Apel civil. Aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă

Apel civil. Aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 297 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Având în vedere că prin apelul declarat de reclamanţi s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, invocându-se greşita soluţionare a procesului fără a se fi intrat în cercetarea fondului, în speţă se regăseşte tocmai situaţia reglementată de norma legală evocată şi ca atare, nu este justificată solicitarea pârâtei în sensul de a se dispune trimiterea cauzei în vederea evocării fondului de către instanţa de apel, chiar dacă în faţa acesteia au fost administrate probe noi, însă anterior anulării sentinţei pronunţate de judecătorie.

Prin dispoziţia de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe nu se  încalcă principiul soluţionării litigiului într-un termen rezonabil, întrucât respectarea acestui principiu nu presupune încălcarea unei dispoziţii legale imperative, prin care se urmăreşte asigurarea dublului grad de jurisdicţie.

Prin sentinţa civilă nr. 1700/21 iunie 2010, Judecătoria Miercurea Ciuc a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor G.I. s.a. de promovare a petitului 1 al acţiunii în contradictoriu cu pârâta SC A. MIERCUREA CIUC SA, a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil, a admis excepţia lipsei de interes a reclamanţilor cu privire la petitul 2 al acţiunii, a respins acest capăt de cerere ca lipsit de interes şi a obligat reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În adoptarea acestei soluţii, judecătoria a reţinut că prin contractele de vânzare – cumpărare nr. 217 – 220 din 15 martie 1994, încheiate în baza Legii nr. 85/1992, reclamanţii şi antecesorii acestora au cumpărat de la pârâtă 4 apartamente aflate în proprietatea acesteia, situate în mun. Miercurea Ciuc, situate pe terenul în suprafaţă de 3.357 mp., înscris în C.F. nr. 2342/N Miercurea Ciuc (Topliţa), nr. top. 3579 şi aflat în proprietatea pârâtei.

Cum potrivit prevederilor art. 1 din contractele menţionate, cumpărătorii au dobândit doar un drept de folosinţă asupra terenului aferent locuinţelor, pe durata existenţei construcţiei, instanţa a apreciat că reclamanţii nu au calitatea de a solicita întabularea pe acest teren a construcţiilor indicate în petitul nr. 1 al acţiunii, această calitate aparţinând exclusiv titularului dreptului de proprietate asupra terenului.

De asemenea, instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. 4 din Legea nr. 85/1992, atribuirea terenului aferent locuinţelor cumpărate se face în condiţiile art. 36 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, astfel că reclamanţii ar fi trebuit să urmeze procedura administrativă prevăzută de această normă legală, apreciindu-se ca fiind lipsită relevanţă împrejurarea că în prezent terenul nu se află în proprietatea statului, ci a pârâtei, deoarece vocaţia reclamanţilor de a dobândi acest drept s-a născut din Legea nr. 85/1992.

Prin urmare, instanţa a reţinut că până la reglementarea situaţiei juridice a terenului aferent locuinţelor cumpărate, cererea reclamanţilor de a se întabula pe terenul de 3.357 mp. – proprietatea pârâtei, construcţiile menţionate în petitul nr.  1 al acţiunii, este în mod vădit promovată de persoane lipsite de calitate procesuală activă.

În ceea ce priveşte petitul nr. 2 al acţiunii, prin care reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare apte pentru transcrierea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în CF 2342/N Miercurea Ciuc (Topliţa), cu corolarul obligării pârâtei la plata de daune cominatorii până la executarea acestei obligaţii, judecătoria a apreciat că această cerere este lipsită de interes, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 19 din Decretul-lege nr. 61/1990, contractul de vânzare - cumpărare a locuinţei are valoare de înscris autentic şi constituie titlu executoriu, astfel că reclamanţii deţin deja titluri de proprietate apte de întabulare.

În fine, instanţa a reţinut că în realitate, imposibilitatea reclamanţilor de a-şi înscrie în cartea funciară drepturile de proprietate asupra construcţiilor dobândite se datorează exclusiv faptului că aceştia nu au dobândit încă un drept de proprietate asupra terenului aferent apartamentelor cumpărate, însă această chestiune nici nu ar putea fi rezolvată prin admiterea acestui al doilea petit al acţiunii, în lipsa deţinerii de către reclamanţi a unui titlu de proprietate asupra terenului aferent, titlu ce nu poate fi obţinut decât în procedura administrativă reglementată de dispoziţiile art. 36 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, la care face trimitere art. 10 alin. 4 din Legea nr. 85/1992.

Pentru motivele arătate, judecătoria a respins acţiunea reclamanţilor ca efect al admiterii excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes, făcând şi aplicarea dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, în sensul obligării acestora la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial suportat.

Prin decizia civilă nr. 58/14 iunie 2011, Tribunalul Harghita a admis apelul declarat de reclamanţi, a anulat hotărârea anterior descrisă şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, constatând incidenţa prevederilor art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă.â

În adoptarea acestei soluţii, tribunalul a apreciat că respingerea acţiunii reclamanţilor în temeiul celor două excepţii, invocate din oficiu la al 24-lea termen de judecată, este nelegală, întrucât, chiar dacă aceştia au dobândit doar un drept de folosinţă asupra terenului aferent locuinţelor cumpărate, obiectul cauzei îl reprezintă tocmai constatarea împrejurării că pe lângă construcţiile întabulate în cartea funciară, pe acest teren există şi alte construcţii, ai căror proprietari se consideră a fi reclamanţii. Or, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra obiectului cauzei, ci a constatat lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, deşi aceştia sunt titularii dreptului subiectiv dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, tribunalul a apreciat că soluţia primei instanţe este de asemenea eronată, deoarece interesul reclamanţilor constă în aceea că solicită obligarea pârâtei la încheierea contractelor de vânzare – cumpărare apte pentru transcrierea dreptului de proprietate în cartea funciară şi că acest interes nu se verifică prin raportare la îndeplinirea formalităţilor reglementate de lege în vederea perfectării respectivelor contracte, întrucât lipsa îndeplinirii acestor formalităţi este legată de fondul dreptului şi nu îi poate priva pe reclamanţi de exercitarea drepturilor procesuale.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că există contrarietate între dispozitivul sentinţei şi considerentele acesteia, observând că, deşi acţiunea a fost respinsă prin admiterea unor excepţii, totuşi, prin motivare se analizează fondul litigiului dintre părţi, reţinându-se neîndeplinirea anumitor condiţii reglementate de Legea nr. 85/1992, Decretul-Lege nr. 61/1990 şi Legea nr. 18/1991.

Prin urmare, apreciind că reclamanţii sunt titularii dreptului subiectiv dedus judecăţii şi au interes în promovarea acţiunii, tribunalul a reţinut că judecătoria a soluţionat în mod greşit procesul fără a intra în cercetarea fondului, astfel că, în urma anulării sentinţei atacate, potrivit dispoziţiilor art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta, solicitând în principal, modificarea integrală a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului promovat de reclamanţi, iar în subsidiar – casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de  apel.

În motivarea recursului, pârâta a invocat prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă, susţinând că instanţa de apel nu şi-a motivat soluţia adoptată, nearătând dacă, în raport de starea de fapt relevată prin probele administrate, era necesară şi obligatorie analiza fondului cauzei şi neindicând, totodată,  temeiurile de fapt şi de drept care ar atribui reclamanţilor calitate procesuală, respectiv interes în promovarea acţiunii.

Cu referire la motivele de nelegalitate invocate, pârâta a arătat că, întrucât reclamanţii nu sunt proprietarii terenului pe care solicită întabularea unor construcţii edificate ilegal, este evident că aceştia nu au calitate procesuală activă, o soluţie contrară echivalând cu încălcarea dreptului său de proprietate şi cu legalizarea unor abuzuri, iar problema lipsei de interes în a obţine o hotărâre judecătorească pentru întabularea dreptului de proprietate asupra locuinţelor este determinată de prevederile art. 4 din Decretul-Lege nr. 61/1990, în conformitate cu care contractele de vânzare-cumpărare din litigiu au valoare de înscrisuri autentice, apte de înscriere în cartea funciară.

S-a mai susţinut că, întrucât în faţa instanţei de apel au fost administrate probe noi, atât la cererea părţilor, cât şi din oficiu, tribunalul ar fi trebuit să facă aplicarea prevederilor art. 297 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură civilă, în sensul ca, anulând sentinţa atacată, să judece el însuşi procesul, evocând fondul, iar nu să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe, încălcând, astfel, principiul soluţionării litigiului într-un termen rezonabil.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamanţii au solicitat respingerea recursului şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate, susţinând legalitatea şi temeinicia deciziei atacate.

Examinând recursul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a constat că acesta este nefondat, astfel că a fost respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 297 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Or, în speţă se regăseşte tocmai situaţia reglementată de norma legală evocată, observându-se că prin apelul declarat de reclamanţi s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, invocându-se greşita soluţionare a procesului fără a se fi intrat în cercetarea fondului. Prin urmare, solicitarea pârâtei – în sensul de a se dispune trimiterea cauzei în vederea evocării fondului de către instanţa de apel nu poate fi primită, chiar dacă în faţa acesteia au fost administrate probe noi, însă anterior anulării sentinţei pronunţate de judecătorie.

În ceea ce priveşte susţinerea conform căreia, prin dispoziţia de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe s-ar încălca principiul soluţionării litigiului într-un termen rezonabil, trebuie subliniat faptul că respectarea acestui principiu nu presupune încălcarea unei dispoziţii legale imperative, prin care se urmăreşte asigurarea dublului grad de jurisdicţie, astfel că instanţa de recurs va înlătura ca nefondată şi această critică.

Cu referire la modalitatea de abordare a cauzei de către instanţa de fond, Curtea constată că – raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, reţinerea celor două excepţii este eronată, deoarece prin petitul nr. 1 al acţiunii, reclamanţii au solicitat, pe lângă întabularea locuinţelor dobândite prin contractele de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 85/1992, şi întabularea unor construcţii anexe care nu au fost cuprinse în aceste contracte.

Prin urmare, în mod greşit s-a apreciat că reclamanţii nu ar avea calitate procesuală activă în privinţa petitului nr. 1 al acţiunii, câtă vreme prin acesta s-a invocat un drept de proprietate asupra altor construcţii decât cele pentru care posedă titlu apt de întabulare, neavând relevanţă din această perspectivă – prin prisma dispoziţiilor art. 494 Cod civil, împrejurarea că terenul pe care sunt amplasate respectivele construcţii anexe se află în proprietatea pârâtei.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes pentru pretenţiile care formează obiectul petitului nr. 2 al acţiunii, Curtea a constat că şi sub acest aspect soluţia primei instanţe este greşită deoarece, astfel cum rezultă din cerinţa expusă la lit. e) din cuprinsul petitului menţionat, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractelor de vânzare – cumpărare apte pentru transcrierea dreptului lor de proprietate în cartea funciară nu doar asupra construcţiilor – respectiv locuinţe şi anexe gospodăreşti, ci şi asupra terenului aferent acestora, susţinând că li se cuvine cu acest titlu întreaga suprafaţă de 3.357 mp., înscrisă în prezent ca fiind proprietatea pârâtei.

Or, în contextul în care construcţiile anexe în privinţa cărora se invocă de către reclamanţi un drept de proprietate sunt amplasate pe terenul care excede suprafeţei aferente locuinţelor vândute de către pârâtă în temeiul Legii nr. 85/1992, este greşit a aprecia că reclamanţii nu ar avea interes sau calitate procesuală în promovarea acţiunii, o atare soluţie fiind de natură a le nega însuşi dreptul de acces la justiţie, garantat deopotrivă de Constituţia României şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru motivele arătate, Curtea a apreciat că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, prima instanţă soluţionând în mod greşit procesul fără cercetarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii.

De asemenea, se observă că în cuprinsul deciziei civile atacate au fost expuse în mod suficient de detaliat argumentele avute în vedere de către instanţa de apel în adoptarea soluţiei criticate de către pârâtă, astfel că nu este incident nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul examinat, corelativ cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, în sensul obligării pârâtei - recurente la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate reclamanţilor – intimaţi prin demersul juridic iniţiat.

Domenii speta

Spete similare