Cale de atac. Competenţă materială după valoare. Investirea instanţei. Valoare rezultată din expertiză.

Dispoziţiile art.2821 c.pr.civ. prevăd că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală, privind litigiile al căror obiect are o valoare de până la 1000 lei (RON) inclusiv, atât în materie civilă cât şi în materie comercială.

Competenţa de soluţionare se stabileşte prin lege, fără ca părţile să aibă în principiu posibilitatea de a opta pentru soluţionarea litigiului dintre ele la o instanţă sau alta, legea instituind reguli ce permit o dublă delimitare a atribuţiilor organelor judiciare, faţă de alte organe ale statului şi  între instanţele judecătoreşti de acelaşi grad sau de grad diferit.

Faptul că pe parcursul soluţionării cauzei, din expertizele efectuate a rezultat că valoarea imobilului ar fi mai mare decât cea prevăzută în antecontractul de vânzare - cumpărare nu estre de natură a schimba competenţa de soluţionare după valoare, deoarece determinant în stabilirea acestei  competenţe este momentul investirii instanţei de judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova sub nr.,12984 la data de 09  iunie 2005, nr.nou 131/215/2005, reclamantul F.C. a chemat în judecată pe pârâtul D.S., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să constate valabilitatea convenţiei de  vânzare-cumpărare a imobilului situat în Craiova, B-dul Carol I nr.130 (fostă Republicii nr.118), compus din parterul clădirii, având 8 încăperi şi suprafaţa de teren de 278,76 mp. şi hotărârea să ţină loc de act autentic de proprietate.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că printr-un înscris sub semnătură privată a cumpărat de la autorul pârâtului, D.V., la data de 19.07.2001, imobilul menţionat, cu preţul de 3000 dolari SUA, pe care l-a achitat şi a intrat în posesia imobilului după emiterea dispoziţiei nr.3836/07.10.2004 de către Primăria Craiova.

Ulterior, autorul pârâtului a decedat, motiv pentru care nu s-a putut încheia actul în formă autentică.

In drept, au fost invocate prevederile art. 111 C.pr.civ., art.1073 şi art.1077 C.civ..

La data de 25 octombrie 2005, reclamantul a depus precizare la acţiune, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâtă şi a numitei S.A.D., iar  pârâtul a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi să se constate nulitatea absolută a convenţiei de vânzare cumpărare a imobilului, pentru neseriozitatea preţului.

S-au întocmit rapoartele de expertiză nr. 1255/2006, de către expert topografic M.P. şi nr. 2141/2006, de către expert tehnic  P.D. şi expert asistent D.D.

La 5 septembrie 2006, reclamantul a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză nr. 1255/2006, la care expertul topografic  M.P. a răspuns, la 25.09.06, prin suplimentul nr. 1789/2006.

La termenul din 12.12.06, părţile au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză nr. 2141/06, la care expertul tehnic  P.D. a răspuns, la  4 mai 2007, prin suplimentul nr. 831/2007.

Prin sentinţa civilă nr. 6791 din  15 mai 2007, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. 131/215/2005, s-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamantul F.C., împotriva pârâţilor  D.S. şi S.A.D..

S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţi.

S-a constatat valabilă convenţia încheiată între reclamant şi autorul pârâţilor, D.V., având ca obiect imobilul situat în Craiova, B-dul Carol I nr. 130 (fostă Republicii nr.118), compus din parterul clădirii, având 8 încăperi şi suprafaţa  de teren de 259,41 mp, jud. Dolj, prezenta hotărâre ţinând loc de act de vânzare-cumpărare.

Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantului suma de  159,22 lei fiecare, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâţii, calea de atac fiind calificată de către instanţă ca fiind apel, prin încheierea din data de 18.01.2008.

În motivarea apelului, pârâţii au criticat hotărârea instanţei de fond pentru faptul că deşi s-a invocat faptul că nu a fost îndeplinită formalitatea multiplului exemplar la încheierea chitanţei, nu s-a răspuns la această apărare.

De asemenea, apelanţii au mai arătat că instanţa nu putea soluţiona cauza prin administrarea probei cu martori pentru a dovedi existenţa şi conţinutul convenţiei.

În plus, s-a  menţionat prin motivele de apel, că preţul de 3000 dolari SUA nu este serios faţă de valoarea reală a imobilului, instanţa de fond pronunţând hotărârea în baza unei situaţii de fapt greşit reţinute şi cu administrarea unor probe inadmisibile.

Prin decizia civilă nr.23 din 25 ianuarie 2008, pronunţată în dosarul nr.131/215/2005, Tribunalul Dolj a respins apelul formulat de pârâţi.

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa a constatat următoarele:

La data de 19 iulie 2001, între reclamant şi autorul pârâţilor s-a încheiat o convenţie, consemnată în forma unui înscris sub semnătură privată denumit  „chitanţă” prin care părţile înţelegeau, să cumpere, respectiv, să vândă, parterul imobilului situat în Craiova, B-dul Carol I nr. 18,  şi terenul în suprafaţă de  278,76 mp, pentru preţul de  3.000 dolari, obiectul vânzării urmând a fi revendicat conform Legii 10/2001, întrucât la momentul respectiv se află în proprietatea statului.

În acest scop, la data de 20 iulie 2001, prin procură specială, autentificată sub nr. 3683, reclamantul a fost împuternicit de autorul pârâţilor ,D.V. să îl reprezinte în faţa Primăriei Craiova, Prefecturii şi Judecătoriei Craiova în vederea revendicării imobilului, situat în Craiova,  B-dul  Carol I nr. 118, jud. Dolj.

La data de 7 oct. 2004, a fost emisă de către Primăria Oraşului Craiova, Dispoziţia nr. 3836 prin care s-a aprobat restituirea în natură a parterului imobilului situat în B-dul Carol nr. 130, fostă Republicii nr. 118.

Întrucât titlul de proprietate pentru imobilul ce a făcut obiectul convenţiei încheiate la 19 iulie 2001 a fost dobândit după decesul vânzătorului,  intervenit la data de  4 decembrie 2003, reclamantul a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, în contradictoriu cu succesorii săi în drepturi pârâţii D.S. şi S.A.D..

O asemenea cerere este justificată de dispoziţiile art. 2 alin. 1 din Legea 54/1998 (modificată ulterior potrivit  Legii 247/2005) potrivit cărora terenurile, ad validitatem, pot fi înstrăinate prin acte între vii, numai dacă actul este încheiat în formă autentică.

Faţă de prevederea imperativă a legii, convenţia încheiată în forma înscrisului sub semnătură privată reprezintă un antecontract care nu produce efectul strămutării proprietăţii de la vânzător la cumpărător ci, reprezintă un raport obligaţional pentru ambele părţi, natura juridică a acestei obligaţii fiind aceea de  „a face”, obligaţie  care dacă nu este executată de bună voie poate fi executată direct, dar atipic prin  pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.

Este evident că pentru a apela la justiţie în scopul executării  silite a antecontractului trebuie să existe opunerea din partea uneia din părţile contractante la perfectarea contractului în forma cerută de lege.

Instanţa a apreciat că, prin atitudinea procesuală a celor doi pârâţi (succesori ai promitentului vânzător)  reclamantul a făcut dovada refuzului acestora de a se prezenta la notariat în vederea încheierii actului în formă autentică.

A considerat de asemenea instanţa că este excesiv să se impună părţii care şi-a respectat obligaţia asumată de a face demers de punere în întârziere prin notificare, formularea acţiunii în justiţie constituind o energică punere în  întârziere.

În ceea ce priveşte invocarea de către apelanţi a faptului că înscrisul sub semnătură privată nu a fost încheiat în mai multe exemplare, încălcându-se astfel  dispoziţiile art. 1179 c. civ., instanţa a constatat  că, în cazul în care înscrisul sub semnătură privată nu are putere probatorie  (nu este semnat, lipseşte  formalitatea multiplului exemplar, menţiunea bun şi aprobat) actul juridic pe care îl constată va putea fi dovedit cu alte mijloace de probă, chiar înscrisul respectiv constituind un început de dovadă scrisă.

În aceste condiţii, existând un început de dovadă scrisă, potrivit art. 1197 c. civ., instanţa de fond a apreciat în mod corect că dovedirea convenţiei poate fi completată cu martori.

În plus, examinând conţinutul încheierii din data de 29 noiembrie 2005, instanţa a constatat că ambele părţi au fost de acord să administreze proba testimonială.  În această situaţie s-a apreciat că pârâţii nu mai pot invoca, în apel, neregularitatea actelor de procedură, întrucât au convenit prin atitudinea lor procesuală, asupra admisibilităţii probei cu martori.

În ceea ce priveşte motivul de apel ce se referă la neseriozitatea preţului convenit, instanţa a reţinut :

Conform art. 1303 c. civ., preţul vânzării trebuie să fie serios şi determinat de părţi.

Prin noţiunea de  „preţ serios” , în sensul art. 1303 c. civ., urmează a se înţelege preţul care constituie o cauză suficientă a obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului.

Pentru a se putea conchide că preţul este serios, trebuie să rezulte existenţa unor proporţii între cuantumul preţului stabilit de părţi şi valoarea reală a bunului vândut.

Stabilirea caracterului de preţ serios are aspectul unei situaţii de fapt şi constituie o problemă de apreciere a instanţei, care are îndatorirea să constate din probele administrate elementele necesare acestei aprecieri.

Părţile sunt libere să determine preţul  (sub sau peste valoarea lucrului),  echivalenţa valorică fiind relativă, determinându-se şi în raport cu subiectivismul acestora.

Din actul de constatare încheiat la 20.10.1994 de către R.A.A.F.L.S. Craiova şi reclamantul  F.C., adresa nr. 1546/13.06.1995 emisă de către R.A.A.D.P.F.L. Craiova, devizul întocmit la data de 7 mai 1996, raportul de expertiză efectuat de către  ing. U.N. precum şi raportul de expertiză efectuat în cauză de expert P.D., instanţa a reţinut că parterul imobilului din B-dul Carol I nr. 130 (fost Republicii nr. 118), ce formează obiectul convenţiei, datorită stării avansate de degradare şi a gradului de uzură, a necesitat o serie de lucrări de consolidare, reparare şi amenajare, care au fost suportate de către  SC  Queen  Melba  SRL,  al cărei unic asociat era reclamantul.

De asemenea, din declaraţiile martorilor audiaţi, instanţa a reţinut că între părţile contractante, exista o strânsă relaţie de prietenie, reclamantul acordând vânzătorului sprijin material şi moral. 

Faţă de această situaţie de fapt reţinută şi de către instanţa de fond, s-a apreciat că disproporţia între preţul stabilit şi valoarea bunului prezintă o justificare firească ce exclude preţul derizoriu invocat de pârâţi.

În plus, instanţa a reţinut că la momentul încheierii convenţiei, vânzătorul nu era proprietarul bunului, obiectul contractului fiind un drept de proprietate eventual, incert, ce urma a fi dobândit în urma parcurgerii procedurii prevăzută de Legea 10/2001.

Din examinarea considerentelor hotărârii atacate s-a constatat că instanţa de  fond a stabilit situaţia de fapt ce a condus la determinarea preţului de către părţile  contractante, fără a reţine existenţa vreunui contract de întreţinere, donaţii deghizate sau simulaţii, cum se reţine prin motivele de apel.

În ceea ce priveşte invocarea, ca motiv al nulităţii convenţiei, prin motivele de apel, a neachitării preţului în timpul vieţii autorului, instanţa a constatat că şi acesta este nefondat.

Dacă nu s-a prevăzut altfel prin contract, conform art. 1361 c.civ., cumpărătorul este obligat să plătească preţul la locul şi  în momentul în care i se face predarea lucrului vândut  (art. 1362 c.civ.).

În materie de vânzare, plata preţului se poate cere numai în momentul predării lucrului vândut astfel încât, în lipsă de stipulaţie expresă  contrară, termenul prevăzut pentru redarea lucrului profită şi cumpărătorului.

Din răspunsurile părţilor la interogatorii  (întrebarea nr. 7) precum şi declaraţiile martorilor  D.V. şi T.E., instanţa a reţinut că preţul stabilit prin convenţia încheiată în anul 2001, a fost achitat de către reclamant la decesul vânzătorului D.V., prin intermediul surorii acestuia.

Ulterior achitării preţului la data de 7 oct. 2004, s-a aprobat restituirea în natură a parterului imobilului, numai după această dată reclamantul putând intra în posesia bunului în calitate de proprietar.

Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 296 c.p.civ., instanţa a respins apelul formulat.

În baza art. 274 c.p.civ., apelanţii au fost obligaţi la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva celor două hotărâri, în termen legal au declarat recurs pârâţii D.S. şi S.A.D., criticând hotărârea pentru nelegalitate, respectiv interpretarea greşită a dispoz.art.1191 c.civ., precum şi confundarea unor elemente specifice contractului de donaţie şi întreţinere cu cele specifice contractului de vânzare cumpărare.

Din oficiu, instanţa a pus în discuţie caracterizarea căii de atac ce putea fi exercitată împotriva sentinţei civile pronunţată de Jud. Craiova, raportat la valoarea obiectului cauzei.

Cu privire la această excepţie invocată de instanţa de recurs se constată următoarele :

Reclamantul F.C. a investit instanţa cu o acţiune în constatarea valabilităţii convenţiei de vânzare - cumpărare a imobilului situat în Craiova, B-dul Carol I nr.130, încheiată la 19 iulie 2001 cu autorul pârâtului, D.V. (decedat în prezent), pentru suma de 3000 dolari.

Aşa cum rezultă din cele expuse, în cauză îşi găsesc aplicabilitatea dispoz.art.2821 c.pr.civ., potrivit cărora, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală, privind litigiile al căror obiect are o valoare de până la 1000 lei (RON) inclusiv, atât în materie civilă cât şi în materie comercială.

Calea de atac reprezintă un remediu procesual care are ca finalitate tocmai repararea greşelilor săvârşite cu prilejul unei prime judecăţi. Căile de atac sunt strict determinate de lege, ceea ce înseamnă că partea nu poate exercita o altă cale de atac decât cea prevăzută de lege, menţiunea greşită făcută de instanţă în dispozitivul hotărârii nefăcând posibilă exercitarea altei căi de atac decât aceea acordată de lege şi nici nu poate restrânge acest drept.

Faţă de dispoziţiile legale invocate, se constată că nu intră în competenţa Curţii  de Apel, ca instanţă de recurs, judecarea unor litigii al căror obiect valoric este până la 100.000 lei RON inclusiv, competenţa de soluţionare a acestui recurs aparţinând Tribunalului ca instanţă de recurs.

Competenţa de soluţionare se stabileşte prin lege, fără ca părţile să aibă în principiu posibilitatea de a opta pentru soluţionarea litigiului dintre ele la o instanţă sau alta, legea instituind reguli ce permit o dublă delimitare a atribuţiilor organelor judiciare, faţă de alte organe ale statului şi  între instanţele judecătoreşti de acelaşi grad sau de grad diferit.

În speţa dată, determinantă este competenţa de soluţionare după valoare, deoarece în funcţie de aceasta se stabileşte şi calea de atac potrivit normei procedurale expres formulată şi, potrivit acesteia, competenţa de soluţionare ca instanţă de recurs, aparţine tribunalului.

Faptul că pe parcursul soluţionării cauzei, din expertizele efectuate a rezultat că valoarea imobilului ar fi mai mare decât cea prevăzută în antecontractul de vânzare - cumpărare nu estre de natură a schimba competenţa de soluţionare după valoare, deoarece determinant în stabilirea acestei  competenţe este momentul investirii instanţei de judecată, or la acel moment valoarea imobilului supus judecăţii era de 3000 dolari.

Făcând aplicarea dispoz.art.2821 c.pr.civ., precum  şi ale dispoz.art.2 alin.3 c.pr.civ., raportat la art.304 pct.1 c.pr.civ., urmează a se admite recursul a se casa decizia civilă şi a se trimite cauza pentru soluţionarea recursului la Tribunalul Dolj.

Domenii speta

Spete similare