Răpire internaţională

6) Curtea reţine că pornind de la scopul Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii este acela al înapoierii imediate a copiilor deplasaţi sau reţinuţi în mod ilicit în orice stat contractant, ori de a face să se respecte  efectiv drepturile privind încredinţarea şi vizitarea şi făcând interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr.100/1992 şi respectiv a  Legii nr.369/2004, rezultă că  instanţele române, mai precis Tribunalul Bucureşti, este competent să soluţioneze cererile de înapoiere a copiilor aflaţi pe teritoriul României, nu şi cererile de înapoiere a copiilor care anterior deplasării sau reţinerii pretins ilicite, aveau reşedinţa obişnuită în România.

Domeniu – dreptul familiei. Răpire internaţională

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.27981/3/2012 – DECIZIA CIVILĂ NR.97/22.01.2013)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 01 iunie 2012, sub nr.13993/212/2012 reclamantul A.E.E. a solicitat, pe cale de ordonanţă preşedinţială, în contradictoriu cu pârâta G.E., să dispună obligarea acesteia la înapoierea fiicei sale, A.A..

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că la data de 30.07.2009 s-a născut minora A.A. în localitatea Z., T., având ca mama pe  Ş.L.; cu acordul reclamantului, în cursul lunii aprilie 2012, minora, însoţită de mamă şi de bonă, s-a deplasat în România, la Constanta.

 La data de 03.05.2012 mama minorei a dispărut de la domiciliul său (imobilul proprietatea pârâtei), iar în urma cercetărilor realizate s-a constatat că a fost ucisă la aceeaşi dată.

De la data dispariţiei mamei, minora a locuit la adresa din C., str.C.N.N., nr.9, judeţul C. împreună cu pârâta (bunica maternă); bona (cetăţean turc, nevorbitor de limba română) a plecat din imobilul respectiv în momentul în care a aflat că i s-a ascuns faptul că au fost efectuate arestări în cazul dispariţiei L.Ş., aceeaşi persoana anunţând reclamantul de dispariţia/decesul mamei minorei.

Prin sentinţa civilă nr.10835/14.06.2012, pronunţată de Judecătoria Constanţa - Secţia Civilă în dosarul nr.13993/212/2012, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanţa, invocată din oficiu, şi a fost declinată soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Judecătoria Constanţa a reţinut că, prin cererea de chemare în judecata reclamantul A.E.E., tatăl minorei A.A. (conform certificatului de naştere depus la fila 8 din dosar) a solicitat înapoierea minorei, reţinută fără drept de către pârâta G.E., bunica maternă.

S-a arătat că minora a locuit până la data deplasării sale în Turcia, iar după decesul mamei minorei, survenit în luna mai 2012, pârâta a refuzat în mod nejustificat să o înapoieze pe minoră tatălui.

A reţinut, de asemenea, Judecătoria Constanţa că potrivit art.12 din Regulamentul Bruxelles II bis, competenţa judecătorească în cazuri de răpire a copilului este stabilită de Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 cu privire la aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii, care continua să se aplice, cu excepţia cazului menţionat la art.15 din Regulament Bruxelles II bis care reglementează transferul de proceduri la o instanţa mai bine plasată pentru a soluţiona cauza.

În raport de dispoziţiile art. 2 din Legea 369 din 15 septembrie 2004 (Legea 369/2004) privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptata la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992, publicată în Monitorul Oficial 888 din 29 septembrie 2004 (Monitorul Oficial nr. 888/2004), soluţionarea cererilor adresate de către persoana fizică, instituţia sau organismul interesat din oricare stat parte la Convenţie, pentru înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări sau a reţineri ilicite în sensul art.3 din Convenţie, este de competenţa instanţei judecătoreşti, iar instanţa competentă pentru soluţionarea cererilor prevăzute la alin. (1) este Tribunalul Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a V-a Civilă, la data de 18.07.2012, sub nr. 27981/3/2012.

La data de 31.08.2012 pârâta G.E. a formulat cerere reconvenţională şi întâmpinare.

 Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii principale ca nefondate şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

 Prin cererea reconvenţională, pârâta-reclamantă a solicitat următoarele: 1. pronunţarea unei hotărâri prin care să se confirme dacă potrivit legislaţiei române, deplasarea şi reţinerea minorei A.A. în Turcia, s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredinţarea, în temeiul dispoziţiilor art.15 din Legea nr.369/2004; 2. stabilirea legăturilor personale ale minorei cu bunica maternă, de îndată până la soluţionarea definitivă a dosarului, în temeiul dispoziţiilor art. 5 din Convenţia de la Strasbourg din 2006 asupra relaţiilor personale care privesc copiii, şi a art. 14 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia drepturilor copilului şi 3. înapoierea minorei A.A., născută la data de 30.07.2009, în România în temeiul dispoziţiilor art. 3 din Convenţia de la Haga din 25.10.1980 la care ţara noastră a aderat prin Legea nr.100/1992;

În motivarea cererii reconvenţionale, pârâta-reclamantă arată că este bunica maternă a minorei A.A., născută la data de 30.07.2009 în localitatea Z., T., de către fiica sa, în prezent decedată, Ş.L., conform certificatului de naştere seria NF nr. 442598, înregistrat la Consulatul General al Romanei din Istambul.

După naşterea minorei, reclamantul s-a declarat doar în acte ca fiind tatăl acesteia, deşi nu era tatăl biologic, ca urmare a unei înţelegeri dintre fiica sa şi tatăl biologic al minorei, unchiul reclamantului, pentru a nu se cunoaşte identitatea reala a acestuia; a susţinu pârâta-reclamantă că în Turcia există înregistrat dosarul nr. 2009/799, ce are ca obiect stabilirea paternităţii minorei privind pe tatăl biologic H.S..

Prin sentinţa civilă nr.1796/08.10.2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă a luat act de renunţarea reclamantului-pârât A.E.E. la judecarea cererii principale, a admis excepţia necompetenţei instanţelor române cu privire la capătul 3 (trei) din cererea reconvenţională; a respins capătul din cererea reconvenţională având ca obiect înapoierea minorei A.A., din T., ca nefiind de competenţa instanţelor române; a disjuns capătul 2 (doi) din cererea reconvenţională, având ca obiect stabilirea legăturilor personale ale minorei cu bunica maternă, dispunând formarea unui nou dosar (cu termen la data de 22.10.2012).

Primul capăt din cererea reconvenţională a fost disjuns, conform menţiunilor cuprinse în practicaua sentinţei, în vederea soluţionării în Camera de consiliu, fără citarea părţilor, conform dispoziţiilor art.15 din Legea nr.369/2004.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Bucureşti a reţinut că reclamantul a renunţat la judecarea cererii principale, iar cu referire la cererea reconvenţională s-a arătat că aceasta cuprinde mai multe capete de cerere distincte cu finalitate diferită şi având câte un regim juridic diferit în ceea ce priveşte regulile de procedură după care se soluţionează.

Astfel, în privinţa capătului de cerere privind constatarea caracterului ilicit al deplasării minorei A.A. şi reţinerii acesteia în T., în conformitate cu dispoziţiile art.15 din Legea nr.369/2004, Tribunalul a dispus disjungerea şi formarea unui dosar distinct, având în vedere că acest petit se soluţionează după regulile procedurii necontencioase, în aplicarea art.15 din Convenţia de la Haga din 1980, instanţa română putând pronunţa o hotărâre prin care să se confirme dacă, potrivit legislaţiei române, deplasarea ori reţinerea copilului având reşedinţa obişnuită în România, pe teritoriul acelui stat, s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredinţarea. Potrivit art. 15 alin. 4 din Legea 369/2004 hotărârea se dă fără citarea părţilor, în camera de consiliu, pe baza hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu privire la copil, a oricăror alte înscrisuri transmise de autoritatea competentă a statului solicitant conform art. 30 din Convenţie, precum şi pe baza anchetei sociale efectuate de autoritatea tutelară competentă potrivit legii române; dispoziţiile Codului de procedură civilă privind procedura necontencioasă sunt aplicabile în mod corespunzător.

În ce priveşte capătul 3 din cererea reconvenţională, având ca obiect înapoierea minorei A.A. în România, în temeiul dispoziţiilor art.3 din Convenţia de la Haga din 1980, tribunalul a examinat, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin.1 C.pr.civ., excepţia necompetenţei instanţelor române, invocată de M.J., în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor menţionatei Convenţii.

Astfel, s-a reţinut că prin acest capăt de cerere pârâta-reclamantă G.E., bunica maternă a minorei A.A. a solicitat înapoierea minorei în România, considerând că deplasarea acesteia în Turcia, la solicitarea tatălui său, este ilicită în sensul art. 3 din Convenţia de la Haga 1980, invocând în esenţă faptul că reşedinţa obişnuită a minorei se află atât în România, cât şi în Turcia, că minora i-a fost încredinţată bunicii de către mama sa anterior dispariţiei, că pârâtul A.E.E. nu este în realitate tatăl biologic al minorei, existând pe rolul instanţelor din Turcia un proces de stabilire a paternităţii minorei faţă de o altă persoană, că minora este traumatizată datorită lipsei mamei precum şi a bunicii materne de care este foarte ataşată.

Cu titlu prealabil, Tribunalul a cercetat dacă, potrivit art.158 alin.1 şi 159 ind.1 alin. 4 C.pr.civ., este instanţa competentă să soluţioneze acest capăt de cerere, în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Haga din1980 şi ale Legii 369/2004 şi a reţinut că deşi în cuprinsul Convenţiei de la Haga din1980 nu se regăsesc dispoziţii exprese în ce priveşte autoritatea competentă să dispună înapoierea minorului pretins a fi fost deplasat sau reţinut fără drept, din examinarea coroborată a dispoziţiilor art. 9 - Când autoritatea centrală, care este sesizată printr-o cerere în temeiul art. 8, are motive să creadă că copilul se află într-un alt stat contractant, ea transmite cererea direct şi fără întârziere autorităţii centrale a acestui stat contractant, informând despre aceasta autoritatea centrală reclamantă sau, dacă este cazul, pe reclamant. , art. 10 - Autoritatea centrală a statului unde se află copilul va lua sau va face să se ia orice măsură susceptibilă să asigure înapoierea acestuia de bunăvoie, art. 12 alin.1 - Când un copil a fost deplasat sau reţinut ilicit în înţelesul art. 3 şi o perioadă de mai puţin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorităţii judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată, art. 16 - După ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil sau despre neînapoierea sa în înţelesul art. 3, autorităţile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau reţinut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredinţarea până când nu se va stabili că nu se află întrunite condiţiile prezentei convenţii pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs fără ca o cerere pentru aplicarea convenţiei să se fi făcut, rezultă fără echivoc faptul că autoritatea judiciară competentă să dispună înapoierea minorului este cea a statului în care acesta a fost deplasat sau reţinut în condiţiile art. 3 din Convenţie.

De asemenea, potrivit art.2 din Legea nr.369/2004, soluţionarea cererilor adresate de către persoana fizică, instituţia sau organismul interesat din oricare stat parte la Convenţie, pentru înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări sau reţineri ilicite în sensul art. 3 din Convenţie, este de competenţa instanţei judecătoreşti.(2) Instanţa competentă pentru soluţionarea cererilor prevăzute la alin. (1) este Tribunalul pentru minori şi familie Bucureşti.

Din interpretarea per a contrario a acestor dispoziţii legale, coroborate cu prevederile art.4, art. 6 şi art. 11 alin. l din Lege, rezultă că instanţa română, respectiv Tribunalul Bucureşti este competent să se pronunţe, fie la sesizarea autorităţii centrale române, fie la solicitarea directă a persoanei (reclamantului din străinătate) care pretinde a-i fi fost încălcate drepturile în sensul art. 3 din Convenţia de la Haga din 1980, numai în situaţia în care minorul a fost deplasat sau reţinut pe teritoriul României, nu şi în cazul în care se pretinde că minorul ar fi fost deplasat ilicit din România pe teritoriul altui stat contractant. Pentru o astfel de ipoteză incidenţă şi în cauza de faţă, competenţa de a dispune asupra înapoierii copilului în condiţiile Convenţiei revine autorităţii administrative/judiciare din statul pe teritoriul căruia se susţine că a fost deplasat/reţinut minorul, şi anume Turcia.

Ca atare, având în vedere că minora a cărei înapoiere se solicită se află pe teritoriul statului turc, tribunalul a constatat că instanţa română nu este competentă să se pronunţe asupra acestei cereri, competenţa revenind autorităţii administrative sau judiciare din Turcia desemnate pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor Convenţiei de la Haga din 1980.

Pentru motivele arătate, Tribunalul a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, respingând în consecinţă, capătul 3 al cererii reconvenţionale.

Constatând că cel de-al doilea capăt din cererea reconvenţională, privind stabilirea legăturilor personale ale minorei cu bunica maternă nu se află în stare de judecată, în temeiul art.165 C.pr.civ., tribunalul a dispus disjungerea acestuia şi formarea unui nou dosar cu termen de judecată la data de 22.10.2012.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs la data de 26.11.2012, cu respectarea termenului prevăzut de 12 alin.2 din Legea nr.369/2004, recurenta-pârâtă G.E., solicitând modificarea, în parte, a sentinţei recurate în sensul respingerii excepţiei necompetenţei instanţelor române cu privire la capetele nr.2 şi 3 ale cererii reconvenţionale şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art.304 pct.7-9 Cod de procedură civilă, recurenta a arătat că minora A.A. născuta la data de 30.07.2010  este cetăţean român, fapt relevat de certificatul acesteia de naştere, care îi conferă aceleaşi drepturi ca şi oricărui alt cetăţean român şi statul român şi instituţiile sale competente au această obligaţie,de a-l apară; conform art.14 din Legea nr.272/2004, „copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu rudele şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de  ataşament". De asemenea, „copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu aceştia, alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie" iar potrivit alin.3 al aceluiaşi articol, „reprezentantul legal al copilului nu poate împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile, alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie”.

A susţinut recurenta-pârâtă-reclamantă că intimatul-reclamant-pârât, tatăl din actul de naştere care nu a locuit cu mama copilului, nu întreţinea relaţii cu familia sa, nu se ocupa de îngrijirea, creşterea şi educarea sa, şi, mai mult nu era cunoscut de acesta. Acesta nu s-a prezentat personal să o ia pe minoră ci a mandatat o persoană străina să vina în România, să preia copilul şi să-l aducă în Turcia iar în prin cererea de chemare în judecată, a solicitat judecarea acesteia şi în lipsa sa; mai mult, a retras cererea de chemare în judecată atunci când a constatat că instanţa competentă în judecarea cauzei este Tribunalul Bucureşti.

În opinia recurentei-pârâte-reclamante, acestea demonstrează că intimatul-reclamant-pârât  nu avea legături şi relaţii personale, afective cu minora şi că îi era indiferent ce hotărăşte instanţa de judecată; de altfel, nici în Turcia acesta nu locuieşte cu copilul şi nu cultivă relaţiile fireşti de creştere şi educare a acestuia.

În plus, atunci când s-a invocat excepţia de necompetenţă materiala, în dosarul nr.13993/212/2012 aflat pe rolul Judecătoriei Constanţa ambele părţi (pârâta G.E., cât şi reclamantul A.E.E.) au cerut respingerea excepţiei.

A susţinut recurenta că potrivit prevederilor art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la viata de familie, statul are obligaţia de a nu aduce atingere acestui drept, dar si obligaţii referitoare la respectarea efectiva a vieţii de familie. Prin predarea minorului cu proces verbal unei terţe persoane, fie ea si cu împuternicire, au fost rupte în mod brutal relaţiile dintre bunica cu minora.

 Pe de altă parte, principiul interesului superior al minorului trebuie să prevaleze „în toate demersurile si deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti" conform art.2 alin.3 al Legii nr.272/2004, principiu confirmat si consacrat expres şi de Noul Cod Civil. În prezenta cauză acest principiu a fost grav încălcat cu repercusiuni majore  asupra creşterii, educării şi formării unui minor cetăţean român, predat prin proces verbal unei terţe persoane. Nici bunurile sale care-i revin de drept nu au fost protejate de statul român şi instituţiile sale, chiar dacă se aflau pe teritoriu romanesc, acestea fiind predate fără o hotărâre judecătorească.

A concluzionat recurenta-pârâtă-reclamantă că este în interesul superior al copilului să fie lăsat în mediul familial, social, în care s-a aflat în ultimii ani şi unde climatul în care creste este propice pentru dezvoltarea sa fizică şi psihică, cu atât mai mult cu cât şi-a pierdut brutal mama şi a fost predat ca un obiect unei terţe persoane.

Cu referire la excepţia necompetentei instanţelor române, recurenta  a arătat că potrivit prevederilor Convenţiei de la Haga privind competenţa, legea aplicabilă privind recunoaşterea, executarea si cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copilului ratificată de România prin Legea nr.361/11.12.2007 se determină statul ale cărui autorităţi sunt competente să ia măsurile de protecţie a persoanei sau bunurilor copilului. În conformitate cu prevederile art.5 al Convenţiei „autorităţile judiciare sau administrative de la reşedinţa obişnuită a copilului au competenţa de a lua măsurile de protecţie a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia".

Tribunalului Bucureşti, deşi recunoaşte că este de competent să judece această cauză, întrucât „în cuprinsul Convenţiei de la Haga nu se regăsesc dispoziţii exprese în ceea ce priveşte autoritatea competentă să dispună înapoierea minorului pretins a fi deplasat sau reţinut fără drept”, totuşi în dispozitiv admite, în mod greşit, excepţia necompetentei instanţelor române invocată de Ministerul Justiţiei.

Ministerul Justiţiei, invocând excepţia, a arătat că pe rolul Direcţiei de Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară nu a fost înregistrată o cerere de înapoiere a minorei A.A. la reşedinţa obişnuită din România, ceea ce ar atrage inadmisibilitatea cererii reconvenţionale. A susţinut  că cererea prin care se solicită înapoierea minorei în România, în temeiul prevederilor art.3 din Convenţia de la Haga nu este de competenţa instanţelor române, dar cu toate acestea, instanţa de judecată a apreciat că din interpretarea dispoziţiilor legale, rezultă că instanţa română, respectiv Tribunalul Bucureşti, este competent să se pronunţe, fie la sesizarea autorităţii centrale române, fie la solicitarea directă a persoanei reclamantului din străinătate.

În opinia recurentei, este surprinzător faptul că această instituţie centrală a statului român îşi ignoră propriile obligaţii legale şi că tribunalul a admis această excepţie.

Recurenta apreciază că, în temeiul prevederilor art.8 (2) al Convenţiei de la Haga, Statul român poate fi sesizat, întrucât (lit.a) „copilul are cetăţenia româna" ,(b) este „statul în care sunt situate bunurile copilului" ,(d) este „statul cu care copilul are cele mai strânse legături ".

A susţinut, de asemenea, recurenta, că sunt aplicabile dispoziţiile art.2 din Legea nr.369/2004 privind aplicarea Convenţiei adoptata la Haga la 25 oct.1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992 care precizează ca soluţionarea cererilor adresate de către persoana fizică, instituţia sau organismul interesat din oricare stat parte la Convenţie, pentru înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări este de competenţa instanţei judecătoreşti, iar instanţa competentă pentru soluţionarea cererilor este Tribunalul pentru minori si familie Bucureşti.

Cu referire la art.3 din Legea nr.361/2007, România a formulat următoarea rezervă: Potrivit art.60 coroborat cu alin.(l) al art.55 din Convenţie, România îşi rezervă competenţa autorităţilor sale de a lua măsuri pentru protejarea bunurilor copilului situate pe teritoriul său precum şi „dreptul de a nu recunoaşte răspunderea părintească ori măsurile care sunt incompatibile cu măsurile luate de autorităţile sale privind aceste bunuri". Această faptă, prin care s-a dispus fără nici un temei legal, de viitorul, educaţia şi viaţa unui cetăţean român, trebuia să conducă la sesizarea din oficiu a Ministerului Justiţiei în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980, dar acesta a preferat să invoce excepţia de necompetenţă a instanţelor româneşti.

Recurenta a invocat şi prevederile art.13 lit.b) al Convenţiei de la Haga, conform cărora autoritatea juridică a statului nu este obligată să înapoieze minorul dacă „există grave riscuri că înapoierea minorului îl expune unor traume fizice si psihice, ori să-l pună în orice alt fel într-o situaţie intolerabilă" şi aceasta deoarece persoana care l-a preluat nu este tatăl biologic al copilului, paternitatea acestuia fiind contestată în faţa instanţei turceşti, nu este şi nu a fost căsătorit cu mama copilului, nu a locuit împreuna cu aceştia, n-a întreţinut nicio relaţie părintească cu acesta, nu a plătit nicio pensie alimentară şi nu şi-a adus nicio contribuţie la creşterea, educarea şi întreţinerea sa.

Mai mult, în această cauză, nu s-a stabilit caracterul ilicit al deplasării copilului în România, nefiind prezentate dovezile necesare cu privire la existenţa şi întinderea drepturilor părinteşti ale tatălui (dacă acestea există) astfel cum sunt recunoscute şi reglementate de legislaţia  Turciei, şi nu au fost contestate  drepturile bunicii materne; instanţa de judecată trebuia să reţină riscul grav de natură psihică la care este expusă minora în caz de înapoiere la tatăl din actul de naştere, până la clarificarea situaţiei sale fireşti.

Prin cererea de recurs recurenta a solicitat completarea probatoriilor cu înscrisuri noi, însă în şedinţa publică de la 22.01.2013,această cerere nu a mai fost susţinută, în recurs nefiind administrate probe noi.

Intimaţii, legal citaţi, nu au formulat întâmpinare la cererea de recurs, dar prin concluziile orale puse cu prilejul dezbaterilor, intimatul-reclamant-pârât, prin avocat, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art.22 alin.1 din Legea nr.369/2004, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru, iar conform dispoziţiilor art.1 alin.2 din O.G. nr.32/1995 este scutită şi de timbru judiciar.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar şi dispoziţiile legale incidente în speţă, Curtea reţine că recursul nu este fondat şi urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Curtea precizează că în raport de soluţia pronunţată de tribunal, exercitarea controlului de legalitate vizează soluţia de admitere a excepţiei necompetenţei instanţelor române cu referire la capătul din cererea  reconvenţională prin care s-a solicitat înapoierea minorei A.A., din Turcia, celelalte două capete din cererea reconvenţională fiind disjunse, deci nesoluţionate prin sentinţa recurată; măsura disjungerii nu face obiect de critică în recurs.

În consecinţă, Curtea va examina criticile din cererea de recurs care vizează această problemă litigioasă.

Cu referire la competenţa de soluţionarea capătului din cererea  reconvenţională prin care s-a solicitat înapoierea minorei A.A., din Turcia, recurenta a invocat în recurs, dispoziţiile art.5 din Convenţia de la Haga ratificată prin Legea nr.361/2007, care reglementează competenţa autorităţilor judiciare sau administrative de la reşedinţa obişnuită a copilului cu privire la măsurile de protecţie a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia.

Curtea reţine că potrivit art.50 din acelaşi act normativ, această convenţie nu afectează aplicarea prevederilor Convenţiei din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii de copii între statele contractante ale celor două convenţii. Totuşi, nimic nu împiedică invocarea prevederilor acestei convenţii în scopul obţinerii înapoierii copilului care a fost deplasat ori reţinut ilicit sau pentru a organiza dreptul de vizită.

Sub un prim aspect, Curtea reţine că obiectul cererii soluţionate prin sentinţa recurată vizează tocmai înapoierea unui copil despre care se susţine că a fost deplasat ilicit, astfel că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Convenţiei  de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii de copii care reglementează sub acest aspect şi instanţa competentă.

 Pe de altă parte, Curtea reţine că şi în ipoteza în care s-ar reţine aplicabilitatea Convenţiei din 1996, prin cerea reconvenţională, cererea de înapoiere a minorei a fost întemeiată în drept de însăşi recurentă pe dispoziţiile art. 3 din Convenţia de la Haga din 25.10.1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992.

Prin urmare, recurenta nu poate invoca în recurs dispoziţiile Legii nr.361/2007.

Interpretând în mod coroborat dispoziţiile Legii nr.100/1992 şi ale Legii nr.369/2004, în mod corect a reţinut prima instanţă, că, de vreme ce minora nu se află pe teritoriul României, competenţa de soluţionare a cererii revine instanţei din statul unde aceasta a fost deplasată, respectiv Turcia, conform susţinerilor părţilor.

Curtea reţine că pornind de la scopul Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii este acela al înapoierii imediate a copiilor deplasaţi sau reţinuţi în mod ilicit în orice stat contractant, ori de a face să se respecte  efectiv drepturile privind încredinţarea şi vizitarea şi făcând interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr.100/1992 şi respectiv a  Legii nr.369/2004, rezultă că  instanţele române, mai precis Tribunalul Bucureşti, este competent să soluţioneze cererile de înapoiere a copiilor aflaţi pe teritoriul României, nu şi cererile de înapoiere a copiilor care anterior deplasării sau reţinerii pretins ilicite, aveau reşedinţa obişnuită în România.

Recurenta – pârâtă - reclamantă susţine în mod eronat că ar exista o contradicţie în sentinţa recurată întrucât instanţa deşi şi-a recunoscut competenţa, a admis excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române deoarece tribunalul a arătat că nu există o dispoziţie expresă care să reglementeze competenţa generală însă aceasta poate fi determinată pe cale de interpretare din analiza dispoziţiilor art.9, 10, 12 alin.1 şi 16 din cuprinsul Convenţiei şi a dispoziţiilor art.3, 4, 6, 11 alin.1 din Lg. nr. 369/2004.

Nu se poate aprecia că Ministerul Justiţiei, prin invocarea excepţiei necompetenţei instanţelor române a încălcat vreo obligaţie legală, având în vedere că determinarea instanţei competente este prioritară şi necesară tocmai pentru protejarea interesului superior al copilului pentru că numai hotărârea pronunţată de o instanţă competentă poate să aibă efecte juridice  în condiţiile în care titularul cererii probează susţinerile sale.

Recurenta-pârâtă-reclamantă nu se află în situaţia de a nu beneficia de dreptul de acces la instanţă întrucât aceasta poate urma calea prevăzută de Legea nr.369/2004.

Art.2 din acest act normativ reglementează competenţa Tribunalului Bucureşti însă în cazurile în care copilul despre care se susţine că a fost deplasat sau reţinut ilicit se află pe teritoriul României.

Aşa cum s-a arătat deja dispoziţiile Legii nr.361/2007 nu sunt incidente în cauză iar aplicabilitatea dispoziţiilor art.13 lit.b din Convenţia de la Haga din 1980 poate fi analizată numai de în măsura în care s-a stabilit că instanţa în faţa căreia sunt invocate este competentă să soluţioneze, şi în orice caz aceste dispoziţii pot fi invocate pentru respingerea cererii de înapoiere, astfel că recurenta nici nu ar avea interes în invocarea acestui text legal.

În limitele aspectelor litigioase care fac obiectul controlului judiciar, Curtea reţine că nu se impune analiza celorlalte critici care vizează aplicarea principiului interesului superior al copilului, caracterul deplasării minorei în şi din România, întinderea drepturilor părinteşti, dreptul minorei la legături personale cu familia extinsă, în special cu bunica maternă, ori concordanţa între filiaţia care rezultă din actele de stare civilă şi realitate.

În acest sens Curtea menţionează că atât aplicarea dispoziţiilor de drept intern (Legea nr. 272/2004), cât şi a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este atributul instanţei judecătoreşti competente. Aşadar, Curtea nu poate analiza fondul susţinerilor privitoare la caracterul deplasării minorei în Turcia la cererea persoanei care figurează ca tată în actul său de naştere, cărora li se subsumează inclusiv principiul ocrotirii interesului superior al copilului şi dreptul la viaţa de familie.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.1 şi 304 ind.1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare