DREPT CIVIL. DAUNE MORALE SI MATERIALE. LIBERTATEA DE EXPRIMARE. LIMITE
Din perspectiva prevederilor art. 998 si 999 din vechiul Cod civil, sub aspectul faptei ilicite si a gravitatii vinovatiei, pentru stabilirea întinderii despagubirii datorate de pârât, trebuie a fi relevata calitatea pârâtului, de sursa a informatiilor si nu cea de autor al articolului publicat în presa. Raspunderea pârâtului poate fi angrenata strict pentru afirmatiile citate de ziarist în continutul articolului respectiv, afirmatii facute cu depasirea limitelor libertatii de exprimare, ceea ce se rasfrânge direct si nemijlocit asupra drepturilor nepatrimoniale ale recurentului reclamant, prejudiciindu-le, motivele invocate de recurentul pârât în aparare nefiind de natura sa-i înlature raspunderea, ci doar sa o atenueze.
În abordarea prejudiciului moral, trebuie a se reliefa ca simpla constatare a încalcarii art. 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului poate constitui în sine o satisfactie echitabila suficienta, însa, în speta, instanta considera ca prejudiciul suferit de recurentul reclamant nu poate fi reparat suficient prin simpla constatare a încalcarii, context în care devine necesara precizarea ca fapta pârâtului, desi ilicita, nu a creat un prejudiciu recurentului reclamant la dimensiunile pe care acesta le exprima în cerere si nici la nivelul sumei de bani stabilita prin hotarârea primei instante, suma ce apare ca fiind excesiva, impunându-se diminuarea acesteia.
Pe plan probatoriu nu subzista temeiuri pentru a se aprecia ca afirmatiile facute de pârât au fost de natura a determina o scadere semnificativa a activitatii biroului notarial, implicit a veniturilor acestuia, or atâta timp cât numai fapta ilicita care se afla în legatura necesara cu rezultatul, care a determinat cu necesitate producerea lui, poate angrena raspunderea patrimoniala, capatul de cerere având ca obiect despagubirile materiale pretinse de reclamant apare ca fiind nefondat.
Art. 998 din Codul civil
Art. 999 din Codul civil
Art. 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului
DECIZIA CIVILA NR. 385/2014-R
din 20.02.2014 (dosar nr. 10469/111/2012)
Prin Sentinta civila nr. 8952 din 13.06.2012 pronuntata de Judecatoria Oradea s-a admis în parte actiunea formulata si precizata de reclamantul D. G. I. împotriva pârâtului M. H. M. N., a fost obligat pârâtul sa-i plateasca reclamantului suma de 5000 lei, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral cauzat prin afirmatiile facute de pârât si incluse în articolul de presa intitulat ,,P p v s p m”, publicat în editia din data de 21.03.2011 a ziarului ,,B” si au fost respinse celelalte pretentii ale reclamantului, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre, instanta de fond a retinut urmatoarele:
În ziarul „Bihoreanul”, în data de 21.03.2011, a fost publicat articolul „Pamânt pe viata si pe moarte”, în cuprinsul caruia se aduceau acuzatii grave reclamantului, care în exercitarea atributiilor functiei de notar public, ar fi procedat, în baza unei întelegeri frauduloase cu prietenul sau, ofiter DNA O, M O, la autentificarea unui contract de vânzare-cumparare a unui teren cu privire la care pârâtul avea un drept de creanta izvorât dintr-un antecontract de vânzare. S-a mai sustinut prin acelasi articol ca reclamantul ar fi amenintat notarul la care se încheiase de pârât antecontractul de vânzare-cumparare, pe d-na D G, sa deblocheze coala CF, pentru a putea el opera în aceasta.
Pârâtul a recunoscut prin raspunsurile la interogatoriu, filele 15-16 dos., ca articolul a fost publicat în baza informatiilor pe care el le-a furnizat ziaristului care a scris articolul, A C.
Desi pârâtul a sustinut ca el a fost contactat de ziaristul care a publicat articolul, sub numele sau real A C A O, acesta din urma a declarat în fata instantei ca pârâtul a fost cel care l-a contactat, pe nr. de telefon obtinut de la sefa de cabinet a C J B, C I, care audiata ca martor (aceasta numindu-se de fapt, „G”) a declarat ca l–a sunat pe ziarist pentru a-i sesiza problema reclamata de pârât si a-i propune acest subiect daca prezenta interes jurnalistic.
Conform art. 998 C. civ., orice fapta a omului, care cauzeaza altuia un prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara, iar conform 999 C. civ. „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa”. Cele doua texte mai sus citate constituie temeiul comun angajarii raspunderii civile delictuale .
Art. 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care se aplica prioritar oricarei norme contrare din legislatia interna prevede urmatoarele: „1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii sau idei fara amestecul autoritatilor publice (...). 2. Exercitarea acestor libertati, ce comporta îndatoriri si responsabilitati, poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrângeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare într-o societate democratica, pentru (...) protectia reputatiei sau a drepturilor altora, (...) sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti."
Libertatea de exprimare reprezinta asadar un drept fundamental care poate fi însa limitat numai în conditii ce reprezinta „masuri democratice într-o societate democratica”.
Ingerinta incriminata de art. 10 al. 2 din Conventie corespunde "unei nevoi sociale imperioase", însa, astfel cum s-a stabilit în jurisprudenta Curtii, se impune a se verifica daca o astfel de "limitare" se conciliaza cu libertatea de exprimare .
Trebuie amintita jurisprudenta constanta a Curtii, conform careia, pentru aprecierea existentei unei "necesitati sociale imperioase" care sa justifice existenta unei ingerinte în exercitarea libertatii de exprimare, este necesar sa se faca distinctia clara între fapte si judecati de valoare. Daca materialitatea primelor poate fi dovedita, cele din urma nu pot fi supuse unei probari a exactitatii lor [a se vedea, de exemplu, hotarârile „D H” si „G” împotriva B si H împotriva L, Cererea nr. 57.313/00 (dec.) din 3 aprilie 2003].
Nu este mai putin adevarat ca si o judecata de valoare se poate dovedi excesiva daca este lipsita de orice fundament de fapt .
În speta, pârâtul a furnizat informatii evident nereale, în baza carora s-a publicat un articol de presa din care rezulta faptul ca reclamantul a savârsit fapte penale, constând în exercitarea de amenintari si înselaciune, pentru realizarea unor interese private, exercitându-si abuziv functia de notar public.
Astfel cum a rezultat din întregul material probatoriu, nu exista nicio baza factuala care sa justifice acuzele aduse, toate acuzatiile dovedindu-se nereale, nemultumirea pârâtului fiind întemeiata pe împrejurarea ca el nu obtinut perfectarea antecontractului încheiat cu privire la acelasi teren, fara însa sa fi rezultat raportul de cauzalitate între aceasta pierdere a sa si activitatea notarului care în exercitarea atributiilor functiei, a autentificat un contract de vânzare-cumparare.
Dimpotriva, asa cum rezulta si din declaratia ziaristului, vânzatorul a fost cel care nu mai vroia sa încheie actul cu pârâtul, acesta recurgând la amenintari împotriva promitentului vânzator, iar pârâtul l-a amenintat ulterior si pe ziarist, dupa ce acesta a publicat un alt articol referitor la afacerile imobiliare ale pârâtului.
Pârâtul s-a referit la fapte concrete nedovedite si a adus acuzatii ferme care depasesc limitele unei judecati de valoare.
Instanta a apreciat ca au fost depasite limitele libertatii de exprimare si prin fapta sa culpabila, pârâtul i-a adus reclamantului grave prejudicii de imagine, fiind îndeplinite conditiile raspunderii civile delictuale.
Cu privire la prejudiciul moral invocat de reclamant, instanta a retinut ca în doctrina si practica, s-a admis posibilitatea repararii prin mijloace materiale a prejudiciilor pentru atingeri aduse drepturilor personale nepatrimoniale, în speta la imagine si reputatie, însa nu trebuie ca acestea sa constituie o sursa de îmbogatire pentru reclamant; cuantumul acestora trebuie sa fie totusi, în acelasi timp, suficient pentru a constitui un mijloc de constrângere împotriva autorului faptei ilicite.
În raport de criteriile enuntate anterior, instanta a apreciat suma de 5000 lei ca suficienta pentru repararea prejudiciului moral .
Cu referire la prejudiciul material solicitat de reclamant, instanta a retinut ca nu s-a dovedit raportul de cauzalitate dintre publicarea articolului si scaderea încasarilor biroului, încasarile notarului public fiind, prin natura lor, fluctuante, determinate de mai multi factori, iar caderea pietei imobiliare din ultimii 4 ani a afectat în mod serios si activitatea notariala.
Fata de considerentele ce preced, instanta a apreciat ca partial întemeiata actiunea formulata si precizata si, în consecinta, în temeiul disp. art 998-999 C. civ., a admis-o în parte în limitele aratate anterior. A obligat pârâtul sa-i plateasca reclamantului suma de 5000 lei, cu titlu de daune morale, respingând celelalte pretentii ca neîntemeiate.
În ce priveste cheltuielile de judecata, plata onorariului avocatial de catre reclamant nu a fost dovedita cu chitanta depusa la dosar. Apoi, timbrajul s-a achitat corespunzator doar daunelor materiale solicitate, daunele morale fiind scutite de taxa de timbru. Cum instanta a respins pretentiile constând în daune materiale, nu a acordat cheltuieli de judecata constând în timbrajul acestora.
Împotriva acestei hotarâri, în termen legal, au declarat recurs ambele parti. În raport de valoarea obiectului pricinii de peste 100.000 lei, instanta a recalificat calea de atac în cauza ca fiind apelul.
Prin apelul sau, reclamantul D G I a solicitat modificarea in parte a Sentintei recurate in sensul obligarii paratului la a achita suma de 30.000 Euro, din care 5.000 Euro cu titlu de prejudiciu material si 25.000 Euro cu titlu de prejudiciu moral pentru suferintele cauzate, cu cheltuieli de judecata în ambele instante.
Pârâtul M H M N, a solicitat modificarea hotarârii recurate, în sensul respingerii ca nefondata a actiunii reclamantului, cu cheltuieli de judecata.
Prin decizia civila nr. 299/A/2013 din 7 Octombrie 2013, pronuntata de Tribunalul Bihor, în dosar nr. 10469/111/2012 s-au respins ca nefondate apelurile civile introduse de apelantul D G I, domiciliat în O str.A R nr.6, judetul B si de apelantul M H M N, domiciliat în O str. B nr.11, judetul B, împotriva sentintei civile nr.8952 din 13 iunie 2012 pronuntata de Judecatoria Oradea, pe care a pastrat-o în totalitate.
Au fost compensate în totalitate cheltuielile de judecata.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre, instanta de apel a avut în vedere urmatoarele considerente:
În ce priveste îndreptatirea reclamantului la despagubiri, existenta faptei prejudiciabile si culpa pârâtului, instanta a apreciat ca nefondate criticile din apelul pârâtului, retinând, în acord cu instanta de fond ca sunt întrunite cerintele art. 998, 999 c.civ. în vigoare la momentul savârsirii faptei.
Chiar daca afirmatiile pârâtului au ajuns la cunostinta publica prin intermediul unui mijloc de comunicare în masa, autorul afirmatiilor ramâne pârâtul, articolul de presa cuprinzând în principal cele povestite de pârât ziaristului, interventia acestuia fiind minima si cuprinzând si pozitia reclamantului. De altfel, prin actiunea formulata, reclamantul s-a plâns strict de afirmatiile pârâtului care au fost redate în cuprinsul articolului.
Nu se poate retine ca pârâtul nu a urmarit sau nu a acceptat sa fie aduse la cunostinta publica afirmatiile sale despre reclamant, acesta facând toate afirmatiile în fata unui ziarist, cunoscând calitatea acestuia si fara a avea o relatie apropiata anterioara cu acesta, fiind astfel evident ca intentia a fost ca urmarea discutiei sa fie un articol de presa, sau daca nu a fost aceasta intentia, a cunoscut si acceptat iminenta producerii acestei urmari.
Cele imputate reclamantului reprezinta fapte concrete si nu judecati de valoare, care, în speta, nu au fost dovedite ca reale.
În ce priveste individualizarea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamantului, instanta a apreciat ca fiind nefondate criticile ambelor parti.
Suma de 5000 lei stabilita de prima instanta în favoarea reclamantului reprezinta o reparatie echitabila si suficienta pentru reclamant, care nu poate fi considerata nici excesiva raportat la debitorul obligatiei.
O suma de 5000 lei – echivalent a peste 1000 Euro nu poate fi considerata în nici un caz modica, reclamantul fiind recompensat si prin însasi recunoasterea încalcarii aduse onoarei si demnitatii sale si acordarea dreptului la despagubire.
În mod legal si temeinic au fost respinse pretentiile reclamantului cu titlu de despagubiri materiale. În cauza nu s-a dovedit ca ar fi avut loc o fluctuatie relevanta si neobisnuita a veniturilor, respectiv profitului biroului notarial al reclamantului si nici ca aceasta ar fi fost cauzata de afirmatiile pârâtului. Documentul contabil – registru jurnal de încasari si plati - depus la dosar de catre reclamant reprezinta în înscris sub semnatura privata emanat de la acesta, care astfel nu este susceptibil de a face dovada în contra pârâtului, iar, pe de alta parte, nici nu are un continut concludent cu privire la realitatea unei fluctuatii anormale a profitului si cauzele acesteia. Nu se poate retine în cauza ca pârâtul a recunoscut prejudiciul material solicitat de reclamant, pozitia acestuia fiind de respingere în întregime a actiunii formulate de reclamant.
Prin respingerea unei pretentii ca nefiind dovedita prin probele administrate în cauza nu se încalca dreptul partii la un proces echitabil, iar în ce priveste rolul activ al instantei în solutionarea cauzelor, apelantul reclamant nu indica ce dispozitii în concret nu a dat instanta si ar fi trebuit sa le dea, iar în raport de disp. art. 129 alin. 5 ind. 1 c.pr.civ. nici nu se poate invoca de catre parti în caile de atac omisiunea instantei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus si administrat în conditiile legii.
Fata de cele retinute, tribunalul, în baza art, 295 c.pr.civ., a respins ca nefondate ambele apeluri introduse împotriva sentintei civile nr. 8952 din 13.06.2012 a Judecatoriei Oradea, pe care a pastrat-o în totalitate.
Fiind respinse ambele apeluri, nu s-au acordat cheltuieli de judecata în apel, fiecare apelant urmând a-si suporta propriile cheltuieli.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele parti, astfel, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în principal, modificarea în parte a deciziei în sensul obligarii intimatului la achitarea sumei de 30.000 EURO, din care 5.000 EURO cu titlu de prejudiciu material si 25.000 EURO cu titlu de prejudiciu moral pentru suferintele cauzate, în subsidiar, iar pârâtul a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul admiterii apelului si în consecinta respingerea în întregime a actiunii reclamantului.
În motivarea cererii de recurs, recurentul reclamant a invocat urmatoarele:
-hotarârea recurata nu cuprinde motivele pe care se sprijina, instanta de apel nearatând motivele pentru care a înlaturat cererile recurentului, consemnând numai motivele retinute de catre prima instanta, ceea ce reprezinta în încalcare a art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedura civila;
-textul art. 261 alin. 1 Cod procedura civila consacra principiul potrivit caruia hotarârile trebuie sa fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 Cod procedura civila;
-instanta de apel nu a intrat în cercetarea motivelor de apel invocate, respectiv nu a cercetat fondul cauzei deduse judecatii, astfel în lipsa oricaror considerente nu se poate sti daca solutia data în apel este efectul cercetarii fondului, fara aratarea motivelor si a probelor nefiind posibila exercitarea controlului judiciar;
-chiar CEDO în cauza A împotriva R si în cauza G împotriva R, a subliniat rolul pe care motivarea unei hotarâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a aratat ca dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât daca sustinerile partilor sunt examinate de catre instanta;
-în subsidiar, referitor la capatul de cerere referitor la daunele morale, recurentul arata ca declaratiile mincinoase facute presei au avut grave repercursiuni asupra vietii sociale, profesionale si de familie a recurentului, pe plan social ca urmare a publicarii articolului „Pamânt pe viata si pe moarte”, conduita morala pe care o implica functia recurentului a fost lezata în mod grav si cu caracter ireversibil;
-pe plan profesional, articolul a atras oprobiul public fiind pusa la îndoiala probitatea profesionala a recurentului, fapt ce a creat un climat de instabilitate si nesiguranta cu privire la actele pe care le-a autentificat, în egala masura dupa aparitia articolului încasarile Biroului notarial au scazut în mod substantial, fapt dovedit de actele contabile depuse la dosar;
-având în vedere faptul ca prin articolul publicat i-a fost vatamata reputatia, onoarea si demnitatea, el a suferit adevarate traume psihice care i-au afectat si viata de familie;
-fapta delictuala consta în modul de prezentare, folosirea abuziva a dreptului de exprimare prin presa, limbajul jignitor, de natura sa aduca atingere onoarei, demnitatii si reputatiei;
-desi instanta a admis dreptul recurentului la acordarea de daune pentru prejudiciul moral suferit, aceasta nu a respectat principiul proportionalitatii privind modul de „evaluare” a prejudiciului moral suferit, mentinând solutia primei instante de a obliga intimatul la plata unei sume modice în cuantum de 5.000 lei;
-la cuantificarea daunelor suferite prin fapta ilicita a intimatului, era imperios necesar ca instanta sa procedeze la stabilirea unor criterii subiective, precum personalitatea partii vatamate, gravitatea si gradul de intensitate al suferintei fizice sau psihice, raportul dintre victima si autorul prejudiciului, statutul profesional al victimei, stabilirea totodata a unor criterii obiective, precum gravitatea faptei savârsite si importanta valorii lezate, stabilirea unui plafon minim sau maxim al sumei ce poate fi acordata, grile valorice în functie de natura si gravitatea prejudiciului moral;
-desi recurentul a criticat solutia primei instante prin prisma acestui aspect, instanta de apel nu a aratat care au fost „criteriile de evaluare a prejudiciului moral suferit” de recurent, aceasta multumindu-se sa retina doar faptul ca daunele de 5.000 lei reprezinta o reparatie echitabila si suficienta;
-în speta îsi gaseste aplicarea criteriul general evocat de instanta europeana, potrivit caruia despagubirile trebuie sa prezinte un raport rezonabil de proportionalitate cu atingerea adusa reputatiei, având în vedere totodata gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea si garantarea atingerii adusa acestuia cât si acoperirea în mod just, echitabil si echilibrat a prejudiciului;
-recurentul se considera îndreptatit la repararea prejudiciului material cauzat de intimat, astfel din actele depuse la dosarul cauzei reiese fara echivoc faptul ca încasarile Biroului Notarial au scazut în mod drastic odata cu publicarea articolului defaimator, iar valoarea beneficiului nerealizat solicitata în suma de 5.000 EURO nu este exagerata, având un caracter mai mult decât rezonabil;
-prin respingerea pretentiilor vi-a-vis de acest capat de cerere, i-a fost încalcat dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO si totodata a fost ignorat rolul activ pe care instanta trebuie sa-l aiba în solutionarea cauzelor;
-în sustinerea acestor pretentii, recurentul a propus si administrat în conditiile legii probe pertinente si concludente, necunoscând însa motivele pentru care nu au fost considerate utile si de natura sa conduca la solutionarea cauzei.
În drept sunt invocate dispozitiile art. 304 alin. 7, art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedura civila, art. 998, art. 999 Cod civil, art. 20, art. 30 alin. 6 din Constitutie, art. 10 alin. 2 CEDO.
În motivarea recursului, pârâtul formuleaza urmatoarele critici:
-în prezenta cauza nu sunt îndeplinite cele patru conditii esentiale ale raspunderii civile delictuale, astfel, în ceea ce priveste existenta faptei, fapta cauzatoare de prejudicii care se imputa de catre reclamant nu a fost savârsita de recurentul pârât, ci de catre ziaristul A C, ascultat ca martor, iar afirmatiile imputate nu îi apartin, ci apartin redactorului ziarului;
-în ceea ce priveste prejudiciul, recurentul arata ca nu este autorul articolului din ziar, el poate fi catalogat ca fiind cel mult „sursa” pentru ziarist, neavând nici o modalitate de a influenta publicarea nici unui articol în ziar, iar diminuarea veniturilor nu a fost dovedita de reclamant;
-neexistând fapta raportat la recurentul pârât, nu se pune problema vreunui raport de cauzalitate, de asemenea nu exista vinovatie;
-în ceea ce priveste baza factuala, recurentul pârât arata ca în prezenta cauza exista o baza factuala suficient dovedita prin înscrisuri, pentru publicarea unui articol în presa.
În drept sunt invocate dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila.
Prin concluziile formulate, fiecare parte a solicitat respingerea recursului partii adverse.
Examinând hotarârea recurata prin prisma motivelor de recurs cât si din oficiu, instanta de recurs constata urmatoarele:
În primul rând, criticile formulate în sustinerea cererii de casare cu trimitere pentru o noua judecare, nu pot fi acceptate, neputând fi primita sustinerea potrivit careia instanta de apel a solutionat procesul fara a intra în cercetarea fondului, ca atare nu subzista motivul de casare inserat în textul art. 312 alin. 5 din Codul de procedura civila. Sub aspectul motivarii solutiei date, instanta de apel a raspuns în totalitate motivelor invocate în apel, a fost facuta o sistematizare a criticilor formulate si, analizându-le, instanta a motivat concluzia la care a ajuns în legatura cu apelul exercitat de reclamant, fiind respectata obligatia stabilita prin art. 261 alin. 4 din Codul de procedura civila, potrivit careia redactarea hotarârii trebuie sa arate motivele de fapt si de drept care au format convingerea instantei.
Articolul 6 pct. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului obliga tribunalele sa-si motiveze deciziile, dar nu se poate cere sa se dea un raspuns detaliat la fiecare argument, fiind elocventa în acest sens Hotarârea R T contra S.
Pe fondul pricinii, trebuie a se retine ca, la data de 28.03.2011, în ziarul „B” a fost publicat articolul „P p v s p m” în care se dezvaluia ca un notar si un ofiter DNA ar fi fost complici cu un american de origine româna în producerea unei înselaciuni careia pârâtul din cauza i-ar fi devenit victima.
Citând afirmatiile pârâtului, ziaristul a scris: ”În ianuarie 2010, I si un prieten de-al lui, ofiter la DNA O, M O, care face afaceri cu terenuri, l-au adus pe K din State si l-au cazat la hotelul R, cu doua garzi de corp, pentru a-l pune sa mai vânda înca o data acelasi teren unui tip în spatele caruia se afla ei, O si I”.
În cuprinsul aceluiasi articol, în subtitlul – „G” I – s-a mai relevat ca, dorind sa-si întabuleze terenul cumparat, pârâtul s-ar fi adresat unei notare care s-a ocupat de formalitati la Oficiul de Cadastru, respectiv de blocarea CF-ului, notara fiind presata de un coleg de breasla, I D, sa ceara deblocarea CF-ului, iar ulterior, într-o zi de duminica, zi nelucratoare, acesta a autentificat un contract de vânzare cumparare precum si un contract de ipoteca în contul unui împrumut inexistent.
Apreciind afirmatiile din articolul mentionat ca defaimatoare, recurentul reclamant a formulat actiunea dedusa judecatii.
Conform art. 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, „orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere”. Desigur, acest drept nu are un caracter absolut, el cunoaste limitari potrivit art. 30 alin. 6 din Constitutia României, de asemenea, art. 10 alin. 2 din Conventie permite restrângerea libertatii de exprimare atunci când este vorba despre protejarea reputatiei unei persoane.
În exercitarea dreptului la exprimare, pârâtul a dat informatii ziaristului, mai apoi fiind publicat în presa articolul mentionat, context în care trebuie a se sublinia ca raspunderea pentru publicarea articolului nu-i incumba pârâtului, acesta neputând fi considerat decât o sursa a informatiilor. Raspunderea sa poate fi angrenata strict pentru afirmatiile citate de ziarist în cadrul articolului, astfel cum acestea au fost reproduse într-unul din alineatele ce preced, afirmatii facute cu depasirea limitelor libertatii de exprimare, si care au fost de natura a aduce atingere imaginii si reputatiei recurentului reclamant, vatamare care îl îndrituieste pe acesta la a capata o deplina satisfactie morala.
Evaluarea întregului material probator existent la dosar, inclusiv cel depus în recurs, pune în evidenta lipsa oricarei baze factuale care sa justifice acuzatiile aduse reclamantului. În speta, prejudiciul moral este evident si a fost dovedit, publicarea articolului în presa aducându-i recurentului reclamant prejudicii morale, reflectându-se în atingerile aduse onoarei si reputatiei sale în societate, dat fiind statutul socio-profesional al recurentului si având în vedere totodata modalitatea în care a fost prezentat în presa cazul sau.
Din perspectiva prevederilor art. 998 si art. 999 din vechiul Cod civil, sub aspectul faptei ilicite si a gravitatii vinovatiei, pentru stabilirea întinderii despagubirii datorate de pârât, trebuie a fi relevata calitatea pârâtului, de sursa a informatiilor si nu cea de autor al articolului aflat în discutie. Apoi, nu este lipsita de importanta evocarea aspectelor reliefate de ziaristul audiat ca martor în procesul de fata, el relevând ca sensul articolului corespunde aprecierii si perceptiei sale cu privire la aspectele relatate de pârât. Acesta a facut totodata precizarea ca ceea ce apare scris în primele doua alineate ale casetei din cuprinsul articolului, nu apartine pârâtului, ci sunt aprecieri jurnalistice, rezumate ale altor povesti anterioare, de asemenea, a specificat ca titlurile intermediare ale articolului îi apartin lui si nu pârâtului, tot lui apartinându-i si cuvântul trecut în ghilimele „Geambasul” si nu pârâtului.
Însa, prin afirmatiile facute de catre pârât astfel cum acestea apar citate în continutul articolului, au fost încalcate limitele libertatii de exprimare, ceea ce se rasfrânge direct si nemijlocit asupra drepturilor nepatrimoniale ale recurentului reclamant, prejudiciindu-le.
Este evident ca motivele invocate de recurentul pârât în apararea sa nu sunt de natura sa-i înlature raspunderea, ci doar sa o atenueze.
Sub aspectul întinderii despagubirilor, este de retinut ca nici sistemul nostru legislativ în vigoare la data savârsirii faptei si nici normele comunitare nu prevad un mod concret de reparare a prejudiciului moral, dupa cum nu sunt stabilite nici criteriile pentru cuantificarea despagubirilor morale, urmând a se decide în functie de circumstantele fiecarei cauze. În privinta repararii prejudiciului moral, principiul repararii integrale nu poate avea decât un caracter relativ tocmai datorita dificultatii cuantificarii unui asemenea prejudiciu. Trebuie totusi respectat principiul proportionalitatii prejudiciului cu despagubirea acordata si principiul echitatii. De altfel, si în termenii Conventiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echitatii în materia despagubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vatamata sa primeasca o satisfactie echitabila pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii.
Din perspectiva principiilor enuntate anterior, Curtea a considerat ca suma de 2.000 lei reprezinta o despagubire echitabila si rezonabila a reclamantului, ca echivalent pentru suferinta morala provocata acestuia. Fapta pârâtului, desi ilicita, nu a creat un prejudiciu recurentului reclamant la dimensiunile pe care acesta le exprima în cerere.
În aceeasi ordine de idei, în abordarea prejudiciului moral, trebuie a se reliefa ca simpla constatare a încalcarii art. 10 din conventie, poate constitui în sine o satisfactie echitabila suficienta, însa în speta, instanta considera ca prejudiciul suferit de recurentul reclamant nu poate fi reparat suficient prin simpla constatate a încalcarii, dar suma de bani stabilita prin hotarârea primei instante apare ca fiind excesiva, impunându-se diminuarea acesteia.
Sub aspectul criticilor ce vizeaza solutia adusa capatului de cerere având ca obiect despagubirile în suma de 5.000 EURO, ca reparatie a prejudiciului material care ar decurge din pierderile suferite în urma articolului despre care s-a facut vorbire mai sus, trebuie a se sublinia absenta oricarei legaturi de cauzalitate între pretentiile formulate si prejudiciul material pretins.
Pentru a fi angajata raspunderea unei persoane nu este suficient sa existe, pur si simplu, fara legatura între ele, o fapta ilicita si un prejudiciu suferit de o alta persoana, ci este necesar ca între fapta si prejudiciu sa fie un raport de cauzalitate, în sensul ca acea fapta a provocat acel prejudiciu. Aceasta cerinta era impusa de Codul civil vechi prin art. 998 si 999, potrivit art. 998 raspunderea fiind angajata pentru fapta omului ”care cauzeaza altuia prejudiciu”, iar potrivit art. 999 raspunderea este angajata „pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa”.
În speta, nu s-a dovedit pe deplin ca fapta pârâtului ar fi produs efecte pagubitoare pentru biroul notarial, nesubzistând temeiuri pe plan probatoriu pentru a se aprecia ca afirmatiile facute de pârât au fost de natura a determina o scadere semnificativa a activitatii la nivelul biroului notarial, implicit a veniturilor, or numai fapta ilicita care se afla în legatura necesara cu rezultatul, care a determinat cu necesitate producerea lui, poate angrena raspunderea patrimoniala.
În speta, recurentul reclamant s-a prevalat de registrul-jurnal de încasari si plati, din care rezulta ca în lunile premergatoare lunii martie 2011, încasarile biroului notarial s-au cifrat la 33.614,69 lei (ianuarie), respectiv 43.816,60 lei (februarie), în martie fiind atinsa suma de 47.129,60 lei, iar în lunile ce-au urmat celei în care a fost publicat articolul, încasarile au înregistrat o scadere, si anume 37.053,10 lei – în aprilie 2011, 23.196,69 lei – mai 2011, respectiv 42.263,60 lei în iunie 2011.
Faptul ca în urma evaluarii probei sus mentionate, instanta a apreciat ca proba este neconcludenta, nu înseamna ca s-ar fi încalcat dreptul la un proces echitabil, titularului de actiune revenindu-i sarcina de a-si dovedi pretentia dedusa judecatii din perspectiva dispozitiilor art. 1169 din Codul civil.
Împrejurarea ca în perioada posterioara publicarii articolului aflat în discutie au scazut încasarile biroului notarial nu este suficienta, în absenta conjugarii ei cu alte dovezi, pentru a putea fi stabilit pe deplin raportul de cauzalitate dintre actiunea pârâtului si prejudiciul încercat de recurentul reclamant.
Fata de considerentele ce preced, instanta, în baza dispozitiilor art. 312 alin. 1 si 3 din Codul de procedura civila, a admis recursul declarat de pârât, a modificat în parte decizia, a admis apelul pârâtului, pe cale de consecinta, sentinta primei instante a fost schimbata în parte în sensul ca s-a redus cuantumul sumei stabilite cu titlu de daune morale de la 5.000 lei la 2.000 lei, urmând ca toate celelalte dispozitii ale sentintei si deciziei sa fie pastrate.
Totodata, s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul reclamant.
S-a constatat, de asemenea, ca recurentul pârât nu a solicitat cheltuieli de judecata.