Apel. Soluţii. Desfiinţarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare

Apel. Soluţii. Desfiinţarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

C. proc. pen., art. 379

B. În condiţiile în care prima instanţă nu a analizat complet obiectul judecăţii prin raportare la fapta şi persoana aşa cum au fost descrise în rechizitoriul procurorului, hotărârea pronunţată este desfiinţabilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în prim grad.

La data de 25 noiembrie 2010, în dosarul nr. 318/102/2010, Tribunalul Mureş a pronunţat sentinţa penală nr.162 prin care:

A fost condamnat inculpatul V.M., în temeiul art.20 Cod penal, raportat la art.197 alin.1 şi 3 Cod penal, cu aplicarea art.74 alin.1 lit.a, alin.2 Cod penal şi art.76 lit.b Cod penal, la pedeapsa de  1 (un) an şi 10 (zece) luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de viol;

- în baza art.11 pct.2 lit.a, raportat la art.10 lit.d Cod procedură penală, a fost achitat inculpatul V.M. de sub învinuirea comiterii infracţiunii de corupţie sexuală, prev. şi ped. de art.202 alin.1 Cod penal.

Conform art.71 Cod penal, i s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, pe durata prevăzută de acest articol, exerciţiul drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b Cod penal,  respectiv:

•a drepturilor de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi

•a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art.81 alin.1 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare prev. de art.82 Cod penal şi anume acela de 3 ani şi 10 luni, termen care se compunea din durata pedepsei aplicate, la care s-a adăugat un interval fix de timp de 2 ani.

În temeiul art.359 Cod procedură penală, i s-a  atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art.83 şi 84 Cod penal, referitoare la cazurile de revocare a beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art.71 alin.5 Cod penal, pe durata termenului de încercare s-a constatat suspendată executarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a şi b Cod penal, respectiv a drepturilor de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, precum şi a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art.346 alin.1 Cod procedură penală, raportat la art.14 alin.3 Cod procedură penală, art.998, art.999 Cod civil, a fost  admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă K.C., prin reprezentant legal d-na KALANYOS MAGDALENA, în calitate de părinte, şi, în consecinţă, a fost obligat inculpatul să plătească acestei părţi civile suma de 2.500 (douămiicincisute) lei, cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune morale.

În temeiul art.192 alin.3 Cod procedură penală,  cheltuielile judiciare, parţiale au rămas în sarcina statului, iar în baza art.191 alin.1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul să plătească în favoarea statului suma de 390, cu titlu de cheltuieli judiciare parţiale.

Pentru a adopta o asemenea soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele argumente faptice şi de drept:

În cauza pendinte, existau probe cu privire la faptul că, în ziua de 04.03.2009, inculpatul a săvârşit o infracţiune de viol în forma tentativei, asupra minorei K.C., în condiţiile în care, din materialul probator administrat, pe parcursul desfăşurării procesului penal, a rezultat, în mod cert, împrejurarea că inculpatul i-a cerut minorei să se urce în pat alături de el, el s-a dezbrăcat rămânând în chiloţi, iar pe ea a dezbrăcat-o, total, de la brâu în jos. S-a dovedit şi faptul că, după ce a rămas numai cu partea vătămată, acuzatul a blocat uşa de acces, în locuinţă, cu o masă (sau scaun) pe care a împins-o în uşă. La scurt timp, după acest moment, au apărut la uşa locuinţei, părinţii fetei şi ceilalţi martori menţionaţi, care au încercat să intre în locuinţă, cărora inculpatul nu le-a deschis uşa. Au forţat uşa locuinţei şi, în momentul în care au intrat, i-au găsit pe cei doi în pat, minora fiind dezbrăcată de la brâu în jos şi plângea, iar inculpatul în chiloţi.

Intenţia inculpatului de a întreţine raport sexual cu minora a fost dovedită şi de faptul că, ulterior, acesta i-a cerut tatălui minorei să-l ierte, pentru că a intenţionat să întreţină raporturi sexuale cu fiica lui, motivând prin aceea că a fost beat. Această intenţie nu s-a materializat, tocmai datorită intervenţiei părinţilor fetei, care au fost nevoiţi să intre, cu forţa, în locuinţa inculpatului, mai ales în contextul în care-şi auziseră fata strigând şi plângând. Toate acţiunile inculpatului, anterioare intervenţiei persoanelor menţionate, vădeau intenţia acestuia de a întreţine raport sexual cu minora. În întărirea acestei idei, a venit şi faptul că inculpatul i-a cerut nepoatei sale, martora K.K., să iasă din casă, după care a blocat uşa, pentru a rămâne singur cu victima.

Aşadar, vinovăţia inculpatului în cazul acestei infracţiuni a fost pe deplin dovedită.

Cu privire la infracţiunea de corupţie sexuală, pentru care s-a început urmărirea penală şi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, s-a considerat că nu sunt îndeplinite toate elementele constitutive ale acestei infracţiuni, în speţă lipsind latura obiectivă a infracţiunii analizate.

Pentru a formula această convingere, s-a arătat că singurele probe care veneau să susţină acuza, adusă inculpatului, era declaraţia părţii vătămate şi a martorei K.K., din cursul urmăririi penale, în contextul în care acuzatul nu a recunoscut săvârşirea acestei infracţiuni.

Nici partea vătămată şi nici martora, în declaraţiile date în faţa instanţei nu au confirmat cele relatate, în etapa prealabilă judecăţii, partea vătămată susţinând că inculpatul a pupat-o doar pe obraz, iar martora nu a făcut nici un fel de referire, la elementele relevante ale stării de fapt, din prisma acestei infracţiuni, menţionând că „eu mai mult nu ştiu să spun”.

În aceeaşi ordine de idei s-a mai menţionat că, atât partea vătămată K.C., cât şi martora K.K., sunt copii care, la data de 04.03.2009 – data la care s-au întâmplat cele reclamate – erau în vârstă de aproximativ 7 ani şi 5 luni şi respectiv 7 ani şi cele relatate, s-a considerat că trebuie analizate cu unele rezerve.

Împrejurarea că inculpatul a pupat-o pe obraz pe partea vătămată nu plasa această conduită, a acuzatului, în sfera infracţiunii de corupţie sexuală, reglementată de prevederile art.202 alin.1 Cod penal şi în consecinţă, s-a reţinut că, în temeiul art.11 pct.2 lit.a, raportat la art.10 lit.d Cod procedură penală, se impunea achitarea inculpatului de sub învinuirea comiterii infracţiunii menţionate.

Prin urmare, în drept, fapta inculpatului V.M. de  a încerca, la data de 04.03.2009, să întreţină, prin constrângere – un  raport sexual cu minora K.C., persoană în vârstă de 7 ani, acţiune nedusă la capăt datorită intervenţiei unor persoane, s-a reţinut că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de viol, faptă prev. de art.20 rap. la art.197 al.1, al.3 Cod penal.

La individualizarea pedepsei ce i-a fost aplicată, pentru fapta penală reţinută, au fost urmărite criteriile prevăzute de art.72 Cod penal  şi anume:

- gradul de pericol social concret al infracţiunii, concretizat în împrejurările care compun conţinutul constitutiv al infracţiunii de tentativă la viol, dar şi extrinseci acestuia, cum sunt, în esenţă: acţiunea susţinută a inculpatului, în realizarea rezultatului dorit, locul săvârşirii acţiunii infracţionale şi urmările cauzate, concretizate în atingerea adusă atât vieţii sexuale, cât şi drepturilor părţii vătămate la o dezvoltare fizică şi psihică normală;

- mediul familial şi social din care proveneau acuzatul şi partea vătămată;

- circumstanţele personale ale inculpatului, care a avut o atitudine, oscilantă, pe parcursul desfăşurării procesului penal, faţă de acuzele care i-au fost aduse, însă acest aspect nu a deturnat sub nici o formă cercetarea judecătorească, acuzatul se află la prima confruntare cu legea penală şi, potrivit datelor deţinute,  nu a fost cercetat în alte dosare. Aşa cum a rezultat din probatoriul administrat, acesta în momentul săvârşirii infracţiunii se afla sub influenţa băuturilor alcoolice. S-a reţinut a fi adevărat că acest aspect nu reprezenta o scuză plauzibilă, în privinţa conduitei lui antisociale şi nu diminua gradul  de pericol social al faptei, sub aspectul comiterii căreia a fost deferit justiţiei, însă, totuşi s-a apreciat că, în acord cu prevederile art.74 alin.1 lit.a şi alin.2 Cod penal, ea putea fi încadrată în sfera circumstanţelor atenuante judiciare, considerând că, chiar dacă infracţiunea pentru care acuzatul a  fost trimis în judecată prezenta o gravitate însemnată, se putea da eficienţă juridică prevederilor art.76 lit.b Cod penal, motiv pentru care a fost coborâtă pedeapsa aplicată, sub minimul special;

- prevederile art.52 Cod penal, în acord cu care scopul pedepsei nu trebuia să fie doar o măsură coercitivă, ci în principal un mijloc de reeducare.

Sintetizând aceste elemente de individualizare, s-a considerat, că o pedeapsă de 1,10 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de tentativă la viol prev. şi ped. de art.20 Cod penal, raportat la art.197 alin.1 şi alin.3 Cod penal, aplicată inculpatului V.M., va reprezenta un tratament penal just, în contextul dat, realizându-se totodată şi scopul sancţiunii penale înserat în economia art.52 Cod penal, fiind respectat şi principiul proporţionalităţii, referitor la gravitatea faptelor penale oglindită în cuantumul pedepsei stabilite.

Conform art.71 Cod penal, i s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, pe durata prevăzută de acest articol, exerciţiul drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b Cod penal,  respectiv:

•a drepturilor de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi

•a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

Referitor la modalitatea de executare a pedepsei aplicate inculpatului, în aprecierea instanţei scopul sancţiunii penale putea fi atins şi fără executarea pedepsei în regim de detenţie, raportat şi la mediul familial, din care provenea inculpatul, motiv pentru care în temeiul art.81 alin.1 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate pe durata termenului de încercare, prev. de art.82 Cod penal, şi anume acelea de 3 ani 10 luni, termen care s-a compus din durata pedepsei aplicate la care s-a adăugat un interval fix de timp de 2 ani.

În baza art.359 Cod procedură penală, i s-a atras atenţia inculpatului asupra cazurilor de revocare a beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei, în acord cu art.83 şi 84 Cod penal.

În baza art.71 alin.5 Cod penal, pe durata termenului de încercare s-a constatat suspendată executarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a şi b Cod penal, respectiv a drepturilor de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, precum şi a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, s-a reţinut că partea vătămată K.C., prin reprezentant legal, la termenul de judecată, din data de 11.06.2010, s-a constituit parte civilă în cauză, solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune morale.

În ceea ce priveşte această solicitare, s-a apreciat că determinarea întinderii prejudiciului moral, ar însemna aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi a implicaţiilor acestuia, pe toate planurile vieţii sociale ale persoanei vătămate.

Trebuia să se aprecieze ce a pierdut persoana vătămată pe plan fizic, psihic, social, profesional şi familial în ceea ce ar însemna o viaţă normală, pentru aceasta, în momentul săvârşirii faptei penale, dar şi în viitor.

În lumina celor anterior expuse, raportat la contextul în care au fost comise faptele penale, la circumstanţele personale ale părţii vătămate, precum şi la prejudiciul moral suferit de această parte civilă şi ţinând cont de suferinţele cauzate, s-a apreciat că solicitarea acesteia, din punct de vedere al cuantumului daunelor morale era exagerată, suma de 2.500 lei  fiind în măsură să constituie o reparaţie justă şi echitabilă a  suferinţelor provocate.

Aşadar, în baza art.346 alin.1 Cod procedură penală, raportat la art.14 alin.3 Cod procedură penală, art.998, art.999 Cod civil, s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă K.C., prin reprezentant legal d-na K.M., în calitate de părinte şi, în consecinţă, s fost obligat inculpatul să plătească acestei părţi civile suma de 2.500 (douămiicincisute) lei, cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune morale.

Pornind de la soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art.192 alin.3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare, parţiale, au rămas în sarcina statului şi în temeiul art.191 alin.1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul să plătească în favoarea statului suma de 390, cu titlu de cheltuieli judiciare parţiale.

Această soluţie a instanţei de fond, în termen legal, a fost atacată cu apel, de către Ministerul Public  - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş , care a înţeles să o critice pentru netemeinicie. S-a solicitat ca, în urma admiterii acestei căi de atac şi a reformării parţiale a sentinţei penale criticate, prin rejudecare, să se dispună condamnarea inculpatului V.M. şi pentru comiterea  infracţiunii incriminate de prev.art.202 alin.1 Cod penal. În motivarea acestei căi de atac au fost invocate următoarele argumente:

În mod special, din probele administrate, în faza de urmărire penală (procesul verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare, raportul de constatare medico-legală, declaraţia părţii vătămate K.C. şi declaraţia martorei K.K.), menţinute de prima instanţă de judecată ca fiind legal administrate a rezultat că, în fapt, la 2.03.2009, în jurul orei 19, aflându-se în locuinţa martorului K.G. (tatăl părţii vătămate K.C.), situată în localitatea Sărăţeni nr…., inculpatul V.M. i-a cerut părţii vătămate, minore, să se dezbrace, iar apoi a început să o mângâie şi să o sărute pe tot corpul, în prezenţa martorei - de asemenea minore - K.K.. Caracterul obscen al actelor săvârşite de inculpat era dat, cu predilecţie, de vârsta foarte fragedă a minorei asupra căreia ele – actele - au fost efectuate.

Situaţia de fapt prezentată pe scurt se încadra juridic în infracţiunea de corupţie prevăzută de art. 202 alin. 1 Cod penal.

Unul dintre argumentele folosite de prima instanţă de judecată pentru a motiva soluţia a fost modificarea, în cursul judecăţii, a declaraţiilor date în faza de urmărire de către partea vătămată K.C. şi martora K.K.. Această justificare nu era una corectă. Simpla şi singura împrejurare că aceste persoane au revenit asupra declaraţiilor, date în faza de urmărire penală, negându-le conţinutul, nu era suficientă, prin ea însăşi, pentru a exclude, din materialului probator administrat, declaraţiile respective. Nu exista vreun temei pentru a crea o preferinţă a declaraţiilor, în sensul reţinerii celor date în faza de judecată, în detrimentul celor date în faza de urmărire penală (care, în egală măsură, pot servi ca fundament pentru a dispune inclusiv condamnarea, şi nu doar trimiterea în judecată). Iar elementele de fapt, pe care partea vătămată şi martora, le-au relevat în cursul urmăririi penale ar fi trebuit să fie valorificate, cu referire la partea vătămată, în limitele prev.de art.69 Cod procedură penală, pentru a se reţine, în sarcina inculpatului V.M. şi a săvârşirii infracţiunii de corupţie sexuală, prev. de art.202 alin.1 Cod penal.

Analizând apelul astfel declarat prin prisma prev. art.370-374, 378 Cod procedură penală se constată că acesta are caracter fondat impunându-se a fi admis pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Inculpatul V.M. a fost trimis în judecată sub acuza săvârşirii, în condiţiile concursului ideal de infracţiuni a faptelor penale incriminate de disp.art.202 alin.1 Cod penal şi de disp. art.20 rap.la art.197 alin.1 şi 3 Cod penal. La fila 4, din actul de sesizare a instanţei, în alineatele antepenultim şi ultim, este realizată nu doar descrierea faptică a infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, dar şi încadrarea juridică a acestora. Din penultimul alineat şi din probatoriul administrat în faza urmăririi penale rezultă că inculpatul ar fi comis faptele cu caracter obscen în prezenţa a două minore K.C. şi K.K.. Ultima minoră indicată ce este în rudenie de gradul II cu inculpatul a figurat în cauză ca martoră, ea fiind audiată, în această calitate de către instanţa de fond la termenul de judecată din 04.10.2010. Dacă s-ar fi apreciat cu maximă atenţie conţinutul actului de investire al instanţei se putea constata, cu uşurinţă, faptul că minora K.K., date fiind rudenia sa cu inculpatul (este nepoata acestuia) şi circumstanţele atenuante reţinute drept cadru al activităţii infracţionale desfăşurate de inculpat, trebuia să aibă calitatea de parte vătămată în cauză. Minora K.K. care în luna martie a.c. a împlinit vârsta de 8 ani trebuia să fie reprezentată în cauză de o persoană (părinte sau tutore) care să nu se afle într-un evident conflict de interese cu inculpatul (pe baza relaţiilor de rudenie sau afinitate) şi în cazul acesteia acţiunea civilă ce era probabil a se exercita în cauză trebuia să se circumscrie prev. art.17 Cod procedură penală. Aceste aspecte nu au fost lămurite de către instanţa de fond în contextul în care aceasta avea obligaţia nu doar să verifice regularitatea actului de sesizare, dar trebuia să şi determine în mod just calitatea părţilor în prezenta cauză, pe baza circumstanţelor reale reţinute. Nici acuza şi nici instanţa de fond nu au analizat omisiunea procurorului de caz de a preciza în actul de inculpare calitatea corectă a părţilor vătămate, împrejurarea  că acestea datorită vârstei şi gradului redus de instruire, trebuiau să fie audiate şi în prezenţa unui psiholog din cadrul Direcţiei pentru Protecţia Copilului (dacă se aprecia necesar) şi cu privire la cea de-a doua minoră trebuia să se analizeze aşa cum s-a mai arătat în mod corespunzător incidenţa, în cazul dânsei, a prev. art.17 Cod procedură penală.

La termenul de judecată din 06.05.a.c. când cauza a rămas în pronunţare pentru prima dată reprezentantul Ministerul Public a formulat o cerere de schimbare a încadrării juridice a celei de-a doua acuze reţinute în sarcina inculpatului în sensul de a se proceda la constatarea faptului că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prev. de art.202 alin.3 Cod penal şi nu de disp. art.202 alin.1 Cod penal aşa cum s-a reţinut în rechizitoriu. Această instanţă de control judiciar pe baza considerentelor reţinute în alineatul precedent, apreciază că nu poate da curs în prezenta cauză a acestei cereri de schimbare a încadrării juridice a uneia dintre acuze, cât timp în contextul real a celei de-a doua acuze, nu a fost dezlegat la prim grad jurisdicţional. Instanţa de fond nu a analizat decât presupusa faptă de corupţie sexuală pe care inculpatul ar fi săvârşit-o asupra părţii vătămate K.C. (a se vedea alineatele 3 şi 4 ale filei 6 din sentinţa criticată), cât timp în actul de investire al instanţei, la descriere în fapt şi în drept, a infracţiunii de corupţie sexuală reţinută în sarcina inculpatului erau reţinute două victime minore. Instanţa de fond trebuia să lămurească aceste aspecte care privesc atât latura penală cât şi latura civilă ale cauzei, în contextul, în care, dacă această instanţă de control judiciar ar păşi la corijarea acestor scăpări ale instanţei de prim grad jurisdicţional ar încălca triplul grad jurisdicţional ce trebuie parcurs de astfel de cauze. Această instanţă de control judiciar manifestând un evident rol activ, conform art.4 Cod procedură penală şi dând eficienţa ce se impune, în cauză, prev. de art.378 alin.1, 2 Cod procedură penală, constată că se impune desfiinţarea hotărârii criticate prin prisma prev. art.379 pct.2 lit.b Cod procedură penală şi trimiterea cauzei la Tribunalul Mureş pentru rejudecarea pe fond a acesteia.

Va admite apelul declarat de Ministerul Public  - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş împotriva sentinţei penale nr.162/16.11.2010 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr.318/102/2010.

Va desfiinţa integral hotărârea judecătorească criticată şi va dispune rejudecarea cauzei pe fond de către Tribunalul Mureş.

Notă: Necesitatea, rezultând din imperativele unui proces echitabil, ţinând de soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil a schimbat considerabil optica legiuitorului român asupra stricteţii parcurgerii obligatorii de către o cauză penală a unui triplu grad de jurisdicţie. Astfel, prin Legea nr. 356/2006, a fost pusă cu adevărat în valoare natura judecăţii în apel ca a doua şi ultima judecată de fond şi au fost semnificativ reduse cauzele de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare doar la imposibilitatea părţii de a se înfăţişa, la vicii de drept date de citarea părţilor şi de existenţa vreunui caz de nulitate absolută dintre cele expres prevăzute de art. 197 alin. 2 C. pr. pen. S-a instituit astfel obligativitatea remedierii în apel a tuturor celorlalte vicii de fapt şi de drept pe care hotărârea primei instanţe poate să le conţină.

În speţele expuse mai sus, niciunul din motivele pentru care s-a dispus desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Mureş nu se încadrează între cele enumerate în art. 379 pct. 2 lit. b C. pr. pen., iar neregulile constatate puteau să fie corectate în faţa instanţei de al doilea grad.

Domenii speta

Spete similare