Putere de lucru judecat. inadmisibilitatea repunerii în discuţie a constatărilor de fapt analizate cu putere de lucru judecat în cadrul unui litigiu soluţionat anterior –respectarea principiului dreptului la un proces echitabil. Art. 6 cedo

DREPT PROCESUAL CIVIL.

PUTERE DE LUCRU JUDECAT. INADMISIBILITATEA REPUNERII ÎN DISCUŢIE A CONSTATĂRILOR DE FAPT ANALIZATE CU PUTERE DE LUCRU JUDECAT ÎN CADRUL UNUI LITIGIU SOLUŢIONAT ANTERIOR –RESPECTAREA PRINCIPIULUI DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL.

Art. 6 CEDO

În respectarea principiului dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta  este garantat prin art. 6 din CEDO, trebuia să se ţină cont de constatările de fapt din cadrul litigiului soluţionat anterior cu privire la situaţia contractului, chiar dacă cauza de nulitate este diferită, în condiţiile în care motivele sunt aceleaşi, fiind analizate cu putere de lucru judecat.

Decizia civilă nr. 1296/2012-R

din 28 martie 2012 (dosar nr. 954/271/2009)

 Prin sentinţa civilă nr. 10123 din 13.09.2010 pronunţată de Judecătoria O., s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta V.L.L.V.în contradictoriu cu pârâţii M.M.V. şi M. A..

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că la data de 06.06.2000 tatăl reclamantei, V.E., a încheiat cu pârâţii M. M. V. şi M.A. contractul de întreţinere autentificat prin încheierea nr. 390/06.06.2000 de BNP V.C. prin care primul a transmis pârâţilor nuda proprietate asupra imobilului situat în Oradea, P-ţa 1 Decembrie, nr. 6, ap. 1, înscris în CF individual nr. 23690/A Oradea, CF colectiv 1375 Oradea, nr. top. 1986/1/a/I, reprezentând apartament compus din două camere, în schimbul întreţinerii acestuia de către pârâţi.

Imobilul ce a format obiectul material derivat al contractului de întreţinere a fost dobândit de tatăl reclamantei în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 6/09.01.1975, la momentul dobândirii imobilului tatăl reclamantei era căsătorit cu R.L.V. începând din 01.07.1961, din căsătoria acestora rezultând reclamanta.

La data de 26.07.1976 a decedat mama reclamantei, iar la data de 21.08.2000 a decedat tatăl reclamantei, V. E., potrivit certificatului de moştenitor nr. 64/13.09.2000, eliberat de BNP M. D.S. unica moştenitoare a acestuia fiind reclamanta.

Analizând contractul de întreţinere sub aspectul motivului de nulitate absolută, invocată de reclamantă,  instanţa a reţinut că, potrivit art. 968 Cod civil, cauza este ilicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.

Potrivit susţinerilor reclamantei, cauza ilicită rezidă din cel puţin două aspecte majore: vârsta, starea de boală, lipsa de discernământ, situaţia financiară şi relaţiile defunctului V. E. cu reclamanta.

În ceea ce priveşte lipsa discernământului, vârsta, starea de boală, invocate de reclamantă, instanţa a apreciat că acestea constituie motive de nulitatea relativă a contractului de întreţinere, iar prin decizia civilă nr. 602/2008-R a Curţii de Apel Oradea s-a reţinut că defunctul V. E.a avut discernământ la data încheierii contractului de întreţinere, fiind conştient de consecinţele juridice ale actului încheiat. Deşi reclamanta susţine că la încheierea contractului de întreţinere trebuia să existe avizul unui medic specialist, care să ateste că antecesorul reclamantei avea discernământ, instanţa a reţinut că nu există nici o dispoziţie legală care să prevadă această obligaţie, persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu fiind prezumate că au discernământ, iar în situaţia în care se invocă lipsa discernământului la încheierea actului juridic civil, partea interesată trebuie să dovedească lipsa acestuia, or, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că numitul V. E. avea discernământ la data încheierii contractului de întreţinere.

Referitor la susţinerea reclamantei că la semnarea contractului nu a fost asigurată asistenţă socială tatălui său, prin sentinţa civilă nr. 5067/2003, pronunţată de Judecătoria Oradea în dosarul nr. 9918/2000 s-a reţinut că Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice a intrat în vigoare la 90 de zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial al României, conform art. 40 din acest act normativ, respectiv la data de 09.06.2000, deci ulterior încheierii contractului de întreţinere.

Cu privire la susţinerea reclamantei că defunctul V. E. nu avea nevoie de întreţinere, deoarece avea bani proprii, aspect ce rezultă din probele administrate în dosarul nr. 9918/2000 al Judecătoriei Oradea, instanţa a considerat că acest aspect nu demonstrează cauza ilicită a contractului de întreţinere, deoarece acest contract a fost încheiat de tatăl reclamantei având în vedere starea de sănătate precară a acestuia şi nu situaţia sa financiară, chiar dacă întreţinutul avea suficienţi bani, din moment ce era bolnav şi nu se putea întreţine singur, reclamanta locuind la Cluj, scopul încheierii contractului a fost asigurarea întreţinerii acestuia.

În ceea ce priveşte susţinerea că defunctul V.E. nu era singurul proprietar al imobilului, instanţa a apreciat că această susţinere este corectă, deoarece bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei cu mama reclamantei, chiar dacă pârâţii susţin că imobilul ar fi bun propriu, deoarece în contractele de vânzare-cumpărare şi de împrumut figurează doar defunctul. Imobilul ce a constituit obiectul contractului de întreţinere a constituit bunul comun al părinţilor reclamantei, aflat în coproprietate devălmaşă, încetarea coproprietăţii comune devălmaşe având loc la încetarea căsătoriei prin moartea mamei reclamantei, când coproprietatea devălmaşă s-a transformat în coproprietate comună pe cote-părţi, tatăl reclamantei deţinând cota de 5/8 din imobil la data încheierii contractului de întreţinere.

Din probele administrate în dosarul nr. 9918/2000 al Judecătoriei O şi din declaraţiile martorului C. I., audiat în prezenta cauză, rezultă că pârâţii au cunoscut că imobilul ce a făcut obiectul contractului de întreţinere a constituit bunul comun al întreţinutului şi al soţiei acestuia. În această situaţie, instanţa a apreciat că, fiind în prezenţa unui act juridic nenumit, se aplică regulile coproprietăţii comune, în sensul că, contractul de întreţinere nu este nul, ci supus condiţiei rezolutorii ca bunul înstrăinat să nu cadă, cu prilejul partajului, în lotul altui coproprietar, ci în acela al coproprietarului înstrăinător, în speţă al defunctului Vodă Eugen, iar în cazul în care bunul înstrăinat cade în lotul altui copărtaş, în speţă, al reclamantei, contractul de întreţinere va fi lovit de nulitate relativă, astfel că susţinerea reclamantei că faptul că imobilul nu aparţinea în exclusivitate întreţinutului V. E. dovedeşte cauza ilicită a contractului de întreţinere nu poate fi primită.

Având în vedere că reclamanta nu a dovedit caracterul ilicit al cauzei contractului de întreţinere încheiat între antecesorul său şi pârâţi, instanţa a respins ca nefondată cererea.

Deoarece pârâţii ar fi îndreptăţiţi la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că aceştia nu au dovedit cu chitanţă onorariul avocaţial, instanţa a respins capătul de cerere privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termenul legal, reclamanta  V. L.L.V. solicitând admiterea apelului, casarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată în fond şi apel.

In motivarea apelului s-a arătat că hotărârea nu este motivată, simpla  prezentare a  stării  de  fapt învederată de părţile din proces nu reprezintă motivare a hotărârii pronunţate.

A arătat apelanta că deşi se reţine că imobilul a fost cumpărat în timpul căsătoriei defunctului V.E. cu R. L.V., iar pârâţii aveau cunoştinţa de acest aspect la încheierea contractului de întreţinere, totuşi instanţa de fond apreciază că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 968 Cod Civil care condiţionează valabilitatea unui contract de caracterul licit şi moral al cauzei sau scopului sau. Astfel din interogatoriul luat pârâtei M. A. rezultă că aceasta avea cunoştinţa de faptul ca apelanta este unica moştenitoare a defunctului V. E. De asemenea, în interogatoriul luat pârâtului M.M.V., acesta recunoaşte că ştia că defunctul V. E. are rude şi o fiică, predând chiar o parte din bunurile defunctului, aşa cum sunt ele specificate în procesul-verbal existent la dosarul cauzei.

Apelanta a apreciat că din probele administrate rezultă, fără tăgadă, faptul că paraţii au acţionat cu rea - credinţă în fraudarea drepturilor adevăratului proprietar, ceea ce conduce la aplicarea sancţiunii nulităţii acestuia. Astfel contractul de vânzare - cumpărare nr. 6/09.01.1975, ridicat din casa defunctului V.E. şi preluat de la familia M., prezintă pe versoul actului menţiunea: „cumpărătorul declar că soţia este angajată şi realizează venituri". Din aceasta menţiune se poate deduce în mod clar şi cert că familia M avea cunoştinţa de faptul ca imobilul a fost dobândit în timpul căsătoriei, că aparţine doar în cotă parte defunctului V. E., fiind dovedită cauza ilicită.

S-a mai susţinut că în mod eronat se reţine că nu ar fi fost obligatoriu avizul unui medic specialist, întrucât la o persoană în vârstă, bolnavă, imobilizată la pat se impunea cu titlu de obligativitate prezentarea unui aviz medical, obligaţia căzând în sarcina notarului public ce a încheiat actul.

Privitor la asistenţa socială ce trebuia asigurată tatălui său printr-un reprezentant al autorităţii tutelare, apelanta a arătat că, în mod eronat a reţinut instanţa de fond ca Legea nr. 17/2000 privind asistenta socială a persoanelor în vârstă a intrat in vigoare la data de 07.06.2010, data semnării contractului de întreţinere atacat.

S-a susţinut că acest act nu a fost semnat de toate părţile în data de 06.06.2000, ci o parte au semnat în data de 06.06.2000, iar alţii în zilele următoare, astfel ca actul s-a finalizat ulterior datei de 06.06.2000, situaţie anormală şi neconformă cu Legea nr. 36/1995 a notarilor publici.

Totodată s-a arătat că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că defunctul V.E. avea o persoana angajata de P. O. care era plătită să-i acorde îngrijire, astfel că nu se impunea încheierea unui contract de întreţinere pe considerentul că este bolnav.

A învederat apelanta că potrivit certificatului DPMS nr. 2338/1992 şi anchetei sociale a C.L.O., tatăl său V. E. a suferit un accident cerebral, a rămas cu hemipareză stângă, predominant branhială şi a fost încadrat ca persoana cu handicap care necesită protecţie speciala, cu gradul 1 de invaliditate şi astfel numita J. F. a fost angajată ca asistentă personală plătită de P. O. cu obligaţia de îngrijire permanentă a tatălui său.

Apelanta a susţinut că, în speţă, cauza ilicită rezidă din cel puţin doua aspecte majore, reţinute în parte şi de instanţa de judecată, dar care a apreciat greşit că nu conduc la cauza ilicita, respectiv vârsta, starea de boală, lipsa de discernământ, situaţia financiară şi relaţiile defunctului V. E. cu apelanta şi din modul în care pârâţii au dobândit imobilul ştiind ca defunctul este bolnav, fără discernământ, incapabil de a se apară în faţa lor, că nu este singurul proprietar, că apelanta este fiica moştenitoare.

S-a învederat că, alterarea discernământul lui V.E. se datora bolii neurologice de care suferea şi anume alterarea gravă a funcţionarii creierului prin multiplele atacuri cerebrale pe care le-a suferit de la data de 25 mai 1987 şi până la data decesului. Iar alterarea gravă a funcţiilor cerebrale s-a constatat prin protocolul de necropsie efectuat după deces.

A arătat apelanta că demn de luat în seamă este constatarea doctorului M.P. în urma consultului neurologic din data de 1.02.2000, când acesta îi prescrie tratament pentru suferinţa cerebrală. Iar martorii P. I., P.G. şi Z.M. au susţinut în fata instanţei că discernământul lui V. E. era grav afectat şi prin urmare nu putea semna un contract de întreţinere valabil. Astfel s-a susţinut că paraţii au profitat de starea de sănătate precara a lui V. E. pentru a semna contractul de întreţinere.

In concluzie, s-a arătat că defunctul V. E. avea suficiente mijloace de întreţinere şi anume: pensie lunară de peste 1.200.000 lei vechi, economii la C.E.C. de aproximativ 70.000.000 lei vechi, bunuri, valută şi bijuterii, ceea ce denotă că defunctul nu avea nevoie de întreţinere financiară, având bani proprii, avea asigurată îngrijire permanentă prin asistentă personală angajată şi plătită de P. O. (J. F.); avea asigurate medicamente şi tratamente medicale gratuite; nu avea nici un interes să o lipsească pe apelantă de dreptul său de moştenire, declarând cunoştinţelor şi rudelor că apartamentul este al apelantei; nu avea nevoie de vreo întreţinere, având tot ceea ce-si doreşte, in schimb, pârâţii nu aveau posibilităţi de a acorda întreţinere, dorind doar să beneficieze de un apartament care nu li se cuvenea.

Intimaţii, M. M. V. şi M. A., prin concluziile scrise depuse la dosar, au solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Au arătat intimaţii că la momentul când s-a încheiat contractul de întreţinere autentificat sub nr. 390/6.06.2000 de către B.N.P. V. C. nu era în vigoare Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, întrucât aceasta a devenit aplicabilă în termen de 90 zile de la publicarea în Monitorul Oficial, termen care s-a împlinit după încheierea actului în litigiu.

Cât priveşte necesitatea avizului unui medic specialist la momentul încheierii contractului, s-a arătat că legislaţia noastră nu cuprinde o asemenea obligaţie.

Referitor la modalitatea de achiziţionare a imobilului in litigiu, s-a susţinut că din cuprinsul actelor depuse chiar de reclamantă, rezultă că aceasta s-a făcut pe cheltuiala exclusivă a defunctului V. E., fără nici un aport din partea soţiei sale V. L., soţii V fiind despărţiţi definitiv în fapt cel puţin din anul 1969-1970, soţia locuind la Cluj, iar numitul V. E. la Oradea.

Au arătat intimaţii că la dobândirea imobilului în litigiu, au fost de bună credinţă, întrucât în contractul de vânzare cumpărare nr. 6/9 ianuarie 1975 a apartamentului în discuţie defunctul V. E. figurează ca singur proprietar, în  contractul de împrumut, de asemenea, ca parte contractanta, figurează tot V. E., iar în C.F. este intabulat acesta, ca unic proprietar. Iar toate aceste înscrisurile le-au creat convingerea ca apartamentul în cauză îi aparţine în exclusivitate numitului V. E..

Prin decizia civilă nr. 75/A din 18 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Bihor, în dosar nr. 954/271/2009, s-a admis ca fondat apelul civil introdus de apelanta V.L. L.V., în contradictoriu cu intimaţii M. V. şi M. A., împotriva sentinţei civile nr. 10123 din 13.09.2010, pronunţată de J. O., pe care a  fost schimată în  totalitate, în sensul că :

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta V.L. L. V. în contradictoriu cu pârâţii M. M.V. şi M. A. şi în consecinţă:

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de întreţinere autentificat sub nr. 390/06.06.2000 de BNP V.C.a, încheiat între defunctul V. E. şi pârâţii M. M. V. şi M. A., privind imobilul înscris în CF individual 23690/A Oradea, nr. top. 1986/1/a/I.

A dispus radierea înscrierilor efectuate în CF. individual 23690/A Oradea, sub B 2-3, în favoarea pârâţilor şi restabilirea situaţiei  anterioare de CF de sub B 1.

Capătul de cerere privind evacuarea pârâţilor, a fost respins ca prematur formulat.

Intimaţii au fost obligaţi să plătească apelantei suma de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în ambele instanţe.

Pentru a pronunţa în acest mod, tribunalul a reţinut următoarele:

Imobilul în Oradea, P-ţa 1 Decembrie, nr. 6, ap. 1, înscris în CF individual nr. 23690/A Oradea, CF colectiv 1375 Oradea, nr. top. 1986/1/a/I, a fost dobândit de numitul V. E., tatăl apelantei, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 6/09.01.1975, la momentul dobândirii imobilul acesta fiind căsătorit cu R. L. V. începând din 01.07.1961. Mama reclamantei a decedat la data de 26.07.1976.

La data de 06.06.2000, tatăl apelantei, V. E., a încheiat cu intimaţii M. M. V. şi M. A. contractul de întreţinere autentificat sub nr. 390/06.06.2000 de BNP V.C. prin care primul a transmis pârâţilor nuda proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. 23690/A Oradea, nr. top. 1986/1/a/I, în schimbul întreţinerii acestuia de către pârâţi.

Numitul Voda Eugen a decedat la data de 21.08.2000, la două luni şi jumătate după încheierea contractului de întreţinere.

Aşa cum a reţinut instanţa de fond susţinerea că defunctul V. E. nu era singurul proprietar al imobilului, este corectă, deoarece bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei cu mama apelantei. Imobilul ce a constituit obiectul contractului de întreţinere a constituit bunul comun al părinţilor reclamantei, aflat în coproprietate devălmaşă, încetarea coproprietăţii comune devălmaşe având loc la încetarea căsătoriei prin moartea mamei reclamantei. Iar din probele administrate rezultă că pârâţii - intimaţi au cunoscut că imobilul ce a făcut obiectul contractului de întreţinere a constituit bunul comun al întreţinutului şi al soţiei acestuia.

Cauza sau scopul este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Cauza este acel element care răspunde la întrebarea de ce, ori pentru ce s-a încheiat actul juridic civil.

Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.

In ce priveşte prima condiţie instanţa a reţinut că atunci când lipsa cauzei se datorează: lipsei contraprestaţiei în contractele sinalagmatice, lipsei predării bunului în actele reale, lipsei riscului în actele aleatorii, lipsei intenţiei de a gratifica în actele cu titlu gratuit, lipseşte unul din elementele esenţiale ale actului juridic, astfel că sancţiunea aplicabilă este nulitatea absolută. In ce priveşte a doua condiţie, cauza nu este reală când este falsă.

A treia condiţie de valabilitate a cauzei - să fie licită şi morală -  conţinutul acestei condiţii este precizat de art. 968 Cod civil: cauza este nelicită când este prohibita de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.

În speţă, instanţa de apel a reţinut că potrivit certificatului DPMS nr. 2338/1992 şi anchetei sociale a C.L. O., numitul V. E. a suferit un accident cerebral, a rămas cu hemipareză stângă şi a fost încadrat ca persoană cu handicap care necesită protecţie specială, cu gradul 1 de invaliditate şi astfel numita J. F. a fost angajată ca asistentă personală plătită de P. O. cu obligaţia de îngrijire permanentă a acestuia.

Aşadar numitul V. E. avea o persoana angajata de P. O.care era plătită să-i acorde îngrijire, aceasta persoana fiind mama intimatei M. A., astfel că nu se impunea încheierea unui contract de întreţinere pe considerentul că are nevoie de întreţinere.

Defunctul V. E. avea posibilităţi materiale suficiente: pensie, depozite în lei, avea angajată o persoana care se ocupa de întreţinerea sa, care s-a şi mutat cu acesta, astfel că nu era obligat să înstrăineze imobilul în schimbul întreţinerii, mai ales fiicei persoanei angajate de Primărie cu contract pentru îngrijirea acestuia.

Prin contractul de întreţinere una din părţi înstrăinează un bun, iar cealaltă parte se obligă să-i asigure întreţinerea în natură pe timpul cât va trăi, iar după moarte să o înmormânteze.

A mai reţinut instanţa din actele medicale şi din conţinutul raportului de expertiză medico-legala efectuat în dosarul nr. 9918/2000 al Judecătoriei O. că la data încheierii actului numitul V. E. avea discernământul diminuat, întrucât a suferit mai multe atacuri cerebrale.

Astfel din probele administrate în prezentul dosar, cât şi în dosarul ataşat, instanţa a apreciat că pârâţii - intimaţi au profitat de starea precara de sănătate a numitului V. E., de faptul ca acesta se afla în întreţinerea mamei pârâtei, spre a obţine astfel avantaje disproporţionate.

Pentru aceste motive, instanţa de apel a apreciat, spre deosebire de instanţa de fond, că este lovit de nulitate absolută contractul de întreţinere autentificat sub nr. 390/06.06.2000 de BNP V. C., în baza art. 966 şi 968 Cod civil.

Fata de toate cele de mai sus, în baza art. 296 Cod procedură civilă, a fost  admis apelul declarat şi a fost schimbata hotărârea atacată, în sensul că s-a  admis în parte acţiunea formulată de reclamanta V.L. L. V. în contradictoriu cu pârâţii M. M. V. şi M. A. şi în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de întreţinere autentificat sub nr. 390/06.06.2000 de BNP V.C. şi s-a dispus radierea înscrierilor efectuate în C.F. individual 23690/A Oradea, sub B 2-3, în favoarea pârâţilor şi restabilirea situaţiei  anterioare de CF de sub B 1.

A fost respins capătul de cerere privind evacuarea pârâţilor ca prematur formulat, numai după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri şi întabularea în CF. reclamanta dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului.

Intimaţii fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 Cod procedură civilă, au fost obligaţi să plătească în favoarea apelantei suma de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în ambele instanţe (onorariul avocaţial fiind redus raportat la complexitatea cauzei).

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, pârâţii M. M. V. şi M. A. solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii apelate în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamanta V.L.L., cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în toate instanţele.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie arătând că instanţa de apel a soluţionat pricina în baza unor criterii subiective şi vădit părtinitoare şi nu a probelor şi dispoziţiilor legale în materie.

Mai mult arată că motivarea instanţei se limitează la o enumerare telegrafică de aserţiui doctrinare şi enunţuri, fără nici o legătură între ele, ceea ce echivalează cu nemotivarea soluţiei.

Subliniază apoi că instanţa de apel a luat în considerare o serie de aspecte care fuseseră deja analizate în litigiul anterior purtat între părţi şi intrat în puterea lucrului judecat.

Astfel au arătat că în cazul litigiului purtat anterior prin care s-a încercat desfiinţarea aceluiaşi contract de întreţinere s-au invocat ca motive de nulitate, nesemnarea actului autentic de către defunct, lipsa de discernământ a acestuia, lipsa de cauză a contractului pe considerentul veniturilor suficiente de care dispunea defunctul precum şi de faptul că acesta nu avea nevoie de întreţinere.

Acţiunea reclamantei a fost respinsă, soluţia rămânând definitivă şi irevocabilă, inclusiv prin respingerea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare.

Au subliniat că în cea de a doua acţiune reclamanta reiterează aceleaşi probleme cu o motivare aproape identică.

Referitor la cauza ilicită şi imorală, s-a aratat că aspectele reţinute de instanţa de apel au fost avute în vedere şi analizate în cadrul Dosarului nr. 9918/2000 al Judecătoriei Oradea, instanţele declarând contractul ca fiind valid. Prin  urmare consideră că o nouă abordare a lor în cadrul prezentului litigiu nu era posibilă din punct de vedere legal.

Pe de altă parte, s-a aratăt că dacă s-ar lua în considerare argumentele instanţei s-ar ajunge la situaţii absurde, total contrare prevederilor legale.

În primul rând s-ar interzice persoanelor bolnave cu handicap şi grad de invaliditate să încheie contracte de întreţinere şi să-şi aleagă ele persoanele de care doresc să fie îngrijire, interzicându-li-se practic aplicarea principiului libertăţii contractuale, ele trebuind în mod obligatoriu şi contrar voinţei lor să fie îngrijite numai de asistenţi personali plătiţi de primărie.

Au arătat apoi că, caracterul ilicit al unui act juridic nu are nimic comun cu  lipsa de discernământ a unei persoane la momentul încheierii lui, fiind vorba de instituţii total diferite, cu reglementări diferite, ce au o existenţă de sine stătătoare, neputând fi confundate, aşa încât lipsa discernământului nu echivalează cu caza ilicită.

În legătură cu situaţia juridică a imobilului, au arătat că instanţa omite a menţiona probele pe care şi-a sprijinit afirmaţia cum că recurenţii aveau cunoştinţă de împrejurarea că imobilul a reprezentat proprietatea indiviză a defunctului V. E.  şi al soţiei sale.

În acest sens s-a învederat că, potrivit evidenţei de carte funciară, de la momentul încheierii contractului de întreţinere, defunctul figura ca unic proprietar, fără nici o menţiune legată de dreptul vreunei alte persoane.

De asemenea, din cuprinsul anchetei sociale nr. 11514/17.10.1996 efectuată de către C.L.M.O. la domiciliul defunctului, rezultă caracterul de „proprietate personală” a locuinţei în litigiu.

S-a subliniat că toate înscrisurile menţionate le-au creat convingerea că apartamentul în cauză îi aparţine în exclusivitate numitului V. E., acesta fiind unica persoană îndreptăţită a dispune de imobil, ei acţionând cu bună – credinţă, aceasta urmând a fi apreciată la momentul încheierii contractului şi nu ulterior acestui moment.

În drept, recurentul şi-a fundamentat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Intimata V.L.L.V. nu a depus la dosarul cauzei întâmpinare, precizându-şi poziţia procesuală prin intermediul scriptului intitulat „concluzii scrise” şi oral prin intermediul apărătorului acesteia, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Aceasta a arătat că instanţa de  apel a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, cu analizarea tuturor aspectelor invocate.

Referitor la situaţia de drept a arătat că instanţa de recurs nu face o nouă judecată în fond ci verifică doar dacă hotărârea a fost dată cu respectarea normelor legale, dispoziţiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă invocate de recurenţi vizează esenţialmente nelegalitatea hotărârii atacate şi conţine două ipoteze distincte şi anume aceia că hotărârea să fie lipsită de temei legal sau să fie pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, ori recurenţii nu au arătat în mod concret care din cele două ipoteze o apreciază ca fiind aplicabilă în cauză şi mai mult de atât au înţeles să se refere doar la aspectele faptice ce susţin cauza.

Referitor la situaţia prezentată de recurenţi a arătat că recurenţii au încercat să inducă în eroare instanţa, încercând să generalizeze cauza când, de fapt aceasta este individualizată prin acea că tatăl său avea asigurată îngrijire şi persoana plătită din bani publici în acest sens, nefiind necesar un alt contract de întreţinere, cu atât mai mult cu cât persoana plătită din bani publici şi care ulterior a renunţat la acest serviciu este tocmai mama pârâtei M.A. cu care s-a încheiat contractul de întreţinere.

Apoi probele pe care instanţa şi-a sprijinit convingerea că imobilul a reprezentat proprietatea indiviză sunt cele evidenţiate de aceasta prin reprezentant şi anume: titlul de proprietate şi contractul de vânzare – cumpărare prin care s-a dobândit imobilul din care rezultă că acesta a fost dobândit în timpul căsătoriei părinţilor săi, considerând astfel că pârâţii ar fi de rea – credinţă.

În privinţa contractului de întreţinere s-a arătat că, de la data încheierii contractului 06.06.2000 şi până la decesul vânzătorului a trecut o perioadă foarte scurtă; trebuia să existe avizul unui medic specialist; la semnarea contractului nu a fost asigurată asistenţa socială, neimpunându-se a se face aplicarea dispoziţiilor art. 1020 – 1021 Cod civil, aflându-ne în situaţia neexecutării culpabile a contractului de întreţinere.

În privinţa stării de fapt subliniază în esenţă că defunctul V. E. a avut discernământul alterat, datorită bolii neurologice de care a suferit, ceea ce a condus la alterarea gravă a funcţionării creierului prin multiplele atacuri cerebrale pe care le-a suferit din 25 mai 1987 până la data decesului.

De asemenea, s-a arătat că au fost avute în vedere faptul că defunctul avea suficiente mijloace de întreţinere şi anume pensie lunară de peste 1.200.000 lei vechi, economii la CEC., de aproximativ 70.000.000 lei vechi, bunuri, valută şi bijuterii, avea asigurată îngrijire permanentă prin asistenta personală angajată şi plătită de P. O.; avea asigurate medicamente şi tratamente medicale gratuite; nu avea  nici un interes să o lipsească de dreptul său de moştenire, neavând nici un motiv să încheie contractul de întreţinere, având tot ceea ce-şi doreşte.

S-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 968 Cod civil care condiţionează valabilitatea unui contract de caracterul ilicit şi moral al cauzei sau refuzului său.

Prin interogatoriul luat pârâtei M.A., aceasta a recunoscut că avea cunoştinţă de faptul că aceasta era şi este unica moştenitoare a defunctului Vodă Eugen şi a defunctei V.L.V.. De asemenea, din interogatoriul luat pârâtului M. M. V. acesta recunoaşte că avea cunoştinţă de faptul că defunctul V. E. are rude şi o fiică, predând chiar o parte din bunurile defunctului, astfel cum acesta sunt specificate în procesul verbal existent la dosarul cauzei.

Astfel, a considerat că probele administrate dovedesc că s-a acţionat cu rea - credinţă în fraudarea drepturilor adevăratului proprietar, ceea ce atrage aplicarea sancţiunii nulităţii.

În continuare, intimata s-a referit la bolile de care defunctul V. E. a suferit, considerând că alterarea discernământului se datorează acestor boli.

Examinând recursul declarat în cauză prin prisma criticilor invocate, instanţa a constatat că acesta este fondat în sensul celor ce succed:

Astfel, s-a apreciat că argumentele aduse de instanţa de apel nu pot fi primite şi nu pot fundamenta soluţia adoptată privind constatarea nulităţii absolute a contractului de întreţinere autentificat sub nr. 390/06.06.2000 de Biroul Notarului Public Vălean Codruţa, încheiat între antecesorul reclamantei (defunctul V. E.) şi pârâţii din prezenta cauză, având ca obiect imobilul înscris în CF., individual 23690/A Oradea, nr. top. 1986/1/a/I.

În primul rând, s-a apreciat că este de precizat că, cauza sau scopul actului juridic reprezintă o condiţie de fond esenţială de valabilitate şi generală a actului juridic, care constă în obiectivul urmărit de părţi la încheierea actului.

Reglementarea cauzei o regăsim în art. 948 din fostul Cod civil şi art. 966 din acelaşi cod care dispune că obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect.

Referitor la caracterul ilicit al cauzei, art. 968 Cod civil prevede că, s-a apreciat că, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri sau ordinii publice.

Aşadar, actul are o cauză ilicită numai dacă scopul urmărit de părţi contravine dispoziţiilor legale imperative, ordinii publice sau regulilor de convieţuire socială.

În speţă, s-a apreciat că instanţa de apel a reţinut cauza ilicită a contractului de întreţinere menţionat mai sus, reţinând  în esenţă că pârâţii – intimaţi (M. M. şi M. A.) au profitat de starea precară de sănătate a numitului V. E., de faptul că acesta se afla în întreţinerea mamei pârâtei, spre a obţine avantaje disproporţionate, reţinându-se practic inexistenţa unui consimţământ valabil, potrivit voinţei defunctului.

Instanţa pentru a decide astfel a făcut trimitere la starea de boală a defunctului, la posibilităţile materiale ale acestuia, la actele medicale şi raportul de expertiză medico – legală efectuat în Dosarul nr. 9918/200 al Judecătoriei O. din care s-a reţinut discernământul diminuat la data încheierii actului, datorită atacurilor cerebrale suferite.

În privinţa argumentelor pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia, s-a constatat că acestea au făcut obiect de analiză în cadrul dosarului nr. 1871/111/2006 al C.A.O. unde s-a invocat nulitatea aceluiaşi contract.

Astfel prin decizia civilă nr. 602/2008-R a C.A.O. pronunţată în Dosarul nr. 1871/111/2006 s-a respins ca nefondat recursul civil declarat de recurenta V.L.L.V. împotriva deciziei civile nr. 97/A din 12 februarie 2007 a Tribunalului B. prin care s-a respins acţiunea formulată de reclamanta V.L.L.V. privind constatarea nulităţii contractului de întreţinere.

S-a reţinut de către instanţa de  recurs cu putere de lucru judecat, faptul că nu există motive de nulitate absolută a contractului, acesta fiind legal încheiat, defunctul având discernământ în momentul încheierii actului.

Astfel, în privinţa discernământului, s-a reţinut că defunctul V. E., la momentul încheierii contractului de întreţinere a fost conştient de efectele juridice ale actului încheiat, iar împrejurarea că defunctul ar fi avut discernământul mult diminuat, nu echivalează cu lipsa acestuia, fiind lipsite de suport real susţinerile recurentei în sensul că pârâţii au încheiat contractul de întreţinere, fără ca defunctul să fie în nevoie, cu numai două luni înainte de decesul acestuia, dobândind astfel nejustificat dreptul de proprietate asupra apartamentului defunctului.

Apoi s-a mai reţinut şi faptul că nu constituie un abuz moral împrejurarea încheierii contractului cu fiica persoanei care se ocupa de întreţinerea acestuia din anul 1993, de la începutul bolii sale, alegerea de către defunct a acestor persoane fiind probabil bazată pe încredere, şi consideraţia calităţii persoanelor, iar survenirea decesului la două luni de zile de la data încheierii actului nu putea fi prevăzută de niciuna din părţile contractuale.

Aşadar, instanţa de apel, în respectarea principiului dreptului la un proces echitabil astfel cum acesta este garantat prin art. 6 din CEDO., trebuia să ţină cont de constatările de fapt din cadrul litigiului soluţionat anterior cu privire la situaţia contractului, chiar dacă cauza de nulitate invocată este diferită, în condiţiile în care motivele sunt aceleaşi, fiind analizate cu putere de lucru judecat, după cum s-a arătat mai sus.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Amurăriţei contra  României, a reamintit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenţei dreptului ca element al patrimoniului comun al părţilor contractuale, principiu enunţat în preambulul  Convenţiei.

Unul din elementele fundamentale ale principiului preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune printre altele, ca soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate  (cauza Brumărescu c/a României).

Pentru respectarea acestui principiu, statele trebuie să depună diligenţe pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe şi să interzică redeschiderea unor noi proceduri judiciare referitore la aceeaşi problemă (a se vedea cauza Gjonbocari şi alţii contra Albaniei).

Prin urmare, critica recurenţilor prin care se afirmă nelegalitatea hotărârii apelate decurgând din reabordarea aspectelor legate de vicierea consimţământului defunctului la momentul încheierii contractului respectiv, de neexprimarea unui consimţământ potrivit voinţei acestuia, s-a constatat a fi fondată.

Referitor la reţinerea instanţei de apel cum că defunctul V. E.  avea posibilităţi materiale suficiente (pensie, depozite în lei), instanţa a apreciat că situaţia materială a defunctului nu este de natură să dovedească cauza ilicită, respectiv că scopul urmărit de părţi la încheierea contractului ar contraveni dispoziţiilor legale imperative, ordinii publice sau regulilor de convieţuire socială, părţile având posibilitatea potrivit principiului libertăţii contractuale de a încheia contractele pe care le doresc şi de a le stabili conţinutul.

În ceea ce priveşte aspectele invocate în susţinerea motivului de nulitate constând în acţionarea cu rea – credinţă a părţilor în frauda adevăratului proprietar, decurgând din faptul că pârâţii aveau cunoştinţă că imobilul – nu este proprietatea exclusivă a  defunctului, cunoscând starea reală cu privire la acesta, respectiv că defunctul mai avea o fiică, instanţa a constatat că în cauză ne aflăm în prezenţa înstrăinării unui bun în întregul său, doar de unul dintre coproprietari, situaţie în care judicios prima instanţă a considerat că se aplică regulile coproprietăţii comune, contractul neavând nimic ilicit în sine ci soarta acestuia depinzând de rezultatul partajului, fiind încheiat sub condiţia rezolutorie ca la partaj bunul să cadă în lotul coindivizarului care la înstrăinat.

Într-adevăr potrivit practicii judiciare s-a apreciat ca fiind lovită de nulitate înstrăinarea lucrului altuia, considerându-se că are o cauză ilicită, însă regula nu se poate aplica în cauza de faţă, întrucât ne aflăm în situaţii distincte supuse unor reglementări  diferite după cum s-a arătat în alineatele de mai sus.

De asemenea, s-a mai reţinut că, prima instanţă a reţinut că pentru valabilitatea contractului nu era necesar obţinerea avizului unui medic specialist, cum susţine reclamanta prin acţiunea introductivă, iar în privinţa susţinerii necesităţii asigurării asistenţei sociale reglementată de Legea nr. 17/2000, judicios prima instanţă a reţinut că această lege a intrat în vigoare ulterior încheierii contractului, aspect statuat de altfel cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 5067/2003 a Judecătoriei Oradea pronunţată în dosar nr. 9918/2000.

Faţă de cele ce preced, instanţa a constatat a fi incident în cauză motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, hotărârea fiind dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 948 Cod civil ce reglementează condiţiile de valabilitate a convenţiilor şi art. 966 şi următoarele  Cod civil cu privire la cauza ilicită, recursul urmând a fi admis în consecinţă, în temeiul art. 312 al.1, 2 şi 3 Cod procedură civilă, a modificat hotărârea recurată în sensul că a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta V.L. L. V. şi a menţinut în întregime sentinţa instanţei de fond.

Fiind în culpă procesuală în temeiul dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, intimata a fost obligată la 1026 lei cheltuieli de judecată în apel şi recurs, în favoarea recurenţilor, sumă ce reprezintă taxa de timbru (în recurs) şi onorariu avocaţial în apel, onorariul avocaţial în recurs nefiind dovedit.

Domenii speta

Spete similare