Rejudecarea cauzei după extrădare sau predare

Rejudecarea cauzei după extrădare sau predare.

C. pr. pen., art. 5221

Potrivit art.5221 Cod procedură penală, persoanele care au fost judecate în lipsă pot fi rejudecate la cerere de către instanţa care a judecat cauza în primă instanţă. Din textul legal rezultă că în aceste situaţii instanţa nu este obligată să procedeze automat la rejudecarea cauzei ci numai după o verificare prealabilă a susţinerilor condamnatului, în sensul că acesta nu a putut fi prezent la instanţă din motive întemeiate.

Prin sentinţa penală nr.995 din 14.09.2011 pronunţată de Judecătoria Miercurea Ciuc, în temeiul art. 522 ind.1 alin.1) C.proc.pen. a fost respinsă, ca nefondată, cererea de rejudecare a cauzei ce a făcut obiectul dosarului 2543/258/2007 soluţionat de Judecătoria Miercurea Ciuc, cerere formulată de petentul F.I.

In temeiul art.192 alin. 2 C.proc.pen. petentul F.I. a fost obligat la plata sumei de 600 lei cheltuielile judiciare.

Pentru a hotărî în acest sens instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr. 2651/258/2011 din 19.05.2011 numitul F.I. a solicitat instanţei, în temeiul art. 522 ind.1) C.proc.pen. în principal admiterea în principiu a cererii de rejudecare după extrădare şi în subsidiar, ca o consecinţă a admiterii în principiu, rejudecarea cauzei, în baza prevederilor art. 405 C.proc.pen., anularea hotărârii de condamnare şi a mandatului de executare a pedepsei.

Analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei precum şi în dosarul 2690/258/2008, instanţa a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita din data de 10.10.2007, a fost trimis în judecată inculpatul F.I. pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art.215 alin.1,2,3 Cod penal cu aplicarea art.37 lit.b) Cod penal.

Prin sentinţa penală nr. 774 din 04.11.2008, inculpatul F.I. , a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.

La data de 03.12.2008, având în vedere faptul că sentinţa penală sus menţionată a rămas definitivă prin neapelare, a fost emis Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.807/2008.

La data de 07.02.2011 a fost emis mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării şi mandatul european de extrădare.

La data de 13.05.2011, petentul a solicitat instanţei a admite cererea de rejudecare a cauzei şi pe cale de consecinţă să dispună rejudecarea acesteia, pe considerentele că pe întreaga perioadă în care s-a desfăşurat judecata în fond acesta era plecat din ţară, astfel că nu a avut cunoştinţă de existenţa procesului, nu s-a prezentat şi nu a putut formula cererii şi propune probe în favoarea sa.

Potrivit art. 522 ind.1 alin.1şi 2) C.proc.pen. „în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului”.

Din conţinutul alin.1) al textului de lege rezultă că se impune îndeplinirea a 3 condiţii, în mod cumulativ, respectiv

a) persoana a fost judecată şi condamnată în lipsă;

b) persoana a fost extrădată sau predată în baza unui mandat european de arestare.

c) persoana a formulat cerere de rejudecare la instanţa care a judecat în primă instanţă

Analizând cuprinsul încheierilor din dosarul 2543/258/2007, instanţa a reţinut că petentul a lipsit la toate termenele de judecată.

De asemenea s-a reţinut că în cauză, la data de 07.02.2011 a fost emis mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării şi mandatul european de extrădare.

În sfârşit s-a reţinut că sentinţa penală 774/2008 a fost pronunţată de Judecătoria Miercurea Ciuc.

În raport de cele arătate s-au constatat îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 522 ind. 1 C.proc.pen.

II. Potrivit alin.2) al aceluiaşi articol, procedura de soluţionare a cererii de rejudecare urmează a fi supusă dispoziţiilor art.404-408 C.proc.pen.

Potrivit art. 404 alin.1) C.proc.pen. „odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire instanţa stabileşte termen pentru rejudecarea cauzei, putând suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii”.

În concluzie, instanţa este ţinută a analiza şi temeinicia solicitărilor petentului, respectiv dacă motivele invocate de acestea sunt de natură a genera rejudecarea cauzei.

S-a reţinut că prin cererea de rejudecare este pusă în discuţie o hotărâre judecătorească definitivă care, în majoritatea cazurilor a parcurs mai multe etape procesuale şi al cărei regim nu poate fi afectat prin simpla depunere a unei cereri.

Mai mult, în textul art. 522 ind. 1 C.proc.pen. se arată că, „cauza va putea fi rejudecată” şi nicidecum „cauza va fi rejudecată”. Lăsând la latitudinea instanţei dacă cererea de rejudecare va fi admisă sau nu, fiind evident că legiuitorul a urmărit analizarea acesteia sub aspectul temeiniciei ei

Ca atare, se reţine că simpla depunere a cererii de rejudecare la instanţa competentă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii prevăzute de art. 522 ind. 1 C.proc.pen. sunt necesare dar nu şi suficiente admiterii acesteia, instanţa fiind datoarea a analiza şi temeinicia sa.

Analizând susţinerile petentului, în raport cu materialul probator, instanţa a reţinut că acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, chiar dacă petentul nu a participat la nici un termen de judecată, fiind judecat aşadar în contumacie, dreptul său la apărare nu a fost încălcat.

Pe de o parte, instanţa a reţinut că petentul a fost prezent şi a colaborat cu organele de urmărire penală, şi chiar a suportat măsura arestării preventive, având aşadar cunoştinţă de faptul că este  cercetat pentru săvârşirea unei infracţiuni. Se reţine şi faptul că petentul însăşi a arătat în şedinţa de judecată că era conştient de faptul că este cercetat penal.

Pe de altă parte, potrivit art. 70 alin.4) Cod procedură penală: „învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă şi obligaţia să anunţe în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal”.

Ori, din probele administrate nu rezultă că petentul şi-a îndeplinit această obligaţie de încunoştinţare.

Este adevărat norma legală a fost adoptată după începerea urmăririi penale (21 iulie 2006), însă în acelaşi timp se reţine de instanţă şi faptul că petentul se afla la acel moment în ţară şi colabora cu organele de urmărire penală. Dovada certă în acest sens o reprezintă semnarea procesului verbal de prezentare a materialului de urmărire penală la data de 22.11.2006, aşadar la 5 luni după adoptarea legii 356/2006 privind modificarea şi completarea codului de procedură penală. 

În atare condiţii, s-a apreciat că petentul nu se poate prevala de faptul că obligaţia legală nu-i era opozabilă (fiind în vigoare) sau că nu a cunoscut-o, disp. art. 51 alin. final fiind neechivoce.

În concluzie, s-a reţinut că lipsa sa de la judecarea cauzei nu poate fi imputată decât însuşi lui şi pe cale de consecinţă asimilată unei renunţării voluntare la dreptul de a fi prezent în instanţă pentru a-şi face apărările.

Ori, dreptul inculpatului la redeschiderea procedurii este recunoscut doar în condiţiile în care el a lipsit de la judecarea cauzei din motive dincolo de voinţa sa, cauze de forţă majoră sau alte motive întemeiate (în acest sens Colozza vs. Italia, Demebeikov vs. Bulgaria, Medenica vs. Elvetia, Sejdovic vs. Italia etc.).

Pe de altă parte, petentul a fost reprezentat de un avocat numit din oficiu pe întreaga durată a procesului, acesta având aşadar posibilitatea de a formula cereri în apărarea sa.

În măsura în care se constată că cel condamnat a avut cunoştinţă de faptul că este cercetat penal, întrucât a dat declaraţii în cursul urmăririi penale, însă nu s-a prezentat la judecată, părăsind ţara, iar pe tot parcursul procesului penal a fost reprezentat de apărător, cererile sale privind încălcarea unui drept la apărare nu au fost primite. La aceleaşi concluzii a ajuns de altfel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care în decizia 4713/2006 sublinia faptul că cererea de rejudecare urmează a fi respinsă în condiţiile sus menţionate.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat în termen legal recurs condamnatul care a solicitat admiterea cererii şi rejudecarea cauzei.

Aşa cum a arătat şi instanţa de fond, potrivit art.5221 Cod procedură penală, persoanele care au fost judecate în lipsă pot fi rejudecate la cerere de către instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.

Din textul de mai sus rezultă că în aceste situaţii instanţa nu este obligată să procedeze automat la rejudecarea cauzei ci numai după o verificare prealabilă a susţinerilor condamnatului, în sensul că acesta nu a putut fi prezent la instanţă din motive întemeiate.

Ori, din  verificarea dosarului rezultă că recurentul a avut cunoştinţă de judecarea procesului, fiind audiat în faza de urmărire penală, fază în care a şi fost arestat. În aceste condiţii inculpatul, care avea cunoştinţă de faptul că este urmărit penal, trebuia să încunoştinţeze instanţa cu privire la locul de unde să fie citat. Inculpatul, după ce a fost pus în libertate a plecat din ţară, sustrăgându-se de la judecată astfel că toate demersurile instanţei de a-l aduce la proces au rămas fără rezultat, vecinii comunicând că inculpatul nu a fost văzut la domiciliul indicat de peste un an.

Mai mult decât atât, pe tot parcursul derulării procesului inculpatul a fost asistat de un apărător din oficiu astfel că a avut posibilitatea să-şi exercite dreptul la apărare.

Inculpatul a susţinut că în Ungaria a fost arestat însă, aşa cum rezultă din dosar, arestarea lui s-a realizat la data de 31.03.2011.

Faţă de cele de mai sus, apreciind că instanţa de fond în mod corect a considerat că cererea formulată de condamnatul F.I. este nefondată, recursul formulat va fi respins ca nefondat în conformitate cu art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură penală.

Notă1: În sens similar a decis Curtea de Apel Tg.-Mureş şi prin decizia penală nr. 757/R/28 noiembrie 2011 şi decizia penală nr. 851/23 decembrie 2011.

Notă 2:  Este de necontestat că dreptul la un proces echitabil, cu o consacrare expresă în art. 14 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice şi în art. 6 din Convenţia europeană asupra drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, reprezintă expresia inevitabilă a principiului mai generos al preeminenţei dreptului într-o societate democratică, fiind, în acest fel, o componentă esenţială a ordinii publice a oricărui stat de drept .

În dimensiunea sa penală, dreptul la un proces echitabil cuprinde totalitatea garanţiilor de procedură: de ordin general, prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană în favoarea oricărei părţi într-un litigiu, precum şi de ordin special oferite de art. 6 paragrafele 2 şi 3 din Convenţie în beneficiul acuzatului în proces. Asemenea garanţi, care ţin de fapt, de buna administrare a justiţiei, implică, în esenţă, astfel cum au fost dezvoltate printr-o jurisprudenţă dinamică şi progresivă a judecătorilor de la Strasbourg: accesul la o instanţă instituită prin lege, independenţa şi imparţialitatea instanţei, durata rezonabilă a procesului, caracterul public al şedinţei de judecată, contradictorialitatea, egalitatea armelor, motivarea soluţiilor adoptate de către instanţe, executarea hotărârilor definitive, prezumţia de nevinovăţie, asigurarea drepturilor apărării.

Dreptul acuzatului de a participa la propriul proces, recunoscut expres de art. 14 paragraful 3 lit. d din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, nu este explicit enunţat între garanţiile de echitate impuse de art. 6 din Convenţia europeană, însă, în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului l-a afirmat ca fiind un element esenţial al contradictorialităţii procedurii şi, prin aceasta, o componentă inerentă şi de o însemnătate capitală a noţiunii de proces echitabil, decurgând practic din obiectul şi scopul art. 6 al Convenţiei . În acest sens, statele sunt datoare să ia măsurile interne adecvate pentru a asigura efectivitatea dreptului acuzatului de a participa în proces, deoarece înfăţişarea lui în persoană ţine tocmai de buna administrare a justiţiei în general, prezentând importanţă în egală măsură pentru cel inculpat, care îşi poate exercita în mod activ şi plenar drepturile apărării, cât şi pentru judecător, care, în extragerea adevărului asupra împrejurărilor şi circumstanţelor faptei, are posibilitatea să-i cunoască şi să-i verifice alegaţiile, confruntându-le cu depoziţiile victimei şi ale martorilor, dar şi o mai bună viziune asupra personalităţii inculpatului, ceea ce îi va permite o individualizare optimă a sancţiunii şi a modalităţii de executare a acesteia .

Un caz particular în prezenţa căruia Curtea Europeană a fost chemată să decidă dacă art. 6 din Convenţia europeană a fost violat este acela al condamnaţilor judecaţi in absentia şi extrădaţi apoi în vederea executării pedepsei pronunţate în lipsă. În acest context, Curteaa avut ocazia să sublinieze că o procedură de judecată în contumacie nu este, în esenţă, întotdeauna contrară textului Convenţiei, dacă celui în cauză i s-au respectat drepturile apărării, între care cel de a fi citat în mod legal şi informat asupra cauzei şi naturii acuzaţiei şi, atunci când nu şi-a exprimat fără echivoc voinţa să nu participe la proces, de a obţine posibilitatea să fie rejudecat în prezenţa sa , fără să fie obligat să probeze că nu a dorit să se sustragă justiţiei sau că absenţa s-a datorat unor cauze de forţă majoră .

Cu totul alta este situaţia în ipoteza în care autorităţile l-au tratat pe inculpat ca fugar şi l-au judecat în contumacie, deşi nu fusese notificat în mod legal asupra acuzaţiei şi acesta nici nu renunţase într-o manieră incontestabilă la dreptul său de a compărea. Într-un asemenea caz, Curtea a constatat încălcarea dreptului prescris de art. 6 din Convenţia europeană, dacă statele nu oferă o procedură efectivă de rejudecare a cauzei în prezenţa celui vizat, indiferent dacă acesta a fost extrădat sau s-a predat de bună-voie , iar detenţia unei persoane după ce i s-a respins cererea de rejudecare a fost calificată ca ilegală şi în contradicţie cu dreptul recunoscut de art. 5 din Convenţia europeană .

Pe aceeaşi linie şi întrucât redactorii Convenţiei europene de extrădare  au pus sub tăcere dreptul la o nouă judecată a celui extrădat în vederea executării unei pedepse aplicate în lipsă, prin art. 3 din al doilea Protocol Adiţional la Convenţia mamă  este prevăzut un caz facultativ de refuz al extrădării, dacă procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi ale apărării. Cu toate acestea, motivul de refuz este sensibil atenuat şi extrădarea va fi totuşi acordată dacă partea solicitantă oferă asigurări suficiente care să garanteze dreptul persoanei extrădabile la o nouă procedură de judecată cu salvgardarea drepturilor la apărare.

Mai tărziu, la nivelul Uniunii Europene, odată cu adoptarea Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, art. 5 lăsă la latitudinea statelor membre posibilitatea de a subordona predarea persoanei judecate în lipsă de condiţia ca autoritatea emitentă a mandatului european de arestare să furnizeze asigurări considerate ca suficiente că acea persoană va putea să obţină în statul emitent rejudecarea cauzei în prezenţa sa. Statele membre au profitat pe deplin de această dispoziţie şi, prin legile lor de transpunere, au condiţionat predarea persoanei condamnate în contumacie de oferirea de către autorităţile emitente ale mandatului european de arestare a garanţiilor apreciate ca fiind îndestulătoare la o nouă judecată în prezenţa persoanei în cauză.

Întrucât procedura penală română nu prevedea nicio cale prin care persoana condamnată în contumacie, fie că a fost extrădată, fie că s-a predat voluntar, să poată obţine rejudecarea cauzei în prezenţa sa, iar apelul şi recursul peste termen nu presupun automat rejudecarea litigiului în prim grad, ci doar verificarea hotărârii atacate, pentru înlăturarea inconvenientelor practice ale situaţiei în care, deşi textul art. 3 al celui de al doilea Protocol Adiţional la Convenţia europeană de extrădare a fost ratificat de ţara noastră şi mai apoi adus definitiv în dreptul intern prin vechea lege privind extrădarea , garanţiile de rejudecare nu puteau fi aduse la îndeplinire în absenţa oricărei proceduri, dar şi pentru a pune în acord legislaţia internă cel puţin cu tratatele internaţionale relative la extrădare, abia prin Legea nr. 281/2003  în Codul de procedură penală a fost introdus, sub denumirea marginală „Rejudecarea celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare”, un nou articol -5221- menit să acorde celui condamnat în lipsă şi extrădat un remediu procesual că pricina i se va rejudeca în prezenţa sa. Asigurările în acest sens vor fi date de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, potrivit art. 69 din Legea nr. 302/2004, la cererea statului solicitat.

Ulterior, după intrarea în vigoare a Titlului III din Legea privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală , având în vedere că, în cazul mandatului european de arestare nicio normă nu făcea trimitere la textul art. 5221 C. pr. pen. şi exista, astfel, riscul unei interpretări formale şi restrictive a acestui articol, prin art. 841 din Legea nr. 302/2004 (art. 92 după republicarea Legii nr. 302/2004) s-a prevăzut expres că art. 5221 C. pr. pen. se aplică în mod corespunzător şi în situaţia celui predat pe baza unui mandat european de arestare în vederea executării unei sancţiuni pronunţate în lipsă, iar asigurarea rejudecării va fi dată de autoritatea judiciară română emitentă, la cererea autorităţii judiciare de executare.

Prin caracterul lor deosebit de sumar, dispoziţiile art. 5221 C. pr. pen. nu lămuresc natura remediului, menit să ducă la redeschiderea procedurii, de care beneficiază cel extrădat sau predat pentru executarea unei pedepse sau măsuri de siguranţă privative de libertate care i s-a aplicat în lipsă.

Tehnic, fiind plasat sub Titlul IV, capitolul VI al Codului de procedură penală, s-ar părea că art. 5221 instituie o procedură specială legată exclusiv de cooperarea judiciară internaţională. În realitate, însă, nu trebuie ignorat că, pe calea oferită de acest text, se tinde practic la rediscutarea  de către o instanţă a propriei sale hotărâri definitive şi intrate, aşadar, în puterea de lucru judecat. Prin aceasta, rejudecarea după extrădare nu se încadrează în cilul firesc al procesului penal şi, în plus, este subordonată unui regim restrictiv atât în privinţa titularului, cât şi a motivelor pe care se întemeiază. Toate aceste elemente caracterizează remediul supus analizei ca fiind o cale extraordinară de atac , de retractare, pentru motive de drept ţinând de respectul datorat echităţii procedurilor, dar care realizează o devoluţiune integrală a cauzei în fapt şi în drept . Deşi apropiată de revizuire prin caracterul definitiv al hotărârii vizate, instanţa competentă şi procedura de urmat , rejudecarea după extrădare este categoric o cale extraordinară de atac distinctă de cea a revizuirii, titularii, motivele de exercitare, finalităţile promovării celor două fiind evident diferite .

În acelaşi timp, includerea art. 5221 C. pr. pen. într-un capitolul destinat asistenţei judiciare internaţionale şi nu într-un capitol consacrat căilor extraordinare de atac nu contrazice concluzia de mai sus, ci numai o nuanţează în sensul limitării exerciţiului unei asemenea căi de atac doar la cazul judecării în contumacie a unei persoane care a fost apoi extrădată sau, după caz, predată către România. Din acest punct de vedere, legiuitorul român nu numai că nu a pus în acord reglementările interne cu exigenţele de echitate prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană, în dezvoltarea cărora judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au făcut nicio deosebire între garanţiile cuvenite celui judecat în lipsă şi care s-a predat benevol ori a fost prins pe teritoriul statului de condamnare şi cele datorate celui judecat in absentia care a fost ulterior extrădat sau predat, dar a creat o inegalitate inexplicabilă de tratament juridic între cele două categorii de persoane  contrară principiului înscris în art. 16 din Constituţia României .

Legea prevede un singur caz care justifică rejudecarea pe tărâmul art. 5221 C. pr. pen. : este vorba de pronunţarea unei condamnări definitive în contumacie, argumentat, cum arătam mai sus, de nevoia salvgardării drepturilor apărării şi asigurării, în acest fel, a echităţii procedurii. Pentru a legitima, însă, redeschiderea procedurii, cum arătam mai sus, cazul de rejudecare este circumscris unei alternative: fie cel condamnat în lipsă a fost extrădat, fie a fost predat pe baza unui mandat european de arestare.

Diverse situaţii se pot ivi în practică , iar examenul acestora şi desprinderea cazului de rejudecare trebuie să aibă loc în respectul raţiunii pentru care această cale extraordinară de atac a fost introdusă în dreptul pozitiv.

Asemenea situaţii pot privi: a) cazul în care condamnatul a lipsit de la judecata ordinară, însemnând lipsa lui de la toate termenele de judecată în prim grad şi în căile de atac, dacă acestea au fost exercitate, precum şi de la pronunţarea sentinţei în primă instanţă şi a deciziilor în apel şi în recurs. În această ipoteză, motivul rejudecării pricinii în prezenţa persoanei vizate este incident, cu condiţia ca cel condamnat să nu se afle în situaţia unui fugar. Soluţia este aceeaşi şi atunci când inculpatul a fost prezent şi achitat în ciclul ordinar, însă revizuirea declanşată în defavoare, de la judecarea căreia persoana vizată a lipsit, fără ca această lipsă să-i fie imputabilă, s-a finalizat cu o soluţie de condamnare ;

b) cazul în care cel condamnat a fost prezent la judecata în prim grad şi în apel unde a fost achitat, însă nu s-a prezentat în recurs unde a fost condamnat. În reglementarea prezentă, care nu exclude de la beneficiul rejudecării pe fugari şi pe cei care au renunţat într-o manieră lipsită de echivoc la dreptul lor de a se prezenta în proces, considerăm şi noi că persoana a fost judecată şi condamnată în lipsă ,  în sensul art. 5221 C. pr. pen. Situaţia este identică şi atunci când prima instanţă a dispus achitarea, condamnarea pronunţându-se în apel, fără ca inculpatul să fie prezent şi decizia instanţei de apel a fost menţinută în recurs unde inculpatul din nou nu s-a prezentat, sau împotriva hotărârii instanţei de apel nu s-a mai exercitat calea de atac a recursului. De asemenea, aceeaşi soluţie se impune şi în împrejurarea în care cauza comportă doar două grade de jurisdicţie, iar inculpatul a fost prezent şi achitat în primă instanţă, însă a lipsit în recurs unde a fost condamnat.

În opinia noastră, în situaţii de genul celor descrise mai sus, cel în cauză nu ar trebui să fie tratat ca o persoană judecată şi condamnată in absentia. În acest sens, din moment ce s-a înfăţişat la judecata în fond în primele două grade, având ocazia rezonabilă să îşi expună argumentele, iar instanţele au avut posibilitatea să-i cunoască şi să-i analizeze susţinerile, o reluare a judecăţii din prim grad apare lipsită de logică. În aceiaşi ordine de idei, dreptul celui acuzat de a compărea la propriul proces implică obligaţia corelativă a autorităţilor de a asigura plenar exerciţiul acestui drept, însă nu echivalează cu obligaţia inculpatului de a se prezenta, el având facultatea să uzeze sau nu de drept. Faptul că o persoană, legal citată în recurs şi care în gradele anterioare a participat la proces, a avut ocazia rezonabilă, recunoscută de art. 31514 alin. 11 şi de art. 31516 alin. 1 C. pr. pen., să se înfăţişeze şi să facă declaraţii în faţa instanţei de control, însă nu a înţeles să se prevaleze de această facultate, renunţând astfel la dreptul care i-a fost conferit, nu ar trebui sub nicio formă să o îndreptăţească la redeschiderea procedurilor ordinare. În schimb, dacă la termenul la care s-a judecat cauza în recurs, nu a fost citată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie sau, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această imposibilitate, oportunitatea exercitării dreptului nu mai este una efectivă şi acea persoană este îndrituită să obţină o reexaminare a pricinii în prezenţa sa, însă nu pe calea creată de art. 5221 C. pr. pen., ci apelând la contestaţia în anulare întemeiată pe motivul prevăzut, după caz, de art. 386 lit. a C. pr. pen. sau de art. 386 lit. b C. pr. pen. Dacă nu s-a promovat recurs în termenul legal, cel condamnat poate oricum să supună hotărârea controlului instanţei superioare, prin declararea unui recurs peste termen ori prin solicitarea repunerii în termenul de recurs;

c) cazul în care condamnatul s-a înfăţişat în prim grad unde a fost condamnat, însă nu s-a mai prezentat în apel şi/sau în recurs, precum şi cel în care condamnatul a lipsit în prim grad, dar s-a prezentat în apel şi/sau în recurs. În aceste ipoteze, problema unei judecări şi condamnări în lipsă este exclusă, astfel că art. 5221 C. pr. pen. nu este aplicabil .

Titularul cererii de rejudecare este numai condamnatul judecat în lipsă care a fost extrădat sau predat în vederea executării sancţiunii privative de libertate, acesta având interesul să parcurgă o nouă judecată  Cererea de rejudecare poate fi făcută personal sau prin mandatar cu procură specială.

Rejudecarea poate fi cerută oricând, în lege neprevăzându-se un termen în acest sens. Credem şi noi că respectul datorat stabilităţii raporturilor juridice consfinţite prin hotărâri judecătoreşti definitive impune consacrarea în lege a unui termen limită maxim în care condamnatul să introducă cererea de rejudecare . Întrucât motivul rejudecării este ştiut de condamnat încă din momentul în care autorităţile străine i-au adus la cunoştinţă hotărârea pronunţată în lipsă, având în vedere însă că această notificare nu poate produce efecte faţă de procedura penală din România, un asemenea termen poate fi de 10 zile de când persoana a început executarea sancţiunii privative de libertate pe teritoriul României.

Fiind o cale de atac de retractare, cererea de rejudecare este dată în competenţa de instrumentare a instanţei care a judecat cauza în prim grad, indiferent în care etapă a judecăţii s-a pronunţat hotărârea de condamnare .

Potrivit art. 5221 alin. 2 C. pr. pen., în procedura de rejudecare, dispoziţiile art. 404-408 C. pr. pen. se aplică în mod corespunzător. Deşi norma de trimitere nu vizează şi art. 403 C. pr. pen., din interpretarea dispoziţiilor art. 405 C. pr. pen. care fac referire la rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire, în procedura rejudecării după extrădare se parcurg posibil două etape : prima -obligatorie- a admisibilităţii în principiu şi a doua -eventuală- a rejudecării pricinii în prezenţa celui condamnat .

Admisibilitatea în principiu. Şedinţa de judecată în care se dezbate problema admisibilităţii în principiu a cererii se desfăşoară după regulile comune ale judecăţii : publicitate, contradictorialitate, oralitate.

Analiza admisibilităţii în principiu presupune verificarea următoarelor condiţii :

a) cererea să fie introdusă de titularul legal ;

b) titularul cererii de rejudecare să fi fost extrădat sau predat în România pe baza unui mandat european de arestare ;

c) extrădarea sau, după caz, predarea să fi avut loc în vederea executării unei hotărâri definitive de condamnare ;

d) cererea să privească hotărârea prin care s-a aplicat sancţiunea pentru executarea căreia condamnatul a fost extrădat sau predat ;

e) titularul cererii să fi fost judecat şi condamnat in absentia.

Dacă vreuna din aceste condiţii nu este realizată, cererea de rejudecare se respinge prin sentinţă, după regulile revizuirii.

Dacă aceste condiţii sunt întrunite cumulativ, motivul pentru care rejudecarea a fost integrată în dreptul pozitiv, interesând respectarea exigenţelor de echitate a procedurii, obligă instanţa, şi nu îi atribuie acesteia facultatea, să admită în principiu cererea de rejudecare . Aşadar, dreptul persoanei extrădate de a beneficia de rejudecarea cauzei poate fi restricţionat numai dacă vreuna din cerinţele enunţate mai sus nu este îndeplinită, acesta fiind înţelesul formulării utilizate de legiuitor « ...cauza va putea fi rejudecată... ». O interpretare în sensul că instanţei îi este lăsată posibilitatea să examineze, în acest moment, dacă celui condamnat i s-au respectat sau nu drepturile apărării cu prilejul judecăţii ordinare şi să cântărească asupra oportunităţii admiterii în principiu a cererii de rejudecare este contrară raţiunii pentru care mecanismul rejudecării a fost integrat în legislaţia noastră şi face din acest remediu unul iluzoriu şi lipsit de previzibilitate , ceea ce nu credem că a fost în intenţia legiuitorului român. Oricum, în forma actuală, remediul în discuţie este incert întrucât nu fixează condiţii clare de admisibilitate în principiu, iar soluţiile de speţă, chiar la nivelul Înaltei Curţi, sunt departe de a fi unitare în ceea ce priveşte, în general, întinderea condiţiilor de admisibilitate în principiu şi, în particular, înţelesul sintagmei «judecată şi condamnată  în lipsă», constantă fiind doar concluzia că, în prezenţa condiţiilor, admiterea în principiu nu este o facultate ci o obligaţie a instanţei. În faţa acestei realităţi, suntem de părere că textul art. 5221 C. pr. pen. trebuie completat prin arătarea expresă a condiţiilor de admisibilitate în principiu, cu delimitarea precisă a noţiunii de « judecată în lipsă ».

Admiterea în principiu a cererii nu are însă efect asupra hotărârii de condamnare . In acest context, subliniem că datorită naturii sale juridice, cererea de rejudecare nu suspendă ex lege hotărârea definitivă pronunţată în ciclul ordinar, care îşi produce în continuare efectele, iar art. 5221 C. pr. pen. nu permite posibilitatea instanţei să analizeze necesitatea suspendării executării hotărârii vizate şi luării faţă de persoana în cauză a unei măsuri procesuale restrictive de libertate.

În continuarea acestei idei, nici constatarea îndeplinirii condiţiilor rejudecării în urma extrădării celui condamnat în contumacie şi judecarea din nou a pricinii cu asigurarea garanţiilor de echitate prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană, nu sfărâmă caracterul definitiv al hotărârii de condamnare şi nici nu activează prezumţia de nevinovăţie . Cu toate acestea, dat fiind temeiul pe care se sprijină rejudecarea după extrădare, instanţei, după modificările aduse art. 5221 alin. 2 prin Legea nr. 202/2010, i s-a oferit posibilitatea ca, pentru motive bine justificate, să suspende executarea hotărârii.

Odată admisă în principiu cererea de rejudecare, prin aceeaşi încheiere instanţa fixează şi limitele în care va avea loc rejudecarea .

Judecarea după admiterea în principiu. Conform art. 5221 cu referire la art. 405 C. pr. pen., rejudecarea cauzei după admiterea în principiu are loc potrivit regulilor de procedură privind judecata în primă instanţă, cu unele particularităţi însă. Astfel, în ceea ce priveşte cercetarea judecătorească, instanţa poate şi nu este obligată să readministreze probele care au fost efectuate în cursul primei judecăţi. Totuşi, fiind de esenţa rejudecării, obligatoriu îl va audia pe condamnat şi va examina dovezile propuse de acesta. Probele noi, cerute de el, vor fi analizate prin prisma utilităţii, pertinenţei şi concludenţei lor, instanţa pronunţându-se motivat asupra tuturor celor solicitate, fie în sensul admiterii lor integrale sau parţiale, dacă îndeplinesc condiţiile probei, fie în sensul respingerii acelora care nu prezintă utilitate, pertinenţă şi concludenţă . Sub nicio formă, după admiterea în principiu a cererii instanţa nu poate, fără să fi parcurs o nouă judecată în fond, în prezenţa condamnatului, să respingă automat cererea de rejudecare, pentru că, dacă ar proceda în acest fel, garanţia oferită de art. 5221 C. pr. pen. ar fi golită de conţinut. Totodată, având loc o nouă judecată în fond, nimic nu împiedică pe cel vizat să uzeze de procedura simplificată prevăzută de art. 3201 C. pr. pen.

După rejudecarea cauzei, dacă instanţa constată că probatoriul instrumentat nu are nicio influenţă asupra hotărârii pronunţate în ciclul ordinar, prin sentinţă, va respinge ca neîntemeiată cererea de rejudecare.

Dimpotrivă, dacă, în urma rejudecării rezultă că hotărârea vizată este netemeinică şi/sau nelegală, instanţa, tot prin sentinţă, admite cererea de rejudecare, cu consecinţele anulării hotărârii date în contumacie  şi pronunţării unei noi hotărâri potrivit dispoziţiilor art. 345-353 C. pr. pen. În acest caz, sub aspectul rezolvării acţiunii penale, instanţa poate dispune oricare din soluţiile prevăzute de art. 345 C. pr. pen., ţinând seama însă de regula neagravării situaţiei în propria cale de atac : condamnare la pedeapsa închisorii într-o limită inferioară celei aplicate în lipsă sau chiar la pedeapsa amenzii, când legea permite aceasta, achitarea sau încetarea procesului penal . Din această perspectivă, rejudecarea după extrădare are o sferă mult mai largă decât revizuirea, întrucât nu se limitează numai la corectarea unei grave erori de fapt, ci are efecte inclusiv asupra tehnicii de individualizare judiciară a pedepsei sau a executării sancţiunii, ceea ce înseamnă că, deşi în urma rejudecării starea de fapt şi vinovăţia rămân neschimbate, cererea condamnatului poate fi admisă exclusiv cu privire la individualizarea pedepsei  sau a modului de executare a acesteia.

În situaţia în care, în urma rejudecării, instanţa va crea o situaţie mai favorabilă pentru titularul cererii, acest fapt le profită şi celorlalte persoane condamnate prin hotărârea anulată, care nu au formulat sau nu au îndeplinit condiţiile de a promova o cerere de rejudecare, efectul extensiv al apelului aplicându-se în mod corespunzător, potrivit art. 5221 alin. 2 raportat la art. 406 alin. 2 C. Pr. pen.

Sentinţa de respingere ca inadmisibilă a cererii de rejudecare, precum şi sentinţa de respingere ca neîntemeiată a cererii şi cea prin care cererea a fost admisă după rejudecare sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă. Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de rejudecare nu este atacabilă separat, decât odată cu sentinţa pronunţată după rejudecare.

Nu sunt puţine situaţiile în care hotărârea pronunţată în lipsă a rămas definitivă prin neexercitarea căilor ordinare de atac. In astfel de cazuri, persoanei extrădate sau predate în România îi sunt deschise, potrivit legii, atât calea apelului sau a recursului peste teren, cât şi calea rejudecării după extrădare, ambele având valoarea unor garanţii de procedură, fundamentele lor fiind însă diferite : contestarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii în primul caz şi asigurarea efectuării unei proceduri penale echitabile, în al doilea.

Cele două căi nu se exclud reciproc, nici nu este condiţionată una de exerciţiul celeilalte, persoana condamnată în lipsă fiind cea îndreptăţită să decidă pe care o alege, în funcţie de avantajele şi inconvenientele procedurilor. Dacă utilizează calea de atac ordinară formulată peste termen, este garantată verificarea de către instanţa superioară a legalităţii şi temeiniciei hotărârii, dar este incertă o desfiinţare sau casare cu trimitere spre rejudecare, încât cauza să fie rediscutată în faţa primei instanţe în prezenţa celui în cauză. Dacă formulează cererea de rejudecare, se loveşte de ambiguitatea reglementării şi de divergenţele de interpretare, dar dacă cererea este admisă în principiu, îi este asigurată o nouă judecată în prim grad în prezenţa sa.

Domenii speta

Spete similare