Actiune în revendicare întemeiata pe dispozitiile art.480 Cod civil.

Actiune în revendicare întemeiata pe dispozitiile art.480 Cod civil. Preferabilitatea titlului detinut de cumparatori în temeiul Legii nr.112/1995 prin raportare la dispozitiile legii speciale.

Lipsa unui bun în patrimoniul reclamantului care nu s-au prevalat de dispozitiile legii speciale si nici nu detin o hotarâre judecatoreasca prin care sa beneficieze de o reconstituire actuala a dreptului lor de proprietate

Domeniu - revendicare

(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE - DOSAR NR.13143/3/2009 - DECIZIA CIVILA NR.40 A/02.02.2012)

Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti sub nr. 20163/299/2007, la data de 22.10.2007, reclamantele N.Y.E. - C. si O.C.P. au solicitat în contradictoriu cu pârâtii D.D. si D.D., I.M., O'D.V.F., ca prin hotarârea ce se va pronunta sa se dispuna obligarea pârâtilor sa le lase în deplina proprietate si posesie apartamentul nr. 10, compus din 2 camere, bucatarie, baie camara, balcon, vestibul, oficiu (ocupat de paratii D.); apartamentul nr. 45, compus din 2 camere la mansarda (ocupat de parata I.M.); garajul nr. 1, în suprafata de 14,42 m.p. (ocupat de parata O'D.).

În motivarea cererii, reclamantele au aratat ca sunt singurele succesoare legale ale autoarei lor, M.J.A., fiica cunoscutului om politic C.A., ministru si prim-ministru al Guvernului României în perioada interbelica.

S-a mai aratat ca autoarea reclamantelor, M.J.A. a avut în proprietate apartamentul 5 B - 6 B din imobilul situat în Bucuresti, B-dul. L.C. (fost A.I.) nr. 24 - 26, sc. B, sectorul 1. Acest imobil a fost nationalizat în baza Decretului nr. 92/1950, desi autoarea reclamantelor era exceptata de la aplicarea acestui act normativ, facând parte din categoriile de persoane prevazute la art II. Imobilul a fost preluat de stat fara titlu valabil, neexistând identitate între proprietarul apartamentului si persoanele trecute la pozitia 411 din lista anexa la Decretul 92/1950.

Au mai aratat reclamantele ca prin constructie, apartamentul 5B - 6B a avut în compunerea sa 6 camere, bucatarie, 2 bai, 2 camere pentru servitori la mansarda, pivnita la subsol, garaj. Dupa nationalizare apartamentul proprietatea mamei reclamantelor a fost împartit în apartamentele nr. 10 si 11 (etaj 3) apartamentul nr. 45 (cuprinzând cele 2 camere de la mansarda) si garaje.

Desi imobilele au fost preluate fara titlu valabil si nu puteau face obiectul Legii nr. 112/1995, apartamentul nr.10, garajul nr. 1 si cele doua camarute de la mansarda au fost vândute sotilor D.D. si R., numitei O'D.V.F. si respectiv numitei I.M. cu contractele nr. 4327/30604 din 22.04.1997, N 2641/12.10.1998 si respectiv, 2812/23.504 din 13.01.1997.

S-a mai aratat ca prin actul de vânzare autentificat de Tribunalul Ilfov - Sectia Notariat sub nr. 35.817 din 07.10.1937, autoarea reclamantelor, M.-J.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului 5B - 6B situat in B-dul L.C. nr. 24 - 26, et. 3 de la vânzatorii G.B., M.D., E.B. si I.B.. Prin procesul-verbal nr. 1995 emis de Comisia pentru Înfiintarea Cartilor Funciare in Bucuresti la 28.02,1940 a fost înscris în C.F. dreptul de proprietate al mamei reclamantelor asupra apartamentului si garajului.

S-a învederat ca atât reclamantele cât si pârâtii prezenta titluri scrise de proprietate care provin însa de la autori diferiti. In aceste conditii, urmeaza ca instanta sa verifice titlurile autorilor lor si sa dea eficienta titlului care provine de la autorul al carui drept este preferabil. În opinia reclamantelor, dreptul autoarei acestora este evident preferabil dreptului statului, care a înstrainat cu rea credinta si cu încalcarea legii bunuri ce nu-i apartineau.

In drept, au fost invocare dispozitiile art. 480 C.civ.

Pârâtii D.D. si D.R. au formulat întâmpinare, prin care au invocat exceptia autoritatii de lucru judecat, au solicitat, în principal, respingerea actiunii ca inadmisibila; în subsidiar, respingerea actiunii ca neîntemeiata.

Cu privire la exceptia inadmisibilitatii actiunii, au aratat ca actiunea, fundamentata pe dispozitiile dreptului comun, este inadmisibila, fiind introdusa dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, în practica Înaltei Curti de Casatie si Justitie, aceasta opinie s-a fundamentat, într-o speta similara, pe aplicabilitatea principiului specialia generalibus derogant, având în vedere ca Legea nr. 10/2001, ca lege speciala, deroga de la dispozitiile art.480 C.civ.

Într-o alta speta, fiind invocat principiul aplicarii imediate a legii civile noi, consacrat de art.5 alin.2 din Constitutia României coroborat cu art. 1 C.civ., Înalta Curte de Casatie si Justitie a decis ca, odata cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispozitiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formeaza obiectul acestei legi, ramân fara aplicare.

În consecinta, actiunile în revendicare fondate pe dispozitiile art.480 C.civ., introduse începând cu data de 14 februarie 2001, sunt privite ca inadmisibile.

Pârâtii considera ca solutia inadmisibilitatii unor asemenea actiuni este anticipata, de altfel, prin art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 care prevede ca: "bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamântului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie".

Or, Legea nr. 10/2001 suprima actiunea dreptului comun al revendicarii, dar nu si accesul la un proces echitabil. Dimpotriva, ca lege noua, perfectioneaza sistemul reparator (restitutio in integrum) si, procedural, controlul judecatoresc asupra reparatiilor, prin accesul, în conditii de publicitate, la trei grade de jurisdictie, impartiale si independente. în concluzie, solutia comentata nu este antinomica dreptului comunitar".

Prin urmare, reclamantele nu se pot adresa instantei judecatoresti pentru revendicarea imobilului în litigiu, decât în conditiile legii speciale nr. 10/2001 si numai dupa parcurgerea si finalizarea procedurii administrative, prealabile si obligatorii prevazute de acest act normativ.

Cu privire la exceptia autoritatii de lucru judecat în raport de dispozitiile art. 163 alin. 1 si 2 C.proc.civ., cu referire la art.1201 C.civ. fata de solutionarea anterioara a aceluiasi litigiu prin hotarâre judecatoreasca definitiva si irevocabila în sustinerea acestei exceptii (subsidiara ca ordine de solutionare fata de cea a inadmisibilitatii actiunii), pârâtii au aratat ca prin cererea formulata de aceleasi reclamante în anul 1999, împotriva pârâtilor M.B., prin P.G., D.D., D.D. si I.M. s-a solicitat se constata nulitatea absoluta a contractelor de vânzare-cumparare nr. 4327/30604/22.04.1997 si nr.2812/23504/13.01.1997 încheiate potrivit Legii nr. 112/1995 si totodata obligarea pârâtilor sa restituie în deplina proprietate si posesie imobilul revendicat catre reclamante.

Prin sentinta civila nr. 1045/27.10.2000, Tribunalul Bucuresti, Sectia a IV-a Civila a admis în parte actiunea principala constatând ca reclamantele sunt proprietarele imobilului în litigiu cu exceptia garajului; a obligat pe pârâti sa lase reclamantelor în deplina proprietate si posesie imobilul revendicat, a respins ca neîntemeiat capatul de cerere privind constatarea nulitatii absolute a contractelor de vânzare cumparare încheiate de pârâti. Apelul declarat de reclamante împotriva - sentintei mentionate a fost respins ca nefondat prin decizia civila nr. 153/28.02.2001, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a Civila. Împotriva acestei decizii s-a formulat recurs iar prin decizia civila nr.2002/22.05.2002, Înalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Civila a casat cele doua hotarâri pronuntate în cauza si a trimis cauza pentru solutionare în prima instanta la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti.

Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a rejudecat cauza si a pronuntat sentinta civila nr. 1425/28.02.2003 prin care a respins ca neîntemeiata actiunea reclamantelor.

Împotriva acestei sentinte, reclamantele au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civila nr.2379/11.12.2003 pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a Civila.

Împotriva acestei decizii, reclamantele-apelante au formulat recurs care a fost respins ca nefondat prin decizia civila nr. 1676/28.11.2005 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a Civila.

Împotriva acestei decizii, reclamantele au formulat contestatie în anulare care a fost respinsa ca neîntemeiata prin decizia civila nr. 1142/17.05.2006 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a Civila.

În cauza dedusa judecatii în prezentul dosar, aceleasi reclamante formuleaza  împotriva acelorasi pârâti actiune în revendicare, solicitând instantei sa dispuna obligarea pârâtilor la lasarea în deplina proprietate si posesie a imobilului situat în B., B-dul L.C. nr. 24 - 26. apartamentele nr. 10 si respectiv nr. 45, sector 1, în baza art.480 C.civ., urmând ca instanta sa determine titlul preferabil prin compararea titlului reclamantelor si cu cele apartinând pârâtilor.

Au aratat pârâtii ca între cele doua pricini se constata ca se verifica tripla identitate de parti, obiect si cauza.

Astfel, în ceea ce priveste partile, s-a aratat ca identitatea de parti este evidenta atât reclamantele, cât si pârâtii, figurând în aceeasi calitate în cele doua dosare.

Obiectul celor doua procese de asemenea este identic, respectiv, pretentia concreta dedusa judecatii de reclamante este aceeasi în ambele dosare: revendicarea apartamentelor cumparate de pârâti prin contractele de vânzare-cumparare nr. 4327/30604/22.04.1997 si nr.2812/23504/13.01.1997 încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

In sfârsit, cauza celor doua cereri de chemare în judecata este identica, respectiv, temeiul juridic al celor doua cereri fiind acelasi - art.480 si urm. C.civ.

Si în ciclul procesual anterior, tot urmare a compararii titlurilor instantele l-au determinat pe cel preferabil, respectiv, titlurile pârâtilor de proprietate constând în contractele de vânzare-cumparare nr. 4327/30604/22.04.1997 si nr. 2812/23504/13.01.1997, pe baza criteriilor specifice reglementate de legislatia în domeniu.

Împrejurarea ca instantele judecatoresti anterioare au determinat titlul mai bine caracterizat si pe baza criteriilor de preferinta derivând din Legea nr. 10/2001 impune concluzia incontestabila ca si în actiunile pornite anterior Legii nr. 10/2001, dispozitiile acestui act normativ nu pot fi înlaturate.

Considera pârâtii ca instanta investita sa solutioneze prezenta actiune în revendicare nu poate proceda la reexaminarea fondului cauzei, cu consecinta infirmarii sau confirmarii solutiei pronuntate de instantele anterioare. A primi un asemenea argument, înseamna a proceda la încalcarea art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil.

Pozitia Curtii Europene a Drepturilor Omului în acest sens a fost exprimata în nenumarate deicizii, a se vedea: Brumarescu C. România nr. 28342/1995, Riabykk C. Rusia nr.52854/1999, Raicu C. România nr. 28104/2003 ("Principiul securitatii raporturilor juridice presupune respectarea principiului autoritatii lucrului judecat").

Pe fondul cauzei, pârâtii au solicitat ca în situatia în care se va aprecia ca actiunea reclamantelor este admisibila, sa se dispuna respingerea acesteia ca neîntemeiata.

Astfel, pârâtii sunt proprietari ai apartamentelor nr.10 si respectiv nr.45 din imobilul situat în B., str. L.C. nr. 24 - 26, sector 1. Titlurile lor de proprietate le reprezinta contractele de vânzare-cumparare nr. 4327/30604/22.04.1997 si nr. 2812/23504/13.01.1997 încheiate intre SC Herastrau Nord SA si pârâtii, potrivit Legii nr. 112/1995.

Chiar daca prezenta actiunea în revendicare este întemeiata pe dispozitiile dreptului comun, considera ca solutionarea prezentei cauze nu se poate realiza cu ignorarea dispozitiilor speciale. În aceasta materie exista, prin urmare, Legea nr. 10/2001 - o lege organica ce reglementeaza raporturile juridice nascute urmare a preluarilor abuzive efectuate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, potrivit calificarii astfel realizate prin acest act normativ si domeniului lui de aplicare.

În acest context, este de remarcat ca prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit un criteriu legal de preferabilitate în favoarea cumparatorului chirias de buna-credinta.

Rezulta ca art. 45 (fost 46) alin. 2 teza II din Legea nr. 10/2001 a consacrat in terminis, pe cale legala, principiul ocrotirii bunei-credinte într-un domeniu particular dar de interes social major, conferind bunei credinte o eficienta juridica similara celei din dreptul comun.

Însasi practica judiciara majoritara a Înaltei Curti de Casatie si Justitie recunoaste aplicabilitatea clara a criteriilor legale de preferinta instituite prin Legea nr. 10/2001 sustinuta ca solutie prin nenumarate Decizii ale Curtii Constitutionale, care sunt obligatorii pentru instante si nu pot fi ignorate.

Daca se accepta recunoasterea legiuitorului, prin Legea nr. 10/2001, a ideii de preluare abuziva a imobilului de la stat, conform Decretului nr.92/1950, ar trebui sa se accepte si aplicabilitatea criteriilor de preferinta stabilite în mod expres prin acest act normativ.

Prin operatiunea juridica a compararii titlurilor pe criteriile clasice, reclamantii urmaresc eludarea dispozitiilor Legii nr. 10/2001, încalcându-se astfel principiul specialia generalibus derogant, ceea ce echivaleaza, în opinia pârâtilor, cu o încalcare a ordinii de drept si anularea scopului urmarit de legiuitor prin legea speciala, în lumina unei interpretari teleologice.

In contextul legislativ dat, considera pârâtii ca reclamantii nu mai aveau decât vocatia de a obtine despagubiri pentru apartamentele detinute de pârât, potrivit dispozitiilor Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, s-a solicitat a se observa ca actul lor de vânzare-cumparare nr. 475/17759/08.10.1996 este mai bine caracterizat decât contractul de vânzare-cumparare invocat de reclamanti, iar dreptul pârâtilor dobândit cu buna-credinta este dreptul actual si deci preferabil în speta, aceasta fiind însasi ratiunea edictarii art.45 alin.2 din Legea nr. 10/2001, respectiv, de preocupare pentru asigurarea securitatii circuitului civil si a stabilitatii raporturilor juridice.

În toate etapele procesuale parcurse pâna în prezent, instantele au retinut împrejurarile din care rezulta dincolo de orice îndoiala buna credinta a pârâtilor la încheierea actului juridic cu titlu oneros, respectiv: la data cumpararii apartamentelor nu exista pe rolul vreunei instante judecatoresti o cerere de revendicare a acestuia, iar conform art.9 alin.1 din HG nr. 11/1997 "Chiriasii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie in natura fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora pot opta, dupa expirarea termenului prevazut la art. 14 pentru cumpararea acestor apartamente cu plata integrala sau in rate a pretului"; la data încheierii contractelor de vânzare-cumparare pârâtii nu aveau cunostinta de existenta vreunei actiuni in revendicare formulata de catre reclamante; contractele de vânzare-cumparare au fost încheiate la data de 13.01.1997 si respectiv 22.04.1997, iar actiunea in revendicare a fost înregistrata la Tribunalul Bucuresti în anul 1999, astfel încât nu poate fi vorba de vânzarea unui imobil aflat in litigiu conform art.3 din Legea nr. 112/1995; reclamantele nu au încunostintat pârâtii în niciun fel despre calitatea lor de mostenitori ai fostului proprietar si nici despre intentia lor de a revendica sau de a invoca vreo pretentie cu privire la imobilul în litigiu, in modalitatile prevazute de lege.

Distinct de aceste precizari, pârâtii au invocat si Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat ca trebuie sa se mentina un echilibru just între exigentele interesului general al comunitatii si imperativele de aparare a drepturilor fundamentale ale omului.

Astfel, în respectarea spiritului art.1 din Protocolul nr.1, Curtea a statuat ca legislatia ar trebui sa permita sa se tina cont de circumstantele particulare din fiecare cauza pentru ca persoanele care si-au dobândit bunurile cu buna credinta sa nu fie aduse sa suporte greutatea responsabilitatii statului care cândva a confiscat aceste bunuri. (mutatis mutandis Pincova si Pine nr.36548/1997, Raicu vs România nr.28104/03 solutionata prin Decizia din 19.10.2006.)

În drept, au fost invocate dispozitiile art.480 C.civ., art. 45 din Legea nr. 10/2001, art.1 din Protocolul nr.1, art. 118 si urm. C.proc.civ.

Pârâta O'D.V.F. a depus la dosar concluzii scrise, prin care a învederat ca în temeiul 242 alin. 2 C.proc.civ., solicita judecarea cauzei si în lipsa, precum si respingerea actiunii formulate de reclamante ca inadmisibila si neîntemeiata, iar în sustinere a invocat exceptia autoritatii de lucru judecat, conform art. 166 C.proc.civ. si art. 1022 C.civ.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea actiunii ca neîntemeiata, motivat de faptul ca reclamantele solicita ca prin hotarârea ce se va pronunta sa le fie lasate în deplina proprietate si posesie garajul nr. 1, în suprafata de 14,42 mp pe care pârâta îi detine în baza contractului de vânzare-cumparare nr. 2641/12.10.1998. In sustinerea actiunii lor, reclamantele propun confruntarea titlurilor de proprietate pe care le detine cu cele în baza carora a devenit proprietara garajului în discutie.

Astfel, referitor la titlurile de proprietate, reclamantele au prezentat în cei 7 ani de proces ca titlu de proprietate "actul de vânzare nr.35817/1937" care are ca obiect 3,3% din terenul de 1400 mp obtinuti de la M.D., E.B. si I.B.. In acest titlu nu se precizeaza nimic despre garaj. La conditiile vânzarii se specifica la punctul 2 lit. c a actului de vânzare o clauza expresa: "se stipuleaza în mod expres ca nimeni nu poate sa ramâna proprietar pe teren în indiviziune fara sa construiasca si sa îndeplineasca conditiile din contractul de constructie".

Actiunea în revendicare prin caracterul sau real petitoriu, presupune confruntarea a doua titluri de proprietate, astfel cum pretind si reclamantele în actiunea introductive si cum au pretins si în cererea solutionata printr-o hotarâre irevocabila. Pâna în prezent nu au nici un document care sa ateste detinerea garajului in litigiu cu titlu de proprietate.

In contractul nr. 40919/1937 se prevedea o obligatie suspensiva pentru cumparatoare de a construi garajul nr. 5 în conditiile contractului de constructiune nr. 18774/1937.

In contractul de constructiune nr. 18774/1937 nu se prevede construirea unui garaj ci numai a unor camere de servitori, cam. 1 si 2 si pivnita nr. 25 ca accesorii pentru ap. nr. 5 - 6 B, et. III. Contractul de vânzare-cumparare nr. 40919/1937 având ca obiect o suprafata de teren de 0,75% din 1.400 mp era supus unei conditii suspensive asa cum a precizat, iar neexecutarea acesteia are ca efect desfiintarea retroactiva a contractului. La punctual 2 lit. c a contractului se prevede ca nimeni nu poate sa ramâna proprietar de teren în indiviziune fara sa construiasca si sa îndeplineasca conditiile si clauzele din contractul de constructie nr. 18774/1937. Neîndeplinirea conditiilor impuse de societatea de constructii atrage mutatis mutandis desfiintarea retroactiva a contractului de vânzare-cumparare nr.40919/1937.

In adresa emisa de S.C. Herastrau Nord S.A. cu nr.1952/18.03.1999 s-a specificat faptul ca "din verificarea actelor existente în arhiva s-a constatat ca ap. 10, et.3, garajul si 2 camere la mansarda" au fost nationalizate, fara sa se precizeze care garaj, fara nici o identificare a acestuia, un garaj oarecare.

In baza acestei adrese, reclamantele au declansat o actiune de revendicare fara nicio justificare si fara a detine un titlu legal al pretinsului garaj. Exista neconcordante evidente privind dimensiunile si situarea garajului în curtea interioara. Garajul revendicat de reclamante are conform actelor 0,75% cota indiviza, în timp ce garajul detinut de pârâta are 0,26% cota indiviza. Aceste inadvertente au facut necesara efectuarea unei expertize care initial a înlaturat fara putinta de tagada sustinerile reclamantelor. Ulterior s-a solicitat un supliment de expertiza care precizeaza ca actul emis de S.C. Herastrau Nord S.A. cu nr.1952/18.03.1999 "daca va fi luat ca baza de revendicare" ar înlatura contradictiile între continutul si concluziile raportului de expertiza initial.

Or, o adresa emisa de S.C. Herastrau Nord S.A. nu poate constitui o "baza de revendicare", ci numai existenta unui titlu de proprietate care ar stabili indubitabil un drept de proprietate asupra garajului. Reclamantele nu au prezentat timp de 7 ani niciun titlu de proprietate care sa probeze sustinerile lor.

In fapt, garajul din litigiu este situat într-o curte interioara în forma de potcoava cu posibil acces atât din dreapta, Bd. L.C. (fost A.I.) cât si din stânga, str. P. (sau str. V.). In aceasta curte interioara exista 7 garaje si întrucât garajul în litigiu este situat la unul din capete, el a fost numerotat uneori cu nr. 1 si alteori cu nr. 7, dupa cum se face accesul din dreapta sau din stânga curtii. Aceasta situatie de fapt a provocat desele confuzii în actele emise de autoritati.

Garajul revendicat a fost initial proprietatea lui C.S. (fostul proprietar si al apartamentului în care locuieste pârâta în prezent).

Se poate stabili cu certitudine ca pretinsul garaj nu a fost niciodata în posesia sau în proprietatea revendicatoarelor asa cum reiese din sentinta civila nr. 786/12.02.1966 în dosarul nr.7760/1965 pronuntata de Tribunalul Popular al Raionului 30 Decembrie - Bucuresti si în decizia civila ramasa definitiva nr. 1319/03.05.1966 pronuntata de Tribunalul Capitalei Colegiul III Civil.

Au mai aratat ca în contractul nr. 40919/1937 se prevedea o obligatie suspensiva pentru cumparatoare de a construi garajul nr. 5 în conditiile contractului de constructiune nr. 18774/1937. Astfel, garajul nr. 5 ar trebui sa se situeze în mod logic între cele sapte garaje existente în curtea interioara a imobilului si nu ar putea fi niciunul din cele situate în capetele curtii, nici cel numerotat cu nr. 1 ci nici cel numerotat cu nr. 7, indiferent din ce parte a drumului public s-ar face accesul în curte.

Referitor la buna-credinta s-a aratat ca înainte de perfectarea contractului de vânzare-cumparare a garajului, pârâta a facut toate demersurile necesare pentru a cunoaste situatia lui juridica si pentru a sti daca formeaza obiectul unei actiuni în revendicare, respectând în totalitate conditiile validitatii aparentei de drept.

Sustinerile pârâtei au fost confirmate si de adresa nr. 21832/1999 emisa de PMB - D.G.A.F.I. catre Tribunalul Municipiului Bucuresti, la data cumpararii garajului de catre pârâta nu existau revendicari cu privire la imobilul din str. L.C. nr. 24 - 26, sector 1.

Astfel buna credinta în momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare nr. 2641/12.10.1998 protejeaza dreptul real dobândit în conditiile art.1899 C.civ., asupra garajului, asupra caruia nu s-a produs niciodata un alt titlu de proprietate.

Prin încheierea de sedinta din data de 09.06.2008, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a respins ca neîntemeiate exceptia inadmisibilitatii si exceptia autoritatii de lucru judecat.

Judecatoria a încuviintat pentru parti probele cu înscrisuri si expertiza constructii pentru identificarea imobilului si stabilirea valorii de circulatie a imobilului.

La dosar a fost depus raportul de expertiza întocmit de expert Acris Vaier care a stabilit o valoare de circulatie a imobilului de 765.515 lei.

La termenul din 19.01.2008, din oficiu instanta a invocat exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti având in vedere valoarea imobilului indicata de expert, respectiv 765.515 ron.

Prin sentinta civila nr. 725/19.01.2009, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a admis exceptia necompetentei materiale si a declinat competenta de solutionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucuresti - Sectia Civila.

Pentru a hotarî astfel, instanta a retinut ca în temeiul art. 2 pct.1 lit. b C.proc.civ., tribunalele judeca in prima instanta procesele si cererile in materie civila al caror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, motiv pentru care fata de valoarea imobilului revendicat de reclamanti depaseste suma de 500.000 lei, instanta a facut aplicarea dispozitiile art. 159 pct.2 cu referire la art.2 pct.1 lit. b C.pr.civ., si art. 158 alin.1 si 3 C.proc.civ.

Cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia a IV-a Civila sub nr. 13143/3/2009, la data de 30.03.2009.

La data de 15.06.2010, pârâtii D.D. si I.M., au depus la dosar note de sedinta referitoare la exceptia inadmisibilitatii actiunii în revendicare si exceptia autoritatii de lucru judecat.

Prin încheierea de sedinta din data de 22.06.2010, tribunalul a respins exceptia inadmisibilitatii actiunii în revendicare si exceptia autoritatii de lucru judecat.

Pentru a dispune astfel, cu privire la exceptia inadmisibilitatii actiunii în revendicare întemeiate pe dispozitiile dreptului comun (art. 480 C.civ.) în raport de prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat ca procedura administrativa de restituire a imobilelor preluate abuziv, reglementata de Legea nr. 10/2001, nu este obligatorie decât în cazul în care actiunea în revendicare este formulata în contradictoriu cu unitatea detinatoare. Astfel, formularea notificarii si obligatia de a se pronunta asupra notificarii prin decizie sau, dupa caz, dispozitie motivata (conform art. 22 si urmatoarele din Legea nr. 10/2001 republicata) se aplica numai în raporturile dintre persoanele îndreptatite si persoanele juridice detinatoare (entitatile investite cu solutionarea notificarilor), nu si fata de tertii cumparatori ai imobilelor preluate abuziv.

In cazul de fata, reclamantele N.Y.E.-C. si O.C.P. au solicitat în contradictoriu cu pârâtii persoane fizice D.D., D.R., I.M. si O'D.V.F. obligarea pârâtilor sa le lase în deplina proprietate si posesie apartamentele cumparate de pârâti în baza Legii nr. 112/1995, în calitate de fosti chiriasi. Prin urmare, actiunea în revendicare întemeiata pe dispozitiile art. 480 C.civ. este admisibila, procedura administrativa prealabila reglementata de Legea nr. 10/2001 nefiind aplicabila în cazurile în care imobilele au fost înstrainate de unitatile detinatoare catre chiriasii cumparatori, urmând a se proceda la compararea titlurilor de proprietate ale partilor.

Referitor la exceptia autoritatii de lucru judecat, tribunalul a constatat ca în cauza nu este întrunita tripla identitate de parti, obiect si cauza, reglementata de prevederile art. 1201 C.civ., între litigiul de fata si sentinta civila nr. 1425/28.02.2003 a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti, ramasa irevocabila, prin care s-a respins ca nefondata actiunea reclamantelor N.Y.E.-C. si O.C.P. împotriva pârâtilor D.D., D.R., I.M. si O'D.V.F., actiune având ca obiect revendicarea apartamentelor cumparate de pârâti în baza Legii nr.112/1995.

Astfel, tribunalul a constatat ca, desi exista identitate de parti si obiect între cele doua litigii, nu exista identitate de cauza, având în vedere considerentele sentintei civile nr. 1425/28.02.2003 (filele 29 - 31 dosar fond), referitoare la respingerea actiunii în revendicare. Astfel, în litigiul anterior, solutionat irevocabil, nici instanta de fond (Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti) nici instantele de control judiciar (filele 33 - 42 dosar fond) nu au procedat la compararea titlurilor partilor, actiunea în revendicare fiind respinsa ca o consecinta a respingerii capatului de cerere privind constatarea nulitatii absolute a contractelor de vânzare-cumparare prin care pârâtii au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor pe care le ocupau în calitate de chiriasi.

Or, în cauza de fata, reclamantele solicita instantei sa dispuna obligarea pârâtilor sa le lase în deplina proprietate si posesie apartamentele cumparate în baza Legii nr. 112/1995, actiunea fiind întemeiata pe dispozitiile art. 480 C.civ., revendicarea urmând a se solutiona prin compararea titlurilor de proprietate ale partilor si constatarea preferabilitatii unuia dintre acestea.

În cuprinsul sentintei civile nr. 1425/28.02.2003 a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti a fost examinata numai buna-credinta a pârâtilor D.D., D.R., I.M. si O'D.V.F., iar în apel si recurs s-au facut, de asemenea, aprecieri numai cu privire la acest aspect (filele 33 - 42 dosar fond). In acest sens, în considerentele deciziei civile nr. 1676/28.11.2005 a Curtii de Apel Bucuresti Sectia a IV-a Civila (fila 38 verso), se mentioneaza în mod expres ca, neexistând niciun motiv care ar putea justifica nulitatea titlului de proprietate al pârâtilor "actiunea în revendicare nu poate fi decât respinsa ca neîntemeiata".

Prin urmare, tribunalul a constatat ca, pâna în prezent, instantele judecatoresti nu au comparat titlurile de proprietate ale partilor din cauza de fata, pentru a stabili care dintre acestea este preferabil, în litigiul derulat anterior între aceleiasi parti actiunea în revendicare fiind respinsa numai ca urmare a respingerii cererii de constatare a nulitatii absolute a contractelor de vânzare-cumparare ale pârâtilor.

Prin încheierea de sedinta din data de 11.10.2010, tribunalul a încuviintat ambelor parti proba cu înscrisuri, iar pentru pârâtii D.D. si I.M. si proba cu expertiza în specialitatea constructii privind identificarea garajului în litigiu.

La data de 03.12.2010 s-a depus la dosar raportul de expertiza specialitatea constructii întocmit de expertul Acris Valer (filele 97 - 160).

La solicitarea pârâtilor, tribunalul a pus în vedere reclamantilor sa prezinte originalele urmatoarelor înscrisuri: certificatul de mostenitor nr. 130/1958, actul de vânzare-cumparare nr. 3220/1937, contractul de constructiune nr. 35818/1937, procesul-verbal nr. 01995/1940.

La termenul de judecata din 07.02.2011 tribunalul a procedat la compararea originalelor înscrisurilor mai sus mentionate cu fotocopiile existente la dosar.

Prin sentinta civila 360 din 28.02.2011 Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a civila a admis actiunea formulata de reclamantele N.Y.E. - C. si O.C.P., în contradictoriu cu pârâtii D.D., D.R., I.M. si O'D.V.F..

A obligat pârâtii D.D. si D.R. sa lase reclamantelor, în deplina proprietate si posesie, apartamentul nr. 10, compus din 2 camere, bucatarie, baie, camara, balcon, vestibul si oficiu, situat în B., B-dul L.C., nr. 24 - 26, et. 3, sector 1, identificat prin raportul de expertiza tehnica specialitatea constructii, întocmit de expertul tehnic judiciar Acris Valer.

A obligat pârâta I.M. sa lase reclamantelor, în deplina proprietate si posesie, apartamentul nr. 45, compus din 2 camere, situat în B., B-dul L.C., nr. 24 - 26, mansarda, sector 1, identificat prin raportul de expertiza tehnica specialitatea constructii, întocmit de expertul tehnic judiciar Acris Valer.

A obligat pârâta O'D.V.F. sa lase reclamantelor, în deplina proprietate si posesie, garajul nr. 1, situat în B., B-dul L.C., nr. 24 - 26, sector 1, identificat prin raportul de expertiza tehnica specialitatea constructii, întocmit de expertul tehnic judiciar Acris Valer.

A luat act ca reclamantele nu solicita cheltuieli de judecata.

Pentru a hotarî astfel, tribunalul a retinut ca:

Imobilul situat în B., B-dul L.C. (fost A.I.) nr. 24 - 26, sector 1 a fost dobândit de autoarea reclamantelor, M.J.A., prin actul de vânzare cumparare autentificat de Tribunalul Ilfov, Sectia Notariat, transcris sub nr. 22166/1937 (filele 83 - 84 dosar nr. 20163/299/2007 al Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti), reclamantele N.Y.E.-C. si O.C.P. fiind mostenitoarele defunctei M.J.A., decedata la 27.11.1997, potrivit Certificatului suplimentar de mostenitor nr. 65/28.11.2000 (fila 82  dosar nr.20163/299/2007 al Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti).

Potrivit contractului de constructiune autentificat sub nr. 35818/07.10.1937 de Tribunalul Ilfov Sectia Notariat (filele 85 - 88 dosar nr. 20163/299/2007 al Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti) si astfel cum a rezultat din procesul-verbal nr. 1995/1940 întocmit de Comisia pentru Înfiintarea Cartilor Funciare Bucuresti (filele 89 - 91 dosar nr.20163/299/2007 al Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti), M.J.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 5B - 6B de la etajul 3 al imobilului situat în B., B-dul L.C. (fost A.I.) nr. 24 - 26, sector 1, compus din 5 camere si dependinte, 2 camere de servitori la mansarda având cota de 3,30% precum si un garaj cu cota de 0,75%.

Potrivit situatiei juridice depuse la dosar, imobilul din B., B-dul L.C.,  nr. 24 - 26, sector 1 a fost nationalizat în baza Decretului nr. 92/1950, în a carui anexa la pozitia 411 sunt înscrisi C.A. si M.I.A. - filele 92 - 93 dosar nr. 20163/299/2007 al Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti.

Pârâtii D.D. si D.R. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 10 situat în B., B-dul L.C. (fost A.I.) nr. 24 - 26, et.3, sector 1 prin cumpararea apartamentului detinut în calitate de chiriasi, în baza Legii nr. 112/1995, potrivit contractului de vânzare-cumparare cu plata în rate nr. 4327/30604/22.04.1997 (fila 23 dosar nr. 20163/299/2007 al Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti).

Pârâta I.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.45, situat în B., B-dul L.C. (fost A.I.) nr. 24 - 26, mansarda, sector 1 prin cumparare în baza Legii nr.112/1995 potrivit contractului de vânzare-cumparare cu plata în rate nr. 2812/23504/13.01.1997 (fila 24 dosar nr.20163/299/2007 al Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti).

Pârâta O'D.V.F. a dobândit dreptul de proprietate asupra garajului situat în B., B-dul L.C. (fost A.I.) nr. 24 - 26, sector 1 prin cumparare conform contractului de vânzare-cumparare nr. N 2641/12.10.1998, încheiat cu PMB prin SC Herastrau Nord SA, potrivit Legii nr. 112/1995, în baza contractului de închiriere nr. 36832/16.07.1997 (astfel cum a rezultat din adresele emise de D.G.A.F.I. si SC Herastrau Nord SA filele 67, 69, 92 si 93 dosar nr. 20163/299/2007 al Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti).

Identitatea dintre apartamentele nr. 10 si nr. 45 detinute de pârâtii D.D., D.R. si I.M. si apartamentele proprietatea autoarei reclamantelor (nr. 5B si 6B) a fost stabilita si prin expertiza tehnica specialitatea constructii întocmita de expertul Acris Valer (filele 241-267 dosar nr.20163/299/2007 al Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti).

În ceea ce priveste garajul detinut de pârâta O'D.V.F., tribunalul a constatat ca, prin decizia nr. 2002/22.05.2002 a Curtii Supreme de Justitie Sectia Civila (filele 25 - 27 dosar nr. 20163/299/2007 al Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti), s-a retinut, cu putere de lucru judecat, faptul ca odata cu apartamentul din B., str.L.C., nr. 24 - 26 a fost preluat în proprietatea statului si un garaj în cota de 0,75% din imobil, aflat anterior în proprietatea vânzatorului G.B., despre care institutia locativa care a exploatat imobilul a sustinut în mod constant faptul ca, dupa ce a fost ocupat succesiv de alti chiriasi, a fost vândut pârâtei O'D.V.F. prin contractul de vânzare-cumparare nr. 2631/12.10.1998 (fila 26 verso dosar nr. 20163/299/2007 al Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti).

Tribunalul a apreciat ca în cauza s-a facut dovada identitatii între garajul detinut de pârâta O'D.V.F., în suprafata de 14,42 mp si garajul proprietatea autoarei reclamantelor (a carui existenta în patrimoniul acesteia este confirmata de cele doua procese verbale nr. 1995 din data de 28.02.1940 întocmite de Comisiunea pentru Înfiintarea Cartilor Funciare în Bucuresti), cu toate ca, prin raportul de expertiza constructii întocmit de expertul Acris Valer (filele 97 - 160), se arata ca terenul cumparat de M.J.A., respectiv cota de 0,75% din suprafata de teren de 1.400 mp, era destinat realizarii garajului nr. 5 de la adresa respectiva.

Concluzia se impune, deoarece nu poate fi avuta în vedere numerotarea de la nivelul anului 1937, pentru a se sustine ca garajul nr.1 ce face obiectul prezentei actiuni în revendicare nu ar fi unul si acelasi cu garajul nr.5 pe care s-a obligat sa-l construiasca cumparatoarea M.J.A.. Pe de alta parte, tribunalul a apreciat ca adresele existente la dosar privind situatia juridica a imobilului, emise de D.G.A.F.I. si SC Herastrau Nord SA, confirma faptul ca garajul vândut pârâtei O'D.V.F. este cel ce s-a aflat în proprietatea autorilor reclamantelor, A.C. si A.M.I., nationalizat în baza Decretului nr.92/1950.

Pe fondul actiunii în revendicare, comparând titlurile de proprietate ale partilor, tribunalul a constatat preferabilitatea titlului de proprietate al autoarei reclamantelor fata de cele ale pârâtilor.

La compararea titlurilor de proprietate ale partilor, trebuia sa se aiba în vedere atât indicatiile Înaltei Curti de Casatie si Justitie, conform Deciziei nr.33/2008 cât si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, fara a fi ignorate dispozitiile speciale ale Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificata.

În primul rând, a constatat ca, potrivit dreptului intern, titlul autoarei reclamantelor este preferabil, întrucât acesta este mai vechi si mai bine caracterizat, în timp ce pârâtii au dobândit imobilul de la un neproprietar, respectiv de la Statul Român, care a preluat imobilul în mod abuziv, prin Decretul nr. 92/1950, neavând un titlu valabil. Astfel, prevederile Decretului nr.92/1950, actul normativ în baza caruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin dispozitiilor Constitutiei din 1948, art.8, art. 10 si art. 16, potrivit carora proprietatea particulara se bucura de o protectie speciala, cetatenii Republici Populare Române fiind egali în fata legii, iar exproprierile pentru cauza de utilitate publica se faceau pe baza unei legi si cu o dreapta despagubire stabilita prin justitie.

Totodata, prevederile Decretului nr.92/1950 contravin dispozitiilor legale în vigoare la acea data, privitoare la proprietate, respectiv art. 481 C.civ., potrivit caruia "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica, primind o dreapta si prealabila despagubire", precum si dispozitiilor tratatelor internationale la care România era parte, privitoare la proprietate, si anume Declaratia Universala a Drepturilor Omului.

În al doilea rând, examinând cuprinsul Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, pronuntata într-un recurs în interesul legii si obligatorie pentru instante conform dispozitiilor art. 329 alin. 3 C.pr.civ., s-a constatat ca au fost mentionate anumite criterii care trebuie avute în vedere de instantele judecatoresti învestite cu solutionarea actiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun.

Instanta suprema a evocat principiul conform caruia legea speciala are prioritate fata de norma de drept cu caracter general (în cazul revendicarii fiind obligatorie initierea procedurii speciale prevazute de Legea nr. 10/2001, respectiv formularea unei notificari, în privinta imobilelor ce intra sub incidenta acestei legi), iar în cazul în care exista conflict între norma speciala si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, s-a aratat ca se acorda preferinta acesteia din urma.

Comparând titlurile de proprietate ale partilor si având în vedere preluarea imobilului de catre stat fara titlu valabil, s-a retinut ca atât reclamantele cât si pârâtii invoca titluri de proprietate cu privire la acelasi bun, dar care provin de la autori diferiti, autorul pârâtilor - statul român - fiind un neproprietar.

Tribunalul a apreciat ca atât reclamantele cât si pârâtii au un bun în sensul art.1 din Protocolul Aditional nr. 1 la CEDO si nu se poate sustine ca actiunea în revendicare întemeiata pe dreptul comun trebuie respinsa, întrucât Legea nr. 10/2001 reglementeaza modalitatea de acordare a reparatiilor persoanelor deposedate în mod abuziv, prevazând posibilitatea acordarii de despagubiri în situatia în care bunul a fost înstrainat. Astfel, s-a retinut ca însasi Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat ca Fondul Proprietatea nu functioneaza, asadar despagubirile reglementate de Legea nr. 10/2001 si care ar putea fi acordate prin urmarea procedurii speciale reglementate de acest act normativ nu sunt efective, ci iluzorii. Aceasta se datoreaza si caracterului neclar, greoi si ineficient al procedurii de acordare a despagubirilor în baza Legii nr. 10/2001 - legea speciala de reparatie - neputând determina o reparare rapida, eficienta si efectiva a prejudiciului cauzat fostilor proprietari prin preluarea abuziva a bunului.

A constatat, de asemenea, faptul ca în Cauza Katz contra României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut ca statul român ar trebui sa ia masurile legislative necesare pentru a preveni aparitia unor situatii în care doua titluri de proprietate asupra aceluiasi bun coexista. Astfel, statul ar trebui sa vegheze la înlaturarea obstacolelor juridice împiedicând vechii proprietari de a obtine restituirea bunului lor - daca e vorba de restituirea în natura - sau acordarea de despagubiri rapide si adecvate pentru prejudiciul suportat, mai ales prin adoptarea de masuri legislative, administrative si bugetare adecvate. S-a mai aratat ca, în special, statul trebuie sa adapteze procedura stabilita de legile de reparatie (Legea nr. 10/2001 si Legea nr. 247/2005), astfel încât aceasta sa devina coerenta, accesibila, rapida si previzibila, iar sistemul astfel remediat ar trebui sa permita partilor sa beneficieze de compensare si/sau de a primi actiuni la Fondul Proprietatea - în functie de actiunea lor - într-un termen rezonabil. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat în acest caz încalcarea art. 1 din Protocolul Aditional nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului prin vânzarea de catre stat a bunului reclamantului unui tert de buna-credinta înainte de confirmarea definitiva în justitie a dreptului de proprietate al acestuia, ca si prin lipsa totala de compensare.

În acelasi sens, în Cauza Faimblat contra României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut ca Fondul Proprietatea nu functioneaza în prezent într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea efectiva a unei compensatii, facând trimitere la considerentele altor hotarâri similare (Cauza Ruxanda Ionescu contra României, Cauza Matache si altii contra României). S-a mai aratat ca nici Legea nr. 10/2001 nici Legea nr. 247/2005 nu iau în considerare daunele rezultate din lipsa de compensare prelungita. Concluzia Curtii este ca, chiar si în cazul în care Legea nr. 10/2001 deschide accesul la o procedura administrativa si apoi, daca e necesar, la o procedura contencioasa, acest acces ramâne teoretic si iluzoriu, nefiind în prezent în masura sa ajunga într-un termen rezonabil la plata unor despagubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natura nu mai este posibila.

S-a retinut, de asemenea, existenta unui decalaj semnificativ între termenele prevazute de lege pentru luarea unei decizii în procedura administrativa reglementata de Legea nr. 10/2001 si termenele din realitate, iar prin propunerea unei compensari (care va fi calculata de Comisia centrala pentru plata despagubirilor) nu se ofera nici o garantie partilor în legatura cu durata si rezultatul acestei etape a procedurii (Cauza Tudor contra României). De asemenea, Curtea a apreciat ca nu reprezinta o cale de atac efectiva contestarea deciziei administrative în instanta de judecata, pentru ca, în cele din urma, punerea în executare a deciziei finale a instantei se face tot în conformitate cu procedura prevazuta de Legea nr. 247/2005.

În consecinta, numai prin restituirea în natura a imobilului se poate realiza o reparare efectiva a prejudiciului, fostul proprietar sau mostenitorii acestuia neavând la dispozitie o alta modalitate eficienta pentru a fi despagubiti.

Tribunalul a constatat, de asemenea, ca în Cauza Raicu contra României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului retine ca diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproportionate si ca legislatia ar trebui sa permita sa se ia în considerare circumstantele speciale ale fiecarei spete, astfel încât persoanele care si-au dobândit bunurile de buna credinta sa nu fie aduse în situatia de a suporta ponderea responsabilitatii Statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri. Însa, în acest caz, statul român a fost condamnat avându-se în vedere lipsa acordarii unei compensatii efective pentru pierderea bunului de catre chiriasul cumparator. S-a retinut în decizia respectiva faptul ca nu i s-a acordat nici o compensatie chiriasului cumparator pentru apartamentul de care a fost privat, ca urmare a admiterii recursului în anulare de catre Curtea Suprema de Justitie.

Trebuie subliniat faptul ca, la momentul respectiv, chiar daca reclamanta ar fi formulat o actiune având ca obiect restituirea pretului platit de chirias la cumpararea apartamentului si a cheltuielilor necesare si utile efectuate, prejudiciul suferit de acesta nu ar fi fost acoperit în integralitate, întrucât valoarea de piata a imobilului la momentul deposedarii era superioara sumei pe care ar fi obtinut-o chiriasul cumparator ca urmare a admiterii actiunii în pretentii.

În schimb, în prezent, având în vedere modificarile aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, chiriasii cumparatori de buna-credinta pot fi despagubiti prin formularea unei cereri de chemare în judecata a Ministerului Finantelor Publice, în baza dispozitiilor art. 501 alin. 1 C.pr.civ., având ca obiect restituirea pretului de piata al imobilelor. Asadar, la momentul actual, mijloacele puse la dispozitie de lege chiriasilor cumparatori sunt mult mai eficiente si apte pentru obtinerea unei compensatii efective decât cele reglementate de Legea nr. 10/2001 cu privire la fostii proprietari, acestia din urma neavând posibilitatea de a fi despagubiti într-un interval de timp rezonabil, având în vedere ca Fondul Proprietatea nu functioneaza nici în prezent în mod eficient.

În aceasta situatie, asteptarea obtinerii masurilor reparatorii conform procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005, în urma emiterii dispozitiei prin care s-a propus acordarea de despagubiri pentru apartamentul vândut pârâtului ar constitui, pentru reclamante, o amânare sine die a momentului acordarii unei compensatii efective pentru pierderea bunului preluat abuziv de stat, asa cum în mod constant a retinut si Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

Prin urmare, tribunalul a apreciat ca se impune admiterea actiunii în revendicare si obligarea pârâtilor D.D. si D.R. sa lase reclamantelor, în deplina proprietate si posesie, apartamentul nr. 10, compus din 2 camere, bucatarie, baie, camara, balcon, vestibul si oficiu, situat în B., B-dul L.C., nr. 24 - 26, et. 3, sector 1, identificat prin raportul de expertiza tehnica specialitatea constructii, întocmit de expertul tehnic judiciar Acris Valer, obligarea pârâtei I.M. sa lase reclamantelor, în deplina proprietate si posesie, apartamentul nr. 45, compus din 2 camere, situat în B., B-dul L.C., nr. 24 - 26, mansarda, sector 1, identificat prin raportul de expertiza tehnica specialitatea constructii, întocmit de expertul tehnic judiciar Acris Valer precum si obligarea pârâtei O'D.V.F. sa lase reclamantelor, în deplina proprietate si posesie, garajul nr. 1, situat în B., B-dul L.C., nr. 24 - 26, sector 1, identificat prin raportul de expertiza tehnica specialitatea constructii, întocmit de expertul tehnic judiciar Acris Valer.

Vazând dispozitiile art. 274 alin.1 C.pr.civ. si facând aplicarea principiului disponibilitatii, tribunalul a luat act ca reclamantele nu solicita cheltuieli de judecata.

Împotriva acestei sentinte, au formulat apel pârâtii D.D. si D.R., I.M. si O'D.V.F., care au fost înregistrate pe rolul Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a III-a Civila si pentru cauze cu minori si de familie, la data de 5.09.2011.

Prin motivele de apel formulate de apelanta pârâta O'D.V.F., solicita  admiterea apelului, modificarea în tot a hotarârii atacate în sensul respingerii actiunii formulate de reclamantele N.Y.E.-C. si O.C.P. ca inadmisibila si neîntemeiata. SoIicita judecarea în Iipsa,conform art. 242 (2) C.pr.civ.

Arata apelanta pârâta ca, prin hotarârea pe care o critica a fost admisa actiunea reclamantelor împotriva sa. Hotarârea este nelegala si netemeinica pentru motivele pe care le expune în continuare:

In mod gresit instanta de judecata a apreciat actiunea reclamantelor ca admisibila în pofida autoritatii de lucru judecat, evidenta în acest caz. Aprecierea instantei ca în cauza desi exista identitate de parti si obiect între cele doua litigii, nu exista identitate de cauza între litigiul de fata si sentinta civila nr. 1425/28.02.2003 a Judecatoriei Sectorului 1 ramasa irevocabila, prin care s-a respins ca nefondata actiunea reclamantelor, constituie implicit o acceptare cu nepermisa usurinta a acestui artificiu al reclamantelor, de a solicita de aceasta data compararea titlurilor de proprietate în loc de constatarea nulitatii absolute a contractelor de vânzare-cumparare, asa cum au facut-o pe parcursul ciclului procesual din perioada 1999 - 2006, si a aparea astfel ca exista identitate între parti si obiect, dar nu exista identitate de cauza. Astfel, instanta a admis actiunea reclamantelor, cu toate ca aceasta este funciarmente identica cu cea a carei pricina s-a judecat anterior, pe parcursul a 7 ani, fiind epuizate toate gradele de jurisdictie prevazute de lege, culminând cu respingerea contestatiei în anulare formulate de catre reclamante, prin decizia civila nr.1142/17.05.2006, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti.

În continuare arata apelanta pârâta ca, a fost astfel eludat un principiu fundamental de drept si anume cel al autoritatii de lucru judecat, principiu fara de care înfaptuirea justitiei nu ar mai fi posibila.

Referitor la capatul de cerere cu privire la garaj, se impun urmatoarele precizari:

Hotarârea pe care o critica, omite sa argumenteze afirmati a pe care o face, si anume ca: "Tribunalul apreciaza ca s-a facut dovada identitatii între garajul detinut de pârâta O'D.V.F. în suprafata de 14.42 mp. si garajul proprietatea autoarei reclamantelor", dar nu a precizat în nici un fel cum s-a facut dovada, procesul verbal nr. 1995 din 28.02.1940 la care se face referire neputând sa constituie o dovada peremptorie ca respectivul document se refera la garajul proprietatea pârâtei O'D.V.F., în acest document nefiind nici un indiciu care sa permita o corelare a suprafetelor si datelor privind amplasarea garajului care sa poata duce la aceasta concluzie.

Aminteste ca initial, în anul 1999, reclamantele au revendicat un garaj din cele sapte existente în imobil, care avea o cu totul alta suprafata, schita, etc. fata de suprafata si schita garajului pârâtei. Dimensiunile si schita pe care le avea garajul pe care reclamantele pretindeau ca sunt în drept sa-l revendice corespundeau probabil cu acel garaj nr. 5, pentru ca ulterior, pe parcursul ciclului procesual, sa modifice brusc suprafata garajului pretins, afirmând ca garajul pe care îl revendica avea exact suprafata si schita garajului pârâtei, dimensiuni si detalii pe care le-au preluat pur si simplu din contractul de vânzare-cumparare încheiat între pârâta si S.C. ICRAL Herastrau S.A, pentru garajul sau, punându-si astfel în concordanta pretentiile cu datele si suprafetele din acest contract.

In continuare, hotarârea criticata perpetueaza confuzia creata si întretinuta de reclamante cu privire la numerotarea garajelor din imobil, cu toate ca expertul desemnat Acris Valer tocmai înlaturase aceasta confuzie prin precizarea clara pe care o facea în raportul de expertiza din 3.12.2010, raport la care face referire si instanta: "cu toate ca, prin raportul de expertiza constructii întocmit de expertul Acris Valer, filele 97 - 160, se arata ca terenul cumparat de M.J.A., respectiv cota de 0.75% din suprafata de teren 1.400 mp. era destinat realizarii garajului nr. 5 de la adresa respectiva"

Mai arata apelanta pârâta ca, legat de confuzia asupra numerotarii garajelor, revine si arata din nou ca indiferent pe care intrare s-ar face accesul în curtea interioara în forma de potcoava a imobilului, atât din partea dreapta, din B-dul L.C. (fost A.I.) cât si din partea stânga, din str. P. (sau str.V.), garajul nr. 5 trebuia sa se situeze în mod logic între cele sapte garaje existente în curtea interioara a imobilului si nu poate fi niciunul din cele situate în capetele curtii, nici cel numerotat cu 1 nici cel numerotat cu 7, deci este exclusa orice legatura între garajul nr. 5, revendicat de catre reclamante,ti garajul nr. 1 proprietatea acesteia.

Mergând mai departe în eroare, instanta a afirmat referitor la dovada  identitatii între garajul detinut de pârâta O'D.V.F.si garajul revendicat de reclamante ca: "Concluzia se impune, deoarece nu poate fi avuta în vedere numerotarea de la nivelul anului 1937, pentru a se sustine ca garajul nr. 1 ce face obiectul prezentei actiuni în revendicare nu ar fi unul si acelasi cu garajul nr. 5 pe care s-a obligat sa-l construiasca cumparatoarea M.J.A.."

Dar, instanta de asemenea omite sa argumenteze de ce nu mai poate fi avuta în vedere numerotarea existenta la nivelul anului 1937, în conditiile în care nu exista nici un document sau dovada care sa o infirme. Instanta, considerând ca nu poate fi avuta în vedere numerotarea garajelor de la nivelul anului 1937, nu a avut însa o alta opinie privind numerotarea, marginindu-se sa afirme doar ca numerotarea existenta la nivelul anului 1937 nu poate fi avuta în vedere dar omitând sa spuna care alta numerotare trebuie avuta în vedere.

De asemenea, instanta a apreciat în mod pur subiectiv, invocând faptul ca C.E.D.O. a apreciat ca Fondul Proprietatea nu functioneaza, si deci s-ar impune admiterea actiunii în revendicare si obligarea pârâtei O'D.V.F. sa lase în deplina proprietate reclamantelor garajul nr. 1, situat în B., bdul L.C. 24 - 26, sector 1.

Instanta a mai considerat ca trebuie sa formuleze o cerere de chemare în judecata a M.F. având ca obiect restituirea pretului de piata al imobilului (garajului) "întrucât mijloacele puse la dispozitie de lege chiriasilor cumparatori sunt mult mai eficiente si mai apte pentru obtinerea unei compensatii efective decât cele reglementate de Legea nr.10/2001"

Apelanta pârâta arata în continuare ca, aceasta sustinere reprezinta fara îndoiala doar o simpla asertiune a instantei, neputând fi luata în considerare ca baza juridica pentru pronuntarea unei hotarâri judecatoresti echitabile. O hotarâre judecatoreasca nu poate fi pronuntata pe baza unei impresii subiective personale cu privire la care anume din institutiile statului functioneaza mai bine sau mai putin bine, sau care lege se aplica mai mult sau mai putin riguros,ci dupa materialul probator existent la dosar. O abordare de felul celei pe care instanta o apreciaza ca utila în acest caz ar duce la compromiterea ideii de justitie, întrucât nu trebuie pusa problema la care institutie este mai facil accesul la masuri compensatorii, ci anume cine si de la ce institutie este în drept sa le solicite.

O alta teza fundamental gresita pe care o sustine instanta referitor la garaj este si cea potrivit careia "Tribunalul apreciaza ca atât reclamantele cât si pârâtii au un bun, în sensul art. 1 din Protocolul Aditional nr. 1 la C.E.D.O.". In realitate, referirea la respectivul protocol C.E.D.O. nu are relevanta în ce priveste capatul de cerere cu privire la garaj, având în vedere faptul ca în momentul pronuntarii sentintei civile pârâta avea un bun în patrimoniu, pe când partea adversa avea doar o speranta, si nici aceasta legitima.

In drept, s-au invocat dispozitiile art. 166 C.pr.civ si art. 1201 C.pr.civ.

Prin motivele de apel formulate de pârâtii D.D. si D.R. si I.M., se solicita admiterea apelului astfel cum a fost formulat; schimbarea în totalitate a sentintei civile nr. 360/28.02.2011 ca fiind netemeinica si nelegala; si pe fond, respingerea actiunii ca neîntemeiata, pentru urmatoarele considerente:

1. Instanta de fond a solutionat în mod gresit exceptia autoritatii de lucru judecat, retinând ca în cauza nu este întrunita tripla identitate de parti, obiect si cauza, reglementata de prevederile art. 1201c.civ.

Au învederat instantei de fond ca prin cererea formulata de aceleasi reclamante în anul 1999, împotriva pârâtilor M.B., prin P.G., D.D., D.R. si I.M. s-a solicitat a se constata nulitatea absoluta a contractelor de vânzare cumparare nr. 4327/30604/22.04.1997 si nr. 2812/23504/13.01.1997 încheiate între SC Herastrau Nord SA si subsemnatii, potrivit Legii nr.112/1995 si totodata obligarea pârâtilor sa restituie în deplina proprietate si posesie imobilul revendicat catre reclamante. Litigiul s-a transat în mod irevocabil prin decizia civila nr.1676/28.11.2005 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a Civila, în favoarea pârâtilor - chiriasi cumparatori de buna credinta.

În cauza dedusa judecatii în prezentul dosar, aceleasi intimate reclamante au formulat împotriva acelorasi apelanti pârâti actiune în revendicare, solicitând instantei sa dispuna obligarea acestora la lasarea în deplina proprietate si posesie a imobilului situat în B., Bd. L., nr. 24 - 26, apartamentele nr. 10 si respectiv nr. 45, sector 1, în baza art.480 C.Civ., prin compararea titlurilor.

Desi instanta de fond a retinut ca exista identitate de parti si obiect între cele doua litigii, nu ar exista si identitate de cauza.

Dupa cum au învederat si în fata instantei de fond, cauza celor doua cereri de chemare în judecata este identica, respectiv, temeiul juridic al celor doua cereri fiind acelasi - art.480 si urm.C.Civ.

Cauza dreptului (causa debendi) este cea care constituie cauza cererii de chemare în judecata si intereseaza din perspectiva autoritatii de lucru judecat, si nu cauza actiunii (causa petendi) respectiv scopul urmarit de reclamant prin promovarea cererii.

Or, atât în prima cerere din 1999 cât si cea cu care este investita în prezentul dosar, temeiul lor juridic a fost acelasi: art.480 si urm.C.Civ.

Si în ciclul procesual anterior, tot urmare a compararii titlurilor pârâtilor instantele l-au determinat pe cel preferabil, respectiv, titlurile acestora de proprietate constând în contractele de vânzare cumparare nr. 4327/30604/22.04.1997 si nr. 2812/23504/13.01.1997, pe baza criteriilor specifice reglementate de legislatia în domeniu.

Împrejurarea ca, instantele judecatoresti anterioare au determinat titlul mai bine caracterizat si pe baza criteriilor de preferinta derivând din Legea nr. 10/2001 impune concluzia incontestabila ca si în actiunile pornite anterior Legii nr. 10/2001, dispozitiile acestui act normativ nu pot fi înlaturate.

Arata apelantii - pârâti D.D., D.R. si I.M. ca, dispozitiile de drept material cuprinse de Legea nr.10/2001, lege organica adoptata într-un domeniu de interes public, sunt de imediata aplicare, caz în care, nu se poate sustine o retroactivitate a legii deoarece raporturile juridice nascute anterior emiterii acestui act normativ îsi deruleaza efectele si dupa intrarea sa în vigoare.

Ca atare, si în dosarul de fata rationamentul este cu atât mai valabil, deoarece actiunea în revendicare fiind introdusa dupa intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 chiar daca intimatele reclamante fac trimitere doar la dispozitiile dreptului comun, acestea nu pot înlatura caracterul particular al legii speciale, derogator - în baza principiului speciatia generalibus derogant .

Pe de alta parte, reeditarea unei judecati între aceleasi parti, având acelasi obiect si întemeiata pe aceeasi cauza juridica, ar reprezenta o încalcare a principiului stabilitatii raporturilor juridice, principiu afirmat în mod constant si repetat în jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Considera ca instanta investita sa solutioneze prezenta actiune în revendicare nu poate proceda la reexaminarea fondului cauzei, cu consecinta infirmarii sau confirmarii solutiei pronuntate de instantele anterioare. A primi un asemenea argument, înseamna a proceda la încalcarea art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil.

În nenumarate decizii, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca dreptul la un proces echitabil în fata unei instante, garantat prin art. 6&1 din Conventie trebuie interpretat în lumina preambulului Conventiei unde se vorbeste despre superioritatea dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor membre.

Curtea a statuat ca unul din elementele fundamentale ale superioritatii dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice care urmareste, între altele, ca solutia data si ramasa definitiva sa nu mai fie repusa pe rol. În virtutea acestui principiu, nici una dintre parti nu este abilitata sa solicite supervizarea unei hotarâri definitive si executorii doar în scopul obtinerii unei reexaminari a cauzei si o noua decizie despre acest subiect.

Supervizarea nu trebuie sa devina un apel deghizat si simplul fapt ca ar putea exista doua puncte de vedere pe acelasi subiect nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze.

Mai arata pârâtii ca, pozitia Curtii Europene a Drepturilor Omului în acest sens a fost exprimata în nenumarate deicizii, a se vedea: Brumarescu c. România nr. 28342/1995, Riabykk c. Rusia nr. 52854/1999, Raicu c. România nr. 28104/2003 ("Principiul securitatii raporturilor juridice presupune respectarea principiului autoritatii lucrului judecat").

Fata de aceste aspecte, apreciaza ca în mod gresit instanta de fond a respins exceptia autoritatii lucrului judecat pentru lipsa identitatii de cauza.

2. Instanta de fond a procedat la compararea celor doua titluri de proprietate retinând ca titlul intimatelor reclamante este preferabil titlului nostru care ar proveni de la un neproprietar - statul român.

Solicita pârâtii sa se constate ca în mod gresit instanta de fond a acordat preferabilitate titlului intimatelor reclamante, având în vedere urmatoarele aspecte:

Titlul pârâtilor îl reprezinta contractele de vânzare cumparare nr. 4327/30604/22.04.1997 si respectiv, nr. 2812/23504/13.01.1997 încheiate cu SC Herastrau Nord SA potrivit Legii nr.112/1995. Aceste titluri sunt înscrise în registrul de transcriptiuni al Judecatoriei sectorului 1 Bucuresti. Or, înscrierea în cartea funciara a unui drept real în folosul unei persoane prezuma ca dreptul exista în folosul acesteia (art. 33 - 34 din Legea nr. 7/1996, modificata prin Titlul XII din Legea nr. 247/2005).

Prin operatiunea juridica a compararii titlurilor pe criteriile clasice, intimatele reclamante urmaresc eludarea dispozitiilor Legii nr.10/2001, încalcându-se astfel principiul specialia generalibus derogant, ceea ce echivaleaza, în opinia pârâtilor, cu o încalcare a ordinii de drept si anularea scopului urmarit de legiuitor prin legea speciala, în lumina unei interpretari teleologice.

Din aceasta perspectiva, estre criticabila hotarârea instantei de fond care omite în întreaga sa motivare sa faca trimitere la cadrul legislativ actual, respectiv, Legea nr. 10/2001, cu modificarile ulterioare.

Compararea titlurilor fostului proprietar cu cele apartinând pârâtilor, exclusiv din prisma criteriilor clasice, este o teorie depasita de dinamica legislativa în materia de referinta deoarece legiuitorul anului 2001 prin Legea nr.10 a înteles sa salvgardeze contractele încheiate de fostii chiriasi cu buna credinta, legea care apara proprietatea, urmând a se înclina înaintea unui principiu superior de echitate si de justitie: buna credinta a cumparatorului, în acest context, este de remarcat ca prin Legea nr. 10/2001, modificata prin Legea nr.1/2009 s-a instituit un criteriu legal de preferabilitate în favoarea cumparatorului chirias rezultând ca acesta ramâne în posesia bunului daca a fost de buna credinta la perfectarea actului.

Aceeasi preocupare pentru asigurarea securitatii circuitului civil si a stabilitatii raporturilor juridice se regaseste si în Decizia RIL nr. nr. 33/09.06.2008 publicata în Monitorul Oficial nr. 108/23.02.2009 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie, Sectiile Unite în recursul în interesul legii, conform careia: "Concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevazut expres în legea speciala. In cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala (Legea nr. 10/2001 si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, conventia are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data în cadrul unei actiuni în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în masura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice."

De altfel, apreciaza pârâtii ca solutionarea prezentei cauze nu se poate realiza în afara cadrului legislativ actual cu ignorarea dispozitiilor Legii nr. 1/2009 de modificare a legii nr. 10/2001 si a HG nr. 923/01.09.2010, publicata în Monitorul Oficial nr. 640/13.09.2010 de modificare si completare a Normelor Metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001. Astfel: "Nu se restituie în natura, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrainate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei, juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute în proprietatea statului, cu modificarile ulterioare, cu respectarea conditiilor cerute de Iege." (alineatul 11 articolul 7 din Legea nr. 10/2001 modificata prin Legea nr. 1/2009).

Normele Metodologice de aplicare de aplicare a acestui articol, prevad: "Prevederile art. 7 alin. (1 indice 1) din lege vizeaza imobilele înstrainate în temeiul si cu respectarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute în proprietatea statului, cu modificarile ulterioare, iar contractele de vânzare cumparare a acestora nu au fost desfiintate prin hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile.

Aceste imobile sunt exceptate de Ia restituirea în natura, fostul proprietar putând primi numai masuri reparatorii în echivalent, acordate în conditiile legii.

Aceasta dispozitie nu se aplica si imobilelor înstrainate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare, dar pentru care contractele de vânzare - cumparare au fost desfiintate prin hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile, acestea urmând sa fie restituite în natura fostilor proprietari, cumparatorii fiind beneficiarii dispozitiilor art. 501 din lege si ai dispozitiilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 privind. protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru imobilele cu destinatia de locuinte, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 241/2001, cu modificarile ulterioare."

Aceeasi preocupare pentru asigurarea securitatii circuitului civil si a stabilitatii raporturilor juridice se regaseste si în alin. 21 al art. 45 din Legea nr. 10/2001, modificata prin Legea nr. 1/2009 conform caruia: "Contractele ele vânzare-cumparare încheiate în temeiul Legii nr. 112/J2951 cu modificarile ulterioare, sunt acte autentice si constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora."

Se observa ca legea speciala nr.10/2001 modificata prin Legea nr. 1/2009 se refera si la relatia dintre persoanele îndreptatite la masuri reparatorii si tertii subdobânditori, permitându-le acestora din urma sa pastreze bunul în conditiile prevazute la art. 18 Iit. c), situatie în care, dupa epuizarea cailor procedurale oferite de legea speciala de reparatie, reclamantul nu ar mai putea obtine restituirea în natura, ci doar masuri reparatorii în echivalent.

De altfel, intimatele reclamante au uzat de beneficiul acestei prevederi, legale prin promovarea unei actiuni directe formulata în contradictoriu cu M.B., prin P.G., prin care au solicitat masuri reparatorii prin echivalent asupra apartamentelor detinute de apelantii pârâti.

Mai arata apelantii  pârâti D.D., D.R. si I.M. ca, actiunea a format obiectul dosarului nr. 36170/3/2007 pe rolul Tribunalului Bucuresti, Sectia a III-a civila, si care a fost admisa prin sentinta civila din data de 30.09.2009, ramasa definitiva si irevocabila prin decizia civila nr. 3253/07.04.2011 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie.

Prin aceasta decizie. pe care o depun anexata la motivele de apel, Înalta Curte retine ca "în mod corect s-au acordat masuri reparatorii prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001, pentru acest imobil care a fost trecut abuziv în proprietatea statului si care a fost înstrainat catre chiriasi, nemaiputând fi restituit în natura catre reclamante."

Considera ca aspectele retinute de instanta suprema prin care s-au transat probleme referitoare la legalitatea acordarii masurilor de reparare prin echivalent banesc stabilit în favoarea intimatelor reclamante, nu pot fi ignorate de instanta judecatoreasca în solutionarea acestei noi actiuni în revendicare.

Decizia Înaltei Curti de Casatie si Justitie pronuntata cu privire la acelasi imobil, are caracter imperativ împiedicând aparitia contradictiilor între doua hotarâri judecatoresti, în sensul ca drepturile cuvenite unei parti si constatate printr-o hotarâre definitiva si irevocabila, sa nu fie contrazise printr-o alta hotarâre, ulterioara, data într-un alt proces.

Distinct de acest aspect, se impune a se preciza ca art. 45 (fost 46) alin. 2 teza II din legea nr. 10/2001 a consacrat in terminis, pe cale legala, principiul ocrotirii bunei credinte într-un domeniu particular dar de interes social major, conferind bunei credinte o eficienta juridica similara celei din dreptul comun. Aceste dispozitii au avut ca efect consolidarea titlului cumparatorilor de buna credinta, respectiv, salvgardare a contractelor de vânzare cumparare încheiate de apelantii pârâti cu statul întrucât intimatele reclamante au formulat o actiune în anularea acestor contracte (Dosarul nr.11863/2002 pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti) cu privire la care s-a constatat perimarea (sentinta civila nr.91/06.01.2004, ramasa definitiva si irevocabila prin decizia civila nr.659/29.10.2004 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a III-a Civila în Dosarul nr.1682/2004).

În consecinta, în raport de dispozitiile art. 18 Iit. c si art. 45 din Legea nr. 10/2001 modificata prin Legea nr. 1/2009, trebuie a se remarca ca în speta nu se poate realiza o comparare de titluri din perspectiva criteriilor clasice prevazute de art. 480 C.Civil ci trebuie stabilita analiza subiectiva a  subdobânditorului cu titlu oneros al bunului, criteriu impus prin vointa legiuitorului, în considerarea caruia titlurile pârâtilor sunt valabile si produc efecte depline.

Prin urmare, apelantii pârâti critica solutia instantei de fond care a acordat preferabilitate titlului intimatelor reclamante întrucât contractele noastre de vânzare cumparare sunt mai bine caracterizate iar dreptul lor dobândit cu buna credinta este dreptul actual si deci preferabil în speta, aceasta fiind însasi ratiunea edictarii art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, respectiv, de preocupare pentru asigurarea securitatii circuitului civil si a stabilitatii raporturilor juridice.

3. Solicita sa se constate ca hotarâre a instantei de fond este criticabila si prin omisiunea de a analiza în cuprinsul motivarii sentintei a argumentelor de preferabilitate sustinute de apelantii-pârâti referitor la jurisprudenta C.E.D.O., respectiv, Hotarârea Pilot din 2010.

Astfel, instanta de fond nu a raspuns în niciun fel acestor argumente de preferabilitate sustinute verbal si în scris de catre apelantii-pârâti ci s-a limitat la a prelua în motivarea hotarârii considerentele expuse de intimatele reclamante prin actiunea introductiva si notele scrise.

În acest sens, au învederat apelantii pârâti, instantei de fond prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 si principiul securitatii raporturilor juridice care trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar cât si în cazul pârâtilor - cumparatori de buna credinta ai imobilului revendicat.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 si jurisprudenta C.E.D.O. în materie nu pot fi retinute în cauza de fata pentru a determina temeinicia actiunii în revendicare, întrucât intimatele reclamante nu a justificat existenta unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia care sa atraga incidenta textului din Conventie mentionat.

Astfel, Conventia garanteaza protectia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Conventia nu garanteaza dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. Aprecierea intimatelor reclamante ca dreptul lor de proprietate exista si solicitarea ca titlul acestora sa fie comparat cu cel al apelantilor pârâti nu sunt suficiente pentru a retine existenta unui bun actual.

Notiunea autonoma de bun care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune ca reclamantele sa aiba cel putin o speranta legitima cu privire la valoarea patrimoniala respectiva. Or, în cauza de fata, intimatele reclamante nu au nici macar o asemenea speranta.

Se observa în jurisprudenta actuala a Curtii o schimbare în rationamentul de solutionare a unor asemenea cauze.

Astfel, în cauza Atanasiu si altii contra României (Hotarârea din 12 octombrie 2010, publicata în Monitorul Oficial nr. 778/22.11.2010), se arata ca "un bun actual" exista în patrimoniul proprietarilor deposedati abuziv de catre stat doar daca s-a pronuntat în prealabil o hotarâre judecatoreasca definitiva si executorie prin care nu numai ca s-a recunoscut calitatea de  proprietar, ci s-a si dispus expres în sensul restituirii bunului. .

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecatoreasca a nelegalitatii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoastere a unui drept la despagubire, respectiv, dreptul de a încasa masurile reparatorii prevazute de legea speciala.

Asadar, în contextul legislativ dat, intimatele reclamante nu mai aveau decât  vocatia de a obtine despagubiri pentru imobilul detinut de pârâti, potrivit dispozitiilor Legii nr. 10/2001, acordate în conditiile Titlului Vll din Legea nr. 247/2005 (în speta, masurile reparatorii prin echivalent s-au acordat în cadrul Dosarului nr. 36170/3/2007).

Instanta de fond omite în cuprinsul motivarii sa faca trimitere la diferenta esentiala de abordare în cauza Atanasiu fata de practica anterioara a Curtii, a cerintei din art. 1 Protocolul nr. 1 referitoare la existenta bunului în patrimoniul intimatelor reclamante, produce consecinte asupra evaluarii cerintei - premisa a admiterii cererii în revendicare.

Astfel, pâna în luna octombrie 2010 era posibila recunoasterea unui drept la restituire în conditiile în care o instanta de judecata nu se pronuntase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare deoarece privarea de proprietate operata prin vânzarea de catre stat unui tert a imobilului apartinând proprietarului combinata cu lipsa totala a despagubirii si ineficienta mecanismului de despagubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, pâna la acel moment, un element esential în recunoasterea dreptului Ia restituire.

Schimbarea de abordare în analiza cerintei bunului este justificata de aplicarea în cauza  Atanasiu a procedurii hotarârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligatiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, masurile necesare care sa garanteze efectiv drepturile prevazute de art.6 paragraf 1 din Conventia si art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemanatoare cauzei Atanasiu, masuri cu caracter legislativ si administrativ.

Arata pârâtii ca, data fiind importanta deosebita a hotarârii - pilot vizând procedura de acordare a despagubirilor, aceasta decizie nu poate fi ignorata - de instantele nationale, impunându-se a fi aplicata si în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 Protocolul nr. 1 Ia Conventie.

Având în vedere considerentele expuse, pârâtii apelantii - pârâti D.D., D.R. si I.M., solicita sa se dispuna admiterea apelului astfel cum a fost formulat, schimbarea în totalitate a sentintei civile nr. 360/28.02.2011 ca fiind netemeinica si nelegala iar pe fond, respingerea actiunii ca neîntemeiata.

În drept, s-au invocat prevederile art. 282 si urm. C.proc.civ., art.480 C.civ., art. 7, art. 18 Iit. c, art. 45 din Legea nr. 10/2001 modificata prin Legea nr. 1/2009, art. 1 din Protocolul nr. 1.

Constatându-se legal învestita si competenta sa solutioneze calea de atac promovata, Curtea, analizând actele si lucrarile dosarului si sentinta apelata prin prisma criticilor formulate si a dispozitiilor legale aplicate, apreciaza ca apelurile sunt fondate pentru urmatoarele considerente:

Examinând cererea de apel formulata de pârâta O"D.V.F., Curtea constata ca aceasta a criticat sentinta apelata sub aspectul gresitei solutionari a exceptiei autoritatii de lucru judecat a sentintei civile nr 1425/2003 a Judecatoriei Sector 4 Bucuresti, din punct de vedere al identitatii garajului pe care îl detine în proprietate cu cel revendicat de catre reclamanti, precum si sub aspectul solutiei date actiunii în revendicare, din perspectiva argumentelor avute în vedere de prima instanta referitoare la nefunctionalitatea Fondului Proprietatea si la mijloacele legale pe care le are la dispozitie fostii chirasi pentru obtinerea unei reparatii echitabile.

Din analiza cererii de apel formulata de pârâtii D.D. si R. si I.M., Curtea retine ca s-a reiterat critica referitoare la modul de solutionare a exceptiei autoritatii  de lucru judecat, prin raportare la principiul stabilitatii de raporturilor juridice si la dispozitiile art.6 din CEDO si s-a criticat de asemenea, solutia de admitere a revendicarii, invocând întreaga problematica a revendicarii imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist, învederând în esenta necesitatea compararii titlurilor de proprietate prezentate de parti, prin raportare la dispozitiile legii 10/2001, precum si analizarea celor doua titluri de proprietate din perspectiva criteriilor de preferabilitate ce deriva din CEDO si hotarârea pilot Maria Athanasiu.

Având în vedere ca este comuna ambelor apeluri, chestiunea autoritatii de lucru judecat în prezenta cauza a sentintei civile nr.1425/2003 a Judecatoriei Sector 4 Bucuresti, ramasa definitiva prin decizia civila nr.2379/2003 a Tribunalului Bucuresti, ramasa irevocabila prin decizia civila nr.1676/2005 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Curtea va raspunde acestei critici prin considerente comune, potrivit celor ce urmeaza:

Asa cum rezulta din sentinta anterior mentionata, prin actiunea formulata, reclamantele din prezenta cauza au solicitat sa se constate ca sunt proprietarele apartamentelor nr. 10, 11 si 45 din imobilul în litigiu, precum si asupra garajului în suprafata de 14,42 mp aferent imobilului, sa se constate nulitatea absoluta a contractelor de vânzare - cumparare încheiate, în temeiul Legii 112/1995, de pârâte, în calitate de chiriase a apartamentelor respective, cu consecinta obligarii acestora lase în deplina proprietate si posesie imobilele revendicate în favoarea reclamantilor.

Desi autoritatea de lucru nu este reglementata expres de dispozitiile procesuale ca un efect al hotarâri judecatoresti, aceasta trasatura este unanim recunoscuta în doctrina de specialitate, precum si în jurisprudenta, prin aceasta întelegându-se ca o cerere nu poate fi judecata definitiv decât o singura data, iar hotarârea pronuntata este  prezumata a exprima adevarul si nu trebuie contrazisa printr-o alta hotarâre.

Din interpretarea dispozitiilor art 1200 pct 4 cod civil, coroborat cu prevederile art 1201 cod civil, care reglementeaza autoritatea de lucru judecat ca o prezumtie legala, irefragabila (care se invoca din punct de vedere al dreptului procesual, pe calea exceptiei) se deduc elementele constitutive ale acestei institutii juridice: identitatea de parti, obiect si cauza.

Pentru a fi în prezenta identitatii de parti, este necesar sa participe în ambele procese în aceeasi calitate de titular de drepturi, respectiv de obligatii, esentiala fiind identitatea juridica a acestora si nu pozitia procesuala( de reclamant sau pârât) pe care o au, din acest punct de vedere fiind fara relevanta daca în cel de-al doilea proces calitatile procesuale sunt inversate, atâta timp cât litigiul poarta asupra acelorasi drepturi si obligatii.

Prin obiect se întelege atât pretentia concreta, pentru valorificarea careia s-a formulat cererea, cât si dreptul subiectiv invocat, fiind îndeplinita cerinta identitatii de obiect, chiar daca este formulat diferit în cele doua cereri dar se tinde la obtinerea aceluiasi scop final.

În ceea ce priveste cauza, prin aceasta notiune se defineste fundamentul raportului juridic dedus judecatii, temeiul juridic al cererii sau altfel spus, situatia de fapt calificata juridic, neputându-se pune semnul egalitatii între cauza, ca element al autoritatii de lucru judecat si cauza actiunii sau cu mijloacele de proba.

Facând aplicarea acestor aspecte teoretice în cauza de fata, Curtea constata ca desi este îndeplinita conditia identitatii de parti si de obiect, nu este întrunita cerinta identitatii de cauza, având în vedere ca la nivelul anilor 2003-2005, când s-a judecat prima cerere, instantele au aplicat regulile clasice ale compararii de titluri, iar pentru solutionarea prezentei actiuni în revendicare se impune ca analiza actiunii sa se realizeze în conformitate cu cele statuate de instanta suprema prin decizia civila nr.33/2008 pronuntata în recurs în interesul legii. Pe cale de consecinta, Curtea considera ca solutia de respingere a exceptiei autoritati de lucru judecat este corecta.

În ceea ce priveste critica apelantei pârâte O" D.V.F., referitoare la lipsa identitatii garajului pe care îl detine în proprietate cu cel revendicat de catre reclamanti, fata de constatarile raportului de expertiza, efectuat în cauza, Curtea apreciaza ca sustinerile apelantei sunt fondate, materialul probator administrat în cauza nedovedind o astfel de identitate.

Cu privire la ultima critica formulata de apelanta pârâta O" D.V.F., precum si ultimele doua motive de apel ale pârâtilor D.D. si R. si I.M., Curtea constata ca vizeaza de fapt acelasi lucru si anume gresita admitere a actiunii în revendicare, prin ignorarea dispozitiilor Legii nr.10/2001 si a criteriilor de preferabilitate de decurg din jurisprudenta CEDO si cele statuate de Curtea Europeana în cauza pilot Maria Athanasiu, precum si  prin luarea în considerare a unor aspecte, legate de functionalitatea Fondului Proprietatea si de posibilitatea legala a fostilor chiriasi, evinsi, de a obtine o reparatie echitabila. Fata de aceasta situatie, aceste motive de apel vor primi considerente comune, potrivit celor ce urmeaza:

Având în vedere ca imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de catre stat în perioada regimului comunist, examinarea actiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozitiilor legii 10/2001 si prin raportare la criteriile stabilite de instanta suprema prin decizia civila nr. 33/2008 pronuntata în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a transat, sub un prim aspect, si asupra admisibilitatii actiunii în revendicare formulata de fostul proprietar ulterior intrarii în vigoare a legii 10/2001.

Pe cale de consecinta, instanta este obligata sa analizeze actiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin decizia civila nr. 33/2008, pronuntata în interesul legii, care conditioneaza admiterea actiunii în revendicare si retrocedarea imobilului de existenta unui bun în sensul CEDO, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul fostilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeana în cauza Athanasiu, de existenta unui drept la restituire în natura a imobilului. Pornind de la aceste premise, Curtea retine ca preluarea abuziva a imobilului, în baza decretului 92/1950, asa cum este cazul în speta, nu este suficienta pentru ca instanta sa ajunga la concluzia restituirii în natura a imobilului, ci este necesar ca reclamantii sa beneficieze de o recunoastere administrativa sau judiciara a dreptului de proprietate, susceptibila de a naste în favoarea acestora un drept la restituire în natura, prin raportare la dispozitiile legale în vigoare si jurisprudenta CEDO.

Pe cale de consecinta, pentru a transa chestiunea temeiniciei actiunii în revendicare formulate de reclamanti, Curtea apreciaza necesar sa examineze, potrivit criteriilor anterior mentionate, daca acestia detin sau nu un bun în sensul CEDO si care este continutul valorii patrimoniale de care se prevaleaza reclamantii intimati.

Pornind de la cele statuate de instanta suprema prin decizia anterior mentionata, Curtea apreciaza ca, într-o ordine pe care logica juridica o impune, trebuie examinata cu prioritate chestiunea admisibilitatii actiunii în revendicare fata de legea 10/2001, dupa care instanta de control judiciar va examina celelalte aspecte aduse în discutie de catre apelantii pârâti si care privesc de fapt mecanismul compararii titlurilor înfatisate de parti, prin raportare stricta la criteriile stabilite prin decizia civila nr 33/2008. Curtea apreciaza ca se impune a se lamuri aceasta problema si din perspectiva celorlalte critici formulate de apelanti, referitoare la stabilirea preferabilitatii titlurilor prezentate de parti prin raportare la dispozitiile legii 10/2001, acest lucru fiind necesar pentru conturarea criteriilor si regulilor juridice conform carora se analizeaza actiunea în revendicare, având ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist.

Pentru a clarifica chestiunea admisibilitatii actiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun fata de legea 10/2001, Curtea are în vedere faptul ca legea 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparatie edictata de legiuitor pentru rezolvarea situatiei imobilelor preluate abuziv de catre stat în perioada regimului comunist.

Examinând coroborativ prevederile legii anterior mentionate sub aspectul concursului între legea speciala si actiunea de drept comun, Curtea constata ca legea 10/2001 contine prevederi doar cu privire la actiunile în revendicare introduse anterior adoptarii acestui act normativ si recunoaste fostilor proprietari un drept de optiune între a continua procedura de drept comun a actiunii în revendicare sau a alege calea reglementata le legea speciala, cu posibilitatea suspendarii judecatii actiuni în revendicare pâna la finalizarea procedurii legii 10/2001 sau a renuntarii la judecata actiunii în revendicare.

De asemenea, este adevarat ca legea 10/2001 nu trateaza raporturile dintre fostii proprietari si fostii chiriasi, cumparatori ai imobilelor în temeiul legii 112/1995, decât sub aspectul constatarii nulitatii absolute a contractului de vânzare cumparare, care reprezinta titlul de proprietate al fostului chirias, în conditiile art 45 din legea 10/2001. În primul alineat  al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalitatii, prin recunoasterea valabilitatii contractelor încheiate cu respectarea dispozitiilor legale, prin cel de-al doilea alineat, a statuat asupra nulitatii absolute a contractelor de înstrainare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fara titlu valabil, cu exceptia bunei credinte, în alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit ca sunt lovite de nulitate absoluta actele de înstrainare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, daca au fost nesocotite dispozitiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrainarii.

În alineatul final al acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu fata de regimul juridic al nulitatii absolute (care este imprescriptibila), în sensul ca dreptul la actiune (indiferent de motivul de nevalabilitate invocat)  se prescrie în termen de 1 an de la data intrari în vigoare a legii 10/200, prelungit ulterior pâna la data de 14 02 2002 prin intermediul a doua ordonante de urgenta.

În conceptia sistemului reparator al legii 10/2001, retrocedarea în natura a imobilelor vândute în baza legii 112/1995 este posibila numai daca se obtine de catre fostul proprietar anularea contractului de vânzare cumparare în conditiile dispozitiilor art 45 din legea 10/2001. Aceasta conceptie a legiuitorului rezulta din coroborarea prevederilor art 18 lit c, art 20 alin 2si art 26 alin 1 din legea 10/2001.

Problema raportului dintre legea speciala de reparatie si actiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilitatii cât si din punct de vedere al interesului legitim de a formula o actiune în revendicare în baza prevederilor art 480 cod civil, a fost transata de instanta suprema prin decizia pronuntata în interesul legii nr 33/2008.

Instanta suprema a retinut ca nu se poate recunoaste posibilitatea celor care nu au obtinut restituirea imobilelor în cadrul sistemului reparatoriu al legii 10/2001 de a urma calea revendicarii de drept comun deoarece o astfel de conceptie ignora principiul de drept care guverneaza concursul dintre legea speciala si legea generala - specialia generalibus derogant - si care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat in fiecare lege speciala. 

În ceea ce priveste imobilele preluate de stat fara titlu valabil, instanta suprema a avut în vedere si dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 , care prevede ca pot fi revendicate de fostii proprietari sau de mostenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie.

Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanta suprema a statuat ca legea nr. 10/2001 reglementeaza masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fara titlu valabil, astfel ca, dupa intrarea in vigoare a acestui act normativ, dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate in aceasta situatie.

Totodata, se apreciaza ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum si cele care, din motive independente de vointa lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura in termenele legale, au deschisa calea actiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumparat, cu buna-credinta si cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, de catre chiriasi.

Sintetizând, Curtea retine ca Înalta Curtea de Casatie si Justitie a statuat ca, desi nu exista un drept de optiune pentru persoanele îndreptatite la retrocedarea proprietatilor imobiliare abuziv preluate  in perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamna ca actiunea in revendicare este de plano exclusa ca inadmisibila fata de dispozitiile legii 10/2001. Facând aplicarea regulii generale de drept, in sensul ca specialul deroga de la general, instanta suprema a stabilit ca in concursul dintre legea 10/2001 si actiune in revendicare întemeiata pe dispozitiile art. 480 Cod civil, are prioritate legea speciala de reparatie.

În acelasi timp, instanta suprema a aratat ca, neexcluzând de plano posibilitatea exercitarii actiunii in revendicare, datorita deficientelor de reglementare ale legi 10/2001, actiunea in revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, pâna la o eventuala interventie legislativa care sa înlature neconcordantele legii 10/2001 cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Astfel, instanta suprema recunoaste necesitatea de a acorda prioritate Conventiei  in cadrul unei actiuni in revendicare in ipoteza in care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun in sensul Conventiei, o solutie contrara mergând catre ideea  unei privari de proprietate precum si a unei încalcari a dispozitiilor art 6 din CEDO, care consacra dreptul la un proces echitabil si care are drept componenta de baza  accesul concret si efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretentiei reclamantului.

Pe cale de consecinta, dând eficienta celor statuate de instanta suprema în aceasta privinta si pentru a da satisfactie exigentelor impuse de dispozitiile art 6 din CEDO, cu privire la dreptul la un proces echitabil, a carui componenta  de baza este  dreptul de acces la o instanta, care sa se pronunte asupra pretentiilor  reclamantilor si având în vedere ca acestia au solicitat restituirea proprietatii imobiliare de care au fost deposedati autorii sai, Curtea considera ca nu poate retine inadmisibilitatea actiunii în revendicare introdusa de fostul proprietar, iar pentru a contura natura si continutul interesului patrimonial pretins de reclamanti, Curtea va avea în vedere criteriile stabilite de instanta suprema prin decizia pronuntata în interesul legii anterior mentionata.

Din decizia Înaltei Curti se desprind elementele pe care instanta, investita cu o actiune in revendicare trebuie sa le analizeze in concret, tinand cont de particularitatile cauzei: existenta unui bun in sensul Conventiei in patrimoniul reclamantului, neconventionalitatea dispozitiilor Legii nr.10/2001 in speta dedusa judecatii, securitatea si stabilitatea circuitului juridic civil, sa nu se aduca atingere unei alt drept de proprietate ce apartine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

Dintre aceste aspecte pe care instanta suprema le-a impus spre analiza in vederea solutionarii unei actiuni in revendicare care priveste un imobil preluat abuziv, prima cerinta referitoare la existenta unui bun in patrimoniul reclamantului este esentiala pentru a stabili daca  mai prezinta utilitate sau nu incursiunea instantei in privinta celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamantilor de a  formula o actiune în revendicare întemeiata pe dreptul comun, cât si admisibilitatea unei astfel de actiuni rezida în existenta unui bun în patrimoniul reclamantilor, în sensul Conventiei.

Aceasta conceptie promovata de instanta suprema prin decizia pronuntata în interesul legii porneste de la natura care i se atribuie actiunii în revendicare în actualul context legislativ si anume aceea de remediu procedural, pâna la interventia legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiente de ordin legislativ si institutional care exista în sistemul reparatoriu al legii 10/2001si care îl fac ineficient sub aspectul acordarii unei reparatii echitabile, în ceea ce priveste timpul pâna la momentul efectiv al platii, asa cum a statuat instanta de contencios european în materia drepturilor omului prin hotarârile pronuntate în cauzele Katz si Faimblat împotriva României. Din aceasta perspectiva trebuie avute în vedere  si evenimentele care au survenit deciziilor Curti Europene, si anume listarea la bursa a Fondului Proprietatea, urmând ca instanta sa-i dea relevanta cuvenita în actualul context legislativ.

În ceea ce priveste chestiunea existentei unui bun în sensul CEDO, în patrimoniul reclamantilor, Curtea are în vedere urmatoarele aspecte care se degaja din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Notiunea de bun în sensul CEDO constituie un concept autonom, care poate rezulta din existenta unei hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile prin care s-a admis actiunea în revendicare formulata de fostul proprietar, partea adversa fiind obligata la restituirea imobilului (cauza Brumaresu contra României).

Tot sub incidenta acestei notiuni regasim si situatia în care fostul proprietar se prevaleaza de recunoasterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoastere care poate fi realizata fie printr-o hotarâre judecatoreasca irevocabila, atât sub aspectul considerentelor cât si al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativa. Asa cum rezulta din cele statuate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauzele Strain  si Katz, o astfel de recunoastere este de natura sa conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de solutia pronuntata în actiunea de constatare a nulitatii absolute a contractului de vânzare cumparare încheiat în temeiul legii 112/1995. Pornind de la cele retinute de instanta de contencios european în cauza Paduraru, Curtea constata ca se poate retine existenta unui interes patrimonial, care de asemenea intra în sfera de protectie a prevederilor art 1 din Primul Protocol Aditional la CEDO în ipoteza în care imobilul este înstrainat anterior recunoasterii caracterului abuziv al preluarii de catre stat, la aceasta concluzie ajungându-se prin raportare la dispozitiile art 2 alin 2 din legea 10/2001, pâna la momentul abrogarii prin legea 1/2009.

O astfel de valoarea patrimoniala, care atrage incidenta prevederilor art 1 din Protocolul Aditional nr 1 la CEDO, se poate identifica si în situatia în care fostul proprietar face dovada formularii unor notificari în temeiul legilor speciale de reparatie edictate de legiuitor în perioada care a urmat dupa revolutia din 1989, prin care a solicitat acordarea masurilor reparatorii. Si pentru aceasta ipoteza, trebuie avute în vedere si prevederile art 2 alin 2 din legea 10/2001, care au fost abrogate prin legea 12009. Este adevarat ca aceste dispozitii legale au fost abrogate, însa în opinia instantei, pentru a stabili în ce masura acest lucru este de natura sa aduca o modificare majora, în ceea ce priveste calificarea drepturilor de care se prevaleaza fostul proprietar ca facând parte din domeniul de aplicare a notiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul ca prevederile alineatului 2 ale art 2 dadeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalitatii aplicat în cazul particular al preluarii abuzive a unui imobil de catre statul comunist, ratiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a sti în ce masura poate avea relevanta juridica, din perspectiva CEDO, aplicarea acestui principiu în continuare, în conditiile în care consacrarea sa legala, expresa nu mai exista.

De asemenea, Curtea Europeana a facut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranta legitima în favoarea fostului proprietar, în conditiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiaza de o baza legala suficient de bine stabilita în dreptul intern sustinuta de o practica judiciara constanta pe acest aspect.

Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudenta CEDO, în ipoteza în care fostul proprietar nu a facut demersuri în temeiul legilor speciale de reparatie, neformulând notificari în baza legii 112/1995 si sau a legii 10/2001 si nici actiune în constatarea  nulitatii absolute a contractului de vânzare cumparare încheiat în baza legii 112/1995 (respectiv neobtinând câstig de cauza într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobtinând o hotarâre judecatoreasca de admitere a revendicarii sau a constatari nevalabilitatii titlului statului, Curtea retine ca se poate recunoaste în favoarea fostului proprietar cel mult o speranta legitima.

Facând aplicarea acestor aspecte teoretice în speta de fata si având în vedere ca reclamantii intimati nu au urmat procedura legilor speciale de reparatie care s-a edictat dupa caderea regimului comunist, neformulând notificare în baza dispozitiilor legii  112/1995 si nici ale legii 10/2001, nici nu detin o hotarâre judecatoreasca de admitere a revendicarii sau de constatare a nevalabilitatii titlului statului Curtea retine ca reclamantii nu se poate prevala de un interes patrimonial( în ceea ce priveste imobilul revendicat în cauza), care intra în notiunea de bun, consacrata de prevederile art 1 din Primul Protocol Aditional la CEDO, instanta considerând ca intimatii reclamanti au cel mult o speranta legitima.

Pentru a stabili în concret continutul juridic a valorii patrimoniale pe care reclamantii pretind ca o detin, Curtea are în vedere pe de o parte faptul ca actiunea în revendicare dedusa judecatii în prezenta cauza trebuie analizata si prin raportare la prevederile legii 10/2001, acest lucru rezultând din conceptia instantei supreme exprimata prin decizia pronuntata în interesul legii, în sensul ca actiunea în revendicare are rolul unui remediu procesual fata de dificultatile de functionare a sistemului reparatoriu al legii 10/2001, iar pe de alta parte trebuie luat în considerare si faptul ca intimatii pârâti sunt titularii actuali ai dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, dovedit prin contractul de vânzare cumparare perfectat în temeiul dispozitiilor legii 112/1995, a carui valabilitate,a fost contestata pe calea unei actiuni în constatarea nulitatii absolute, actiunea fiind respinsa prin sentintei civile nr 1425/2003 a Judecatoriei Sector 4 Bucuresti, ramasa definitiva prin decizia civila nr 2379/2003 a Tribunalului Bucuresti, ramasa irevocabila prin decizia civila nr 1676/2005 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti. Pe cale de consecinta, apelantii pârâti se pot prevala de existenta unui bun în sensul Conventiei, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra apartamentelor în litigiu.

În ipoteza în care reclamantii ar fi urmat procedura legii speciale, care se completeaza cu cele ale legii 247/2005, sub aspectul platii despagubirilor, acordate ca masuri reparatorii prin echivalent, în situatia în care restituirea în natura nu este posibila, Curtea consta ca, în sistemul reparatoriu al legii speciale, reclamantii nu ar fi fost îndreptatiti la retrocedarea în natura a apartamentelor înstrainate în baza legii 112/1995, cu respectarea cerintelor acestui act normativ. Dând eficienta prevederilor art 18 lit c, art 20 alin 2 si art 26 alin 1 din legea 10/2001, Curtea constata ca reclamantii ar fi putut fi îndreptatiti( sub rezerva îndeplinirii  cumulative a cerintelor impuse de dispozitiile art 3 si 4 din legea 10/2001, în conditiile în care este vorba de un imobil preluat de statul comunist în baza decretului 92/1950) sa primeasca masuri reparatorii prin echivalent, cel mai probabil sub forma despagubirilor banesti, evaluate si calculate de catre Comisia centrala, potrivit prevederilor titlului VII din legea 247/2005. Aceste despagubiri sunt platibile prin intermediul Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statul este obligat sa-l elaboreze în perioada de gratie de 18 luni stabilita de Curtea Europeana  în acest scop prin hotarârea pilot pronuntata în cauza Athanasiu contra României), urmarindu-se sa se creeze astfel o modalitate legala si reala pentru fostul proprietar, de obtine o reparatie echitabila, care sa raspunda principiului proportionalitatii atât sub aspectul cuantumului despagubirii cât si din punct de vedere al timpului de acordare a acesteia. Fata de aceste aspecte, Curtea retine ca reclamantii intimati nu au înteles sa urmeze procedura reglementate de dispozitiile legii 10/2001, motiv pentru care nu pot fi beneficiarii acestui sistem reparatoriu.

Simplul fapt ca imobilul a fost preluat abuziv de catre stat, în conditiile în care reclamantii nu beneficiaza de o recunoastere actuala a dreptului de proprietate pe care îl invoca, fie pe cale administrativa, prin emiterea unei dispozitii de retrocedare sau acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, fie pe cale  judiciara, printr-o hotarâre judecatoreasca de admitere a revendicarii imobilului sau cel putin de constatare a nevalabilitatii titlului statului,  pronuntata anterior adoptarii legii 10/2001, Curtea constata ca nu se poate retine în favoarea acestora existenta unui bun în sensul Conventiei. Pentru a ajunge la aceasta concluzie, Curtea are în vedere si competenta ratione temporis a Curtii Europene a Drepturilor Omului, în sensul ca normele conventionale nu pot oferi protectie unor drepturi, ale caror încalcari au avut loc la un moment la care Conventia nu era ratificata de statul respectiv. În cazul statelor care au fost  guvernate de regimul totalitar comunist, s-a retinut, în jurisprudenta instantei europene de contencios în materia drepturilor omului, ca adoptarea unei legislatii cu caracter reparatoriu, face sa renasca în patrimoniul fostilor proprietari un nou drept de proprietate, cu aceeasi natura si continut juridic, semnificatia fiind, de fapt,  aceea a confirmarii în patrimoniul acestora a vechiului drept de proprietate. Curtea retine ca nu poate da relevanta acestor aspecte în cauza de fata, întrucât reclamantii nu au dovedit ca s-au prevalat de dispozitiile legislatiei reparatorii si nu au depus notificare în temeiul legii 10/2001 si nici al legii 112/1995.

Având în vedere ca reclamantii au formulat o actiune în constatarea nulitatii absolute a contractului de vânzare cumparare încheiat în baza legii 112/1995, actiunea fiind în mod irevocabil respinsa, Curtea retine ca actul de înstrainare a apartamentului în litigiu s-a consolidat, motiv pentru care acest contract este considerat ca fiind perfect valabil, astfel ca aspectele legate de respectarea cerintelor legii 112/1995 la încheierea actului de dobândire nu mai pot forma obiect de analiza în prezenta cauza. Din aceasta perspectiva, invocare problemei bunei credinte a pârâtilor, nu poate fi examinata în actualul cadru procesual, în conditiile în care buna credinta este un element ce tine de încheierea valabila a contractului.

Spre deosebire de revendicarea de drept comun, în care se procedeaza la compararea titlurilor de proprietate prezentate de parti, analizându-se exclusiv modalitatea de transfer a dreptului de proprietate, titlurile partilor fiind prezumate a fi valide (în conditiile în care admiterea unei astfel de actiuni conduce la ineficacitaeta titlului de proprietate a celui care a pierdut procesul si nu la anularea acestuia), în cazul  revendicarilor având ca obiect imobile preluate abuziv, instanta suprema, prin decizia 33/2008, a introdus în categoria criteriilor de analiza a preferabilitatii titlurilor partilor si notiunea de buna credinta. În speta de fata, nu se impune examinarea acestei cerinte, pentru motivele anterior expuse.

Având în vedere ca prezenta actiune este o revendicare a unui imobil preluat de stat în perioada regimului comunist, mecanismul comparari titlurilor înfatisate de parti se face conform criteriilor stabilite de instanta suprema prin decizia civila nr 33/2008, astfel cum, de altfel a fost expus în cele ce preced, Curtea retine ca nu sunt aplicabile regulile clasice de comparare a titlurilor partilor, motiv pentru care considera fondate criticile apelantilor pârâti referitoare la acest aspect.

În ceea ce priveste rationamentul primei instante, de a compara titlurile de proprietate înfatisate de parti si de a da câstig de cauza fostilor proprietari si pe considerentul ca apelantii pârâti, în calitate de fosti chiriasi, cumparatori în temeiul legii 112/1995, au la dispozitie mijloace legale eficiente pentru obtinerea unei reparatii echitabile( dispozitiile art 50 din legea 10/2001), spre deosebire de reclamanti, Curtea apreciaza ca este eronat, prin raportare la cele statuate de Înalta Curte prin decizia civila nr 33/2008. Acest criteriu al modalitatilor legale (alternative fata de legea speciala) de care partile dispun în vederea obtinerii unei reparatii nu-si are locul în acest context, având în vedere pe de o parte ca reclamantii nu au facut dovada ca au urmat legile de reparatie edictate, ulterior anului 1989, iar pe de alta parte, chiar daca s-ar fi probat ca s-au prevalat de prevederile acestor acte normative speciale, trebuie avut în vedere ca sistemul reparatoriu al legii 10/2001a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronuntate  în interesul legii de catre instanta suprema. Este vorba de decizia civila nr 20/2007, prin care s-a statuat ca  instanta de judecata este competenta sa solutioneze pe fond nu numai contestatia formulata împotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv, ci si actiunea persoanei îndreptatite în cazul refuzului nejustificat al entitatii detinatoare de a raspunde la notificarea partii interesate, care a va obtine astfel de la organul judiciar masurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii speciale, precum si de decizia civila nr 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit ca prevederile cuprinse în art. 16 si urmatoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativa pentru acordarea despagubirilor, nu se aplica deciziilor/ dispozitiilor emise anterior intrarii în vigoare a legii, contestate în termenul prevazut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 247/2005, în sensul ca masurile reparatori prin echivalent sub forma despagubirilor se acorda de catre unitatea detinatoare si nu se stabilesc de catre Comisia Centrala.

Pentru toate aceste considerente, fata de prevederile art 296 cod procedura civila, Curtea va admite apelurile pârâtilor, va schimba în tot sentinta apelata si va respinge ca nefondata actiunea reclamantilor. Se va lua act ca nu s-au cerut cheltuieli de judecata.

2

Domenii speta

Spete similare