Greşita restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale cu respectarea dreptului la apărare al inculpaţilor şi a refacerii rechizitoriului. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 300 al. 2 şi art. 332 al. 2 Cod pr. penală

Prin sentinţa penală nr. 119/07.05.2008 Tribunalul Brăila a dispus, printre altele,  admiterea excepţiei nulităţii tuturor actelor de urmărire penală efectuate până la data aducerii la cunoştinţă a învinuirii, excepţie invocată de inculpaţii O. I., M. L. A., M. A., A. A., V. D. A. şi C. A. E. şi anularea tuturor actelor de urmărire penală şi a tuturor probelor efectuate în cauză cu privire la inculpaţi în perioada 9.12.2005 – 30.10.2006.

Prin aceeaşi sentinţă s-a admis excepţia neregularităţii actului de sesizare invocată de inculpaţii M. L. A., M. A., A. A., V. D. A. şi C. A. E. iar în baza art. 332 alin. (2) teza finală c. p. p. s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în vederea refacerii urmăririi penale cu respectarea dreptului la apărare al inculpaţilor şi a refacerii rechizitoriului.

Pentru a dispune astfel instanţa de fond a apreciat că prin neînştiinţarea inculpaţilor de către organele de urmărire penală cu privire la faptul că faţă de aceştia s-a dispus începerea urmăririi penale s-a produs acestora o vătămare care nu poate fi reparată decât prin constatarea nulităţii actelor de urmărire penală şi a probelor administrate în cauză între momentul începerii urmăririi penale şi momentul aducerii la cunoştinţa inculpatului a naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi refacerea lor cu respectarea dispoziţiilor legale.

De asemenea instanţa de fond a apreciat că rechizitoriul cu care a fost sesizată nu cuprinde pentru fiecare act material al infracţiunii de „şantaj” în formă continuată cine sunt autorii şi cine părţile vătămate şi nu indică pentru fiecare inculpat câte acte materiale de şantaj a comis şi care sunt părţile vătămate, fiind întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor art. 263 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală.

Prin decizia penală nr. 708/R/06.11.2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi au fost admise recursurile declarate Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila şi de părţile civile C.S.G., C.M.L., M.SV., F.D., P.E.M.,  M.S.C., C.M.F. şi  G.S.M., s-a casat în parte sentinţa penală nr. 119/07.05.2008 a Tribunalului Brăila înlăturându-se dispoziţiile privind anularea actelor de urmărire penală şi restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale şi a rechizitoriului, dispunându-se trimiterea cauzei la Tribunalul Brăila în vederea continuării judecăţii.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:

Soluţia de restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale cu respectarea dreptului la apărare al inculpaţilor şi a refacerii rechizitoriului nu se impunea a fi pronunţată în cauză.

 1. Sub un prim aspect Curtea constată că instanţa de fond a apreciat că rechizitoriul cu care a fost sesizată nu cuprinde pentru fiecare act material de şantaj cine sunt autorii şi cine părţile vătămate, că este întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor art. 263 alin. 1 şi 2 Cod pr. penală şi că nu indică pentru fiecare inculpat câte acte materiale de şantaj a comis şi care sunt părţile vătămate astfel că ar fi în imposibilitatea de a stabili pe parcursul cercetării judecătoreşti situaţia de fapt.

 Considerăm că această susţinere a instanţei de fond nu este conformă cu realitatea şi că în cauză s-a făcut o interpretare excesiv de formalistă a prevederilor referitoare la conţinutul rechizitoriului.

 Astfel, potrivit dispoziţiilor legale în materie (art. 263 al. 1 şi 2 Cod procedură penală), rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute în art. 203, datele referitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată. De asemenea în rechizitoriu trebuie să se arate, numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi citate.

 În speţă Curtea constată că aceste dispoziţii au fost respectate de către procurorii care au întocmit rechizitoriul acesta cuprinzând, după un preambul introductiv referitor la constituirea şi organizarea de către inculpaţi a unui grup infracţional, o expunere amănunţită a activităţii desfăşurate. În cadrul acestei expuneri fiecare dintre cele 53 de acte materiale este descris în detaliu, cu arătarea părţii vătămate la care se referă şi a activităţii infracţionale concrete desfăşurate de fiecare inculpat urmate de indicarea mijloacele de probă care au stat la baza reţinerii situaţiei de fapt.

După expunerea detaliată a activităţii infracţionale desfăşurată de inculpaţi procurorii precizează care este, în opinia lor, încadrarea juridică a faptelor, apreciind că în sarcina fiecăruia dintre inculpaţi trebuie reţinute infracţiunile de „asociere la un grup infracţional organizat” prevăzută de art. 7 al. 1 şi 3 din Legea nr. 39/2003 şi respectiv „şantaj calificat în formă continuată” prevăzută de art. 194 al. 1,2 Cod penal, cu aplicarea art. 41 al. 2 Cod penal.

Este adevărat că în momentul stabilirii încadrării juridice a faptelor procurorii nu menţionează câte dintre actele materiale anterior descrise trebuie reţinute în sarcina fiecăruia dintre inculpaţi, aspect care însă nu poate avea decât semnificaţia faptului că, în opinia celor ce au întocmit rechizitoriul, toţi inculpaţii sunt răspunzători de fiecare dintre actele materiale ale infracţiunii de „şantaj”.

Bineînţeles că acest aspect rămâne a fi verificat şi eventual cenzurat de către instanţele de judecată, care, pe baza descrierii detaliate a situaţiei de fapt din rechizitoriu precum şi a cercetării judecătoreşti, urmează să stabilească în concret care sunt actele materiale ce pot fi imputate sau nu fiecăruia dintre inculpaţi.

Oricum este de remarcat că acest aspect putea fi remediat şi prin acordarea unui termen, situaţie în care restituirea pentru refacerea actului de sesizare nu era necesară, conform art. 300 al. 2 Cod procedură penală, şi că în situaţia în care procurorii ar fi înţeles să îşi menţină aprecierea privind participarea tuturor inculpaţilor la toate actele infracţionale ale infracţiunii de „şantaj” instanţa avea posibilitatea de a corecta eventual această susţinere prin hotărârea de soluţionare a cauzei pe fond.

 Pentru cele mai expuse Curtea constată că actul de sesizare al instanţei nu poate fi apreciat ca fiind întocmit cu nerespectarea prevederilor legale în materie şi că aspectul de neregularitate invocat de instanţa de fond nu este dintre acelea care atrag în mod obligatoriu restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii rechizitoriului.

 2. Un al doilea aspect pentru care instanţa de fond a apreciat că în cauză se impune restituirea cauzei îl constituie încălcarea dreptului inculpaţilor la asistenţă juridică, potrivit dispoziţiilor art. 332 alin. (2) ultima teză Cod procedură penală.

 În concret instanţa de fond a reţinut că în cauză a fost începută urmărirea penală la data de 09.12.2005 şi că acest lucru a fost adus la cunoştinţa inculpaţilor O. I., M. L. A., M. A., A. A., V. D. A. şi C. A. E.  abia la data de 30.10.2006, situaţie în care toate actele de urmărire penală efectuate în această perioadă ar fi lovite de nulitate. S-a apreciat de către instanţa de fond că în acest fel au fost încălcate prevederile art. 6 paragraful 3 lit. „a” din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că potrivit dreptului intern această neregularitate constituie o nulitate relativă, ce a produs inculpaţilor o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actelor de urmărire penală efectuate în perioada respectivă.

 Deosebit de cele reţinute de instanţa de fond Curtea apreciază că în cauză nu există o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 3 lit. „a” din Convenţie şi că neaducerea la cunoştinţă a învinuirii imediat după începerea urmăririi penale nu poate atrage nulitatea actelor efectuate în perioada 09.12.2005 – 30.06.2006.

 a. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 paragraful 3 lit. „a” din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

 Curtea reţine că potrivit textului mai sus arătat orice acuzat are dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa.

 Analizând această garanţie instituită de Convenţie instanţa de fond a apreciat că noţiunea de „acuzat” corespunde termenului de „învinuit” din dreptul intern astfel că dreptul de a fi informat se naşte încă de la începutul urmăririi penale faţă de o persoană.

 Referitor la acest aspect Curtea constată că în doctrina şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului această garanţie a fost interpretată ca având drept scop asigurarea posibilităţii persoanei împotriva căreia se formulează o acuzaţie în materie penală de a-şi pregăti o apărare efectivă şi eficientă.

 De asemenea s-a arătat că obiectul informării stipulate de art. 6 paragraful 3 lit. „a” îl constituie acuzaţiile oficiale formulate prin actul de trimitere în judecată, întrucât informarea trebuie să fie detaliată, ceea ce nu este posibil la începutul investigaţiei, aceasta având ca scop tocmai strângerea de probe pentru a decide dacă o persoană va fi trimisă în judecată. Aşa fiind art. 6 paragraful 3 lit. „a” nu poate fi interpretat în sensul că oferă un drept la informare încă din fazele iniţiale ale investigaţiei, deoarece în acest fel ar fi lipsit de conţinut dreptul prevăzut de art. 5 paragraf 2 (referitor la dreptul persoanei arestate de a fi informată asupra motivelor arestării şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa) – în acest sens a se vedea S. Trechsel, Human Rights in criminal proceedings, p. 199-200 citat în M. Udroiu şi O Petrescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, 2008, p. 696 precum şi CEDO, hotărârea din 19.12.1989, în cauza Kamasinski contra Austriei, parag. 79-80, CEDO decizia din 08.12.1998, în cauza Padin Gestoso contra Spaniei, parag. 1 (în drept).

 Din cele mai sus arătate rezultă că potrivit doctrinei şi jurisprudenţei CEDO noţiunea de „acuzat” vizează persoana faţă de care s-au formulat acuzaţii oficiale de trimitere în judecată, persoană care pentru a se apăra are dreptul de a fi încunoştinţată despre natura şi cauza acuzaţiilor aduse prin actul de inculpare, motiv pentru care se poate trage concluzia că această noţiune este echivalentă cu aceea de „inculpat” din dreptul intern şi nu cu aceea de „învinuit”.

Rezultă astfel că potrivit Convenţiei problema informării persoanei acuzate se pune cel mai curând cu ocazia trimiterii acesteia în judecată astfel încât orice înştiinţarea anterioară acestui moment nu poate fi apreciată decât ca o respectare a garanţiei instituite de 6 paragraful 3 lit. „a” din Convenţie.

Ori în speţă se constată că fiecare dintre inculpaţi a fost încunoştinţat, prin proces-verbal întocmit imediat după punerea în mişcare a acţiunii penale, despre  faptele cu privire la care erau cercetaţi şi despre încadrarea juridică a acestora, situaţie în care Curtea apreciază că în concret în cauză nu a existat o încălcare a prevederilor convenţionale mai sus arătate.

b. Cu privire la pretinsa încălcare a legislaţiei naţionale prin neaducerea la cunoştinţa inculpaţilor a începerii urmăririi penale.

Curtea reţine că potrivit art. 6 al. 3 Cod procedură penală „Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.”

Coroborând însă acest text de lege, instituit cu valoare de principiu în partea generală a Codului de procedură penală, cu dispoziţiile din partea specială referitoare la urmărirea penală Curtea constată că doar în cazul în care procurorul pune în mişcare acţiunea penală organul de cercetare penală îl cheamă pe inculpat, îi comunică fapta pentru care este învinuit şi îi dă explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are (art. 237 al. 2 Cod procedură penală).

Cât priveşte începerea urmăririi penale Curtea reţine că potrivit art. 228 al. 1 Cod procedură penală organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b1.

În continuare (art. 228 al. 31) se arată că rezoluţia de începerea urmăririi penale, emisă de organul de cercetare penală, se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul cauzei.

Dacă însă (art. 228 al. 4) din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea plângerii sau denunţului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b1 , organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală .

În această din urmă situaţie (art. 228 al. 6), dacă procurorul este de acord cu propunerea, o confirmă prin rezoluţie motivată comunicând o copie de pe rezoluţie persoanei care a făcut sesizarea, precum şi, după caz, persoanei faţă de care s-au efectuat acte premergătoare.

Din cele mai sus expuse rezultă cu claritate că potrivit reglementărilor în vigoare nu există vreun text de lege în partea specială a Codului de procedură penală care să stipuleze expres obligativitatea comunicării actului de începere a urmăririi penale sau a înştiinţării învinuitului despre începerea urmăririi penale.

Aşa fiind se poate concluziona că înştiinţarea învinuitului la care se referă art. 6 al. 3 Cod procedură penală (ce vizează fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi nu faptul că în cauză s-a început urmărirea penală) trebuie făcută cel târziu înainte de audierea învinuitului şi în cel mai scurt timp în cazul în care se pune în mişcare acţiunea penală, astfel cum prevede art. 237 al. 2 Cod procedură penală.

 Un argument suplimentar în sprijinul acestei interpretări a dispoziţiilor legale mai sus arătate îl constituie reglementarea în materie propusă de noul Cod de procedură penală, aflat în faza dezbaterilor parlamentare.

Astfel în art. 9 al. 3 din proiect, intitulat „ Dreptul la apărare”, se arată că suspectul (care înlocuieşte în noua reglementare conceptul de învinuit)  are dreptul de a fi informat, înainte de a fi ascultat, despre fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia iar inculpatul are dreptul de a fi informat în cel mai scurt timp, despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia.

Concluzionând, Curtea reţine că la momentul începerii urmăririi penale faţă de inculpaţii O. I., M. L. A., M. A., A. A., V. D. A. şi C. A. E. procurorii nu aveau obligaţia de a-i încunoştinţa pe aceştia despre acest aspect astfel că această împrejurare nu poate atrage nulitatea actelor de urmărire penală efectuate până la data punerii în mişcare a acţiunii penale şi audierii inculpaţilor şi, implicit, nici desesizarea instanţei de fond şi restituirea cauzei la procuror în baza art. 332 al. 2 Cod procedură penală.

c. Cu privire la vătămarea care s-ar fi produs inculpaţilor prin neaducerea la cunoştinţă a începerii urmăririi penale.

 Am arătat în cele mai sus expuse de ce Curtea apreciază că în speţă nu s-a produs o încălcare a garanţiei instituite de art. 6 paragraful 3 lit. „a” din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că nu a existat o încălcare a dreptului intern în materia asigurării dreptului la apărare al învinuiţilor sau inculpaţilor.

Cu toate acestea, având în vedere considerentele instanţei de fond, Curtea consideră necesar a puncta şi faptul că în concret, prin începerea urmăririi penale faţă de inculpaţi fără ca aceştia să fie încunoştinţaţi, nu s-a produs acestora o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului efectuat în astfel de condiţii.

În speţă, aşa cum s-a arătat de mai multe ori, a fost începută urmărirea penală prin proces-verbal la data de 09.12.2005 faţă de inculpaţii O. I., M. L. A., M. A., A. A., V. D. A. şi C. A. E. ( vol. X fila 2, dosar urmărire penală) iar punerea în mişcare a acţiunii penale, audierea inculpaţilor şi implicit aducerea la cunoştinţă a faptelor pentru care erau cercetaţi au avut loc la data de 30.10.2006.

În acest interval de timp au fost efectuate diverse verificări operative privind activitatea persoanelor urmărite penal, au fost audiate şase părţi vătămate (părţi care au fost reaudiate după data de 30.10.2006) şi s-a realizat interceptarea convorbirilor telefonice purtate de învinuiţii M.L.A., M.A., O.I. şi V.D.A..

Începând cu data de 30.10.2006 şi până la trimiterea în judecată au fost audiaţi inculpaţii, s-au realizat percheziţii la domiciliile acestora şi la sediile părţilor responsabile civilmente, au fost identificate şi audiate restul părţilor vătămate, au fost audiaţi toţi martorii, s-au realizat confruntări, s-au luat măsuri preventive şi măsuri asigurătorii, s-au realizat percheziţii informatice şi altele astfel că se poate spune cu certitudine că marea majoritate a activităţilor de urmărire penală au fost efectuate după ce inculpaţii au luat cunoştinţă despre faptul că sunt cercetaţi penal, când şi-au putut angaja apărători care să le acorde asistenţă juridică calificată.

Este de altfel de remarcat faptul că activităţile de urmărire penală efectuate înainte de 30.10.2006 (verificările operative şi interceptarea convorbirilor telefonice purtate de învinuiţi) erau prin natura lor incompatibile cu înştiinţarea învinuiţilor despre faptul că în cauză s-a început faţă de ei urmărirea penală ori cu asistarea de către avocaţi acestora.

În consecinţă Curtea apreciază că şi din perspectiva efectelor pe care le-a produs aducerea la cunoştinţă a învinuirii cu ocazia ascultării şi nu de la data începerii urmăririi penale nu se poate reţine că s-a produs o vătămare a dreptului la apărare a inculpaţilor care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actelor de urmărire penală efectuate şi care să atragă restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

Pentru aceste considerente Curtea va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila şi de părţile civile C.S.G., C.M.L., M.SV., F.D., P.E.M.,  M.S.C., C.M.F. şi  G.S.M., iar în rejudecare va respinge ca nefondate excepţia nulităţii tuturor actelor de urmărire penală efectuate până la data aducerii la cunoştinţă a învinuirii, excepţia neregularităţii actului de sesizare precum şi cererea de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale şi a rechizitoriului şi va dispune trimiterea dosarului la Tribunalul Brăila pentru continuarea judecăţii.

Domenii speta

Spete similare