, plecând de la faptul că, în anul 1944, reclamantul ar fi trebuit să fie înscris într-o formă de învăţământ, având vârsta de 10 ani, nimic nu l-a împiedicat pe acesta să obţină confirmarea, de la instituţia de învăţământ la care şi-a continuat studiile, că s-a transferat de la Bălţi la Bucureşti şi că familia sa a locuit, în perioada anilor 1940-1944, în localitatea Bălţi, din Basarabia.

Această verificare era esenţială şi se putea face, plecându-se şi de la documentele aflate în Arhiva Ministerului Apărării, din moment ce în concluziile scrise aflate la dosarul de fond, reclamantul afirma că tatăl său, C.V., era ofiţer în armata română, mutat pe linie de serviciu la Bucureşti, în Regimentul 4 Roşiori, iar ulterior a făcut parte din Marele Stat Major, fiind aghiotantul mareşalului P. şi că, întrucât acesta avea acces la anumite informaţii, a reuşit, în luna martie a anului 1944, să îşi evacueze familia din Basarabia, la Bucureşti”, apărând cel puţin ca un fapt neobişnuit situaţia ca un ofiţer din Marele Stat Major (ce-şi avea sediul în Bucureşti), să-şi trimită soţia şi fiul minor în zona frontului, la un moment în care evoluţia operaţiunilor militare era vădit defavorabilă României.

Numai în măsura în care Arhivele Ministerului Apărării vor confirma că tatăl reclamantului a fost dislocat în Basarabia, în perioada anilor 1940 şi respectiv a anilor 1941-1944, s-ar fi putut corobora aceste informaţii cu declaraţiile extrajudiciare date de B.C. şi C.G., pe care prima instanţă a omis să le verifice în mod nemijlocit, prin audierea celor în cauză: hotărârea Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 neputând fi opusă pârâţilor, cel puţin în ceea ce priveşte situaţia bunurilor pe care reclamantul pretinde că familia sa le deţinea în Basarabia, în anul 1940 şi 1944.

Ca atare, constatând că situaţia de fapt nu a fost pe deplin şi corect stabilită şi că, în atare situaţie, nu se poate exercita controlul judiciar, prin prisma cerinţelor Legii nr.290/2003 şi a Normelor de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, curtea de apel, în temeiul art. 312 C.pr.civ., a admis recursurile pârâtelor, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza în vederea rejudecării, aceleiaşi instanţe.

Domenii speta

Spete similare